KKAITORAN roman

PARTEA ÎNTÂI

Kaitoran era un om inteligent, nu foarte mare, dar şiret şi destul de puternic. Ştia să se bată cum puţini alţii ştiau să facă.
Mi-a plăcut de el din clipa în care l-am văzut. Era comandantul gărzii sultanului de Alger, dar nici el nu ştia prea bine atunci dacă era un om liber sau un sclav. Nu, nu era sclav, asta era sigur, dar nici un om liber nu părea a fi. "Ce să fac cu libertatea?" zicea el. "Dacă nu am un stăpân care să-mi dea să mănânc, mor de foame. Şi dacă mor de foame, la ce bun să mai fiu liber?"
Avusese parte de nenumăraţi stăpâni până îl cunoscusem eu. De mic copil fusese luat din părţile de răsărit, el zicea că ţara lui se numeşte Tai – bănuiam cam pe unde se afla, dar nu aveam informaţii prea multe despre locurile acelea – de către nişte negustori de pietre preţioase, ca să vadă lumea, după cum i se promisese. Era doar o minciună, oamenii aceia îl vânduseră ca sclav într-un oraş din India. Fugise de la stăpân şi ajunsese, copil de paisprezece ani, la un templu în munţi, nu ştia nici el prea bine pe unde se afla. Acolo stătuse opt ani şi învăţase o mulţime de chestii, printre care şi un stil de luptă ce nu se mai văzuse prin alte părţi. Ştia să folosească orice obiect drept armă şi mai ştia să se bată şi cu mâinile goale, şi asta nu numai împotriva unui singur adversar, se bătea cu mai mulţi deodată. De ce plecase de la acel templu, niciodată nu spusese şi nici eu nu-l întrebasem. O luase spre apus şi ajunsese în Persia, unde se angajase ca mercenar în oastea unui şef local, care-şi zicea rege, dar regatul lui era compus numai din câteva sate amărâte, din care majoritatea bărbaţilor erau hoţi de drumul mare şi atacau caravanele care treceau dincolo de nişte munţi.
Din când în când ne mai povestea câte ceva din viaţa lui, plină de aventuri incredibile, de întâmplări fericite şi nefericite. Nu l-am descusut niciodată, dacă dorea el să ne povestească ceva, ne povestea, dacă nu, nu ne băgam în sufletul lui. Nu era un om prea vorbăreţ, dar nici un taciturn. Văzuse atâtea în viaţă şi totuşi era dornic să afle lucruri noi. Îi plăcea să călătorească – meseria îi permitea să se deplaseze foarte mult – şi se uita întotdeauna la oamenii pe care îi întâlnea, le studia modul de viaţă, obiceiurile, mirându-se de unele, acceptându-le pe toate. Avea o teorie a lui, că dacă nişte oameni fac ceva în mod obişnuit, atunci aşa trebuia făcut acolo, la ei, şi nu trebuia să încerce să-şi impună punctul lui de vedere.
Nu era prea instruit în ale ştiinţelor, era mai degrabă înclinat către filozofie. Prinţul Abel Alhram încercase să-l înveţe şi pe el ce mă învăţase pe mine, dar Kaitoran nu reuşea să citească o hartă, nu înţelegea rostul vânturilor pe mare. Era mai bun executant decât conducător.
Prinţul ne studiase câteva luni înainte de a hotărî pe cine să pună la curent cu ştiinţa lui. Nu eram mulţi, dar dintre toţi pe mine mă alesese ca să port mai departe cunoştinţele sale, nenumărate şi de necrezut.
Când am văzut pentru prima dată o hartă pe care se aflau insule de care nu mai auzisem niciodată, situate dincolo de marginile oceanului, unde ştiam că apele se afundă într-un hău din care nimeni nu se putea salva, n-am prea crezut că ar fi fost făcute după realitate. Credeam că era vreo eroare de-a cartografului, sau o invenţie.
– Ţine minte, Amal – îmi zicea prinţul – oamenii care le-au desenat acolo au făcut-o în cunoştinţă de cauză. Nimic nu este greşit acolo.
– Prinţe, dar cum se poate să fi fost acolo oameni?! Cât timp le-a trebuit să ajungă acolo? Şi cum de s-au mai întors?
Amal era numele pe care îl primisem la Adrianopole, când mă convertisem. Să nu mă întrebaţi dacă am făcut-o silit sau nesilit. Pur şi simplu am trecut la religia lui Mahomed şi nu mi-a părut rău niciodată mai apoi.
– Au fost acolo, Amal, au fost. Şi s-au întors. Şi să nu crezi că e chiar aşa de greu să te întorci. Dacă stăpâneşti cunoaşterea vânturilor şi a curenţilor, poţi folosi natura după necesităţile şi voinţa ta.
Mai târziu am înţeles că avea dreptate. Vânturile aveau legile lor, nu se iscau din senin, mereu exista un motiv pentru care băteau aşa cum băteau. Pe ocean făceau nişte cercuri. Pe o parte puteai să te duci, pe partea cealaltă puteai să te întorci. Sigur, s-ar pune întrebarea, la ce bun să mergi încolo, ca mai apoi să te întorci? Greu de explicat, dar ne trăgea aţa să mergem încolo. Oameni suntem şi omul e făcut să cerceteze ce nu ştie.
Ani întregi am studiat tot ce am găsit în biblioteca prinţului. Aveam acces la orice oră din zi şi din noapte la sulurile de pergament, multe scrise în arabă, altele în limbi mai mult sau mai puţin cunoscute, iar unele chiar în limbi despre care nimeni nu auzise sau, dacă auzise, nimeni nu le cunoştea, limbi moarte de mult timp, care-şi pierduseră înţelesul pentru oamenii de azi. Mă refer aici la multe papirusuri egiptene, pictate cu migală şi măiestrie de oameni care toată viaţa numai asta făcuseră, scriseseră, dar care între timp au murit şi odată cu ei s-a pierdut şi ştiinţa descifrării papirusurilor egiptene.
Acum, să nu se creadă că prinţul avea o bibliotecă extraordinar de mare, nu, avea o bibliotecă ceva mai bogată decât a multora din egalii lui, şi asta numai pentru că de-a lungul timpului cumpărase foarte multe manuscrise de la negustorii care se ocupau cu asemenea comerţ şi de prin oraşele prin care trecuse. Era un iubitor al ştiinţelor şi cumpăra tot ce-i cădea în mână ce putea conţine vreo informaţie utilă despre lucrurile care-l interesau. Eh, poate nu le cumpăra pe toate, poate unele îi erau oferite, sau le mai lua şi ca pradă de război... Aşa era pe-atunci şi, vorba lui Kaitoran, nu trebuia să te miri de obiceiurile locului şi ale vremurilor.
Aveam treizeci de ani când am pornit într-o călătorie în deşert. În părţile de răsărit, maurii de la miazăzi înaintaseră către ocean şi o luaseră spre nord. Erau oameni războinici, aveam şi noi mauri în trupele noastre, dar la fiecare generaţie apărea un alt val de războinici şi aceştia plecau în lume să cucerească teritorii şi să ia sclavi. Nu puteam admite ca în coasta sultanatului nostru să apară o nouă forţă. Ar fi fost o primejdie să-i lăsăm pe mauri să-şi facă de cap sau să ajungă prea aproape de graniţele noastre.
Prinţul Abel Rahman plecase cu o oaste nu prea numeroasă în întâmpinarea noilor duşmani. El era doar comandantul expediţiei, generalii urmau să-şi facă treaba aşa cum ştiau şi cum învăţaseră. M-a luat şi pe mine, ştiind că o călătorie m-ar fi învăţat multe.
Am pornit spre apus, în caravane multe, de mici dimensiuni. Aveam puncte de întâlnire obligatorii de-a lungul traseului. Până la Gibraltar nu duceam grijă de provizii, puterea sultanului de Alger se întindea dincolo de strâmtoare, dar de la Tanger mai departe erau nişte neamuri de berberi mai reticente la stăpânirea unui sultan situat la sute de kilometri de ei, şi pe aceştia nu ne putem baza niciodată, dacă nu le convenea ceva, se retrăgeau în deşert, nu foarte departe, dar niciodată nu mai dădea de ei şi ne atacau apoi caravanele când ne aşteptam mai puţin. Erau oameni mândri şi deşertul era elementul lor. Puteai să treci la câţiva metri de tabăra lor, nici n-ai fi bănuit că e pe-acolo dacă ei nu voiau asta.
Generalii au trimis înainte un detaşament de infanterie, cu provizii doar pentru o săptămână. Restul trupei i-am urmat mai încet, din cauza numeroaselor provizii pe care le cărau animalele de povară.
După o săptămână ne-am reunit într-o oază, pe malul oceanului. Prinţul avea hărţile acelea miraculoase şi cunoştea bine locurile unde puteam să ne aprovizionăm mai ales cu apă. În deşert, problema apei era una de viaţă şi moarte.
Oaza era de fapt un lung şir de oaze mai mici, aşezate de-a lungul unei văi pe care cu mii de ani înainte cursese un râu. Acum nisipul invadase tot, doar din loc în loc mai erau câteva iazuri mici, cât să se scalde o turmă de elefanţi, dar apa era limpede şi permanent curgea spre următoarea oază, dispărea undeva în nisip şi apărea peste câteva sute de metri.
Mai toată valea era verde. Smochini, curmali şi portocali sălbatici se înghesuiau care mai de care să prindă un strop de apă.
Soldaţii s-au instalat de-a lungul văii, în grupuri mici, punând oameni de strajă şi făcând cât mai puţin zgomot. Au adăpat animalele, au băut şi ei pe îndelete, apoi au lăsat animalele libere, să pască iarba suculentă care acoperea terenul peste tot.
Pe generali i-am lăsat să îşi vadă de menirea lor, eu şi un grup de sclavi nubieni am pornit să cercetăm valea, pe înserat. Nu ne-am putut îndepărta prea mult, pe timpul nopţii trebuia să fim în interiorul taberei. Dar era aşa plăcut pe lângă iazuri, că nu ne mai venea să ne întoarcem.
Deşertul nu este, aşa cum multă lume crede, numai nisip. Nu. Majoritatea reliefului este alcătuit din stânci, culmi, munţi, pietre. Acestea toate sunt acoperite apoi cu un strat fin de nisip. Da, undeva spre sudul deşertului, cunoşteam din spusele unor călători că existau şi întinderi imense de nisip, dune care se mişcau după cum bătea vântul. Acolo, unde poposisem noi, valea cu apă se afla foarte aproape de ocean, probabil râul ce cursese cândva pe acolo, se scurgea în ocean. Pe malul oceanului erau dune de nisip, dar nu un nisip fin, venit din interiorul continentului, ci nisip de plajă, constituit din rămăşiţele scoicilor sfărâmate de timp şi de valuri.
A doua zi am făcut baie în apa oceanului. Era rece, spre marea mea surpriză. La acea latitudine mă aşteptam să fie mai caldă. Dar şi Mediterana era mai caldă decât apa oceanului.
Prinţul Abdel Rahman s-a amuzat copios pe seama nedumeririi mele.
– Aici e un curent care vine din sud şi este rece. Dacă ar fi fost cald, apa s-ar fi evaporat şi ar fi adus ploi peste deşert. Dar aşa, multe milenii vor mai trece până ce se va schimba ceva în traseele curenţilor şi atunci şi marele deşert se va schimba, aşa cum a fost odinioară.
Prinţul nu era prea preocupat de problemele militare. Avea veşti bune de la generalii săi. Maurii care veneau din sud nu se aflau prea departe, cam la o zi de mers. Erau însetaţi rău de tot şi se grăbeau să ajungă aici, la oaza în care ne instalaserăm noi, ca să nu le moară animalele de sete.
Generalii şi-au rezolvat problema aşa cum ştiau ei mai bine. Au trimis o solie către armata de mauri din sud şi le-au transmis condiţiile noastre. Le-au lăsat timp de gândire o săptămână. În acel răstimp lucrurile se vor fi limpezit.

Aşa cum era de aşteptat, maurii şi-au trimis înainte grupuri mici de călăreţi, ca să studieze terenul. Toate au fost împiedicate să ajungă la apă, căci acesta era adevăratul lor mobil. Au încercat şi ziua, şi noaptea, dar au fost respinşi. A treia zi au trimis ei o solie la noi, alcătuită din căpetenii.

Prinţul i-a primit foarte bine, ca pe nişte oaspeţi de seamă ce erau şi au parlamentat mai toată ziua la umbră, lângă un iaz unde atmosfera era mai răcoroasă şi mai umedă.

Asul din mâneca prinţului era un grup mare de soldaţi mauri pe care îi aveam în trupele noastre, printre care străinii şi-au găsit rude depărtate. Au fost lăsaţi să vorbească între ei, ai noştri povestindu-le ce viaţă duceau ei în slujba sultanului de Alger, ceilalţi spunându-le noutăţi despre rudele celor dintâi rămase în pustiurile Saharei.
În prag de seară, maurii au primit învoire să ia cu ei burdufuri cu apă şi au plecat la ai lor. Abia dimineaţa am aflat răspunsul lor: toată trupa venise spre noi, aliniindu-se pe o înălţime, fără arme, cu toate proviziile şi animalele pe lângă ei. În grupuri mici, au depus jurământ de credinţă sultanului de Alger şi au primit învoire să meargă către apă.
Aproape două mii de oameni au intrat astfel în slujba sultanului, fără vărsare de sânge. Prinţul era foarte mulţumit de modul de rezolvare a problemei, nu-i plăcea să se lupte, dar nu s-ar fi dat înapoi din faţa unui duşman, însă dacă putea rezolva o problemă fără să scoată la iveală iataganul, aşa prefera să facă.
Am mai rămas o zi prin acele locuri, pentru ca animalele noilor recruţi să-şi revină, apoi am plecat înapoi, spre nord.
Pe drum m-am alăturat grupului care-l însoţea pe prinţul Abdel Rahman. Se despărţise de grosul trupei, care lăsa în urmă un nor de praf, şi o luase chiar pe plaja oceanului. Prinţul era gânditor şi privea mereu către valurile care se spărgeau pe plaja întinsă.
– Mă tot întreb ce oameni or trăi dincolo de apele acestea...
– Dacă sunt oameni, prinţe, ar trebui să semene cu noi.
– Da, Amal, dar dacă n-or fi aşa?

Valeriu Ciuculin - SLATINA 2003