Martirii lui Eros - partea intii, capitolul 2

	Urma parcă un ritual, întâi îşi puse mantoul în cuier, apoi îşi trase ciorapii, rochia, şi rămase aproape goală în oglindă. Se privi şi se roşi si ea de goliciunea ei; se iubea ca Narcis pe sine când descoperi totuşi cât de frumoasă este. Visa ca o nebună cu ochii deschişi ca era în lavabourile cine ştie cărui teatru din cine ştie ce oraş occidental... Se văzu pe scenă la Iaşi, juca Violeta din Traviata, îşi căută o rochie albă din cufăr, ca cea de atunci, şi se îmbrăcă cu ea. Atunci glasul ei fermecase sala, în final directorul trupei italiene îi oferise două sute de lire pe seară într-un lung turneu prin lumea Orientului şi occidentului. Poate că, dacă accepta, ajungea departe... Cu ochii în oglindă, îsi ridică părul şi îl strânse coc. Nu, o maturiza acel coc! Îi sta tot mai bine cu părul revărsat pe coapse. Aruncă şi rochia aceea albă care-i aducea aminte de clipele când o priviseră toţi cu ironie şi răutate la braţul lui Ştefan Micle. Îşi luă din cufăr altă rochie, o rochie albastră, de un albastru-deschis, culoarea cerului de vară, cea mai dragă rochie a ei şi o trase peste cap; mătăsurile alunecară lin peste pielea ei rozalie. Acum era ca o regină, îi stătea aşa de bine cu ea, îşi puse şi o ghirlandă bătută-n safire şi topaze pe frunte... Doamneee, ce frumoasă era, cum strălucea: ar fi ieşit îmbrăcată aşa şi arfi luat-o la fugă pe străzile Vienei, aşa desculţă cum era şi s-ar fi dus la Mihai şi i-ar fi zis: iată-mă, Mihai, asta sunt... Apoi iar îi apăru în faţă maică-sa cu tânguielile ei, că nu, că trebuie să-l ia pe Micle că pierde partida, că frumuseţea şi tinereţea trec, se duc; viţa de artistă e mereu în bataia vântului, văzuse ea multe la viaţa ei, câte artiste nu se rataseră şi se ramoliseră cu timpul... aşa e viaţa făcută, din mai multe căderi decât urcuşuri. Şi iar îi venea ca un laitmotiv aceea întrebare pe care i-o pusese de mii de ori: de ce, mamă, m-ai căsătorit aşa de mică? ...trebuia să mă laşi să-mi trăiesc şi eu viaţa ca toate fetele... Şi iar acelaşi răspuns: dacă nu te căsătoreai cu Ştefan, acum erai o anonimă din Iaşi, poate ca mine, le spălai rufele lor, aşa e când e omul sărac, trebuie să renunţe la ceva, las-o-ncolo de dragoste că vine şi trece ca o apă... Nu, mamă, dragostea nu vine şi trece ca o apă, dragostea e ceva înălţător, divin, care te înlănţuie cu puterea ei toată viaţa... Ah, domnule Mihai, cum de nu te-am cunoscut eu altădată că fugeam ca doi nebuni în lume, ca rătăciţii, ca ră-tă-ci-ţii pe pământ, ca Paul şi Virginia... Vai, cât de ridicolă putea să fie, să se maimuţărească în oglindă ca fetele de la pension. Privi camera, era linişte, soţul, acel bătrânel simpatic şi cuminte, se-auzea respirând, dormea adânc, fără vise. Se dezbrăcă şi ea repede şi-şi luă un capot pe ea. Cât de caraghioasă putea să fie! Îşi aminti de eroina unei cărţi de duzină citită decurând, care fantaza noaptea lângă soţul ei, se visa regină, amantă, iubită, eroină de legendă şi nu mai ştia ce şi, când se scula dimineaţa şi lua totul de la capăt, proza amară a zilei, cu mâncare, copii, măturat, scuturat, se blestema şi-şi blestema părinţii, bunicii şi străbunicii care i-au mai dat viaţă. Până un de poate ajunge ridicolul... Îşi aminti apoi că Ştefan trebuie să plece a doua zi şi nu cumpărase nimic pentru fetiţele ei. Oare ce-or fi făcând ele acum? Dorm ca nişte îngeraşi, sărmanele, le lăsase pe maică-sa; plânseseră o zi întreagă să le ia şi pe ele la Viena, le potolise însă cu promisiuni că le va aduce cele mai frumoase jucării din oraş. Şi băgându-se ca o intrusă lăngă soţ în plapumă, adormi cu figura lui Mihai sub pleope, printre şirul de lacrimi care-i inundaseră deodată faţa. Mihai semăna perfect cu portretul lui pe care-l luase de la Jaques, acel frumos efeb pe care-l visase ea şi-l dorise să vină s-o fure s-o ducă-n ţinuturi fermecate... În acea noapte n-a visat nimic, era prea obosită să mai poată visa, o cuprinsese o oboseala plăcută, stenică, care-o pusese jos ca pe un copil şi-o plimbase prin raiul somnului dulce. Se trezise dimineaţa cu câteva raze jucăuşe cu lumina lor orbitoare care dădusere năvală prin perdeaua transparentă, jucându-se pe faţa ei şi pe ochii ei somnoroşi. - Ce face Veronicuţa?- o întrebă Micle care se sculase şi-şi aranja nişţe hârtii la masă. - S-a trezit, domnule!- îi răspunse ea veselă. - Înseamnă că-i prieşte Viena! - Am dormit ca o pruncă, Ştefane! - Ai găsit pe acel student al lui Pumnul? - Da! - Şi ce impresie ţi-a făcut? - Impresia pe care o ai când întâlneşti un vis din copilrie: e tot numai poezie şi naivitate... - Să ai grijă că studenţii-ăştia uita adesea buna cuviinţă când e vorba de femei... - Vai, Ştefane, e aşa de bine crescut, un bonjurist, aproape că m-a cunoscut de anul trecut când a venit cu Miron pe la noi. Au plecat în oraş după cumpărături. Rectorul trebuia să plece în ţară şi se grăbea. Veronica l-a condus la gară şi, după plecarea trenului, a rămas singură pe peron. În sfârşit, respiră usurată, singură la Viena! Era un vis de mult visat, voia să umble ca o nebună, să vadă, să citească, să se plimbe, să guste din nebuniile oraşului, din arta lui, din viaţa lui, să admire oamenii, magazinele, teatrele, parcurile, împrejurimile...Şi mai ales să-l cunoască pe Eminescu... Stătuse destul închisă ca într-o colivie în Iaşul ei plin de lichele şi de parveniţi. Era ca o pasăre scăpată din această nenorocită de colivie care zbura în primele raze ale primăverii... A doua zi, dimineaţa, apăruse un soare dulce, cald, sclipitor care se ridica pe boltă printre câteva firişoare de nori. Pentru Veronica Ana, Câmpeanu era o mare sărbătoare, i se împlinea un vis: se întâlnea cu Mihai Eminescu! La prima lor întânlire simţise, văzuse că poetul se îndrăgostise de ea şi ce poate fi mai frumos pe pământ decât şoaptele dragostei; ea care niciodata nu fusese îndrăgostită cu adevărat, acum simţea ceva nou, un fior pe care nu-l trăise niciodată... Guy de Maupassant avea dreptate când spunea că inima are taine pe care nicio raţiune din lume nu i le poate pătrunde. Ce-i bogătia, gloria, puterea pe lângă dragoste? Nimic!
Prima parte 1.Eminescu veni de la Universitate cu capul ticsit de filozofie, voia să se odihnească, să se închidă în cameră şi să zacă câteva zile; îl obosise totul-totul în această zi de sfârşit de iarnă capricioasă. Gazda, mam’zel Greta, femeia cea scundă şi nesuferită, bătea la uşă de câteva ori şi, deşi nu-i răspundea nimeni, intra uşor, ca nu cumva să-l trezească pe domnul student care se odihnea sau citea; privea prin cameră să-l vadă şi apoi se apropia de el tip-til ca nu cumva să-l deranjeze, şoptindu-i usor: -E voie, domnule Eminescu? Răspunsul poetului nu venea din prima clipă, adesea femeia îi repeta întrebarea şi rămânea în spatele lui minute în şir, aşteptănd încuviinţarea. -Pot să mătur, domnule Eminescu? Acum, contrar obiceiului, imediat ce intră, se repezi la el ,fără unealta ei zilnică, lăsân pe uşă un gol mare de aer rece, parfumat, şi-l zgâlţâi de câteva ori: -Domnule Eminescu, domnule Eminescu… Mihai, buimac, nu deschise ochii bine, că femeia începu să-i turuie: -…v-a căutat o doamnă, era o femeie distinsă, nu ca fetele astea cu care vă zbenguiţi voi, studenţii… -Ce domnă?- sări Eminescu- intrigat că-l trezise din somnul lui adânc. -O doamnă tânără, desenă ea cu mâna prin aer chipul femeii, zicea că e din Iaşi, din Moldavia dumitale… -Din Iaşi? Cine să mă caute pe mine din Iaşi? Îţi arde de glume mam’zel Gretta! Eu n-am pe nimeni în Iaşi care să mă caute la ora asta! -Ai, n-ai, doamna aşa mi-a spus, că-i din Iaşi şi că s-o aşteptaţi diseară la opt când va reveni. Dar asta înseamnă ca să ma apuc eu de şmotru că la dumneata în camera parcă-i galantar, ai întins cărţile si foileastea cu furca prin toată casa. -Stii ce, dacă vine să-i spui că nu-s acasă! -Nu zău?- puse femeia amândouă mâinile în şolduri- faci mofturi, domnule Eminescu, eu să fiu în locul dumitale aş tace chitic, Să-ţi cadă o damă pruna pe colac şi să faci mofturi… Asemenea marfă nu-i de toată ziua, îi făcu femeia cu ochiul, cum să-i spun eu că băiatul nu-i acasă când m-a rugat atât de frumos… Şi mam’zel Gretta trânti uşa, lăsându-l pe Eminescu cu ochii după hârtiile care-şi luaseră zborul de pe masă şi se împrăştiaseră peste tot. Poetul făcu inventarul tuturor damelor pe care le cunoştea şi nu-şi aminti de vreo damă din Iaşi. ,,O damă din Iaşi? …tui nemu nevoii, de dame stau eu acum, când examenele-mi bat la uşă?” Doar rărise vizitele artistei de la Burgtheater ca să se apuce de învătătură. Nu trebuia să-i arate bătrânului, care-l culesese de pe drumuri şi-l adusese aici, şi mai ales domnului Maiorescu, ca este în stare să ia şi el o patalama la mână. Acum se apucase cu râvnă de treabă, citea zile si nopti în pat, cu hârtie si creion în mână şi făcea însemnări. În răstimpuri mintea-i fugea aiurea, răscolea prin terfeloagele lui, îşi nota câte un vers sau câte o rimă, prinse din zbor, le sucea, le potrivea şi nu se lăsa până nu-i veneau lui la socoteală. În astfel de clipe, îşi trăgea spirtiera lână el, o aprindea şi-şi pregătea o cafea tare, aprindea o ţigară, se-aşeza turceşte în mijlocul camerei şi îsi sorbea cafeua în linişte. Cărţile şi caietele se răspândeau prin toată casa, patul rămânea zile întregi cu aşternuturile neridicate, fumul gros de ţigară umplea camera şi aerul începea să lâncezească în mirosuri închise. Adesea uita de zi şi noapte, prelungindu-şi lecturile până cădea istovit, făcea totul grăbit, cu o febră diabolică, de parcă i-ar fi scăpat clipele printre degete, mqnat de un instinct propriu, maniacal. Se sculă de pe pat, privi camera, dezordinea era întradevăr universală şi n-avea chef de oaspeţi. Dar dacă era vreo rudă de-a lui, trimisă de familie cu vreun răvaşi sau cu ceva piţule? Privi pe fereastră, lumina primăverii inundase parcă oraşul, pomii înmuguriseră, păsărelele vesele ciripeau prin castanii cei bătrâni din faţa casei. Pentru a o lăsa pe Mam’zel Gretta să facă curăţenie, Mihai hotărâ să dea o fugă prin oraş. Mergând pe stradă, îi veni în minte primele lui amintiri despre Viena, când venise să se înscrie la Universitate. Coborâse zgribulit scările Universităţii şi plecase spre proaspăta gazdă din Alsergrund, vizitase amfiteatrele, sălile de curs, bibliotecile, asistase şi la un curs de metafizică aristotelica cu profesorul Theodor Vogt şi era entuziasmat. Încă îi mai stăruia în cap întrebarea secretarului: ,,Denumirea şcolii în care studentul urmase ultimul trimestru?” ,,Şcoală particulară în Bucureşti!” ,,Sunteţi cumva neamţ?” ,,Nu, domnule, sunt român, am certificatul de calicie-n buzunar!” Şi dând să scoata legitimaţia, îi căzură jos fotografiile făcute proaspăt la Praga. Le adună de pe jos şi le privi, râse când o văzu pe Aglăiţa stând ţeapănă lângă maică-sa, cu rochia ei până-n pământ, ca o statuie. Îl privi şi pe Gheorghieş care stătea lângă fecioraşul lui drag, Matei, cu figura lui de cântăreţ de operetă. ,,Eşti mulţumit, tată, înghegă el un dialod imaginar cu bătrânul, acum dormi bine că-l ştii pe Mihai student!” Gheorghieş devenise tandru, el cu figura lui închisă, posacă, când o luase pe Ralu de braţ în Piaţa Sfântului Viaceslav: ,,Hai, dragă, să facem si noi o fotografie la Jan că nu se ştie zilele omului…” ,, Dacă zici tu…”, îi răspunsese Raluca cu ochii pe Mihai… Dulcea lui mamă… îmbătrânise… Acum i se făcuse dor de Ipoteşti… Trezit din acest excurs în trecut de un strigăt cunoscut, Mihai tresări şi se uită în urmă. -Emineee! ,,Ăsta e pur şi simplu vită-ncălţată, de unde vine el acum?” -Trăiască naţiaaaa!- strigă tânărul cu un entuziasm fără margini. -Sus cu eaaa!- îi răspunse poetul. Era Theodor Ştefanelli, prietenu lui, cu care nu se mai văzuse pe la cursuri de luni de zile. -Crailiceală de zile mari, Emine, am primit piţule de-acasă şi m-am distrat cu Maria! -Si mie de ce nu mi-ai spus? -Păi mai aveai tu urechi pentru mine? Îţi băgaseră ăia gărgăunii filozofiei în cap… Rămăsesei cu gura căscată la Sigismund Barakh Rappaport şi la uscatul acela de Zimmerman care-ţi cântau despre Schopenhauer al tău. O luară pe Marokanergrasse şi se treziră la ,,Zu den Tauben”. -Intrăm să bem ceva, are băiatul bani!- îl invita Ştefanelli. În uşă îi întâmpină tata Will care-i salută ceremonios şi-i invită la masă. -Friptură şi vinul casei!- comandă Ştefanelli. -Lacrima Cristi!- preciză Eminescu. Câtva timp tăcură, mâncară şi băură. Mihai privi pe geam. Se lăsase seara, razele soarelui încă mai agonizau, dar roata astrală trecuse undeva peste dealurile din apropiere. Viena căpătase culori de opal, oraşul înviase, tinerii se plimbau pe străzi, seara se lăsase cu miros lăcrimioare, trasurile treceau în sus şi-n jos… -Se-apropie opt, Fane, eu trebuie să plec! -De ce, domnule?- îl întrebă Ştefanelli. M-aşteapta o damă de la Iasi! -Şi cine-i dama? -Pai acesta e misterul, papugiule, că nici eu nu ştiu!Am plecat, traiasca naţiaaa! -Sus cu eaaa!- rămase Ştefanelli cu paharul ridicat, urmându-l cu privirea pe fugarul care-o zbughise pe uşă. ………………….. Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simţul ei prusac, făcuse o curăţenie de zile mari, măturase, ştersese praful, îi ordonase cărţile si manuscrisele pe masă. -O fi camenră de burlac, se lăuda femeia, dar trebuie să arate civilizat, căci duduia care te vizitează, de mine râde, nu de dumneata! Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu şi lui ordinea, numai că-i amestecase cărţile şi caietele, fără să-l întrebe. Vinul îl muiase şi-l prinsese oboseala, voia să se odihnească un pic până vine duduia şi se trânti pe marginea patului. Adormi repede cu chipul unei foste prietene sub pleoape. Visă că era cu Eliza la plimbare prin pădurea Grizlingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca Electra, lume multă, tineri studenţi şi fete din oraş care priveau cu sufletul la gură desfăşurarea piesei. Eroina,în toată măreţia ei, îşi depăna diatribele faţă de mama ei, Clitemnesta, în lamentările corului. Coriştii erau îmbrăcaţi în pelerine negre, se plimbau cu mari torţe în mână şi declamau tragicele lor previziuni… Apoi în vis se schimbă planurile. Electra era Eliza, fugise de lânga poet şi-şi striga cu disperare iubitul, pe un oarecare Walter. Era îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic, formele marmoreene ale corpului se ghiceu prin faldurile rochiei… Fata îngenunchiase între corişti şi cânta un cântec de jale… Ce voce, ce gratie, ce talent de declamatie pe fondul unei muzici de Chopin! Poetul îngenunchiase în faţa ei şi o ruga să-l asculte…Aici firul visului se întrerupe de glasul piţigăiat al lui mam’zel Gretta, disperată de indolenţa poetului care dormea în loc să-şi aştepte oaspetele. -Domnule Eminescu, dumnata dormi şi duduia ă sosit! -Care duduie?-se trezi el buimac din visul lui. -Duduia de la Iasi! Îşi aminti întradevăr de ora opt şi se sculă repede, frecându-se la ochi. N-apucă să deschidă ochii bine că uşa se crăpă şi în cameră intră o tânără femeie frumoasă, parcă ruptă din visele lui. -Vaiii, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ţi-ă spus gazda că te-am căutat! Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, şi o femeie straniu de frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea o faţa şatenă, părul blond, rebel, cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte şi pe lobii urechilor; gura mică, senzuală,, cu obrajii proieminenţi îmbujoraţi, ochi mari, albaştri, de un albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau… Pe spate purta o mantie albastră care o aureola şi-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfa… Unde mai văzuse el această fiinţă? Unde i se mai arătase lui acest chip de femeie? Poate-n visele lui, în bolnavele lui vise, pline de închipuiri… Gândul îi fugi aiurea la Iaşi şi la Putna; anul trecut fusese la Iaşi şi dăduse şi pe la prietenul său, Miron Pompiliu, care-l luase într-o vizita la rectorul universităţii, Stefan Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: ,,Dumnealui e student la Viena, autorul ,,Venerei si Madonei”, fostul elev al lui Pumnul!” Acolo văzuse el pentru prima dată acest chip de înger, cântala pian în hol,,Patimile după Ioan” de Bach. ,,Cine este duduia?” –întrebase poetul curios pe Miron. ,,Soţia rectorului…”- îi făcuse Miron şmechereşte cu ochiul şi tăcuseră. A doua oara o zărise la Putna cu ocazia serbării lui Ştefan cel Sfânt. Îşi amintea ca azi: de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoş răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei şi jos, în faţa Mânăstirii, se încinsese o hora mare în care se prinseseră fete şi flacăi în frumoase costume naţionale din toate ţinuturile locuite de români. Cântau vestiţii lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moşneag şi până la ţâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele Mânăstirii vestind venirea delegaţiei Iaşului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri şi alţi mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această fiinţă cu rectorul, Ştefam Micle; acum o recunoscu, era îmbrăcată cu aceeaşi manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucuraş care-o făceau să semene cu ţărăncuţele din pânzele lui Grigorescu. Pentru moment Eminescu nu ştiu ce să facă şi ce să creadă, era parcă continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea mâinile sau femeia de gheaţă, acea Ondină din întunecatul Nord şi de ce nu Venera coborâtă din pânzele lui Rafael pe care-o cântase în ultima poezie. Eminescu i-a luat mâna în mâna lui, i-a ridicat-o şi i-a sărutat vârful degetelor: - Veronica Micle!- s-a recomandat ea scurt şi i-a zâmbit. Acum bănuiala devenise certitudine, era ea, cea de atunci, figura care-i populase gândurile în împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea visatăde e, care-i mângâiase capul lui bolnav atunci când îl duruse, fiinţa cântată în ,,Venere şi Madonă” Fără să-şi desprindă mâna din mâna ei, cu o tandreţe deosebită, se recomandă: -Mihai Eminescu! Şi după câteva clipe reluă: -…scuzaţi-mi nepoliteţeţea, doamnă, dar nu ştiu cu ce să încep…mă aflu sub emoţiile unui miracol, vă rog să luaţi loc… Îi prinse mantoul şi-l agăţă în cuier, Veronica îi zâmbi şi-i şopt, după ce făcu un ocol cu privirea prin camerăi: -Aşa mi te închipuiam, un faun singuratic! Voce de catifea, tremolată, clopoţel de bronz, dulci cuvinte cântate. -… ţi-am citit ,,Veneră şi Madonă” şi-am rămas cu nostalgia după absolut, Iaşul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore în sir despre tine, Jaques mi-a întregit portretul tău şi, să fiu sinceră, i-am furat fotografia pe care i-o făcusei cadou şi-o ţin sub pernă ca fetele de la pension talismanul vieţii lor… Şi ştii de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule Eminescu! Şi acum am vrut să te cunosc personal… -Eu sunt doamnă în carne si oase! Dar nu merit atâtea laude… După o pauză: vorbiţi-mi mai bine despre Iaşul nostru, despre Miron, despre Jaques, despre ,,Junimea”…Tare mi-i dor de ei… -Iaşul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la Bucureşti, e monoton şi pustiu. Doar întâlnirile Junimii şi seratele mele ne mai încălzesc inimile. La ultima întâlnire s-ă vorbit mult despre dumneata, ai talent, eşti invidiat… -Mulţumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns. La baza brumei de talent care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică: poezia e şlefuire până la luciri celeste… -Ştiu că ai dreptate. Mi-am încercat şi eu condeiul în ale poeziei, dar… Veronica nu mai continuă, îşi aduse aminte pentru ce venise şi-i zise stingheră: -Ne-am luat cu vorba şi nu ţi-am spus scopul vizitei mele. De fapt Miron, auzind că vin la Viena, mi-a dat sugestia. Am venit aici să consult nişte doctori şi Miron mi-a zis: ,, Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul degeaba.” Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici, să cunosc oraşul, să vizitez muzeele, teatrul, concertele, parcurile şi tot ce are Viena frumos… Propunerea căzuse direct, fără ocolişuri, şi Mihai nu ezită să-i răspundă: -Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastra! -Pardon, ardeleancă… Dacă-i aşa cum o să las eu o frumoasă ardeleancă singură în inima Imperiului Cezaro-Crăiesc? Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva… -Pe mine n-are cine să mă mai fure!- mai avu ea timp să răspundă, după care intră voluminoasa mam’zel Greta cu o tavă în mână pe care era samovarul cu cafea; se învolănase şi se înzorzonase să pară şiea o doamnă ă Vienei şi mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student. -Da’ frumoasă mai e duduiţa, îşi legăna ea şoldurile doldora de volane cu ochii pe Veronica, vă rugăm să serviţi o cafea, după atâta drum, îi invită ea, punând samovarul cu cele două ceşcuţe pe masă şi făcându-se nevăzută. Se lăsă apoi tăcerea cafelei; graţia gesturilor cu care Veronica işi bea cafeaua păru pentru Eminescu ruptă dintr-un studiu de balet. Cu mânuţele ei fine, sorbea din cafea cu o eleganţă rar întâlnită. Stingherită, Veronica deschise vorba: -N-aş vrea să vă fiu o povară tocmai acum în preajma examenelor… -O dulce povară, da, doamnă… Privi prin cameră şi puse ochii pe un maldăr de cărţi: -Dumneta trăieşti aici în lumea cărţilor, nu mai ai timp si de lumea muritorilor de rând… -Timpul, când e vorba de doamna Micle, nu mai contează… Cu ce ocazie pe la Viena?-îi puse Eminescu întrebarea. -Am venit sa consult nişte doctori. -Staţi mult? -Depinde de tratament, poate o luna, doua… Viena e mare, doamna. Într-o luna de-abia îi simtiti pulsul… Şi câteva luni sunt putine…Pentru a pătrunde în tainele oraşului îţi trebuie ani… Stingherită, Veronica se ridică să plece, întârziase prea mult şi o aştepta soţul la Pensiunea Lowenbach. -Eu mă grăbesc să plec, mă aşteaptă soţul… doamna Lowenbach mi-a spus că sunteţi vechi cunoştinţe de când aţi stat în gazdă la ea. Aşa că puteti să-mi întoarceţi o vizită… -Cu mare plăcere, doamnă… Ieşiră afară. Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea ă nopţii, plutea parcă prin aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor, Dunărea albastră, al lui Straus, adus de curenţii marelui fluviu care-şi spărgea valurile de malul din apropiere; luna cu nămeţii ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile copacilor, proaspăt înfrunziti, urcând pe cărările de mătase ale cerului. Câtva timp merseră alâturi în tăcere, fiecare cu gândurile lui… Şi câte gânduri nu venisera nechemate peste sufletele lor. Numai mâinile li se împreunaseră discret, transmiţând unul altuia acea căldură ce ţi-o dau fiorii primei mari dragoste. La despărţire Eminescu îi sărută mâna. Atingerea mâinii ei îi arseră buzele; când venise mâinile ei erau ca gheaţa, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau. Iar el la despărţire simti acel fior pe care-l ai după ce te vizitează ielele, noaptea, prin poienele blestemate din pădure. -Noapte bună, domnule Eminescu! -Noapte bună, doamnă! ,, Te sărut pământ al primăverii, noapte a vieţii mele care mi-ai adus idolul mult visat… Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac, plouă cu îngeri… Se aude muzica astrelor în mari depărtări, cad şi se ridică luceferi, horesc ielele în poieni de vis, greierii ţârâiesc încet… Fericirea în această seară a venit sub nume de floare şi ea se numeşte Veronica…” Ion Ionescu-Bucovu joi, 19 august 2010