Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




luni, 20 iunie 2011

Mihai Eminescu


În fiecare an, la 15 ianuarie, ne întoarcem mai aparte cu gândul la ceea ce înseamnă la români ,,Cel ce trebuia să poarte un nume”.

Pe-un peron de viaţă, într-o clipă alungată în neant, a murit Poetul MIHAI EMINESCU. Viaţa curgea din ea însăşi, scrâşnind a moarte printre roţile Timpului. Şi a rămas Poezia - ea, cea care a zămislit atâtea vise şi cuvinte în nopţile nepereche, în care îmbrăţişarea-i divină sărută pleoapele şi inima, părul şi gândurile Poetului - ea, cea care a îmbrăcat în argint păduri şi doruri - ea, cea care a mângâiat şi a înflorit liniştea nuferilor - ea, cea care s-a rătăcit mereu printre plopii însingurării - ea, cea care a deschis porţile Cerului şi a lăsat Iubirea să zidească veşnicia cuvintelor.
Şi am rămas noi, pământenii însinguraţi, rătăcind în cautarea iubirii nepereche; noi, pământeni tot mai îndepărtaţi de cerul poeziei, cioburi de neputinţă-n univers, un semn de întrebare la adresa destinului, purtând doruri şi aşteptând iubiri care au fost şi niciodată nu vor fi; noi, pământenii încătuşaţi în neputinţe, căutând în privirea lacului încărcat cu nuferi liniştea sufletelor furtunoase. Oameni veseli ascunşi în oameni triţti care trăiesc doar prin cuvinte şi se încalţă cu vise, covoare zburatoare care îi plimbă printre stelele de pe cerul iubirii eminesciene. Vom mai străbate oare cu inima, cărarea aceea spre nuferi?
Va fi să ne-amintim din uitatele vieţi, de uitatele drumuri printre plopi? Frageda frunză va fi şi pădurea de argint, străluminând din adâncuri, codrul copil şi lacul tremurând ca o pururea crăiasă. Când miroase sufletul a Poezie şi pe vise răsar nuferi, să deschidem larg porţile inimii. Poeziile Poetului ne vor lumina încă odată zbaterile amare ale unui suflet dureros de singur şi îndrăgostit. Taina Poeziei va înflori în veşnicie teiul Iubirii, arătând ochilor lumii frumuseţea pură a unui suflet nepământean, neîmpăcat şi singur, hoinar prin universul de sticlă al cuvintelor.
Acum, la mijloc de ianuarie, să ne trimitem visul şi gândul la Ipoteşti. Să clădim din lutul inimii şi al pădurilor, altarul Poeziei. Dumnezeu ne va înţelege şi ne va ierta că lângă trăinicia de piatră a zidurilor bisericeşti am pus veşnicia nuferilor să înflorească mereu puritatea Iubirii. În noaptea privegherii, desculţi prin freamăt de codru şi timp, să coborâm spre lac cu lacrima înflorită în Floarea albastră a amintirii, păşind cu evlavie şi tremur de suflet printre cuvinte, privind sfios spre luceferi… În noaptea pământului, cu Cerul candelă aprinsă de stelele privegherii şi aducerii aminte, să ne lăsăm paşii inimii să hoinăreasca spre tărâmul celalălt, chemati de glasul vechilor păduri care, altădată, ascundeau paşii şi dorul Poetului. Pe fire de neguri albe va coborî, în fiecare din noi, Luceafărul. Să-l ţinem strâns în palma stângă până când căldura inimii noastre îl va face încă o dată viu şi nemuritor.

Luna crăiasă, tremurând pe lacuri, ne va lua de mână şi va păşi încet cu noi în biserica zidită din nuferi şi cuvinte. Mii de stele vor lumina căile Cerului, pecetluind taina şi durerea privegherii cu nădejdea nemuririi. Să-i îngăduim sufletului nostru, tot mai obosit de însingurări si rănit de cuvintele deşertăciunii, să plângă şi să viseze pe malul lacului albastru care mai păstrează şi acum vraja Iubirii şi nuferii mărturie. Şi să nu uităm niciodată să aşezăm pe mormântul veşniciei, coroniţa de nuferi nepurtată vreodată de mult dorita mireasă legendară, mireasa sufletului eminescian, îmbrăcată cu rochia de stele şi sărutări, ţesută în singurătatea unor nopţi îndrăgostite şi reci. Să ne amintim şi acum… de-atunci… si-ntotdeauna… Păşind cu dor prin freamătul de frunze. Dorul de EMINESCU să ne găsească căutând mereu prin ani, înălţarea spre Cerul Poeziei, cu aripile însufleţite de visul Iubirii născut în nopţile de dor când, în liniştea grea a Pământului, acordurile unui pian fac sufletul nepământean să-şi agaţe pălăria de colţul Lunii. Aş vrea să-nving depărtările şi să vă pot dărui lumina de Stea a gândurilor, din nopţile când florile de tei coboară înfiorate şi ne înmiresmează sufletul cu şoapte de dor, iar adâncul din ochii îndrăgostiţilor poartă strălucirea florilor de nufar. Deschide-ţi larg fereastra sufletului! Să nu lăsăm Poezia să fie doar un timp al singurătaţii. În frig de anotimp şi de dor, păduri de tei au înflorit ca să-i mângâie numele Domnului Eminescu.
Îngăduiţi-i timpului să vă piardă paşii prin împărăţia codrului! Îngăduiţi-i sufletului să-şi înalţe visele spre stele! Îngăduiţi-i lacrimii să privească plopii însinguraţi şi tainici. Îngăduiţi-i Poetului să înflorească veşnic Teiul Iubirii! Vă cer prea mult, oare? Dar vă întreb: Cine îşi mai agaţă, astăzi, pălăria de colţul Lunii? Poate nimeni. Dar ar trebui să încercaţi. Măcar de dragul Domnului EMINESCU. Ca să-i ,,fie somnul lin şi codrul aproape”.


Despre Eminescu s-a scris enorm si se va mai scrie, deoarece s-a scris inca foarte putin. Putin s-a scris, bunaoara, despre textele din caietele manuscrise ale lui Mihai Eminescu. Avem in vedere cele trei sectiuni ale Fragmentarium-ului: 1 – Texte originale, 11 – Note de curs. Note de lectura. Excerpte si 111 – Transcrieri. In textele din prima sectiune, alaturi de filosofie, sociologie si politica, istorie, arta, matematica, astronomie, educatie, invatamint sint cuprinse si probleme din stiintele naturale.

In multimea si profunzimea adevarurilor despre biologia organismului uman prezentate de Mihai Eminescu ne oprim doar la citeva, socotite de noi drept definitorii. Avem încă nevoie de Eminescu. Pentru că Eminescu înseamnă sensibilitate, cultură, creaţie şi, nu în ultimul rând, poporul român. Pasionat participant la viaţa literar-culturală din vremea sa, Mihai Eminescu a fost, de asemenea, profund ancorat in desfăşurarea şi analiza vieţii social-politice din perioada de maturitate a activităţii sale, intre anii 1877-1883. In aceste condiţii, Mihai Eminescu a dus, cum se ştie, o intensă activitate de gazetar, paralelă şi simultană cu cea de ordin literar. In cadrul ei – ca şi in unele dintre creaţiile sale poetice – scriitorul s-a afirmat nu numai ca un redutabil polemist, ci şi ca un gânditor de marcă. Situat pe poziţii politice conservatoare, Eminescu avea un cult – de factură romantică – pentru „frumoasele vremuri de altădată", pentru vremurile de care – precum spune in „Scrisoarea III" – se invredniciseră „cronicarii şi rapsozii". Prilej cu care el nu aducea pe tapet şi neajunsurile acelui trecut, idealizându-l. Scotea, de asemenea, in relief, virtuţile poporului român. Elogia constant munca drept factor de temelie al dezvoltării şi era un apărător ardent, nu odată patetic, al interesului naţional. Avea insă poetul şi gazetarul Eminescu nu puţine observaţii critice la adresa societăţii din vremea sa.
Astfel, el considera că dezvoltarea trebuie să se desfăşoare „incet şi in mod firesc", ceea ce excludea „arderea etapelor" şi preluarea mecanică a unor forme „de import". Acest punct de vedere era, precum se vede, opus celui susţinut de liberali. Adept al teoriei „formelor fără fond", etalată de junimişti, Eminescu a criticat acerb o serie de instituţii precum şcoala, justiţia, parlamentul. Critica, de pildă, in mod sistematic faptul că existau (angajaţi) profesori universitari fără ştiinţă de carte, avocaţi şi judecători slab pregătiţi, parlamentari fără idei, care debitau discursuri găunoase, precum şi membri incompetenţi ai administraţiei locale, recrutaţi adesea nu după pricepere, ci după „devotamentul" politic faţă de partidul din care făceau parte, exemplele fiind luate, de regulă, de la liberali.
Poetul critica, de asemenea, cusururile liberalismului românesc al epocii, forma excesiv retorică, demagogică a demersului acestuia. El era de părere că liberalii din România nu se inscriau in canoanele adevăratului liberalism, condeiul său devenind adesea ironic sau sarcastic. Le mai reproşa şi faptul că in rândurile lor şi-au găsit „adăpost" multe elemente străine, rupte de tradiţiile şi interesele ţării, fără criterii morale, preocupate numai de a se căpătui prin ocuparea de funcţii politice. O altă direcţie a criticii lui Eminescu se indrepta impotriva acelor tineri care, făcându-şi studiile in străinătate – unde obţineau diplome cu menţiunea „bon pour l’Orient" –, la revenirea in ţară căutau să transplanteze mecanic cele invăţate peste hotare. Sub pana lui incisivă intrau şi prea numeroşii – după opinia lui – avocaţi care considerau că pot aspira la indiferent ce funcţie, chiar fără legătură cu pregătirea lor de bază. Funcţionarismul excesiv, birocraţia, tendinţa de a ocupa slujbe la stat – adică pe seama bugetului şi, deci, a contribuabilului de la bază –, ocuparea de sinecure erau alte ţinte ale criticii acerbe a gazetarului Eminescu. El milita pentru ideea de a fi dezvoltate indeletnicirile productive, care să sporească veniturile ţării, astfel incât sarcinile intreţinerii aparatului de stat, parţial parazitar, să nu apese exclusiv pe umerii producătorului de la bază, ţărănimea.
Eminescu susţinea, totodată, necesitatea formării şi dezvoltării clasei de mijloc, cea existentă fiind prea subţire şi prea mult penetrată de elemente alogene. N-au scăpat de focul criticii eminesciene nici gazetarii care, in loc să caute a cunoaşte realitatea românească „de pe teren", işi luau ideile din cărţi sau alte publicaţii străine – de predilecţie franţuzeşti –, ori căutau să işi ascundă vidul de idei prin referiri gongorice la principiile de libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate sau apelând la invocarea marilor strămoşi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. Eminescu s-a pronunţat şi in legătură cu raporturile dintre cele trei puteri de stat. Paralel cu separaţia celor trei puteri – considera el –, se manifestă-ferit, pe cât se poate, de ochii lumii şi o complicitate intre puteri pe de o parte, precum şi o escaladare a puterilor legislativă şi judecătorească de către puterea executivă.
In fine, corupţia, sub diversele ei forme, este adesea ţinta criticii vitriolante a poetului.
Prin publicistica lui elevată şi adesea incandescentă, Mihai Eminescu este nu numai un critic avizat al neajunsurilor din societatea românească a vremii sale – aşa cum le percepea şi le interpreta el – şi un exponent al intereselor şi aspiraţiilor perene ale poporului român, ci şi un critic lucid şi impenitent al cusururilor cu bătaie lungă din societatea românească, la a căror eliminare aspira din toată inima. Ocupat foarte mult sa compuna, absorbit de ganduri, neglija aspectul vestimentar. Ioan Slavici, relata: "Dus mereu cu gandul la altele si la altii, el n-avea purtare de grija pentru sine insusi(...) Treceau zile fara ca sa manance si nopti fara ca a se dezbrace, spatamani fara ca sa se primeneasca si hainele se invecheau nescuturate(... ) " Doar dragostea pentru Veronica il mai impulsiona sa se poarte la moda. Se imbraca ingrijit cand frecventa salonul Veronicai Micle, iar cand s-a mutat la Bucuresti, era vizitat de prietena sa, lua redingota si jobeul, fapt ce-i facea pe prietenii foarte apropiati sa remarce imediat schimbarea si sa afirme: "A venit Veronica!". Despre scrisorile dintre Eminescu si Veronica Micle s-au scris pagini intregi, dar ceea ce mi se pare mai firesc de punctat, ar fi faptul ca paginile de corespondenta dintre cei doi nu a fost numai literatura, ci pur si simplu viata lor. Desi a vrut sa se cunune cu Veronica, Eminescu nu putea sa-si ia aceasta raspundere, nu castiga suficient pentru a avea o familie si era bolnav. Cand era foarte suparata si vroia despartirea de el îi spunea "Domnul Eminescu".

Luceafărul lui Eminescu, omologat ca record de World Records Academy ca fiind cel mai lung poem de dragoste din lume - 98 de strofe. Legenda «Luceafărului» este o poveste despre o tânără prinţesă care se ruga la Luceafăr în fiecare seară. Luceafărul se îndrăgosteşte de ea şi este gata să renunţe la nemurire pentru ea, dar realizează că iubirea pură pe care o are pentru tânara fata nu poate fi împărtăşită în lumea materială. Având peste 100 de ani, teiul lui Eminescu din Parcul Copou din Iaşi, denumit şi "copacul îndrăgostiţilor", este, de asemenea, locul unde Eminescu îşi găsea inspiraţia, loc devenit în prezent unul preferat de către îndrăgostiţi. Este un miracol cum de acest copac a supravieţuit atât de mult. Turişti din toată lumea - inclusiv din ţări îndepărtate precum Brazilia sau Japonia - vin special la Teiul lui Eminescu pentru a se săruta într-un loc care le va aduce noroc îndrăgostiţilor.
NASA a pus numele lui Mihai Eminescu unui crater de pe planeta Marte, pentru că acesta este un "poet de succes şi influent, considerat poetul naţional al României". Totodată, 2000 a fost declarat de UNESCO "Anul Poetului Mihai Eminescu". De fiecare dată când se vorbeşte despre Eminescu se insistă pe valorile lirice eminesciene. Dar Eminescu a fost şi prozator şi om politic şi sociolog. Pornind de la scrierile sale sociologice în care Eminescu a susţinut mereu promovarea valorilor locale şi naţionale şi nu doar exportarea celor europene şi mondiale, organizatorii au decis ca de ziua lui Eminescu să se vorbeasca şi despre valori culturale turdene. Eminescu e pretutindeni acolo unde sunt mulţi români, de aceea el este poet naţional: pentru că noi, cu toţii, ne regăsim în el. La mănăstire la Agapia am cunoscut o măicuţă în vârstă de 100 de ani care mi-a vorbit despre Veronica Micle şi despre mormântul acesteia de la Văratec.
Am vorbit de cartea în care se regăseşte corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle şi al cărei titlu conţine apelativele utilizate de cei doi în scrisorile lor – „dulcea mea Veronică” şi „Eminul meu iubit”.
La 1870 Mihai Eminescu scria în publicaţia „Timpul” o idee care acum se numeşte Uniunea Europeană. Mai precis, poetul român scria de necesitatea unei legi europene care să armonizeze interesele naţiunilor. Apoi, Ioan Casimcea a amintit de fondul de carte, de manuscris, al lui Eminescu şi care se împarte în trei mari rezeve. Prima dintre acestea o constituie manuscrisele primite de Titu Maiorescu de la Eminescu şi de la gazdele pe unde poetul a locuit. Pe 25 ianuarie 1902, Maiorescu a predat Academiei Române manuscrisele lui Eminescu pe care le-a adus într-o ladă în care se găseau 44 de volume, de pachete de manuscris, însumând 15.270 de pagini dintre care aproximativ 4.000 de pagini cu versuri. A doua rezervă o constituie cele şase volume pe care le-a achiziţionat Biblioteca Academiei Române şi care conţin în total 1.100 de pagini. A treia rezervă o reprezintă cele trei caiete (572 de pagini) pe care Biblioteca Centrală universitară din Iaşi a izbutit să le adune. Astfel, întreg fondul de manuscris semnat Mihai Eminescu conţine, în total, aproape 17.000 de pagini. Tot în sfera curiozităţilor s-ar înscrie şi faptul că, în poezia „La steaua” Mihai Eminescu prezintă, de fapt, teoria relativităţii aşa cum a fost ea mult mai târziu explicată de Einstein. Acest aspect, s-ar datora pe de-o parte faptului că Eminescu a studiat Vedele indiene
(nume dat culegerii de texte religioase şi literare scrise în sanscrita veche, care reprezintă primele documente literare din India), iar pe de altă parte faptului că atât Eminescu cât şi Einstein au studiat la Viena. O altă curiozitate a fost ştirea conform căreia unul din craterele descoperite de sonda Messenger pe suprafaţa planetei Mercur ar fi primit numele Eminescu. În lucrările sale de sociologie, Eminescu a lansat ideea promovării valorilor locale şi naţionale şi nu neapărat aducerea de valori europene. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si în poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile în care Dochia este simbol al existentei Daciei.


Eu şi Eminescu


Ce-ţi dorea el ţie, dulce Românie,

Ţara lui frumoasă, ţara lui de dor,

Oameni foarte vrednici şi plini de tărie

Iar, copiii ţării, să-aibă viitor!


Să se veselească, să umple pocalul,

Sentimentul nobil, oamenii nutresc.

Fie tari ca stânca, rezistenţi ca malul

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Nu vor răzbunare, au mereu cuvânt,

Nu îşi vor copiii să-i ştie plângând.

Vor ca peste toate, să fluture-n vânt,

Steagul României, mereu triumfând.


În balcoane iată, steaguri tricolore,

Unic e poporul nostru, românesc!

Lanuri fără margini şi multicolore,

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Fie bine-n ţară, fie-n lume pace!

Să zburde copiii, mereu surâzând.

Căci în vatra noastră, tuturor ne place

Să trăim în tihnă, cu iubirea-n gând.


Liniştea şi pacea din cer să pogoare,

S-avem fericirea raiului ceresc,

Gradina Ta, Doamne, loc de închinare,

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Ce-ţi dorea el, ţie, dulce Românie,

Ţară minunată, ţara lui de dor?

Oameni să trăiască în prietenie,

Iar la munca gliei, să aibă mult spor.


Copii sănătoşi, plini de bucurie,

Mândrii de-a lor ţară, suflet românesc.

România-n lume, fală şi mândrie,

Eu şi Eminescu, asta îţi doresc!


Georgeta NEDELCU – Craiova ianuarie 2000


Despre Eminescu nu se poate vorbi doar in cateva cuvinte. Este mandria Romaniei, o carte de vizita a literaturii si a romantismului european, un "luceafar" roman care nu poate fi uitat niciodata.

Daca -am uita de Eminescu,
Noi nu am mai avea trecut.
N-ar fi nici azi si n-ar fi maine.
Am fi mereu " far-de-nceput ".
Eminescu e Luceafar,
Ce a luminat in noi .....
Va primi o "floare albastra "
Lacrima, in loc de ploi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu