Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




luni, 20 iunie 2011

Tot despre Mihai Eminescu




In fiecare an, la 15 ianuarie, ne intoarcem mai aparte cu gindul la ceea ce inseamna la romani "cel ce trebuia sa poarte un nume".

Pe-un peron de viata, într-o clipa alungata în neant, a murit Poetul MIHAI EMINESCU. Viata curgea din ea însasi, scrâsnind a moarte printre rotile Timpului. Si a ramas Poezia - ea, cea care a zamislit atâtea vise si cuvinte în noptile nepereche, în care îmbratisarea-i divina saruta pleoapele si inima, parul si gândurile Poetului – ea, cea care a îmbracat în argint paduri si doruri – ea, cea care a mângâiat si a înflorit linistea nuferilor - ea, cea care s-a ratacit mereu printre plopii însingurarii - ea, cea care a deschis portile Cerului si a lasat Iubirea sa zideasca vesnicia cuvintelor.
Si am ramas noi, pamanteni insingurati, ratacind în cautarea iubirii nepereche; noi, pamânteni tot mai îndepartati de cerul poeziei, cioburi de neputinta-n univers, un semn de întrebare la adresa destinului, purtând doruri si asteptând iubiri care au fost si niciodata nu vor fi; noi, pamânteni încatusati în neputinte, cautând în privirea lacului încarcat cu nuferi linistea sufletelor furtunoase. Oameni veseli ascunsi în oameni tristi care traiesc doar prin cuvinte si se încalta cu vise, covoare zburatoare care îi plimba printre stelele de pe cerul iubirii eminesciene. Vom mai strabate oare cu inima, cararea aceea spre nuferi?
Va fi sa ne-amintim din uitatele vieti, de uitatele drumuri printre plopi? Frageda frunza va fi si padurea de argint, straluminând din adâncuri, codrul copil si lacul tremurând ca o pururea craiasa. Când miroase sufletul a Poezie si pe vise rasar nuferi, să deschidem larg portile inimii. Poeziile Poetului ne vor lumina înca odata zbaterile amare ale unui suflet dureros de singur si îndragostit. Taina Poeziei va înflori în vesnicie teiul Iubirii, aratând ochilor lumii frumusetea pura a unui suflet nepamântean, neîmpacat si singur, hoinar prin universul de sticla al cuvintelor.
Acum, la mijloc de ianuarie, sa ne trimitem visul si gândul la Ipotesti. Sa cladim din lutul inimii si al padurilor, altarul Poeziei. Dumnezeu ne va întelege si ne va ierta ca lânga trainicia de piatra a zidurilor bisericesti am pus vesnicia nuferilor sa înfloreasca mereu puritatea Iubirii. În noaptea privegherii, desculti prin freamat de codru si timp, sa coborâm spre lac cu lacrima înflorita în Floarea albastra a amintirii, pasind cu evlavie si tremur de suflet printre cuvinte, privind sfios spre luceferi… În noaptea pamântului, cu Cerul candela aprinsa de stelele privegherii si aducerii aminte, sa ne lasam pasii inimii sa hoinareasca spre tarâmul celalalt, chemati de glasul vechilor paduri care, altadata, ascundeau pasii si dorul Poetului. Pe fire de neguri albe va coborî, în fiecare din noi, Luceafarul. Sa-l tinem strâns în palma stânga pâna când caldura inimii noastre îl va face înca o data viu si nemuritor.

Luna craiasa, tremurând pe lacuri, ne va lua de mana si va pasi încet cu noi în biserica zidita din nuferi si cuvinte. Mii de stele vor lumina caile Cerului, pecetluind taina si durerea privegherii cu nadejdea nemuririi. Sa-i îngaduim sufletului nostru, tot mai obosit de însingurari si ranit de cuvintele desertaciunii, sa plânga si sa viseze pe malul lacului albastru care mai pastreaza si acum vraja Iubirii si nuferii marturie. Si sa nu uitam niciodata sa asezam pe mormântul vesniciei, coronita de nuferi nepurtata vreodata de mult dorita mireasa legendara, mireasa sufletului eminescian, îmbracata cu rochia de stele si sarutari, tesuta în singuratatea unor nopti îndragostite si reci. Sa ne amintim si acum… de-atunci… si-ntotdeauna… Pasind cu dor prin freamatul de frunze. Dorul de EMINESCU sa ne gaseasca cautând mereu prin ani, înaltarea spre Cerul Poeziei, cu aripile însufletite de visul Iubirii nascut în noptile de dor când, în linistea grea a Pamântului, acordurile unui pian fac sufletul nepamântean sa-si agaţe palaria de coltul Lunii. As vrea sa-nving departarile si sa va pot darui lumina de Stea a gândurilor, din noptile când florile de tei coboara înfiorate si ne înmiresmeaza sufletul cu soapte de dor, iar adâncul din ochii îndragostitilor poarta stralucirea florilor de nufar. Deschide-ti larg fereastra sufletului! Sa nu lasam Poezia sa fie doar un timp al singuratatii. În frig de anotimp si de dor, paduri de tei au înflorit ca sa-i mângâie numele Domnului Eminescu.
Îngaduiti-i timpului sa va piarda pasii prin împaratia codrului! Îngaduiti-i sufletului sa-si înalte visele spre stele! Îngaduiti-i lacrimii sa priveasca plopii însingurati si tainici. Îngaduiti-i Poetului sa înfloreasca vesnic Teiul Iubirii! Va cer prea mult, oare? Dar vă întreb: Cine îsi mai agata, astazi, palaria de coltul Lunii? Poate nimeni. Dar ar trebui sa încercati. Macar de dragul Domnului EMINESCU. Ca ,,sa-i fie somnul lin şi codrul aproap”.


Despre Eminescu s-a scris enorm si se va mai scrie, deoarece s-a scris inca foarte putin. Putin s-a scris, bunaoara, despre textele din caietele manuscrise ale lui Mihai Eminescu. Avem in vedere cele trei sectiuni ale Fragmentarium-ului: 1 – Texte originale, 11 – Note de curs. Note de lectura. Excerpte si 111 – Transcrieri. In textele din prima sectiune, alaturi de filosofie, sociologie si politica, istorie, arta, matematica, astronomie, educatie, invatamint sint cuprinse si probleme din stiintele naturale.

In multimea si profunzimea adevarurilor despre biologia organismului uman prezentate de Mihai Eminescu ne oprim doar la citeva, socotite de noi drept definitorii. Avem încă nevoie de Eminescu. Pentru că Eminescu înseamnă sensibilitate, cultură, creaţie şi, nu în ultimul rând, poporul român. Pasionat participant la viaţa literar-culturală din vremea sa, Mihai Eminescu a fost, de asemenea, profund ancorat in desfăşurarea şi analiza vieţii social-politice din perioada de maturitate a activităţii sale, intre anii 1877-1883. In aceste condiţii, Mihai Eminescu a dus, cum se ştie, o intensă activitate de gazetar, paralelă şi simultană cu cea de ordin literar. In cadrul ei – ca şi in unele dintre creaţiile sale poetice – scriitorul s-a afirmat nu numai ca un redutabil polemist, ci şi ca un gânditor de marcă. Situat pe poziţii politice conservatoare, Eminescu avea un cult – de factură romantică – pentru „frumoasele vremuri de altădată", pentru vremurile de care – precum spune in „Scrisoarea III" – se invredniciseră „cronicarii şi rapsozii". Prilej cu care el nu aducea pe tapet şi neajunsurile acelui trecut, idealizându-l. Scotea, de asemenea, in relief, virtuţile poporului român. Elogia constant munca drept factor de temelie al dezvoltării şi era un apărător ardent, nu odată patetic, al interesului naţional. Avea insă poetul şi gazetarul Eminescu nu puţine observaţii critice la adresa societăţii din vremea sa.
Astfel, el considera că dezvoltarea trebuie să se desfăşoare „incet şi in mod firesc", ceea ce excludea „arderea etapelor" şi preluarea mecanică a unor forme „de import". Acest punct de vedere era, precum se vede, opus celui susţinut de liberali. Adept al teoriei „formelor fără fond", etalată de junimişti, Eminescu a criticat acerb o serie de instituţii precum şcoala, justiţia, parlamentul. Critica, de pildă, in mod sistematic faptul că existau (angajaţi) profesori universitari fără ştiinţă de carte, avocaţi şi judecători slab pregătiţi, parlamentari fără idei, care debitau discursuri găunoase, precum şi membri incompetenţi ai administraţiei locale, recrutaţi adesea nu după pricepere, ci după „devotamentul" politic faţă de partidul din care făceau parte, exemplele fiind luate, de regulă, de la liberali.
Poetul critica, de asemenea, cusururile liberalismului românesc al epocii, forma excesiv retorică, demagogică a demersului acestuia. El era de părere că liberalii din România nu se inscriau in canoanele adevăratului liberalism, condeiul său devenind adesea ironic sau sarcastic. Le mai reproşa şi faptul că in rândurile lor şi-au găsit „adăpost" multe elemente străine, rupte de tradiţiile şi interesele ţării, fără criterii morale, preocupate numai de a se căpătui prin ocuparea de funcţii politice. O altă direcţie a criticii lui Eminescu se indrepta impotriva acelor tineri care, făcându-şi studiile in străinătate – unde obţineau diplome cu menţiunea „bon pour l’Orient" –, la revenirea in ţară căutau să transplanteze mecanic cele invăţate peste hotare. Sub pana lui incisivă intrau şi prea numeroşii – după opinia lui – avocaţi care considerau că pot aspira la indiferent ce funcţie, chiar fără legătură cu pregătirea lor de bază. Funcţionarismul excesiv, birocraţia, tendinţa de a ocupa slujbe la stat – adică pe seama bugetului şi, deci, a contribuabilului de la bază –, ocuparea de sinecure erau alte ţinte ale criticii acerbe a gazetarului Eminescu. El milita pentru ideea de a fi dezvoltate indeletnicirile productive, care să sporească veniturile ţării, astfel incât sarcinile intreţinerii aparatului de stat, parţial parazitar, să nu apese exclusiv pe umerii producătorului de la bază, ţărănimea.
Eminescu susţinea, totodată, necesitatea formării şi dezvoltării clasei de mijloc, cea existentă fiind prea subţire şi prea mult penetrată de elemente alogene. N-au scăpat de focul criticii eminesciene nici gazetarii care, in loc să caute a cunoaşte realitatea românească „de pe teren", işi luau ideile din cărţi sau alte publicaţii străine – de predilecţie franţuzeşti –, ori căutau să işi ascundă vidul de idei prin referiri gongorice la principiile de libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate sau apelând la invocarea marilor strămoşi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. Eminescu s-a pronunţat şi in legătură cu raporturile dintre cele trei puteri de stat. Paralel cu separaţia celor trei puteri – considera el –, se manifestă-ferit, pe cât se poate, de ochii lumii şi o complicitate intre puteri pe de o parte, precum şi o escaladare a puterilor legislativă şi judecătorească de către puterea executivă.
In fine, corupţia, sub diversele ei forme, este adesea ţinta criticii vitriolante a poetului.
Prin publicistica lui elevată şi adesea incandescentă, Mihai Eminescu este nu numai un critic avizat al neajunsurilor din societatea românească a vremii sale – aşa cum le percepea şi le interpreta el – şi un exponent al intereselor şi aspiraţiilor perene ale poporului român, ci şi un critic lucid şi impenitent al cusururilor cu bătaie lungă din societatea românească, la a căror eliminare aspira din toată inima. Ocupat foarte mult sa compuna, absorbit de ganduri, neglija aspectul vestimentar. Ioan Slavici, relata: "Dus mereu cu gandul la altele si la altii, el n-avea purtare de grija pentru sine insusi(...) Treceau zile fara ca sa manance si nopti fara ca a se dezbrace, spatamani fara ca sa se primeneasca si hainele se invecheau nescuturate(... ) " Doar dragostea pentru Veronica il mai impulsiona sa se poarte la moda. Se imbraca ingrijit cand frecventa salonul Veronicai Micle, iar cand s-a mutat la Bucuresti, era vizitat de prietena sa, lua redingota si jobeul, fapt ce-i facea pe prietenii foarte apropiati sa remarce imediat schimbarea si sa afirme: "A venit Veronica!". Despre scrisorile dintre Eminescu si Veronica Micle s-au scris pagini intregi, dar ceea ce mi se pare mai firesc de punctat, ar fi faptul ca paginile de corespondenta dintre cei doi nu a fost numai literatura, ci pur si simplu viata lor. Desi a vrut sa se cunune cu Veronica, Eminescu nu putea sa-si ia aceasta raspundere, nu castiga suficient pentru a avea o familie si era bolnav. Cand era foarte suparata si vroia despartirea de el îi spunea "Domnul Eminescu".


Luceafărul lui Eminescu, omologat ca record de World Records Academy ca fiind cel mai lung poem de dragoste din lume - 98 de strofe. Legenda «Luceafărului» este o poveste despre o tânără prinţesă care se ruga la Luceafăr în fiecare seară. Luceafărul se îndrăgosteşte de ea şi este gata să renunţe la nemurire pentru ea, dar realizează că iubirea pură pe care o are pentru tânara fata nu poate fi împărtăşită în lumea materială. Având peste 100 de ani, teiul lui Eminescu din Parcul Copou din Iaşi, denumit şi "copacul îndrăgostiţilor", este, de asemenea, locul unde Eminescu îşi găsea inspiraţia, loc devenit în prezent unul preferat de către îndrăgostiţi. Este un miracol cum de acest copac a supravieţuit atât de mult. Turişti din toată lumea - inclusiv din ţări îndepărtate precum Brazilia sau Japonia - vin special la Teiul lui Eminescu pentru a se săruta într-un loc care le va aduce noroc îndrăgostiţilor.
NASA a pus numele lui Mihai Eminescu unui crater de pe planeta Marte, pentru că acesta este un "poet de succes şi influent, considerat poetul naţional al României". Totodată, 2000 a fost declarat de UNESCO "Anul Poetului Mihai Eminescu". De fiecare dată când se vorbeşte despre Eminescu se insistă pe valorile lirice eminesciene. Dar Eminescu a fost şi prozator şi om politic şi sociolog. Pornind de la scrierile sale sociologice în care Eminescu a susţinut mereu promovarea valorilor locale şi naţionale şi nu doar exportarea celor europene şi mondiale, organizatorii au decis ca de ziua lui Eminescu să se vorbeasca şi despre valori culturale turdene. Eminescu e pretutindeni acolo unde sunt mulţi români, de aceea el este poet naţional: pentru că noi, cu toţii, ne regăsim în el. La mănăstire la Agapia am cunoscut o măicuţă în vârstă de 100 de ani care mi-a vorbit despre Veronica Micle şi despre mormântul acesteia de la Văratec.
Am vorbit de cartea în care se regăseşte corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle şi al cărei titlu conţine apelativele utilizate de cei doi în scrisorile lor – „dulcea mea Veronică” şi „Eminul meu iubit”.
La 1870 Mihai Eminescu scria în publicaţia „Timpul” o idee care acum se numeşte Uniunea Europeană. Mai precis, poetul român scria de necesitatea unei legi europene care să armonizeze interesele naţiunilor. Apoi, Ioan Casimcea a amintit de fondul de carte, de manuscris, al lui Eminescu şi care se împarte în trei mari rezeve. Prima dintre acestea o constituie manuscrisele primite de Titu Maiorescu de la Eminescu şi de la gazdele pe unde poetul a locuit. Pe 25 ianuarie 1902, Maiorescu a predat Academiei Române manuscrisele lui Eminescu pe care le-a adus într-o ladă în care se găseau 44 de volume, de pachete de manuscris, însumând 15.270 de pagini dintre care aproximativ 4.000 de pagini cu versuri. A doua rezervă o constituie cele şase volume pe care le-a achiziţionat Biblioteca Academiei Române şi care conţin în total 1.100 de pagini. A treia rezervă o reprezintă cele trei caiete (572 de pagini) pe care Biblioteca Centrală universitară din Iaşi a izbutit să le adune. Astfel, întreg fondul de manuscris semnat Mihai Eminescu conţine, în total, aproape 17.000 de pagini. Tot în sfera curiozităţilor s-ar înscrie şi faptul că, în poezia „La steaua” Mihai Eminescu prezintă, de fapt, teoria relativităţii aşa cum a fost ea mult mai târziu explicată de Einstein. Acest aspect, s-ar datora pe de-o parte faptului că Eminescu a studiat Vedele indiene (nume dat culegerii de texte religioase şi literare scrise în sanscrita veche, care reprezintă primele documente literare din India), iar pe de altă parte faptului că atât Eminescu cât şi Einstein au studiat la Viena. O altă curiozitate a fost ştirea conform căreia unul din craterele descoperite de sonda Messenger pe suprafaţa planetei Mercur ar fi primit numele Eminescu. În lucrările sale de sociologie, Eminescu a lansat ideea promovării valorilor locale şi naţionale şi nu neapărat aducerea de valori europene. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si în poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile în care Dochia este simbol al existentei Daciei.


Eminescu şi codrul


Codrul mereu va cânta
Şi va plânge-n lipsa ta
Plânge, se dă de pământ,
Crengile-s rupte de vânt
De doru-ţi s-o legăna
Că îi trece vremea sa.

Ziua-i mică, noaptea mare
Şi în codru e răcoare.
Frunza mi-o bate în dungă
Păsările mi le-alungă
Şi iar bate dintr-o parte
Căci vara este departe

În faţa ta eu mă plec
Şi cu gândul te petrec

Eminescu Mihail
Este luna lui april
Când, în pom, pe rămurele
Auzi cânt de păsărele
Ce te încntă şi ele
Uiţi atunci, de toate cele...

Toamna păsări, rând pe rând,
Pleacă, ceru-ntunecând
Lăsând suflet pustiit
Codrul veşted, amorţit
Doar, dorul meu, singurel
Îmi aminteşte de el,
De Eminescu Mihai
Frumos ca o zi de Mai

Ca un spic de grâu bălai,

Ca un recital la nai.


Georgeta NEDELCU - Craiova


Eu şi Eminescu



Ce-ţi dorea el ţie, dulce Românie,

Ţara lui frumoasă, ţara lui de dor,

Oameni foarte vrednici şi plini de tărie

Iar, copiii ţării, să-aibă viitor!


Să se veselească, să umple pocalul,

Sentimentul nobil, oamenii nutresc.

Fie tari ca stânca, rezistenţi ca malul

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Nu vor răzbunare, au mereu cuvânt,

Nu îşi vor copiii să-i ştie plângând.

Vor ca peste toate, să fluture-n vânt,

Steagul României, mereu triumfând.


În balcoane iată, steaguri tricolore,

Unic e poporul nostru, românesc!

Lanuri fără margini şi multicolore,

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Fie bine-n ţară, fie-n lume pace!

Să zburde copiii, mereu surâzând.

Căci în vatra noastră, tuturor ne place

Să trăim în tihnă, cu iubirea-n gând.


Liniştea şi pacea din cer să pogoare,

S-avem fericirea raiului ceresc,

Gradina Ta, Doamne, loc de închinare,

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Ce-ţi dorea el, ţie, dulce Românie,

Ţară minunată, ţara lui de dor?

Oameni să trăiască în prietenie,

Iar la munca gliei, să aibă mult spor.


Copii sănătoşi, plini de bucurie,

Mândrii de-a lor ţară, suflet românesc.

România-n lume, fală şi mândrie,

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Georgeta NEDELCU - Craiova

*
Despre Eminescu nu se poate vorbi doar in cateva cuvinte. Este mandria Romaniei, o carte de vizita a literaturii si a romantismului european, un "luceafar" roman care nu poate fi uitat niciodata.

Daca -am uita de Eminescu,
Noi nu am mai avea trecut.
N-ar fi nici azi si n-ar fi maine.
Am fi mereu " far-de-nceput ".
Eminescu e Luceafar,
Ce a luminat in noi .....
Va primi o "floare albastra "
Lacrima, in loc de ploi.



159 DE ANI DE LA NASTEREA LUI EMINESCU!

Cea de-a 159-a aniversare a nasterii lui Mihai Eminescu este sarbatorita astazi in toata tara.
"Luceafarul poeziei romanesti", nascut sub numele de Mihail Eminovici, s-a nascut in 15 ianuarie 1850, la Ipotesti, si a incetat din viata in 15 iunie 1889. Poet, prozator si jurnalist roaman, Eminescu este scotit de cititorii romani si de critica literara ca fiind cel mai important scriitor romantic din literatura romana, iar in literatura europeana este considerat ultimul mare poet romantic, pastrand in opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici.
Eminescu a fost activ in societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. Primul sau poem l-a publicat la varsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat sa studieze la Viena, consacrand o mare parte din timpul studiilor sale in strainatate pentru asimilarea cugetarilor si motivelor poetice ale celebrilor antici greci si latini.
Opera lui Eminescu este variata, complexa, printre speciile lirice cultivate de poet situandu-se idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul sau doina. Manuscrisele poetului sunt numeroase, cele 46 de volume dovedindu-i calitatea de creator al unei opere ce strabate timpul, traind intr-o perpetua actualitate.
Despre Eminescu nu se poate vorbi doar in cateva cuvinte. Este mandria Romaniei, o carte de vizita a literaturii si a romantismului european, un "luceafar" roman care nu poate fi uitat niciodata.


Va prezint o latura mai putin cunoscuta din viata poetului Mihai Eminescu


In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.


Adevarul despre Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru pan-la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii - serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi - Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.

Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului - deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.


Familia Eminescu:

Va prezentam o latura mai putin cunoscuta din viata poetului, a celor care au influentat dezvoltarea si opera sa:

Tatal, Gheorghe


De ziua sa, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu.

Surprinzator, la atitia ani de la moartea poetului si ganditorului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

Mama, Raluca


“Am fost 10 frati”


Eminescu si fratii.

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi, murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.

Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dânsul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa - dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.

Matusi maicute, unchi calugari

Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia - o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.

Matusa, maica Olimpiada si Unchiul, staretul Jachift


Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de asemenea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa ” si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olimpiada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Mihail


Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”


Razboiul nevazut al lui Eminescu

Eminescu nu este numai poetul national al Romaniei. Putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).
La 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.

Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.
“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului <> a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare.
La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<...Asta m-a omorat!>>. “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”.
“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.

Victor RONCEA

Voi atasa aici un articol scris de Mihai Eminescu:

“De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul.. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie…

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.”



http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/Zodia lui Eminescu



Moto: ,,Universul este impus omului; nu suntem liberi să ne alegem soarta.’’ - Marcel Boll


Naşterea lui Eminescu a devenit de-a lungul vremii o poveste fără sfârşit. Controversele asupra celor două ,,ipoteze dârze’’, cum le numeşte George Călinescu, 20 decembrie şi 15 ianuarie, par să nu elucideze enigma naşterii Poetului.

Ca argument al naşterii, la 15 ianuarie 1850, Zoe Dumitrescu Buşulenga ne sugerează că ,,cel de-al şaptelea copil al familiei a intrat în lume sub semnul de maximă generozitate al Vărsătorului, care i-a abolit orgoliile şi l-a ferit de prejudecăţi şi conformism. Se născuse în toiul iernii şi a fost botezat la biserica Uspenia… ’’(Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Eminescu - Viaţă, Creaţie, Cultură, p. 8).

Sedusă, probabil, de generozitatea Vărsătorului, generozitate care se revarsă îndeosebi asupra intelectului, Z.D. Buşulenga nu mai ia în seamă data de 20 decembrie 1849 (se instituise deja, ca dată sigură a naşterii Poetului, 15 ianuarie 1850). De aceea, ea a judecat naşterea lui Eminescu sub această zodie; cea din Capricorn este absolut nepotrivită lui Eminescu. Or, data oficială de naşterea a poetului, la 15 ianuarie, îl plasează în a treia decadă a Capricornului, dar nicidecum în Vărsător. Este oare atât de cert ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie 1850?

După caracteristicile psihomentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde mai degrabă zodiei Săgetător decât Vărsător. Dar, aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci zodiile, ca ştiinţe oculte, sunt zone riscante ale cercetării raţionale.

E bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar în nisipurile mişcătoare? Asemenea avânturi te pot neferici. Nasc suspiciuni asupra seriozităţii cercetării. Dar tentaţia, chiar iluzorie, a ,,poveştii, cum o numeşte Eminescu, care este partea cea mai frumoasă a vieţii’’, este mai puternică decât luciditatea raţională. Cum Ioan Petru Culianu recomandă pentru cercetarea istorică o ştiinţă a complexităţii, în care o temă trebuie abordată din mai mult unghiuri ale cunoaşterii, ca adevărul şi ficţiunea să nu fie doar ceea ce se crede despre un eveniment şi, prin urmare, să fie statornicit drept adevăr real, indubitabil, m-am prevalat de această indicaţie preţioasă a e eminentului profesor şi încerc la îndemnul acestuia să abordez puncte de vedere a mai multor ,,judecători’’. Şi în această idee de ce nu am admite pentru edificare asupra datei de naştere a Poetului şi punctul de vedere al judecătorului astrologic? Am pornit această investigaţie şi la sugestia lui Alexandrian, care spune că ,, astrologia nu este o ştiinţă exactă, dar ar merita să fie, într-atât de subtil au gândit specialiştii ei noţiunile geografice, astronomice şi fiziologice’’(Alexandrian - Istoria filozofiei oculte , p. 205).

Încurajat de ideea profesorului Culianu, preluată din geomanţie (această învăţătură ,,ocultă’’ ajunsese în Europa prin arabi , dar originea ei se afla în India), anume că Universul este legat prin structuri invizibile şi că un eveniment istoric poate fi prezis ,,pe baza unor modele matematice simple, previzibile’’ ( Ted Anton – Eros , magie şi asasinarea profesorului Culianu, p.36), (aş spune eu, prin legături invizibile analoage Internetului), bazându-mă şi pe noua viziune a ultimei pleiade de fizicieni cuantici, care găsesc ,,un paralelism surprinzător’’ între conceptele fizicii moderne şi ,,filozofiile religioase din Orientul Îndepărtat’’( Fritjof Capra – Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, p. 18), am hotărât să-mi asum acest risc şi să mă avânt spre o scurtă analiză comparativă între eul psihocomportamental eminescian şi caracteristicile celor trei zodii: Săgetător, Capricorn şi Vărsător, ce trebuiesc luate în calcul, spre a ne edifica asupra datei reale de naştere al lui Eminescu.

Pentru că nu există o certitudine cu privire la data naşterii Poetului mă voi folosi de metoda comparatistă. În acest sens, am urmat paşii sugeraţi de medicul-filosof Claude Bernard: observarea faptelor (a datelor) şi compararea acestora, elaborarea unei ipoteze şi confirmarea acesteia sau infirmarea ei. Filozoful francez a propus, împotriva metodei experimentale ,,în orb’’, metoda ,,raţionamentului experimental.’’ Metoda ,,raţionamentului experimental’’ se aseamănă întrucâtva cu metoda silogistică al lui Aristotel.

Aşadar, ce date şi informaţii deţinem, ca să putem formula o premisă(raţionament)? Titu Maiorescu consemnează în ,,Eminescu şi poeziile lui’’, (1889), că într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societăţii ,,Junimea’’ şi-au însemnat data şi locul naşterii,, stă scris pe pagina a doua de propria mână al lui Eminescu, în dreptul numelui său: ,, 20 decembrie 1849, Botoşani’’, şi deasupra chiar intercalat sfântul Ignat’’ pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.’’(Titu Maiorescu – Din ,,Critice’’ [Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu] p. 286). Aceasta dată, consemnată de Poet la Junimea, ar fi trebuit să fie luată în considerare, ca dată reală de naştere , fiind înscrisă, ,,de propria mână al lui Eminescu.’’ Cu atât mai mult înscrisul de la Junimea ar fi trebuit să fie pentru logicianul Maiorescu, prioritar, cu cât acest înscris avea valoare de ,,testament eminescian’’ şi, prin urmare, un ,,act sacru.’’ Dar, eminentul critic dă mai multă credibilitate unor date ,,oficializate’’ aflate într-un registru de la biserica Uspenia din Botoşani de un preot şi nu ia deloc în considerare ,,actul testamentar’’ al lui Eminescu de la Junimea. Care din cele două acte ,, oficiale’’ este mai credibil? George Călinescu, în pofida unei veritabile demonstraţii, argumentată aparent cu logică fără cusur , dă gir datei de 15 ianuarie 1850 şi astfel, această data ,, oficială’’, din registrul de botez al unei biserici din Botoşani, se statorniceşte şi se instituie ca dată sigură de naştere al lui Eminescu. Alţi biografi, epigoni, nici măcar nu şi-au pus problema să analizeze şi să înceapă o dispută privind deducţiile maestrului.Pentru Maiorescu s-a ivit îndoială asupra locului şi datei naşterii, odată cu primirea unei informaţii nefericite, venind de la sora lui Eminescu , Aglae Drogli, care deşi confirmă data de 20 decembrie 1849, nu confirmă locul(Botoşani), susţinând că fericitul eveniment s-a petrecut la Ipoteşti. Apoi, alte informaţii cu privire la data naşterii, ca de pildă cea din matricula gimnaziului din Cernăuţi, unde apare data de 14 decembrie, măresc confuzia şi îl determină pe Titu Maiorescu să recurgă la cercetări. Pentru edificare, criticul îl trimite pe un fost student de-al său să efectueze cercetări la faţa locului. Astfel, spune criticul: ,,Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor d-lui N. D. Giurescu, al căror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare în Convorbiri literare de la 1 iunie 1912…’’( ibid.p.286). Dar, călătoria d-lui N .D. Giurescu nu a fost o riguroasă cercetare şi o fericită concluzie. Deşi a făcut excursia la Ipoteşti, toată cercetarea acestuia s-a redus la informaţia dată de Agapia Gherghel, stareţa schitului Agafton, care afirmă despre Eminescu că s-a născut la Botoşani, fără însă a preciza data naşterii. ,,Este cunoscut încă că botezul i s-a citit de către preotul Dimitrie , de la Ospenia …’’ (ibid. p.287). D-l N. D. Giurescu se întoarce la Botoşani la biserica Uspenia ,, ce-i mai zic şi biserica Domnească – catedrala din Botoşani, am găsit în metrica, parte I de naşteri şi botezuri următoarele rânduri, pe care le dau în exactă descriere: ,,Născut la 15 ghenari 1850, din părinţii: Gheorghe Eminovici , proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi botezul în 21 ianuarie; şi s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui stolnicul Vasile Iuraşcu’’( ibid. p. 287). Găsind actul de botez şi de naştere al Poetului, la biserica din Botoşani, N. D. Giurescu se crede îndreptăţit a fi rezolvat problema. Acesta, nu era, cred, persoana cea mai indicată să fie trimisă, nu era un cercetător, nici măcar unul din acei oamenii conştiincioşi şi cu atât mai puţin un pasionat. Un superficial, preocupat, probabil, mai degrabă de confortul propriu în excursia întreprinsă la Ipoteşti şi mai puţin de misiunea primită .

Excursionistul s-a mulţumit cu actul ,,oficial’’, iar logicianul Titu Maiorescu a admis cu prea multă uşurinţă(e de mirare), ca înscrisul din registrul bisericii consemna şi evenimentul real al naşterii lui Eminescu. ,,Acest volum, spune criticul, asigurându-ne despre seriozitatea excursionistului, se află în bună păstrarea preotului Dimitrie, de la sus pomenita biserică. Rămâne (aşadar) cu totul sigur(sic!) că Mihail Eminescu s-a născut la Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850. Credem şi noi că această concluziune trebuie primită şi că, prin urmare, poetul nostru este născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani.’’ (ibid. p.287). Superficial, prea superficial, pentru pretenţia lui de profesor de logică. Comoditatea mic burgheză îi adoarme spiritul critic şi-ii linişteşte conştiinţa.

Astfel, criticul emite o concluzie eronată şi comite cea mai impardonabilă gafă. Concluzia lui, anume că Mihai Eminescu s-ar fi născut la 15 ianuarie 1850, e o grosolană lipsă de respect pentru memoria Poetului. Maiorescu ar fi trebuit să fie mult mai atent, (ar fi trebuit să efectueze el însuşi cercetări la Ipoteşti, poate găsea Psaltirea veche) sau , dacă nu avea timp, ar fi trebuit ca filozof-logician să recurgă la cercetări încrucişate. Şi chiar împotriva actului ,,oficial’’ ar fi trebuit să ia atitudine şi să încline balanţa credibilităţii pentru data de 20 decembrie 1849, cea înscrisă de Eminescu, cum el însuşi afirmă ,,de propria lui mâna ’’ la Junimea. Din nefericire, această eroare s-a statornicit şi s-a instituit, ca un fapt real. Aşadar, naşterea Poetului a rămas la 15 ianuarie 1850, în pofida unor evidenţe care îi stau împotrivă, dar pe care şi Maiorescu şi Călinescu nu le-au văzut sau nu le-au luat în seamă.

În pofida unei demonstraţii seducătoare, George Călinescu sfârşeşte prin accepta şi el actul ,,oficial’’. El consemnează afirmaţia principesei Ghica, născută Balş, cum că Eminescu s-ar fi născut la Dumbrăveni la 21 mai 1849. Dar aceasta datare e cu adevărat absurdă. Augustin Z. N. Pop menţionează în cartea sa, Pe urmele lui Eminescu, mai multe date : ,,Cât ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări, majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a lui Dosoftei(1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti: ,,Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai.’’ […] Este apoi vorba de datele de 6,14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de botez în care sunt indicaţi la rubrica marginală[…] act din 1850 ce prevalează şi care la Data naşterii înscrie : ,,Cincisprezece Ghenari’’ (Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, p.24). Dar, Augustin Z. N. Pop se mărgineşte să consemneze nişte date fără a emite ipoteze şi fără să încerce a elucida problema pe cont propriu. El afirmă în mod absurd ,, majoritatea datate de Eminescu’’ , când singura de care avem cunoştinţă certă ca fiind datată de el este cea de la Junimea.

Călinescu, ca unul dintre primii cercetători pasionaţi, avea să avanseze însă două ipoteze: ,,Dacă lăsăm la o parte versiunile naşterii la Dumbrăveni, Soleni, în mai, noiembrie sau 5 şi 14 decembrie, ca fiind cu totul absurde, rămân două ipoteze dârze în vrajbă: 15 ianuarie 1850, conform actului oficial (95), 20 decembrie 1849.’’( George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p.40) El face, cum am afirmat, o bună demonstraţie cu argumentări şi ingenioase presupuneri. Cu toată demonstraţia eminentului critic, privind data naşterii la 15 ianuarie 1850, argumentaţia sa, anume că botezarea copilului trebuia făcută la cinci zile după naştere, pentru a nu muri nebotezat, îl conduce prin a da crezare singurului document, consemnarea ,,oficială’’ de la biserica Uspenia.

În ultima vreme, noile voci ale eminescologilor, cum este aceea a Ilinei Gregori, o exegetă bine documentată şi cu o viziune asupra fenomenului eminescian, mult mai realistă decât a predecesorilor, reclamă, în mod just, disputarea autorităţii necontestate al lui George Călinescu, în ceea ce priveşte, ,,sinteza biografică’’ a Poetului. ,, Biografiile lui Eminescu nu sunt puţine la număr. Din păcate, cu câteva excepţii, ele sunt discutabile din punct de vedere calitativ şi în ansamblu, perimate. Rezultatele celor şase decenii de eforturi concretizate în ediţia completă a Operelor nu se reflectă încă în nici o sinteză biografică. Autoritatea lui George Călinescu, pionerul domeniului, nu este nici astăzi disputată, iar Viaţa lui Mihai Eminescu continuă să constituie, în ciuda celor peste şaptezeci de ani trecuţi de la apariţia ei, o lucrare de referinţă – şi anume una de prima mână, încă neegalată. (Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme , ipoteze,p.19).

Sunt două date care conţin un eveniment probabil, dar din care doar una poate fi posibil reală, iar cealaltă, imposibilă. Să dăm cu banul! Capul sau pajura? Dar sunt oare cele două evenimente echidistant probabile ca să reclame fiecare veridicitatea?

Eu înclin să cred că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel de cum le prezintă eminentul critic George Călinescu şi de aceea optez pentru data de 20 decembrie 1849 , ca dată posibil reală a naşterii Poetului, aşa cum a scris ,,de propria mâna’’ la Junimea. Probabilitatea, ca această dată, să fie data reală de naştere a poetului este mult mai mare decât cea instituită.

Şi iată care sunt argumentele ce îi cresc procentul de probabilitate de a fi aceasta data reală de naştere a Poetului, în raport cu data instituită oficial , anume aceea de 15 ianuarie 1850, căreia îi scad şansele de probabilitate, până a fi imposibilă. Ziua de 20 decembrie, de Sf. Ignat, în ritualul sătesc se taie porcii. Este evident că în această zi Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, la fel ca toţi ceilalţi boiernaşi de ţară este ocupat cu tăierea porcilor.

El consemnează într-o Psaltire veche, alături de datele de naştere ale celorlalţi copii, după mărturisirea lui Matei, fratele cel mai mic al lui Eminescu , următorul text: ,,Astăzi, 20 decembrie , anul 1849, la patru ceasuri evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai.’’( George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p 38). Scenariul ironic imaginat de Călinescu, anume că ,,parcă vezi pe voinicul căminar, străbătând odaia în lung şi-n lat în aşteptarea evenimentului,’’ ca mai apoi să scoată ceasul, să moaie peana în cerneală şi să consemneze data, are menirea de a discredita credibilitatea asupra consemnării şi implicit asupra petrecerii evenimentului, la 20 decembrie 1849. Acest mod de abordare scade procentul de încredere în probabilitatea reală a naşterii la acea dată. Este cât se poate de clar că, în demonstraţia sa, George Călinescu a pornit, cu ideea preconcepută, că naşterea a avut loc la 15 ianuarie 1850 şi a favorizat din start această ipoteză, găsind-o mai ,, dârză’ decât ipoteza naşterii la 20 decembrie 1849.

Cu siguranţă, căminarul nu a jucat rolul aristocratului emoţionat, aşa cum îl prezintă criticul, care aşteaptă naşterea celei de-a şaptea odrasle, ca să se repeadă să consemneze evenimentul, dar cu certitudine a putut-o face într-un răgaz de la treburile gospodăriei. Faptul că, pe data 21 decembrie 1849, aşa cum ne spune Călinescu, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură avocatului său Panaite Cristea, pe care la data de 23 decembrie o legaliza, nu putea opri nici naşterea, nici consemnarea ei, în data de 20 decembrie 1849. Or, datarea procurii din 21 decembrie poate fi lesne o antedatare. Nu cred că ,,voinicul căminar’’ să fi pierdut vreo câteva zile bune, taman înainte de Crăciun, prin târgul Iaşilor, doar pentru scrierea unei procure şi legalizarea acesteia, când atâtea treburi gospodăreşti îi reclamau prezenţa la Ipoteşti. Este posibil să fi ajuns la Iaşi, în chiar ziua legalizării. Consemnarea în Psaltire a fost susţinută de Matei , fratele cel mai mic al lui Eminescu, fără însă a prezenta ,,proba scrisă’’ Psaltirea veche. Dar putem da crezare lui George Călinescu că susţinerea datei de 20 decembrie 1849 o face dificilă din aceste motive? George Călinescu, ca şi Titu Maiorescu, ar fi trebuit fie atent la singura consemnare credibilă, cea al lui Eminescu, făcută la Junimea ,,de propria mână’’, care se impunea asupra celeilalte date, înscrisă într-un registru de un preot, care consemna ce i se spunea sau poate, ce presupunea cuvioşia sa.

Să presupunem că această Psaltire nu a existat, că Gheorghe Eminovici nu a consemnat datele naşterii copiilor, evenimentul nu sa petrecut în mod real la 20 decembrie 1849? Poate să ne conducă absenţa Psaltirei la ideea, care l-a condus pe George Călinescu , anume că ,, susţinerea exclusivă a datei de 20 decembrie’’ , este ,, dificilă’’ şi implicit acest eveniment să nu fi avut loc? Dar în această dificultate a datării constă petrecerea sau ne-petrecerea unui eveniment? Eliminarea Psaltirei nu elimină şi enigma. Dacă eliminăm Psaltirea, rămân în continuare, ca ,,ipoteze dârze’, data de 20 decembrie 1849 , consemnată de Poet la Junimea, susţinută de Aglae şi Matei împotriva datei de 15 ianuarie 1850, consemnată de preotul Dimitrie în registrul de la biserica Uspenia.

La ce oră, exact, s-a născut Mihai Eminescu ? La patru şi un sfert p.m., sau a.m.? Asta nu scrie în textul din Psaltire. Scrie doar patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti. Cuvântul ,,astăzi’’ ne poate duce şi la ideea de patru ceasuri şi cincisprezece minute a.m. şi p.m. Dar indiferent de ora la care s-a petrecut evenimentul, cred în ,, obiceiul’’ căminarului de a fi consemnat în acea zi. Trebuie să ne închipuim că oriunde s-ar fi aflat , fie la Botoşani, fie la Ipoteşti, în această săptămână de dinaintea Crăciunului, căminarul trebuie să fi fost prins cu pregătirile pentru sărbători şi drumul la Iaşi.

Rămăsese, probabil, singur cu treburile gospodăreşti, la care lehuza nu putea ajuta. Apoi, a urmat Crăciunul, iar după Crăciun pregătirile pentru Sfântul Vasile. Or, căminarului, ca oricărui boiernaş de ţară, nu-i displăceau petrecerile de sărbători. Dimpotrivă, ca orice pământean se ospăta bine şi nu refuza un pahar de vin. În acele vremuri, postul şi sărbătorile erau respectate cu sfinţenie. Aşadar, cred mai degrabă, că a amânat botezul, iar la biserică, căminarul e posibil să fi minţit premeditat, cu privire la data naşterii, spre a nu fi certat de preot pentru întârziere, ceea ce pe atunci ar fi fost ca o afurisenie şi fără îndoială, o ruşinare a acestuia. De ce nu am admite şi această variantă?

De ce nu am crede mai degrabă, ca falsă consemnarea oficială din registru de la biserica Uspenia din Botoşani şi nu cea din Psaltire? Psaltirea, găsită de Matei, la Ipoteşti, cu consemnarea naşterii tuturor copiilor a datei şi orei , dar fără fi consemnat şi locul este o ipoteză de luat în seamă. Şi iată de ce? Ca vechil al boierului Balş, Gheorghe Eminovici a căpătat, mai mult ca sigur, în această dregătorie, în cadrul căreia avea şi obligaţia de a întocmi acte, şi acest obicei al memorialisticii. Or, naşterea unei progenituri era un eveniment important pentru căminar şi cred că obişnuinţa de a consemna se instituise, în mintea sa, încă din vreme de când era vechil. Dacă Matei, dintr-un interes obscur, a consemnat chiar el?! Ar fi trebuit să fie comparate înscrisurile lui Gheorghe Eminovici cu cele din Psaltire. Şi erau destule. Dar cine s-o facă? Un N. D. Giurescu, care întreprinde ,,o zadarnică excursiune[…] la Ipoteşti, satul copilăriei lui Eminescu’’ se mulţumeşte cu răspunsul ,,maicei Agapia Gherghel’’, la scrisoare ,,d. G. Cerchez( pe atunci perfect al judeţului Botoşani’’(ibid. p.286). Eu cred, mai degrabă, în înscrisul din acea Psaltire veche. Dar spre a adânci misterul, Psaltirea nu mai există şi demonstraţia lui George Călinescu se bazează doar pe mărturia lui Matei. Şi totuşi, e posibil ca în acea Psaltire veche, Gheorghe Eminovici să fi consemnat naşterile la toţi copii. Şi cu toate pregătirile porcului de Ignat, cred că şi-a găsit un moment, să înscrie şi venirea pe lume al lui Mihai. Un eveniment atât de important ca naşterea unei progenituri, nu putea rămâne neconsemnat de fostul vechil, chiar în acea zi.

Dacă naşterea a avut loc la Botoşani sau Ipoteşti? Problema importantă este unde se afla familia în momentul naşterii? Dacă se afla la Ipoteşti, ei bine, deplasarea lehuzei şi a copilului pentru botez, la cinci zile de la naştere, era aproape imposibilă pe vreme de iarnă. În acele vremuri, chiar drumul scurt de la Ipoteşti la Botoşani, constituia un risc major, atât pentru progenitura abia născută, cât şi pentru lehuză. Dar , chiar dacă s-ar fi deplasat pentru botez, după cinci zile de la naştere, botezul nu putea avea loc fiindcă începeau sărbătorile Crăciunului.

Deşi George Călinescu susţine că familia Eminovici avea o casă la Botoşani sau puteau locui la socri, am această viziune că familia se afla la Ipoteşti. Şi iată care sunt motivaţiile mele! Augustin Z. N Pop spune că moşia de la Ipoteşti a fost cumpărată de căminar încă din 1848. În această situaţie, e greu de crezut că Gheorghe Eminovici ar fi locuit cu familia la Botoşani, departe de moşia cumpărată, când muncile agricole reclamau prezenţa permanentă a proprietarului în acele locuri. Asta ne poate conduce la ipoteza că familie locuia la Ipoteşti. Ideea este întărită prin consemnarea de către Augustin Z. N. Pop a unui document judecătoresc, emis la 2 iunie 1850 , când ,,Constantin Hurmuzachi, fratele Eufrosinei Petrino, izbutea cu sprijinul instanţelor botoşănene, să confişte vitele lui Eminovici de la Ipoteşti şi Durneşti.’’ ( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu , p.23). Prin urmare, faptul că Gheorghe Eminovici cumpărase moşia de mai bine de doi ani, din 1848, şi avea şi vite, cred că s-a tras cu familia la Ipoteşti. În această perioadă de doi ani, având în vedere obligaţiile care decurg din administrarea unei moşii, nu putea să stea nici el departe de familie , nici familia de el. Această ipoteză, a naşterii la Ipoteşti vine în confirmarea afirmaţiilor surorii sale, Aglae. Dar mai toţi criticii şi exegeţii au trecut cu uşurinţă peste afirmaţia ei, începând cu Titu Maiorescu. Atunci de ce Eminescu consemnează în registrul de la Junimea că s-a născut la 20 noiembrie 1849 Botoşani şi nu la Ipoteşti? Probabil că maică-sa i-a spus eronat, cu bună ştiinţă, că s-a născut la Botoşani sau poate în mod real(nu se poate şti cu certitudine).

Mama poetului, Ralu, avea o anume mândrie aristocratică, la care ţinea cu deosebire, având în vedere că l-a împins pe bărbat să-şi cumpere, de la vodă, titlu boieresc de căminar. Astfel, credem că a preferat să-i spună că s-a născut în târgul Botoşanilor, nu într-un cătun necunoscut.

Şi în ipoteza naşterii la Botoşani, naşterea e posibil să fi avut loc pe 20 decembrie 1849, dar din cauza sărbătorile religioase, aproape una după alta, Crăciunul, Sf. Vasile, Boboteaza, Sf. Ioan,etc. să fi amânat botezul, preoţii fiind ocupaţi în acele momente cu ritualurile religioase ale sărbătorilor de iarnă.

Dar de ce să nu admitem şi ideea că mama lui Eminescu a spus adevărul cu privire la naşterea acestuia la Botoşani? Locaţia Botoşani e mai plauzibilă , având în vedere că avea condiţii mai bune pentru naştere decât la Ipoteşti.

Cum Gheorghe Eminovici era prins în acea perioadă cu treburile moşiei de la Ipoteşti , cu pregătirea pentru sărbători, a amânat botezul până după sărbători. Fără prezenţa căminarului nu era posibil botezul. Este tot atât de posibil ca familia să fi locuit pe timpul verii la Ipoteşti, iar iarna să se fi tras la Botoşani, căminarului rămânându-i povara de a face naveta între Ipoteşti şi Botoşani.

Dacă locul naşterii are mai puţină importanţă, data naşterii are importanţa ei. Argumentul lui George Călinescu, cum că ,,astăzi’’ ar fi doar o formulă patriarhală echivalentă cu locuţiunea ,,în ziua de azi’’, nu este unul tare. Formula ,,astăzi’’ poate fi chiar momentul consemnării evenimentului, având în vedere obiceiul căpătat de căminar de pe vremea când era vechil la boierul Balş. Nu cred că a consemnat data ulterior, după botez, uzitând de formula ,,Astăzi’’, ci ,,Astăzi’’ a fost chiar în ziua când s-a născut Mihai Eminescu. Dar, atunci cum se explică asta? A purtat Gheorghe Eminovici Psaltirea cu el?

Dacă Psaltirea se afla la Ipoteşti cu siguranţă el a consemnat evenimentul , aflat probabil, prin una dintre slugi, care a fost trimisă de la Botoşani să anunţe naşterea. Dacă locuia în Botoşani, atunci Psaltirea se afla la Botoşani şi l-a consemnat chiar el seara, când s-a întors de la Ipoteşti. Dacă familia se afla la Ipoteşti, a consemnat fericitul eveniment într-un moment de răgaz de la treburile gospodăriei. Dar argumentaţia mea cu privire la ipoteza naşterii, la data de 20 decembrie 1849, anume că Eminovici nu a spus la botez data corectă la botez, că Matei a consemnat chiar el în Psaltire( sau această Psaltire nici nu a existat), că Aglae şi Eminescu au spus o dată nesigură, poate fi combătută. Dar de ce Eminescu Aglae, Matei susţin naşterea la 20 decembrie 1849? Asupra susţinerilor acestora ar fi trebuit să se aplece cu mai multă râvnă George Călinescu. Dar, eminentul critic a trecut, din nefericire , mult prea uşor peste afirmaţiile celor doi, cum a trecut a şi peste aceea al lui Eminescu, şi a acceptat actul ,,oficial’’, deşi scria el însuşi că ,,Junimiştii ştiau însă , din registrul societăţii în care se înscrisese poetul , că e născut la Botoşani, la 20 decembrie 1849.’’(George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, p. 37).

Unii cercetători reclamă o reconsiderare şi o reparaţie a biografiei eminesciene. Ilina Gregori, îndrăzneşte în pofida multitudinii de studii eminesciene, că biografia eminesciană trebuie supusă unei cercetări mai atente. ,,Eminescu , afirmă exegeta, în Prolog, este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic , subevaluat sub aspect intelectual şi, ca ,,poet naţional’’, prea îngust înţeles.’’ (Ilina Gregori – Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze , p. 7). În faţa lipsei acute de documentare biografică realistă şi credibilă ce-i de făcut? Să acceptăm ce s-a instituit printr-o eroare de credibilitate?

În această situaţie problematică şi în lipsă de alte documente probatorii, mă văd nevoit să apelez la argumentele filozofiei oculte, în speţă, la astrologie. Se poate ca unii să fie sideraţi de această perspectivă ,,neştiinţifică’’, dar voi încerca, în măsura posibilităţilor, să le diminuez şocul dezamăgirii. Din punctul de vederii al destinului poetului este mai puţin important locul( spaţiul dintre Botoşani şi Ipoteşti fiind neglijabil din punct de vedere astrologic). În analogie cu viziunea astrologică importante sunt datele de 20 decembrie şi 15 ianuarie , care rămân, după afirmaţia lui George Călinescu, ,,ipoteze dârze.’’ Pentru aceste date se bat trei semne zodiacale. Am putea apela la oricare dintre cărţile cu zodiace, ce cuprind aceste date, dar, spre a scurta pledoaria , voi face apel la un scriitor francez, care a sintetizat textul semnelor zodiacale privind comportamentul psihomental al indivizilor născuţi în cele trei zodii vizate – Săgetător, Capricorn, Vărsător.

În Dicţionar diabolic, Jacques Collin de Plancy, spune, după cum de altfel arată şi alte cercetări astrologice că ,,fiecare semn al zodiacului ocupă un loc care se numeşte casa cerului sau casa soarelui. Aceste 12 căsuţe ale soarelui taie astfel zodiacul în 12 părţi. Fiecare din ele ocupă 30 de grade , pentru că cercul are 360 grade.’’ (Jacques Collin de Plancy – Dicţionar diabolic, vol. I, p.46) Pe noi ne interesează trei case , cea a Săgetătorului , cea a Capricornului şi cea a Vărsătorului, care presupun a cuprinde data de naştere al lui Eminescu. ,,A noua este cea a Săgetătorului , numită şi iubirea soarelui. Este casa evlaviei , a religiei, a călătoriilor şi a filozofiei. A zecea , a Capricornului, zisă şi centrul cerului, este casa greutăţilor , a demnităţilor şi a gloriilor. A unsprezecea , cea a Vărsătorului, căreia i se mai spune şi iubirea lui Jupiter, este casa prieteniilor, a binefacerilor şi a averilor.’’(ibid. p 46). Săgetătorul domină pe cer de la 22 noiembrie la 21 decembrie’’ […],,El transmite pasiunea pentru vânătoare şi călătorii. Cel născut în săgetător va fi un om drept, credincios, harnic, sociabil şi va avea atâta amor propriu cât şi spirit, precum şi alte calităţi’’ (ibid. p52). Comparând destinul lui Eminescu cu toate cel trei zodii vom vedea că cel mai bine se potriveşte cu zodia Săgetător, nu mai puţin generoasă cu revărsarea intelectuală, ba dimpotrivă, chiar mai generoasă decât aceea a Vărsătorului. Descrierea biografilor lui Eminescu îl apropie mai mult de Săgetător decât d Capricorn sau Vărsător.

,,Om al dreptăţii ’’ îl numeşte Şerban Cioculescu,, ,,transplantat în mediul bucureştean al tuturor vânzolelilor de caracter’’(Şerban Cioculescu – Eminesciana, p7). Iar Dan C. Mihăilescu vede ,,înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri contrarii […] în multele din exegezele de până acum , de la mărturiile contemporanilor poetului ,, vesel şi trist’’, ,,maniac şi depresiv’’, ,,amestec straniu de sfială şi trufie’’, ,,pornit spre exces’’, ,, dar şi om cu desăvârşire cumpătat’’.( Dan C. Mihăilescu – Perspective eminesciene, p8)

Textele zodiei Săgetător sunt mai apropiate vieţii lui zbuciumate de etern pribeag, de om cu capul în nori, complet dedicat spiritului, cugetării filozofice şi poeziei sau cum spune semnul Săgetător, omul credincios unui ideal, un veşnic hoinar, un pribeag fără casă ( pe tot timpul cât a stat în Bucureşti s-a mutat la mai multe gazde), un etern călător, fără un spaţiu al lui, care nu şi-a găsit locul nici după ce s-a îmbolnăvit, un adevărat centaur , ca Hiron(Chiron) , care i-a transmis pasiunea pentru călătorie, cunoaştere şi creativitate. Chiron este considerat ,, cel mai drept şi mai înţelept dintre centauri’’(Iliada). În Eminescu întâlnim la fel ca la centaurul Chiron o natură duală: pe de o parte, una ,, primitivă’’ care priveşte existenţa materială - o vieţuire la limitele existenţei umane, pe de altă parte - o imensă patimă pentru tentaţia spirituală a Absolutului, o dăruire de sine, care îl proiectează ca o reincarnare a centaurului. Nu întâmplător, indianca Amita Boshe îl numeşte dărśanik - cel care vede şi kavi – poet-înţelept. (Amita Boshe – Eminescu şi India,p. 19)

Citez la întâmplare din zodiace, care uimesc prin analogie cu Eminescu. ,,Exista doua tendinţe fundamentale in cadrul personalităţii sale, una umana si alta animala, al căror echilibru îl poate îndruma spre misionarism in slujba oamenilor, si respectiv primitivism in gândire si comportament.’’ Despre Eminescu un frate al acestuia care îl văzuse în intimitate , afirma că era foarte păros pe picioare. Acest atavism al picioarelor arată că deşi trupul îl ţine în animalitate, spiritul îl înalţă spre absolut. Sau ,,Sugerând săgeata arcaşului, ideograma semnului simbolizează dualitatea omului, jumătate animal, materialitatea si jumătate om, aspiraţiile eliberate ale sufletului tinzând spre infinit.’’

În Gromovnic din bătrâni, textul este şi mai sugestiv în ceea ce priveşte asemănarea Săgetătorului cu linia psihomentală al lui Eminescu : ,,Copilul ce se va naşte sub acest semn, va fi cu mintea bună şi cu socotinţă înţelept, cucernic, iubitor de chipul cel duhovnicesc , drept, smerit, ruşinos şi norocos , sfătuitor bun, , de rău nu se bucură; va fi frumos la stat , minunat în obraz, , bine va grăi , va avea ochii negri, va fi tare în umeri, părul neted, trupul drept , va fi vesel , blând, bun la minte cu chiverniseală aşezată,dinţi laţi, nasul lung cărnos. [ …[ Va suferi de dureri de cap şi de junghiuri […] Casa vieţii lui este Săgetătorul; cui va face bine de la aceia nici o mulţumire nu va avea. […] Casa morţii lui va fi racul (1 iunie până la 12 iulie); în avea vreme va muri dacă nu va muri de zodia Peştilor. Viaţa lui se împarte în două părţi; de va trece de 33 de ani, va ajunge la 78 de ani.’’ (Gromovnic din bătrâni, pp.103-104 ). E şocantă viziunea asupra vieţii Poetului; această rupere a existenţei la 33 de ani, exact vârsta la care Eminescu a suferit primul atac psihotic. Poate fi o întâmplare. Dar oare toate aceste analogii sunt doar simple coincidenţe? Gromovnicul din bătrâni este o viziune astrologică care te face să meditezi asupra destinului. Identitatea textului cu psihomentalul eminescian se constituie ca un paradox al cunoaşterii.

O altă asemănare cu Săgetătorul este înclinaţia Poetului spre filozofie. Se poate afirma că Eminescu a fost primul mare filozof şi primul mare moralist al românilor (,,rege al cugetării’’ îl numeşte Titu Maiorescu). Evlavia şi religia de care vorbeşte zodia Săgetător nu trebuie luate la Eminescu în sens direct, ci în sensul slăvirii valorile spirituale ale românismului, ale cultului său pentru propăşirea neamului românesc ( să amintesc aici doar evlavia şi efortul aproape suprauman pe care la depus pentru sărbătoarea de la Putna şi de munca epuizantă de la Timpul, în vederea împlinirii proiectului său moralizator). Toate acestea se rezumă în doctrina sa morală, aceea că dacă vrem să realizăm ceva în viaţă nu trebuie să mai fim ,,robii trupului. Ce n-am putea face de n-ar cere trupul haine şi gura de mâncare. ’’ (Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu – Viaţă,Creaţie, Cultură, p. 38).

Asemănarea portretului său psihomental cu textul zodiei Săgetător pare evidentă. Asta conduce la ipoteza posibilă, ca Mihai Eminescu, în mod real, să se fi născut în 20 decembrie 1849 şi nu în 15 ianuarie 1850. Săgetătorul generează un destin de om fără stare, de hoinar cu o ardentă predispoziţie pentru spiritual. ,,Întâmplarea, mărturiseşte Eminescu, m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc… în cruciş şi-n curmeziş.’’ ( George Călinescu - Viaţa lui Mihai Eminescu, p.128).

Dar a fost doar întâmplarea?! Eminescu a fost încă de mic copil un hoinar, care alerga prin codrii din apropierea Ipoteştilor şi unde rămânea uneori şi peste noapte. A înnoptat , deseori, pe la stânele ciobanilor, pe la prisăci, a pribegit prin ţară, după ce a abandonat şcoala de la Cernăuţi. Mereu pe drumuri, mereu peregrinând pe plaiurile mioritice cu câte o trupă de teatru, fuge de la şcoala din Cernăuţi, îl regăsim conţopist la Botoşani , apoi iarăşi la Cernăuţi, abandonează şcoala din Cernăuţi şi pleacă cu trupa Tardini, apoi singur merge pe jos , ,,într-o zi frumoasă de vară’’ ,,zi de vară pân’ în seară am tot mers’’( ibid., pp. 86-87).Traversează munţii la 14 ani, o vârstă la care alţii se mai ţin de poalele mamei, nu se ştie încă pe unde a traversat, dar este văzut pe valea Mureşului, face multe popasuri prin satele ardelene. La Mureş-Oşorhei, este luat în trăsură de doi tineri seminarişti ardeleni, Ion Cota şi Teodor Cojocaru cu care ajunge la Blaj, unde se închină oraşului ca unei mici Rome; apoi, pribeag şi sufleur de la descoperirea de către Iorgu Caragiale, sufleor la teatru, lucrând în curte şi la grajd, citind pe Schiller în gura mare şi având biblioteca într-un geamantan mare, în ieslele grajdului, la un ,,otel’’ din Giurgiu. Eminescu peregrinează prin regat cu trupa lui Iorgu, iar mai apoi cu trupa lui Pascaly prin Ardeal şi Banat. Învăţat de mic să trăiască în condiţii austere, prin şure, prin paie şi fân, mâncând pe apucate, el şi-a refulat toate instinctele primare burgheze, acelea ale confortului şi bunului trai. Citind mereu, din biblioteca personală, pe care o căra cu sine în geamantan, ca pe o comoară sfântă; un goliard mereu pe drumuri, reîntorcându-se în Ardeal cu trupa Pascaly, prins de tatăl său când venise cu trupa la Botoşani şi trimis la studii la Viena a fost descoperit între timp de Iacob Negruzzi. Revenit în ţară la Junimea este trimis de societatea literară la studii la Berlin, reîntors este numit director al Bibliotecii naţionale din Iaşi, apoi ca revizor şcolar, mereu pe drumurile desfundate ale judeţelor Iaşi şi Vaslui, apoi este trimis la Timpul, unde rămâne până la îmbolnăvire, mereu mutându-se de la o gazdă la alta, petrecând în vara lui 1878 o scurtă vacanţă (,, singur, adică în foarte bună societate’’, scrie Slavici) la conacul junimistului Nicolae Mandrea), apoi iarăşi la Viena, la sanatoriu, la mănăstirea Neamţului, la Botoşani , la Odessa într-un sanatoriu, apoi din nou la Bucureşti, unde şi moare în 1989 - un trubadur sau mai degrabă un goliard fără căpătâi, un veşnic pribeag în căutarea unei himere, în idealul unei femei după care sufletul lui a tânjit toată viaţa, dar, mai ales, în căutarea Adevărului.

Această continuă pribegire, ca şi naşterea sa la data de 20 decembrie 1849, consemnată de el la Junimea, dată situată, e adevărat, la extrema Săgetătorului, dar încă aflată sub influenţa acestuia, mă face să cred că Eminescu s-a născut sub auspiciile acestei zodii, nu mai puţin generoasă cu partea intelectuală şi spirituală, la fel ca Vărsătorul, dar aşa cum arată textul Săgetătorului generează o fire filosofică, fiind ,,călăuzit de idealuri’’ de ,,cunoaştere superioară’’, ,,neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul si dreptatea’’, dar ca defecte ,,este predispus la hoinăreală’’ şi ,, atracţie pentru străinătate şi exotism’’.

Şi pentru că Săgetătorul este exploratorul, cercetătorul şi moralistul lumii prin excelenţă, cred că aceasta este zodia lui Eminescu. După cum vedem, Capricornul şi Vărsătorul nu i se potrivesc lui Eminescu, decât dacă forţăm zodia să se adapteze Poetului, aşa cum a procedat Zoe Dumitrescu Buşulenga. Prin urmare, înclin să cred, mai degrabă în generozitatea Săgetătorului decât aceea a Vărsătorului, propusă de eminenta profesoară.

Astrologia, ca orice filozofie ocultă nu este o ştiinţă exactă, dar complexitatea noţiunilor geografice, astronomice şi fizionomice şi morfopsihologice, aşa cum arată Roger Mucchielli în Faţa omului şi caracterul, conduce la o relativă încadrare zodiacală a unui individ născut la o anumită dată şi într-un anume spaţiu geografic. Şcoala franceză de morfopsihologie începe să capete aderenţă tot mai mare în lumea ştiinţifică. Dr. Mucchielli vorbeşte într-un capitol despre ,,caracterologia astrologică’’. Autorul afirmă că sunt 8 caractere fundamentale prezentate în perechi: Marte-Venus, Terra – Mercur , Jupiter –Saturn, Soare-Lună. Dintre acestea se remarcă perechea Soare – Lună, în care eminent este tipul solarian, care,, opune elanul creator opus pasivităţii pure, viaţa opusă stagnării, spiritul inventiv opus asimilării imitative, sufletul opus materiei, activitatea opusă receptivităţii pure, starea de veghe opusă somnolenţei, cum ziua se opune nopţii, fiinţa radioasă unei palori funciare. Cea mai grăitoare modalitate d elan creator fiind viaţa spirituală. Soarele e un tip cu instincte sublimate , cu sentimente delicate, cu inteligenţă fecundă. Soarele reprezintă EA (Emotivitate-Activitate) în măsura în care semnifică ardoarea şi iniţiativa, dar pentru a exprima întregul conţinut al descrierilor clasice ale acestui tip, este necesar să-i adăugăm creativitate literară şi artistică. Soarele, cu privirea luminoasă, cu viaţă intelectuală, intensă şi creatoare. Luna este un caracter indolent, greoi , calm , fără viaţă afectivă şi fără viaţă intelectuală, redus la o uluitoare receptivitate.’’ (Roger Mucchielli – Faţa omului şi caracterul, pp.71-72).

Din punctul de vedere al caracterologiei astrologice Eminescu se încadrează în tipul solar-lunar. Natura lui duală (toţi avem o natură duală, dar la el este cu mult mai accentuată), reduce lunarul la o ,, uluitoare receptivitate’’, şi creşte la maxim solarul. Ceea ce iese din comun, la Eminescu, este această patimă pentru cunoaştere, cugetare şi creaţie, genul de pasionat intelectual care ,, savurează bucuria dezinteresată de a şti.’’(ibid. p.39). Din acest punct de vedere, Eminescu nu pare a avea nimic cu interesul meschin pământean. În confruntarea cu o societate tot mai avidă material, el se dedică cunoaşterii cu pasiunea de a şti totul, de a cuprinde necuprinsul. ,,El însuşi, ne mărturiseşte Ilina Gregori, într-un volum premiat de Uniunea Scriitorilor, o spune , într-o carte d vizită : Michaelis Eminescu , vecinic doctorand în multe ştiinţe nefolositoare.’’ ( Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme , ipoteze, p. 57)

Mulţi se vor fi născând în Săgetător sau Vărsător, dar puţini, foarte puţini sunt cei aleşi spre care se revarsă, cum spune Zoe Dumitrescu Buşulenga ,,maxima generozitatea’’ a zodiei. Dacă Eminescu, ca Săgetător-călător a cunoscut fizic şi psiho-spiritual poporul românesc, în cruciş şi-n curmeziş, Ca Săgetător-intelectual a cunoscut , la fel, cultura lumii ,, în cruciş şi-n curmeziş’’ de la cultura filozofică grecească la cea germană şi indiană, franceză şi engleză, filosofia ocultă, fizica, astronomia, sociologia, economia şi chiar prelegeri de anatomie şi medicină legală şi nu în ultimul rând, literatura şi istoria românilor. ,,Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte( din timpul studiilor vieneze) toată viaţa pe Eminescu, şi însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii , umplu multe din manuscrisele sale.(George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu p. 134). Universitatea vieneză şi cea berlineză a fost un izvor nesecat de cunoaştere, căci Eminescu ,, nu viza o carieră, ci căuta chiar Adevărul.’’(Ilina Gregori – Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte , enigme , ipoteze, p, 49)

Mă abţin, însă, de a merge mai departe pe această linie ocultă spre a nu nelinişti spiritele prea îndoctrinate cu o cultură europeană mult prea raţională. Mulţi vor crede că această digresiune, prin filozofia ocultă, nu a adus nimic nou în sprijinul datei naşterii lui Eminescu,la 20 decembrie 1849. Şi cum ar putea crede un raţionalist în asemănarea astrologică? Asemănare Săgetătorului cu destinul psihocomportamental al Poetului, spre a confirma data de 20 decembrie 1849, poate fi dezavuată de un raţionalist.

Dacă aceste argumentări vor fi receptate drept nişte arguţii, atunci nu-mi rămâne decât să apelez la ab auctoritate. Căci,dincolo de aceste arguţii (dacă unii vor refuza să le acorde valoare de argumente), ar trebui să respectăm data naşterii de 20 decembrie 1849 la Botoşani şi nu de 15 ianuarie 1850, pentru simplu fapt, că a fost înscrisă de Eminescu, ,,de propria mână ’’, în registrul Junimii. Din aceste motive, trebuie să ne debarasăm de autoritatea actelor ,, oficiale’’ sau ,,oficializate’’ impuse de Titu Maiorescu şi George Călinescu şi de alţii de după ei. Nu poate fi mai autoritar înscrisul unui preot în registrul bisericii Uspenia din Botoşani, spre a fi luat drept act de naştere a Poetului decât înscrisul acestuia. Poate fi, mai mult ca sigur, eronat şi mai nedemn de luat în considerare decât data înscrisă de Poet, la Junimea din Iaşi. Data înscrisă de Poet e ca pe un testament sacru de care intelectualitatea românească trebuie să ţină seama. Din aceste motive, fac apel, prin intermediul Reţelei literare, conduse de Gelu Vlaşin şi a revistei Constelaţii diamantine, condusă de poetul N. N. Negulescu, la toţi cei care-l iubesc pe Eminescu, la Academia română, la academicianul Eugen Simion de a corecta eroarea lui Titu Maiorescu şi a lui George Călinescu. Adresez rugămintea istoricilor literari de a se apleca asupra datei de 20 decembrie 1849, pe care solicit să o instituie ca dată reală a naşterii lui Eminescu, fiind înscrisă ,,de propria mână’’ în registrul de la Junimea. (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu, filozof’’)

Bibliografie:

Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Eminescu - Viaţă, Creaţie, Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti, 1989

Alexandrian - Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti ,1994

Ted Anton – Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997

Fritjof Capra – Taofizica – o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Ed. Tehnică, Bucureşti,2004

Titu Maiorescu – Din ,,Critice’’, Ed. Tineretului, Bucureşti , 1967

Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978

George Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1964,

Jacques Collin de Plancy – Dicţionar diabolic, Casa de Editură şi Presă,,Viaţa românească’’, Bucureşti, 1992

Şerban Cioculescu – Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti , 1985

Dan C. Mihăilescu – Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, p.1982

Homer - Iliada

Amita Boshe – Eminescu şi India, Ed. Junimea , Iaşi, 1978

Gromovnic din bătrâni - Ed. Porţile Orientului , Iaşi , 1993

Roger Mucchielli - Faţa omului şi caracterul, Ed. IRI, Bucureşti, 2000

Ilina Gregori - Ştim noi cine a fost Eminescu?Fapte, enigme,ipoteze,Ed. ART, Bucureşti ,2009

Michael P. Murphy, Luke A. J. O’ Neill Ce este viaţa? Următorii 50 de ani, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu