Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




marți, 21 iunie 2011

Soapte - partea a treia

Dragă Frank,
Când te vei trezi mâine dimineaţă, îţi vei aminti tot ce mi‑ai spus şi probabil te vei simţi uşor stânjenit. Nu‑ţi face griji. Ceea ce mi‑ai destăinuit va rămâne numai între noi. Mâine îţi voi destăinui şi eu câteva secrete teribil de ruşinoase, aşa că vom fi chit. La urma urmei, prietenii există ca să‑ţi descarci inima în faţa lor.
Tony.

Ieşi şi încuie uşa în urma lui.
În timp ce se înapoia acasă cu maşina, se gândi la faptul că sărmanul Frank era singur, apoi îşi dădu seama că nici situaţia lui nu era cu mult mai bună. Tatăl lui, Carlo, încă trăia, însă era foarte bolnav şi probabil nu mai avea mult de trăit, cel mult zece ani. Surorile şi fraţii lui Tony erau răspândiţi pe tot cuprinsul Statelor Unite şi nici unul nu‑i era apropiat sufleteşte cu ade­vărat. Avea mulţi prieteni, dar, când ţi se apropia ultimul ceas, nu de prieteni aveai nevoie. Înţelesese ce voia să spună Frank. Pe patul de moarte nu puteai strânge decât o anumită mână, care să‑ţi dea curaj: mâna soţului sau a soţiei, a copilului sau a părintelui. Îşi dădu seama că drumul pe care pornise el în viaţă ducea către un templu pustiu al singurătăţii. Avea treizeci şi cinci de ani, era încă tânăr, dar niciodată nu se gândise serios la căsătorie. Deo­dată avu sentimentul că timpul i se scurgea printre degete. Anii treceau cumplit de repede. Parcă ieri avusese douăzeci şi cinci, dar deja trecuse un deceniu.
Poate că Hilary Thomas e cea pe care o aşteptam, se gândi el, oprind maşina în parcarea din faţa casei. E altfel decât cele­lalte. Îmi dau seama foarte bine. E cu totul altfel. Poate că şi ea va vedea în mine un om deosebit. Ar putea ieşi bine pentru amândoi. Nu‑i aşa?
Rămase în jeep un timp, privind ţintă cerul întunecat şi spuzit de stele, cu gândul la Hilary Thomas şi la ideea de a îmbătrâni şi a închide ochii de unul singur.


La 10:30 seara, în timp ce Hilary era absorbită de lectura romanului lui James Clavell, chiar când îşi termina gustarea compusă din mere şi brânză, sună telefonul.
— Alo? La celălalt capăt al firului n‑o întâmpină decât tăcerea. Cine‑i la telefon?
Nici un răspuns.
Trânti receptorul în furcă. Era singura reacţie când primeai un telefon de ameninţare sau unul obscen. Trebuia să închizi. Să nu încurajezi pe cel care sunase. Să închizi imediat şi hotărât. Îl făcuse pe celălalt să‑i ţiuie urechea, dar acest lucru nu‑i ridica prea mult moralul.
Era convinsă că nu fusese o greşeală. Nu de două ori în aceeaşi seară, fără ca persoana respectivă să‑şi ceară scuze. În plus, tăcerea aceea avea în ea ceva rău, o ameninţare nerostită.
Nici după ce fusese nominalizată pentru Premiul Academiei nu simţise nevoia să‑şi treacă numărul la neinformabili. Sce­nariştii nu erau celebrităţi ca actorii sau chiar regizorii. Publicul nu‑şi amintea sau nu se sinchisea cine câştiga premiul pentru sce­nariul unui film de succes. Majoritatea scenariştilor îşi treceau numărul la neinformabili, fiindcă li se părea că astfel îşi sporeau prestigiul. Un scenarist care figura la neinformabili avea aura unui om atât de ocupat cu lucruri importante, încât nu‑i rămânea timp pentru o eventuală convorbire nedorită. Dar Hilary nu suferea de acest orgoliu şi socotea că, în cartea de telefon, numele ei rămânea la fel de necunoscut ca şi pe o listă de tele­foane secrete.
Bineînţeles, poate că acest lucru nu mai era adevărat. Poate că relatările din presă referitoare la cele două confruntări dintre ea şi Bruno Frye o transformaseră într‑un obiect de interes ge­neral, cum nu reuşiseră cele două scenarii de succes scrise de ea. Povestea unei femei care opusese rezistenţă unui aşa‑zis viola­tor, pe care a doua oară chiar îl ucisese, putea foarte bine să fascineze cine ştie ce minte bolnavă. Poate că exista vreo bestie dornică să arate că ar putea reuşi acolo unde Bruno Frye dăduse greş.
Hotărî ca a doua zi de dimineaţă, la prima oră, să sune com­pania de telefoane şi să ceară ca numărul să‑i fie trecut la nein‑formabili.


La miezul nopţii morga oraşului era, după cum o descrisese cândva chiar medicul legist, tăcută ca mormântul. Pe holul lumi­nat difuz domnea tăcerea. Laboratorul era cufundat în întuneric. Sala ticsită de cadavre era rece, întunecată şi tăcută, cu excepţia bâzâitului instalaţiei de aer condiţionat, care pompa aer rece prin orificiile din perete.
În noaptea de joi spre vineri la morga oraşului făcea de ser­viciu un singur om. Acesta se găsea într‑o mică încăpere de lângă biroul personal al expertului legist. Şedea într‑un fotoliu, în faţa unei mese de lucru urâte, din metal furniruit cu lemn de nuc. Numele lui era Albert Wolwicz. Avea douăzeci şi nouă de ani, era divorţat şi tatăl unei fetiţe pe care o chema Rebecca. Becky fu­sese încredinţată soţiei. Acum, amândouă locuiau în San Diego. Pe Albert nu‑l deranja să lucreze în — scuzaţi expresia — tura orelor de cimitir. Făcu ordine prin dosare, apoi se aşeză şi ascultă la radio un timp, iar mai umblă prin hârtii, citi câteva capitole dintr‑o carte cu adevărat bună a lui Stephen King, despre vam­piri care făceau ravagii în Noua Anglie, şi dacă oraşul era liniştit în timpul nopţii, dacă poliţişti în uniformă sau ambulanţe nu începeau să aducă tărgi cu victime ale unor încăierări de stradă sau accidente de circulaţie, spera să aibă parte de o noapte liniştită, până când avea să vină ora ieşirii din schimb.
La zece minute după miezul nopţii sună telefonul.
Albert ridică receptorul.
— Morga. Tăcere. Alo? vorbi Albert. Omul de la celălalt capăt al firului gemu sfâşietor şi începu să plângă. Cine‑i la tele­fon?
Celălalt continuă să plângă, fără a putea răspunde.
Sunetele chinuite sunau aproape ca o parodie a suferinţei, suspine forţate şi isterice, cum Albert nu mai auzise în viaţa lui.
— Dacă îmi spuneţi ce s‑a întâmplat, poate reuşesc să vă ajut.
Cel care sunase închise telefonul.
Albert rămas câteva clipe cu ochii la receptor, apoi ridică din umeri şi‑l puse în furcă.
Încercă să reia lectura cărţii lui Stephen King de unde o lăsase, dar mereu i se părea că aude târşâit de paşi pe pragul din spatele lui. Întoarse capul de vreo şase ori, dar nu era nimeni (sau nimic).



4
Vineri dimineaţa

Ora nouă.
Doi oameni de la firma de pompe funebre Angels' Hill din vestul oraşului Los Angeles sosiră la morga oraşului ca să ridice cadavrul lui Bruno Frye. Lucrau în colaborare cu firma Forever View din St. Helena, oraşul de reşedinţa al răposatului. Unul din­tre oamenii de la Angels' Hill semnă hârtiile necesare, apoi amândoi transferară cadavrul din sala frigorifică în spatele Cadillacului transformat în dric.


Frank Howard nu părea să fie mahmur. Obrazul lui nu avea culoarea pământie de după chef; era rumen în obraji şi avea un aer sănătos. Ochii albaştri îşi recăpătaseră limpezimea. După toate aparenţele, spovedania se dovedise benefică pentru suflet, după cum spune proverbul.
Mai întâi la birou, apoi în maşină, Tony sesiză stânjeneala la care se aşteptase şi îşi dădu toată silinţa să‑l facă pe Frank să se simtă în largul lui. Treptat, Frank îşi dădu seama că relaţia lor nu se schimbase în rău, dimpotrivă, devenise cu mult mai bună decât în ultimele trei luni. Până la prânz reuşiseră să stabilească un tip de relaţie care avea să le permită să lucreze împreună aproape ca un singur om. Încă nu atinseseră armonia perfectă dintre Tony şi Michael Savatino, dar nimic nu părea să împiedice ca raportul dintre ei să evolueze exact spre acel gen de relaţie. Mai aveau nevoie de câtva timp ca să se adapteze unul la celălalt, câteva luni, însă, în cele din urmă, între ei avea să se închege o legătură sufletească menită să le facă munca infinit mai uşoară decât până atunci.
Vineri dimineaţă lucrară la informaţiile obţinute în legătură cu Bobby Valdez. Nu existau prea multe fire, iar primele două nu duceau nicăieri.
Raportul trimis de departamentul de evidenţă a vehiculelor cu privire la Juan Mazquezza le pricinui prima dezamăgire. Din câte se părea, Bobby Valdez folosise un certificat de naştere fals şi un alt act contrafăcut ca să obţină un permis valabil, sub numele de Juan Mazquezza. Ultima adresă pe care le‑o putea furniza departamentul de evidenţă a vehiculelor era cea de la care Bobby se mutase în luna iulie a anului precedent, aparta­mentele Las Palmeras din La Brea Boulevard. În evidenţa depar­tamentului mai existau doi Juan Mazquezza. Un băiat de nouăsprezece ani care locuia la Fresno şi un bătrân în vârstă de şaizeci şi şapte de ani domiciliat în Tustin. Amândoi aveau maşini înregistrate în California, însă nici una nu era marca Jaguar. Acel Juan Mazquezza din La Brea Boulevard nu‑şi înregistrase niciodată maşina, ceea ce dovedea că Bobby cumpă­rase Jaguarul folosind alt nume fals. Era limpede că dispunea de o sursă excepţional de bună de acte false.
Ajunseseră într‑un punct mort.
Tony şi Frank se înapoiară la Curăţătoria Vee Vee Gee şi dis­cutară cu muncitorii care lucraseră cu Bobby pe vremea când acesta folosea numele de Mazquezza. Sperau că cineva păstrase legătura cu Bobby după ce acesta renunţase la slujbă, aşadar, poate ştia unde locuia acum. Dar toţi răspunseră că Bobby era o persoană singuratică, nimeni nu ştia încotro plecase.
Alt punct mort.
După ce plecară de la Vee Vee Gee, se duseră să prânzească la un local care prepara omlete, unul dintre locurile preferate ale lui Tony. Pe lângă principala sală de mese, restaurantul mai avea o terasă descoperită, construită din cărămidă, pe care se găseau douăsprezece mese cu umbrele în dungi alb cu albastru. Tony şi Frank începură să mănânce salate şi omletă cu brânză, în bătaia brizei calde de toamnă.
— Ai vreun program mâine seară? întrebă Tony.
— Eu?
— Tu.
— Nu. Nimic.
— Perfect. Am aranjat eu ceva.
— Ce?
— O întâlnire surpriză.
— Pentru mine?
— Şi tu eşti implicat cumva.
— Vorbeşti serios?
— I‑am telefonat azi‑dimineaţă.
— Las‑o baltă, spuse Frank.
— E femeia perfectă pentru tine.
— Detest întâlnirile prin intermediari.
— E o femeie superbă.
— Nu mă interesează.
— Şi dulce.
— Nu sunt copil.
— Cine a zis că eşti?
— N‑am nevoie să‑mi aranjezi tu o întâlnire.
— Uneori faci şi asta pentru un prieten. Nu?
— Pot să‑mi dau întâlniri şi singur.
— Trebuie să fii fraier ca să renunţi la femeia asta.
— Atunci eu sunt un fraier.
Tony oftă.
— Cum vrei.
— Uite ce e, tot ce ţi‑am povestit aseară la The Bolt Hole...
— Da?
— Nu cerşeam compătimire.
— Fiecare are nevoie din când în când de compătimire.
— Voiam doar să înţelegi de ce am fost într‑o dispoziţie atât de infernală.
— Iar eu am înţeles.
— N‑am vrut să rămâi cu impresia că aş fi un ticălos şi un fraier uşor de dus de nas de o anumită categorie de femei.
— N‑am rămas deloc cu această impresie.
— Niciodată nu mi s‑a întâmplat să‑mi pierd cumpătul ca aseară.
— Te cred.
— Niciodată n‑am... plâns aşa.
— Ştiu.
— Cred că eram obosit.
— Desigur.
— Poate şi din cauza băuturii.
— Poate.
— Am băut cam mult aseară.
— Cam mult.
— Şi băutura m‑a făcut sentimental.
— Posibil.
— Acum însă mi‑am revenit.
— Cine a spus că nu?
— Pot să‑mi găsesc şi singur o femeie, Tony.
— Cum vrei tu.
— OK?
— OK.
Fiecare se concentră asupra omletei cu brânză.
În apropiere se găseau mai multe blocuri cu birouri şi zeci de secretare îmbrăcate în rochii în culori vii treceau pe trotuar, mergând să ia masa de prânz.
Terasa restaurantului era înconjurată de flori, care parfumau aerul arămiu de toamnă.
Zarva străzii era caracteristică oraşului Los Angeles. Nu scrâşnete de frâne şi ţipete de claxon ca la Chicago sau New York sau în majoritatea celorlalte oraşe. Doar duduit hipnotic de motoare. Şi şuieratul maşinilor care săgetau pe lângă ei. Un zgo­mot liniştitor. Reconfortant. Ca valurile care se sparg pe plajă. Zgomot făcut de maşini, şi totuşi oarecum primitiv, natural. Şi, în acelaşi timp, erotic, într‑un fel subtil şi greu de pus în cuvinte. Chiar şi zgomotele se conformau la personalitatea subtropicală şi subconştientă a oraşului.
După câteva minute de tăcere Frank spuse:
— Cum o cheamă?
— Pe cine?
— Nu face pe deşteptul.
— Janet Yamada.
— E japoneză?
— Numele pare cumva italienesc?
— Cum arată?
— Inteligentă, spirituală, frumoasă.
— Cu ce se ocupă?
— Lucrează la primărie.
— Câţi ani are?
— Treizeci şi şase sau treizeci şi şapte.
— Nu‑i prea tânără pentru mine?
— N‑ai decât patruzeci şi cinci de ani, pentru numele lui Dumnezeu!
— Cum ai ajuns s‑o cunoşti?
— Am fost un timp împreună, răspunse Tony.
— Ce s‑a întâmplat?
— Nimic. Am descoperit că ne simţeam mai bine ca prieteni decât ca amanţi.
— Crezi că‑mi va plăcea?
— Sunt convins.
— Şi că ea mă va plăcea pe mine?
— Dacă nu te scobeşti în nas şi dacă nu mănânci cu mâna.
— OK, acceptă Frank. Am să mă întâlnesc cu ea.
— Dacă ţi se pare o corvoadă, poate ar fi bine să renunţi.
— Nu. Mă duc. Totul va fi bine.
— Nu trebuie să te duci doar ca să‑mi faci mie plăcere.
— Dă‑mi numărul ei de telefon.
— Nu mă simt în largul meu, insistă Tony. Am impresia că ţi‑am forţat mâna.
— Nu mi‑ai forţat mâna.
— Cred că ar fi mai bine s‑o sun şi să anulez întâlnirea, insistă Tony.
— Nu, ascultă, eu...
— N‑ar trebui să fac pe intermediarul. Nu mă pricep deloc.
— Dar vreau să ies cu ea, ce dracu'! izbucni Frank.
Tony zâmbi cu gura până la urechi.
— Ştiu.
— Adică m‑ai manipulat?
— Te‑ai manipulat singur.
Frank încercă să se încrunte, dar nu reuşi. Râse şi el.
— Vrei să vii şi tu cu Hilary sâmbătă seara?
— Nici vorbă. Trebuie să te descurci singur, bătrâne.
— Şi‑n plus, spuse cu abilitate Frank, nu vrei s‑o împarţi pe Hilary Thomas cu nimeni.
— Întocmai.
— Chiar crezi că vei reuşi să ai o relaţie cu ea?
— Vorbeşti de parcă ar urma să ne căsătorim. Nu‑i decât o simplă întâlnire.
— Dar chiar şi pentru o întâlnire, nu va fi... jenant?
— De ce să fie? întrebă Tony.
— Păi, are atâţia bani.
— E cea mai misogină remarcă pe care am auzit‑o în viaţa mea.
— Nu crezi că acest lucru îţi va îngreuna situaţia?
— Când un bărbat are bani, trebuie să‑şi limiteze întâlnirile la femei care dispun de aceeaşi sumă?
— E cu totul altceva.
— Când un rege decide să se însoare cu o vânzătoare, ni se pare ceva nespus de romantic. Dar, când o regină vrea să se mărite cu un vânzător, spunem că s‑a lăsat trasă pe sfoară. Cla­sicele criterii duble de apreciere.
— Atunci... succes.
— La fel şi ţie.
— Eşti gata să ne întoarcem la lucru?
— Da, răspunse Tony. Hai să‑l găsim pe Bobby Valdez.
— Ne‑ar fi mai simplu să‑l găsim pe judecătorul Crater.
— Sau pe Amelia Earhart.
— Sau pe Jimmy Hoffa.


Vineri după‑amiază.
Ora unu.
Cadavrul era întins pe masa de îmbălsămare a Casei de Pompe Funebre Angels' Hill din partea de vest a oraşului Los Angeles. O etichetă agăţată de degetul mare al piciorului drept îl identifica pe decedat ca fiind Bruno Gunther Frye.
Un tehnician pregătea cadavrul pentru a fi transportat în comitatul Napa. Îl şterse cu dezinfectant cu efect îndelungat. Intestinele şi alte organe interne fuseseră scoase prin singurul orificiu natural disponibil. Datorită rănilor de cuţit şi autopsiei efectuate cu o noapte în urmă, corpul nu conţinea prea mult sânge închegat sau alte lichide, dar şi cele rămase fuseseră elimi­nate. În locul lor, tehnicianul introdusese lichid de îmbălsămare.
Tehnicianul lucra la cadavru, fluierând un şlagăr la modă lansat de Donny şi Marie Osmond.
Casa de Pompe Funebre Angels' Hill nu se ocupa de cosmetizarea cadavrului. Această operaţie cădea în sarcina spe­cialiştilor în cosmetică mortuară de la St. Helena. Tehnicianul de la Angels' Hill nu trebuia decât să‑i închidă ochii pentru vecie şi să‑i coase buzele cu o serie de cusături pe dinăuntru, menite să încremenească gura aceea mare într‑un vag surâs etern. Făcuse o treabă bună: nici o sutură n‑avea să fie vizibilă pentru cei adunaţi ca să‑l jelească — în caz că exista cineva.
În continuare mortul fu învelit într‑un giulgiu alb şi gros, apoi introdus într‑un sicriu ieftin din aluminiu, construit după standardele minime de ermetizare stabilite în acel stat pentru transportul cadavrelor cu un mijloc de transport în comun. La St. Helena, mortul urma să fie transferat într‑un coşciug mai somptuos, ales de familie sau de prietenii răposatului.
La ora 4 după‑amiază cadavrul fuse transportat la aeropor­tul internaţional din Los Angeles şi urcat în compartimentul de bagaje al avionului cu reacţie cu destinaţia Monterey, Santa Rosa şi Sacramento. La cea de a doua escală urma să fie coborât din avion.
Vineri seară, la 6:30, pe micul aeroport din Santa Rosa nu se găsea nimeni din familia lui Bruno Frye. Mortul nu avea rude. Era ultimul descendent. Bunicul lui nu adusese pe lume decât un singur copil: o fată frumoasă, pe nume Katherine, care nu avuse­se copii. Bruno era copil adoptiv. Şi nu se însurase niciodată.
Dintre cele trei persoane care aşteptau în capătul pistei de aterizare, două veneau din partea Casei de Pompe Funebre Forever View. Domnul Avril Thomas Tannerton era proprietarul casei de pompe funebre care deservea St. Helena şi localităţile învecinate din acea parte a comitatului Napa. Avea patruzeci şi trei de ani, era atrăgător, plinuţ, dar nu gras, cu un păr des blond‑roşcat, plin de pistrui, ochi vioi şi un surâs cald şi prie­tenos, pe care nu reuşea să şi‑l înfrâneze. Venise la Santa Rosa împreună cu asistentul său în vârstă de douăzeci şi patru de ani, Gary Olmstead, un tânăr firav, care arareori vorbea mai mult decât cadavrul de care se ocupa. Tannerton te ducea cu gândul la un băiat de strană, o aparenţă de pietate autentică sub care se ascundea o şiretenie binevoitoare. Olmstead avea un chip pre­lung şi ascetic, cum nu se poate mai potrivit pentru profesia lui.
Cel de‑al treilea bărbat era Joshua Rhinehart, avocatul lui Bruno Frye şi executorul proprietăţii Frye. În vârstă de şaizeci şi unu de ani, avea o înfăţişare care l‑ar fi ajutat să facă o carieră strălucită ca diplomat sau politician. Păr des şi alb pieptănat pe spate, dezvelindu‑i fruntea şi tâmplele — nu un alb de cretă, nu alb‑gălbui, ci un alb‑argintiu strălucitor. Frunte lată. Nas lung şi mândru. Bărbie voluntară. Ochi de culoarea cafelei, ageri şi limpezi.
Corpul lui Bruno Frye fu coborât din avion şi urcat în maşina mortuară, apoi transportat la St. Helena. Joshua Rhinehart veni în urma lui, la volanul maşinii proprii.
Motivul deplasării lui Joshua la Santa Rosa, împreună cu Avril Tannerton, nu erau nici afacerile, nici obligaţiile personale. În decursul anilor muncise mult pentru Podgoriile Shade Tree, compania care timp de trei generaţii fusese proprietara domeniu­lui prin familia Frye, însă încetase de mult să aibă nevoie de banii proveniţi din această sursă, întrucât proprietatea îi dădea mai multă bătaie de cap decât merita. Continuase să se ocupe de afacerile familiei Frye, în mare parte fiindcă îşi amintea cum, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, când se lupta să‑şi facă un nume în ţinutul de provincie al comitatului Napa, primise un nepreţuit ajutor din partea Katherinei Frye, care hotărâse să‑i încredinţeze toate chestiunile juridice ale familiei. Cu o zi în urmă, când aflase că Bruno era mort, nu suferise câtuşi de puţin. Nici Katherine, nici fiul ei mort nu‑i inspirase niciodată afecţiune şi, cu sigu­ranţă, nu încurajase vreo legătură bazată pe prietenie. Joshua îl însoţise pe Avril Tannerton la Aeroportul Santa Rosa numai fiindcă voia să se poată ocupa de cadavru, în caz că‑şi făcea apariţia vreun reporter care ar fi încercat să transforme întâmplarea într‑un eveniment. Deşi Bruno fusese o persoană labilă, un om foarte bolnav, Joshua decisese ca înmormântarea să aibă loc cu toate onorurile. Simţea că măcar atât îi datora răposatului. În plus, aproape toată viaţa Joshua fusese un susţinător şi un promotor constant al Napa Valley, făcând reclamă atât stilului de viaţă, cât şi calităţii extraordinare a vinu­lui de aici, şi nu voia ca întreaga comunitate să sufere din pricina actelor criminale ale unui om.
Din fericire, la aeroport nu apăru nici un singur reporter.
Porniră înapoi spre St. Helena, prin umbrele din ce în ce mai lungi şi prin lumina tot mai slabă, spre est faţă de Santa Rosa, traversară capătul sudic al Sonoma Valley, intrară în Napa Val­ley, lată de şapte kilometri, şi se îndreptară spre nord, prin lumina auriu‑purpurie. Mergând în urma maşinii funerare, Joshua admira ţinutul, lucru pe care‑l făcuse cu plăcere crescândă în ultimii treizeci şi cinci de ani. Crestele munţilor din depărtare erau acoperite cu pini, brazi şi mesteceni, luminaţi numai spre vârf de soarele care cobora către asfinţit, pe jumătate dispărut la linia orizontului; crestele semănau cu nişte metereze, se gândi Joshua. Ziduri înalte, care împrejmuiau locul, izolându‑l de influenţa negativă a unei lumi mai puţin civilizate decât cea din interior. La poalele munţilor începeau dealurile ondulate, unde creşteau stejari cu trunchiuri negre şi iarbă uscată şi înaltă, care în lumina zilei părea aurie şi moale ca mătasea de porumb, acum însă, în amurgul tot mai dens care‑i estompa culoarea, iarba scli­pea ca nişte valuri întunecate, legănate de adierea blândă, ca valurile unei maree. Dincolo de hotarele târguşoarelor mici şi ciudate, podgorii nesfârşite acopereau dealurile şi aproape întreaga întindere de şes. În 1880 Robert Louis Stevenson scrisese despre Napa Valley: "Petic de pământ după petic de pământ este cultivat cu alte şi alte soiuri de struguri. Acesta nu e bun; acesta e mai bun; cel de al treilea e cel mai bun. Astfel, puţin câte puţin, oamenii experimentează şi ajung să obţină pro­priile lor Clos Vougeot şi Lafite... iar vinul făcut de ei este poezie închisă în sticlă." Pe vremea când Stevenson îşi petrecuse luna de miere în vale, unde scrisese Silverado Squatters, aici existau mai puţin de patru mii de acri de vie. În momentul Marii Ciume — Prohibiţia — în 1920, podgoriile acopereau zece mii de acri de viţă‑de‑vie pentru vin. În prezent, existau treizeci de mii de acri de vie, care produceau struguri mult mai dulci şi mai puţin acizi decât oricare alţii din lume, pământul de aici fiind rodnic cât toată Sonoma Valley, aceasta fiind de două ori mai mare decât Napa Valley. Răspândite prin întreaga vale, printre podgorii, se găseau crame şi case, unele provenite de la mănăstiri, abaţii şi misiuni în stil spaniol, altele construite simplu şi modern. Har Domnu­lui, îşi spuse Joshua, numai câteva dintre cramele mai noi optaseră pentru aspectul steril de fabrică, aspect care rănea ochiul şi era o pacoste pentru vale. Cea mai mare parte a creaţiei omului completa — sau, cel puţin, nu strica — frumuseţea naturală cu adevărat uluitoare a acestor locuri unice şi idilice. În timp ce mergea în urma maşinii mortuare spre Forever View, Joshua văzu cum se aprindeau luminile la ferestrele caselor, lumini gălbui şi calde care aduceau un sentiment de confort şi civilizaţie în noaptea care cobora asupra văii. Vinul este poezie închisă în sticlă, se gândi Joshua, iar pământul care a rodit strugurii este cea mai mare operă de artă a lui Dumnezeu; pământul meu; căminul meu; ce norocos sunt că mă aflu aici, când există atâtea locuri mult mai puţin încântătoare, mai puţin plăcute, în care aş fi putut ajunge.
De pildă, într‑un sicriu de aluminiu, mort.
Forever View se înălţa la vreo sută de metri depărtare de şoseaua cu două benzi de circulaţie, la sud de St. Helena şi nu departe de oraş. Era o clădire mare, albă, în stil colonial, încon­jurată de o alee circulară şi având o firmă elegantă, scrisă de mână în alb şi verde. Pe măsură ce se lăsa întunericul, un singur reflector se aprinse automat, luminând discret firma. Un şir jos de lămpi electrice marcau aleea circulară cu o curbă de lumină arămie.
Nici la Forever View nu aştepta vreun reporter. Joshua fu mulţumit să vadă că presa comitatului Napa împărtăşea aversi­unea lui faţă de o publicitate negativă şi inutilă.
Tannerton duse maşina mortuară în spatele uriaşei clădiri albe. Împreună cu Olmstead, trase sicriul pe un cărucior şi‑l împinse înăuntru.
Joshua îi urmă în sala de lucru.
Se vedea limpede că antreprenorul se străduise să confere încăperii un aer vesel. Tavanul era acoperit cu plăci frumos glazurate, care asigurau izolaţie fonică. Pereţii erau zugrăviţi într‑un albastru pal, ca oul de măcăleandru sau ca păturile de bebeluş, albastrul nou‑născutului. Tannerton atinse un întrerupător din perete şi din difuzoare se revărsă o muzică ritmată, alertă şi avântată, câtuşi de puţin tristă sau sumbră.
Totuşi, pentru Joshua locul mirosea a moarte, în ciuda efor­turilor lui Avril Tannerton de a‑l face să pară primitor. În aer se simţea un vag miros înţepător de lichid de îmbălsămare, iar deodorantul de interior cu parfum dulceag de garoafe îi amintea de coroanele funerare. Podeaua de gresie strălucea, proaspăt curăţată, puţin cam alunecoasă pentru cine nu purta pantofi cu tălpi de cauciuc. Tannerton şi Gary Olmstead aveau o astfel de încălţăminte, spre deosebire de Joshua. La început, gresia lăsa impresia de deschidere şi curăţenie, apoi Joshua îşi dădu seama că scopul ei era practic şi macabru: o suprafaţă care nu se păta şi care rezista la efectul coroziv al sângelui şi fierii, precum şi al altor substanţe, mult mai nocive.
Clienţii lui Tannerton, rude ale decedaţilor, nu ajungeau niciodată în această încăpere, fiindcă aici adevărul trist al morţii era mult prea evident. În partea din faţă a casei, unde sălile de expunere erau decorate cu draperii grele de catifea vişinie, covoare de pluş, lambriuri de lemn de culoare închisă şi lămpi de alamă, unde luminile erau discrete şi aranjate cu artă, expre­sii ca "răposat" şi "chemat la Dumnezeu" puteau fi luate în serios. În încăperile din faţă atmosfera încuraja credinţa în rai şi în ridicarea sufletului la cer. Dar în sala de lucru cu podea de gre­sie, cu iz de lichid de îmbălsămare, cu instrumente strălucitoare aranjate pe tăvi emailate, moartea părea deprimant de prozaică şi categoric definitivă.
Olmsted deschise sicriul de aluminiu.
Avril Tannerton trase sacul de plastic deoparte, dezvelind cadavrul până la şolduri.
Joshua privi în jos la cadavrul cu pielea ca de ceară, de culoare galben cenuşie şi se cutremură.
— Înfiorător!
— Ştiu că pentru dumneavoastră e o grea încercare, spuse Tannerton pe un ton de tristeţe profesională.
— Câtuşi de puţin, răspunse Joshua. Nu vreau să fiu un ipocrit şi să mă prefac că sufăr. L‑am cunoscut foarte puţin, iar ceea ce ştiam despre el nu‑mi făcea prea mare plăcere. N‑am avut cu el decât strict o relaţie de afaceri.
Tannerton clipi.
— Oh... bine... atunci, poate preferaţi să ne ocupăm de pregătirile de înmormântare printr‑un prieten al răposatului.
— Nu cred că avea prieteni, spuse Joshua. Toţi priviră cadavrul câteva clipe în tăcere. Înfiorător, repetă Joshua.
— Bineînţeles, încuviinţă Tannerton. Cadavrul n‑a fost cosmetizat absolut deloc. Dacă ar fi ajuns pe mâna mea imediat după deces, acum ar arăta mult mai bine.
— Puteţi... face ceva cu el?
— Oh, desigur. Dar nu va fi uşor. E mort de o zi şi jumătate şi deşi a fost ţinut la congelator...
— Rănile acelea, spuse Joshua, articulând cu greu cuvintele, fixând cicatricele hidoase de pe abdomen cu o fascinaţie mor­bidă. Doamne, dar ştiu că l‑a tăiat!
— Cea mai mare parte a tăieturilor au fost făcute de medicul legist, explică Tannerton. Această mică tăietură este o rană de cuţit. La fel şi aceasta.
— Patologul a făcut o treabă bună cu buzele, aprecie Olmstead.
— Nu‑i aşa? încuviinţă Tannerton, atingând buzele pecetluite ale mortului. Rareori găseşti un legist cu simţ estetic.
— Rareori, întări Olmstead.
Joshua clătină din cap.
— Tot nu‑mi vine să cred.
— În urmă cu cinci ani, spuse Tannerton, m‑am ocupat de pregătirile de înmormântare ale mamei lui. Atunci l‑am cunos­cut. Mi s‑a părut... cam ciudat. Dar mi‑am închipuit că din pri­cina încordării şi a suferinţei. Era o persoană atât de importantă, o figură de marcă prin părţile noastre.
— Era rece, spuse Joshua. Un om extrem de rece şi de stăpânit. O fiară în afaceri. Nu‑i era de ajuns să înfrângă un con­curent; dacă era posibil, prefera să‑l distrugă definitiv. Întot­deauna l‑am crezut în stare de cruzime şi de violenţă fizică. Dar tentativă de viol? Tentativă de asasinat?
Tannerton se uită la Joshua şi spuse:
— Domnule Rhinehart, de multe ori am avut impresia că spuneţi exact ce gândiţi. Sunteţi cunoscut şi admirat pentru fap­tul că nu vă ascundeţi gândurile, indiferent de riscuri. Dar...
— Dar ce?
— Dar când vorbiţi despre morţi, nu credeţi totuşi că s‑ar cuveni...
Joshua zâmbi.
— Fiule, sunt un bătrân arţăgos şi nu întru totul demn de admiraţie. Câtuşi de puţin! Atâta timp cât arma mea e adevărul, nu mă deranjează să rănesc simţămintele celor vii. Păi, am făcut copii să plângă, am făcut să plângă bunici cu părul alb. Nu mi‑e milă de proşti şi de ticăloşi, câtă vreme aceştia sunt în viaţă. De ce le‑aş arăta mai mult respect după ce‑au murit?
— Pur şi simplu, nu sunt obişnuit să...
— Bineînţeles că nu eşti obişnuit Meseria dumitale te obligă să vorbeşti frumos despre cei morţi, indiferent cine au fost ei şi câte mişelii au făcut în viaţă. Nu‑ţi port pică pentru asta. E de datoria dumitale.
Lui Tannerton nu‑i veni în minte nici un răspuns. Închise capacul sicriului.
Antreprenorul veni în faţa lui Joshua, pistruiat, roşcovan şi plin de energie.
— Cât de important este pentru dumneavoastră ca mortul să fie expus după datină?
— După datină?
— Într‑un sicriu deschis. V‑ar deranja dacă n‑am proceda ast­fel?
— Sincer să fiu, până acum nu m‑am gândit la asta, răspuse Joshua.
— Sincer să fiu, nu ştiu cât de... prezentabil l‑am putea face pe răposat, spuse Tannerton. Cei de la Angels' Hill nu i‑au dat o înfăţişare întru totul corespunzătoare când l‑au îmbălsămat. Obrazul pare cumva supt şi tras. Nu sunt mulţumit de ce au făcut Nu sunt câtuşi de puţin mulţumit. Aş putea încerca să obţin un oarecare tonus, dar asemenea cârpeli rareori dau rezultate. Cât despre cosmetizare... zău... repet că nu ştiu dacă nu cumva a tre­cut prea mult timp de la deces. Vreau să spun că, după toate aparenţele, cadavrul a fost expus la soare câteva ore după deces, înainte de a fi descoperit. Apoi a rămas optsprezece ore la congelator, până să fie efectuată îmbălsămarea. Fără îndoială că‑l pot face să arate mult mai bine decât acum. Dar dacă‑i vorba să rea­duc pe faţă sclipirea vieţii... Vedeţi, după condiţiile la care a fost supus, structura pielii s‑a schimbat substanţial, nu va mai accepta la fel de bine pudra şi fondul de ten. Cred că poate...
Simţind că‑i vine greaţă, Joshua îl întrerupse.
— Lasă‑l într‑un sicriu închis.
— Fără expunere?
— Fără.
— Sunteţi sigur?
— Absolut.
— Bine. Să vedem... Vreţi să fie înmormântat în costum?
— E necesar, dacă tot va rămâne în sicriu închis?
— Pentru mine ar fi mai simplu dacă l‑am pune într‑un giulgiu.
— Perfect.
— Alb sau un bleumarin frumos?
— N‑aveţi ceva în picăţele?
— În picăţele?
— Sau în dungi galben cu portocaliu?
Zâmbetul mereu la îndemână al lui Tannerton îşi făcu loc de sub expresia sobră de antreprenor de pompe funebre, dar tânărul se strădui să şi‑l ascundă la loc. Joshua bănuia că, în particular, Avril era un mare iubitor de distracţii, genul de băiat de treabă, cum nu se poate mai potrivit ca tovarăş de pahar. În acelaşi timp, Tannerton părea convins că imaginea sa publică îi cerea să fie sobru şi lipsit de simţul umorului în toate ocaziile. Îl deranja vizibil ca Avril cel de toate zilele să iasă la iveală când nu trebuia văzută decât persoana publică. Candidatul ideal pentru o even­tuală criză de schizofrenie, se gândi Joshua.
— Un giulgiu alb, decise avocatul.
— Dar sicriul? Ce stil ar fi...
— Las alegerea în grija dumitale.
— Foarte bine. Cam la ce sumă?
— Poate să fie cel mai scump. Ne putem permite.
— Se zice că ar fi avut vreo două, trei milioane.
— Probabil, de două ori mai mult, spuse Joshua.
— N‑ai fi zis, după cum a trăit.
— Sau după cum a murit, completă Joshua.
Tannerton se gândi o clipă la cele auzite şi spuse:
— Slujbă religioasă?
— Nu mergea la biserică.
— Atunci, să preiau eu rolul preotului?
— Dacă doreşti.
— Vom ţine o scurtă slujbă la mormânt, zise Tannerton. Voi citi un pasaj din Biblie sau, poate, doar un text la inspiraţia momentului, ceva care să se potrivească la orice credinţă.
Căzură de acord asupra orei înhumării: duminică la orele două după‑amiază. Bruno avea să odihnească lângă Katherine, mama lui adoptivă, în cimitirul comitatului Napa.
Când Joshua se ridica să plece, Tannerton spuse:
— Sper din tot sufletul că, până în prezent, aţi apreciat ser­viciile mele şi vă asigur că voi face tot ce‑mi stă în putinţă ca totul să se desfăşoare bine până la capăt.
— Ei bine, spuse Joshua, de un lucru m‑ai convins. Mâine voi redacta un nou testament. Când îmi va bate ceasul, jur să las cu limbă de moarte să fiu incinerat.
Tannerton încuviinţă din cap.
— Ne putem ocupa noi de acest lucru.
— Nu mă zori, fiule. Nu mă zori.
Tannerton se îmbujoră la faţă.
— Oh, n‑am vrut să spun...
— Ştiu, ştiu. Linişteşte‑te.
Tannerton îşi drese glasul, stânjenit.
— Am... am să vă conduc până la uşă.
— Nu‑i nevoie. O găsesc şi singur.
Afară, în spatele firmei de pompe funebre, noaptea era foarte adâncă şi întunecoasă. Nu exista decât o singură lumină, un bec de o sută de waţi deasupra uşii din spate. Raza lui nu lumina decât la câţiva metri în bezna ca de catifea.
Târziu, spre seară, se pornise o adiere care, o dată cu lăsarea nopţii, se transformase în rafale de vânt. Aerul învolburat şi rece părea că şuieră şi geme.
Joshua se duse la maşina pe care o lăsase dincolo de cercul palid de lumină. Deschise portiera, cu sentimentul ciudat că cineva îl privea. Privi peste umăr, spre casa de pompe funebre, dar la ferestre nu era nimeni.
Ceva se mişcă prin întuneric. La zece metri depărtare. Lângă garajul pentru trei maşini. Joshua mai curând simţi decât văzu mişcarea. Îşi încordă privirea, dar văzul lui nu mai era la fel de bun ca altădată şi nu reuşi să desluşească nimic neobişnuit în întuneric.
Nu‑i decât vântul, se gândi el. Doar vântul care trece printre copaci şi tufe sau peste un ziar aruncat pe jos sau printr‑un boschet uscat.
Apoi mişcarea se repetă. De data aceasta o văzu. Acel ceva stătea ghemuit în dreptul şirului de tufe care străjuiau aleea spre garaj. Joshua nu putea vedea clar. Nu distingea decât o umbră, o pată neagră‑purpurie pe fundalul negru‑albăstrui al nopţii, la fel de neclară şi difuză ca oricare altă umbră — numai că umbra aceasta se mişca.
Nu‑i decât un câine, se gândi Joshua Un câine vagabond. Sau poate vreun copil pus pe şotii.
— E cineva acolo? Nici un răspuns.
Se depărtă de maşină câţiva paşi.
Umbra se trase repede înapoi vreo trei sau patru metri, ţinându‑se pe lângă tufe. Se opri într‑un petic de întuneric, rămânând ghemuită, la pândă.
Nu‑i un câine, îşi dădu seama Joshua. E prea mare pentru un câine. Trebuie să fie un copil. Probabil, pus pe rele. Vreun copil cu gânduri necurate.
— Cine‑i acolo? Tăcere. Hai, ieşi de acolo.
Nici un răspuns. Doar şoaptele vântului.
Joshua porni în direcţia umbrei ascunse printre umbre, dar se opri brusc, dându‑şi seama instinctiv că acel ceva era pericu­los. Cumplit de periculos. Fatal. Trăi toate reacţiile involuntare ale animalului confruntat cu o ameninţare: un fior pe şira spinării, pielea capului păru că i se mişcă şi se strânge pe craniu, inima începu să‑i bată nebuneşte, buzele i se uscară, degetele i se arcuiră ca nişte gheare, auzul îi deveni mai ascuţit decât cu câteva clipe în urmă. Îşi îndoi spatele şi‑şi cocoşă umerii, luând instinctiv o poziţie de apărare.
— Cine‑i acolo? repetă el.
Umbra se răsuci în loc şi o luă la fugă printre tufe. Traversă viile care mărgineau proprietatea lui Avril Tannerton. Câteva clipe Joshua continuă să audă zgomotul din ce în ce mai slab al paşilor care se îndepărtau în fugă, tap‑tap‑tap, paşi alergând greoi, şi o răsuflare şuierată din ce în ce mai slabă. Apoi nu se mai auzi decât vântul.
Privind peste umăr de câteva ori, se înapoie la maşină. Urcă la volan, trase portiera după el şi o încuie. Întâmplarea începea deja să‑i pară ireală. Semăna din ce în ce mai mult cu un vis. Oare chiar fusese cineva în întuneric, aşteptând, pândind? Exis­tase acolo ceva periculos sau fusese doar închipuirea lui? După o jumătate de oră în macabra sală de lucru a lui Avril Tannerton te puteai aştepta să sari ca ars la zgomotele mai ciudate şi să începi să vezi creaturi monstruoase prin tufişuri. Pe măsură ce muşchii i se relaxau şi inima îşi domolea bătăile, Joshua începu să se convingă că se purtase ca un copil. Ameninţarea pe care o simţise atât de acut părea acum o năzărire, o creaţie a nopţii şi a vântului.
În cel mai rău caz, fusese un copil. Un derbedeu.
Demară şi porni spre casă, surprins şi amuzat de efectul sălii de lucru a lui Tannerton asupra lui.


Sâmbătă seara, la ora şapte fix, Anthony Clemenza sosi la locuinţa lui Hilary din Westwood, la volanul unui jeep.
Hilary îi ieşi în întâmpinare. Purta o rochie de mătase de culoarea smaraldului, mulată pe corp, cu mâneci lungi şi strâmte şi decolteu îndeajuns de adânc cât să atragă fără să provoace. Nu‑şi mai dăduse întâlnire de peste un an şi aproape uitase cum trebuia să se îmbrace pentru ritualul îndrăgostiţilor. Petrecuse două ore alegându‑şi toaleta, la fel de nehotărâtă ca o şcolăriţă. Acceptase invitaţia lui Tony fiindcă era cel mai interesant bărbat pe care‑l întâlnise în ani de zile — şi totodată fiindcă îşi dădea toată silinţa să‑şi învingă tendinţa de a se ascunde de restul lumii. O tul­burase felul în care o analizase Wally Topelis: impresarul o pre­venise că folosea încrederea în sine drept pretext pentru a se îndepărta de oameni, iar Hilary îşi dădea seama că Wally spu­sese adevărul.
Evita să‑şi facă prieteni şi să aibă relaţii cu bărbaţi, temându‑se de suferinţa pe care numai prietenii şi amanţii o puteau provoca prin trădare şi abandon. Dar în timp ce se apăra de această suferinţă, îşi refuza plăcerea unor relaţii frumoase cu persoane care n‑ar fi dezamăgit‑o. Crescând în preajma părinţilor ei alcoolici şi violenţi, învăţase că manifestările afective erau de regulă urmate de izbucniri furioase şi de pedepse neaşteptate.
Nu se temuse niciodată să rişte în munca ei şi în afaceri; acum sosise momentul să aducă acelaşi spirit de aventură şi în viaţa personală. Se îndreptă în pas vioi spre jeepul albastru, legănându‑şi uşor şoldurile, încordată la gândul că‑şi asuma riscurile emoţionale implicate de jocul dintre un bărbat şi o femeie, şi totodată simţindu‑se proaspătă şi feminină, infinit mai fericită decât fusese de multă vreme încoace.
Tony se grăbi să meargă la portiera din dreapta şi s‑o deschidă.
— Caleaşca regală vă aşteaptă, spuse el, făcând o plecăciune adâncă.
— Trebuie să fie o greşeală. Nu sunt regină.
— Pentru mine arăţi ca o regină.
— Nu sunt decât o umilă slujnică.
— Eşti de o mie de ori mai frumoasă decât regina.
— Ar fi de preferat să nu afle ce‑ai spus. Altfel, cu siguranţă ţi‑ar tăia capul.
— Prea târziu.
— Cum?
— Deja mi‑am pierdut capul pentru tine.
Hilary oftă.
— Prea siropos? întrebă el.
— După asta simt nevoie de lămâie.
— Dar ţi‑a plăcut.
— Da, recunosc că mi‑a plăcut. Probabil că mă dau în vânt după complimente, spuse ea, urcând în jeep într‑o învolburare de mătase verde.
În timp ce se îndreptau spre Wesrwood Boulevard, Tony o întrebă:
— Sper că nu te simţi jignită?
— De ce?
— De rabla mea.
— Cum să mă simt jignită de un jeep? Vorbeşte? Mă poate insulta?
— Nu‑i Mercedes.
— Un Mercedes nu‑i un Rolls. Iar un Rolls nu‑i o Toyota.
— Ce spui tu aduce a filozofie Zen.
— Dacă mă crezi snoabă, de ce m‑ai invitat în oraş?
— Nu te cred snoabă, răspunse el. Dar Frank spunea că ne vom simţi stânjeniţi, fiindcă tu ai mai mulţi bani decât mine.
— Păi, în urma experienţei pe care am avut‑o cu el, aş spune că aprecierile lui despre oameni nu se prea potrivesc.
— Are necazurile lui, încuviinţă Tony, cotind la stânga pe Wiltshire Boulevard. Dar încearcă să şi le rezolve.
— Recunosc că nu vezi multe maşini ca aceasta în Los Angeles.
— De regulă, femeile mă întreabă dacă mai am o maşină.
— Mie puţin îmi pasă dacă mai ai sau nu.
— În Los Angeles eşti judecat după maşina pe care o ai.
— Zău? Atunci tu eşti un jeep. Iar eu sunt un Mercedes. Suntem maşini, nu oameni. Ar trebui să mergem la garaj, să ne schimbăm uleiul, nu la restaurant pentru cină. Ţi se pare absurd?
— Absolut deloc, răspunse Tony. De fapt, mi‑am cumpărat un jeep fiindcă îmi place să merg la schi trei sau patru week‑end‑uri în fiecare iarnă. Cu rabla asta ştiu că n‑am niciodată probleme să străbat trecătorile din munţi, indiferent de vreme.
— Întotdeauna mi‑am dorit să ştiu să schiez.
— Am să te învăţ. Va trebui să mai aştepţi câteva săptămâni. Dar nu mai e mult şi va ninge în Mammoth.
— Pari foarte sigur că vom continua să rămânem prieteni şi peste câteva săptămâni.
— De ce nu? întrebă el.
— Poate că primul lucru pe care‑l vom face astă‑seară la restaurant va fi să ne certăm.
— Pe ce motiv?
— Politică.
— Părerea mea e că toţi politicienii sunt nişte nemernici însetaţi de putere, care nu se pricep să‑şi lege nici şireturile.
— Asta‑i şi părerea mea.
— Sunt adeptul principiului libertăţii de conştiinţă.
— Şi eu... Într‑un fel.
— Iar n‑avem motiv de ceartă.
— Poate ne vom certa pe teme religioase.
— Eu am fost crescută în credinţa catolică. Dar în prezent nu mai aparţin nici unei religii.
— La fel şi eu.
— Se pare că nu reuşim să ne certăm.
— Poate că suntem genul de persoane care se ceartă din fleacuri, din nimicuri, spuse ea.
— De pildă?
— De pildă, din moment ce mergem la un restaurant ita­lienesc, poate că ţie îţi place pâinea cu usturoi, în timp ce eu nu pot s‑o sufăr.
— Şi ne vom certa din acest motiv?
— Pentru pâinea cu usturoi sau pentru fettucini sau pentru manicotti.
— Nu. Acolo unde te duc eu, îţi va plăcea totul, declară Tony. Aşteaptă şi ai să vezi.
O duse la Savatino's Ristorante de pe Santa Monica Boulevard. Era un local intim, cu o capacitate de cel mult şaizeci de locuri, dar care lăsa impresia că nu dispune decât de treizeci. Era un loc plăcut, confortabil, genul de restaurant în care uiţi când trece timpul şi petreci şase ore la cină, dacă chelnerii nu fac nimic să te zorească. Lumina era blândă şi caldă. Discurile de operă — în cea mai mare parte Gigli, Caruso şi Pavarotti — sunau suficient de tare cât să poată fi auzite şi apreciate, fără însă să de­ranjeze conversaţia. Poate că decorul era cam încărcat, dar o porţiune a lui, o frescă spectaculoasă, era, după părerea lui Hilary, absolut superbă. Pictura acoperea un întreg perete şi descria cele mai obişnuite plăceri ale stilului de viaţă italian: struguri, vin, paste făinoase, femei cu ochii negri, bărbaţi bruneţi şi frumoşi, o nonna durdulie şi afectuoasă, un grup de oameni dansând pe muzica unui acordeon, un picnic sub măslini şi multe altele. Hilary nu văzuse în viaţa ei ceva cât de cât asemănător, fiindcă pictura nu era nici complet realistă, nici stilizată, nici abstractă, nici impresionistă, ci un straniu copil vitreg al suprarealismului, o combinaţie deosebit de ingenioasă între Andrew Wyeth şi Salvador Dali.
Patronul localului, Michael Savatino, fost poliţist, era de o veselie debordantă. Îl strânse în braţe pe Tony, luă mâna lui Hilary şi o sărută, îl înghionti uşor pe Tony în burtă şi‑i reco­mandă paste făinoase, ca să se mai împlinească la trup, apoi insistă ca amândoi să‑l însoţească la bucătărie, să vadă noul aparat de cappuccino. La ieşirea din bucătărie, îşi făcu apariţia soţia lui Michael, o blondă uluitoare, pe nume Paula, aşa că îmbrăţişările, sărutările şi complimentele reîncepură. În cele din urmă, Michael o luă de braţ pe Hilary şi‑i însoţi, pe ea şi pe Tony, într‑un separeu dintr‑un colţ. Spuse şefului de sală să aducă două sticle de Brunello di Montelcino de la Biondi Santi, aşteptă vinul şi‑l destupă el însuşi. După ce paharele fură umplute şi se rostiră urările de rigoare, îi lăsă pe cei doi oaspeţi, făcându‑i cu ochiul lui Tony în semn de aprobare. Văzând că Hilary remarcase gestul, râse şi‑i făcu şi ei cu ochiul.
— Pare un om foarte drăguţ, spuse ea după ce Michael îi lăsă singuri.
— E un tip nemaipomenit, încuviinţă Tony.
— Am impresia că ţii mult la el.
— Mi‑e tare drag. A fost un partener perfect pe vremea când lucram împreună la criminalistică.
Pe nesimţite, discuţia lunecă spre munca de poliţist, apoi spre scrierea de scenarii. Tony era un interlocutor atât de agre­abil, încât Hilary avea impresia că‑l cunoştea de ani întregi. Între ei nu exista nici cea mai mică urmă de stânjeneală, cum se întâmplă de obicei la prima întâlnire.
La un moment dat el o surprinse admirând pictura de pe perete.
— Îţi place fresca? întrebă Tony.
— E superbă.
— Zău?
— Nu eşti de aceeaşi părere?
— E destul de bună, încuviinţă el.
— E puţin spus. Cine a pictat‑o? Ştii?
— Un artist fără noroc, răspunse Tony. A pictat‑o în schim­bul a cincizeci de mese gratuite.
— Numai cincizeci? Michael a făcut o afacere grozavă.
Începură să discute despre filme, cărţi, muzică şi teatru.
Mâncarea era aproape la fel de bună ca şi conversaţia. Ape­ritivele uşoare constau din două clătite dolofane, una umplută cu brânză ricotta naturală, cealaltă, cu o tocătură picantă din carne de vită, ceapă, ardei gras, ciuperci şi usturoi. Salatele uriaşe şi fragede erau acoperite din belşug cu lamele de ciuperci crude. Tony alese felul întâi, viţel Savatino, specialitatea casei, o felie de carne de viţel incredibil de fragedă şi albă, cu un sos subţire de culoare brună, ceapă peştişori şi şuviţe de dovlecei prăjiţi. Cappuccino era excelent.
Când terminară masa şi Hilary se uită la ceas, descoperi cu uimire că era ora unsprezece şi zece.
Michael Savatino se opri la masa lor să‑şi savureze laudele, apoi îi spuse lui Tony:
— Numărul douăzeci şi unu.
— Ba nu. Douăzeci şi trei.
— După socotelile mele, te înşeli.
— Socotelile tale sunt greşite.
— Douăzeci şi unu, insistă Michael.
— Douăzeci şi trei, repetă Tony. Şi ar trebui, de fapt, să fie douăzeci şi trei şi douăzeci şi patru. În definitiv, suntem două per­soane.
— Nu, nu! protestă Michael. Număram ocaziile, nu per­soanele.
Uimită, Hilary întrebă:
— Nu mai sunt eu în toate minţile sau conversaţia voastră e cu totul aberantă?
Michael clătină din cap, exasperat de încăpăţânarea lui Tony.
— Când mi‑a pictat fresca, i se adresă el lui Hilary, am vrut să‑i plătesc cu bani, dar m‑a refuzat. A spus că‑mi vinde pictura în schimbul câtorva mese gratuite. Eu am insistat să fie o sută. El a zis douăzeci şi cinci. Până la urmă, am căzut de acord pen­tru cincizeci. Îşi subevaluează munca, şi asta mă scoate din sărite.
— Tony a pictat fresca? întrebă Hilary.
— Nu ţi‑a spus?
— Nu.
Hilary se uită la Tony, care zâmbi fâstâcit.
— De aceea conduce un jeep, explică Michael. Când vrea să meargă în munţi să picteze un studiu de natură, jeepul îl poate duce oriunde vrea.
— Mie mi‑a spus că are jeep fiindcă îi place să schieze.
— Şi asta. Dar, în primul rând, ca să meargă în munţi şi să picteze. Ar trebui să fie mândru de munca lui. Dar mai lesne smulgi dinţii unui crocodil decât să îl faci pe Tony să vorbească despre arta lui.
— Sunt amator, interveni Tony. Nimic nu‑i mai plicticos decât un amator care perorează despre "arta" lui.
— Fresca asta nu‑i opera unui amator, spuse Michael.
— Absolut, întări Hilary.
— Sunteţi prietenii mei, spuse Tony, aşa că‑i firesc să mă copleşiţi cu laude. Dar nici unul din voi nu are competenţa unui critic de artă.
— A câştigat două premii, îi spuse Michael lui Hilary.
— Premii? se întoarse ea spre Tony.
— Nimic important.
— În amândouă cazurile a câştigat premiul întâi, nu se lăsă Michael.
— Ce expoziţii? întrebă Hilary.
— Unele fără importanţă, răspunse Tony.
— Visează să‑şi câştige existenţa prin pictură, dar nu mişcă un deget pentru asta, declară Michael.
— Fiindcă e un simplu vis, explică Tony. Aş fi un neghiob dacă aş crede cu adevărat că aş putea avea succes cu pictura mea.
— Nici n‑a încercat vreodată serios, i se adresă Michael lui Hilary.
— Un pictor nu primeşte salariu în fiecare săptămână, spuse Tony. Nici asigurări de sănătate. Nici pensie.
— Dar, dacă ai vinde două tablouri pe lună la jumătate din cât valorează, ai câştiga mai mult decât ca poliţist, nu se lăsă Michael.
— Iar dacă n‑aş vinde nimic timp de o lună, două sau şase, replică Tony, cine mi‑ar plăti chiria?
Michael se întoarse din nou spre Hilary.
— Are apartamentul ticsit de tablouri, unul lângă altul. Stă pe o avere şi nu face nimic s‑o valorifice.
— Exagerează, interveni Tony.
— Ah, am renunţat! exclamă Michael. Poate reuşeşti să‑i vâri minţile în cap, Hilary. Se îndepărtă de masa lor, repetând: Douăzeci şi unu.
— Douăzeci şi trei, îl contrazise Tony.
Mai târziu, în jeep, în timp ce Tony o conducea acasă, Hilary întrebă:
— De ce nu încerci măcar să‑ţi duci tablourile la o galerie, să vezi dacă‑i interesează?
— Nu‑i va interesa.
— Ai putea cel puţin să întrebi.
— Hilary, nu sunt suficient de bun.
— Fresca aceea este excelentă.
— E o mare diferenţă între o frescă de restaurant şi artele frumoase.
— Fresca aceea este artă.
— Trebuie să‑ţi reamintesc că nu eşti expertă în pictură.
— Cumpăr tablouri din plăcere şi ca investiţie.
— Cu ajutorul directorului galeriei, în ce priveşte investiţia? întrebă el.
— Întocmai. Wyant Stevens din Beverly Hills.
— Atunci, el e expertul, nu tu.
— De ce nu‑i arăţi lui o parte din lucrări?
— Nu suport să fiu respins.
— Te asigur că nu te va respinge.
— Nu vrei să nu discutăm despre tablourile mele?
— De ce?
— Sunt sătul de subiect.
— Eşti un om dificil.
— Şi plictisit, adăugă el.
— Atunci, despre ce să discutăm?
— Ei bine, ce‑ar fi să discutăm dacă ai de gând sau nu să mă inviţi la un coniac?
— Vrei să vii să bei un coniac?
— Coniac?
— Asta am.
— Ce marcă?
— Remy Martin.
— Cel mai bun. Zâmbi larg. Zău că nu ştiu. S‑a făcut teribil de târziu.
— Dacă nu vii, spuse ea, va trebui să beau de una singură.
O amuza acel joc copilăresc.
— Nu te pot lăsa să bei de una singură, zise el.
— Ar fi semn de alcoolism.
— Fără îndoială.
— Dacă nu vii să bem un coniac împreună, mă vei împinge pe panta beţiei şi a ruinei totale.
— Ceea ce nu mi‑aş ierta o viaţă întreagă.
Un sfert de oră mai târziu şedeau alături pe canapea, în faţa şemineului, cu ochii la flăcări şi sorbind coniac Remy Martin.
Hilary se simţea uşor ameţită, nu din pricina coniacului, ci datorită prezenţei lui şi fiindcă se întreba dacă vor face dragoste. Niciodată nu se culcase cu un bărbat de la prima întâlnire. De regulă era circumspectă şi ezita să se angajeze într‑o relaţie înainte de câteva săptămâni — uneori chiar câteva luni — timp în care să‑l cunoască mai bine. De multe ori îi luase atât de mult timp ca să se hotărască, încât pierduse bărbaţi care ar fi putut deveni amanţi minunaţi şi prieteni de o viaţă. Dar după o sin­gură seară petrecută cu Tony Clemenza se simţea în largul ei şi în deplină siguranţă alături de el. Era un bărbat extrem de atrăgător. Înalt. Brunet. O frumuseţe aspră. Cu autoritatea şi si­guranţa de sine a unui poliţist. Şi totuşi blând. Surprinzător de blând. Şi sensibil. Trecuse atâta timp de când nu se mai lăsase atinsă şi posedată, de când iubise şi fusese iubită, de când împărţise ceva cu un bărbat. Cum de lăsase să treacă atâta timp? Se imagina cu uşurinţă în braţele lui, goală sub trupul lui, apoi deasupra lui şi, pe când acele imagini încântătoare îi invadau mintea, îşi dădu seama că, probabil, şi el împărtăşea aceleaşi gânduri.
În clipa aceea sună telefonul.
— La dracu'! exclamă ea.
— Cineva cu care nu voiai să vorbeşti?
Ea întoarse capul şi se uită la telefon, un model de culoare castanie, aşezat pe un birou din colţ. Telefonul continua să sune insistent.
— Hilary?
— Pun prinsoare că e el, spuse femeia.
— Care el?
— Am primit mereu astfel de telefoane...
Ţârâitul strident nu înceta.
— Ce fel de telefoane? întrebă Tony.
— În ultimele zile cineva m‑a sunat mereu şi, de fiecare dată când ridic receptorul, nu scoate o vorbă. S‑a întâmplat de şase sau opt ori.
— Şi nu spune nimic?
— Nu face decât să asculte, spuse ea. Trebuie să fie vreun ţicnit care s‑a inspirat din relatările ziarelor despre Bruno Frye.
Ţârâitul insistent o făcu să scrâşnească din dinţi.
Se ridică şi se apropie, şovăind, de aparat.
Tony se duse lângă ea.
— Numărul tău figurează în cartea de telefon?
— Săptămâna viitoare voi avea un număr nou. La neinformabili.
Ajunseră lângă birou şi se opriră cu ochii la telefon. Acesta continua să sune la nesfârşit.
— El e, spuse Hilary. Cine altcineva ar suna atâta timp?
Tony ridică brusc receptorul.
— Alo? Nici un răspuns. Casa Thomas, vorbi Tony în recep­tor. La telefon locotenent de poliţie Clemenza.
Clic.
Tony puse receptorul în furcă şi spuse:
— A închis. Poate l‑am speriat definitiv.
— Sper.
— Totuşi, e mai bine să‑ţi treci numărul la neinformabili.
— Oh, sunt ferm hotărâtă.
— Luni dimineaţă la prima oră voi suna la compania de tele­foane şi le voi spune că poliţia din Los Angeles le cere să urgen­teze operaţiunea.
— Poţi face acest lucru?
— Bineînţeles.
— Mulţumesc, Tony.
Îşi înlănţui trupul cu braţele. Îi era frig.
— Încearcă să nu‑ţi mai faci griji, spuse el. Studiile demon­strează că genul de indivizi care se ocupă cu telefoane de ameninţare de regulă se mulţumesc cu atât. De obicei, îi satisface telefonul în sine. Nu sunt violenţi.
— De regulă?
— Aproape niciodată.
Ea zâmbi vag.
— Tot nu‑i suficient.
Telefonul le stricase orice şansă de a‑şi petrece noaptea împreună. Hilary nu mai avea chef de seducţie, şi Tony sesiză schimbarea.
— Vrei să mai rămân puţin, să văd dacă mai sună o dată?
— Eşti foarte amabil, răspunse ea. Dar cred că ai dreptate. Nu‑i periculos. Altfel, ar veni aici, în loc să telefoneze. În orice caz, se pare că l‑ai speriat. Probabil, îşi închipuie că poliţia e aici şi că‑l aşteaptă.
— Ţi‑ai luat pistolul înapoi?
Ea încuviinţă din cap.
— Ieri m‑am dus la poliţie şi am completat formularul, aşa cum ar fi trebuit s‑o fac când m‑am mutat în oraş. Dacă tipul de la telefon va veni aici, îl voi putea lichida legal.
— Nu cred că te va mai deranja în noaptea aceasta.
— Nu mă îndoiesc că ai dreptate.
Pentru prima oară în acea seară se simţeau stânjeniţi unul de prezenţa celuilalt.
— Cred că ar fi mai bine să plec.
— E târziu, încuviinţă ea.
— Mulţumesc pentru coniac.
— Iar eu îţi mulţumesc pentru o cină minunată.
— Ai vreun program mâine seară? întrebă el din prag.
Ea era pe punctul de a refuza, când deodată îşi aminti cât de bine se simţise alături de Tony, pe canapea. Se gândi la Wally Topelis, care o prevenise că era pe cale să devină o pustnică. Zâmbi şi spuse:
— Sunt liberă.
— Grozav. Ce‑ai vrea să facem?
— Orice propui.
El se gândi o clipă.
— Ce‑ar fi să petrecem o zi întreagă împreună?
— Păi... de ce nu?
— Începem cu prânzul. Vin să te iau la amiază.
— Te voi aştepta.
El o sărută uşor şi afectuos pe buze.
— Pe mâine.
— Pe mâine.
Hilary îl urmări plecând, apoi închise uşa şi o încuie.
Toată ziua de sâmbătă, dimineaţă, după‑amiaza şi seara, cadavrul lui Bruno Frye rămase singur în Casa de Pompe Fune­bre Forever View, nevăzut şi nepăzit.


Vineri noaptea, după plecarea lui Joshua Rhinehart, Avril Tannerton şi Gary Olmstead mutară corpul în alt sicriu, placat cu alamă şi frumos ornat, căptuşit cu catifea şi mătase. Vârâră mortul într‑un giulgiu alb, cu braţele întinse pe lângă corp, şi‑l acoperiră până la mijlocul pieptului cu o învelitoare albă. Întrucât cadavrul nu se găsea în stare prea bună, Tannerton decise să nu mai piardă timpul ca să‑l facă prezentabil. Gary Olmstead con­sidera că era meschin şi lipsit de respect să trimiţi un mort la groapă fără să‑l machiezi şi să‑l aranjezi. Dar Tannerton îl con­vinse că nici cosmetica nu oferea prea multe şanse obrazului supt şi galben‑cenuşiu al lui Bruno Frye.
— Oricum, îi spuse Tannerton, tu şi cu mine vom fi ultimii care‑l vom vedea la faţă. Diseară vom închide sicriul o dată pen­tru totdeauna.
Vineri noaptea, la ora 9:45, puseră capacul şi prinseră încuietoarea care‑l fixa de sicriu. Treaba fiind făcută, Olmstead se duse acasă, la soţia lui cea palidă şi mică de statură şi la fiul lui tăcut şi sensibil. Avril urcă la etaj; locuia în încăperile de dea­supra sălilor mortuare.
Sâmbătă dimineaţă, la prima oră, Tannerton se duse la Santa Rosa la volanul limuzinei sale Lincoln de culoare cenuşie. Luă cu el un sac de voiaj, întrucât nu avea de gând să se întoarcă înainte de duminică la ora zece dimineaţă. Înmormântarea lui Bruno Frye era singura de care se ocupa în acel moment. Cum mortul nu urma să fie expus, Tannerton nu avea nici un motiv să rămână la Forever View; nu va fi nevoie de el până la slujba de duminică.
La Santa Rosa avea o prietenă. Ultima dintr‑o lungă serie de femei. Avril adora diversitatea. Fata se numea Helen Virtillion. Era frumoasă, abia trecută de treizeci de ani, foarte zveltă, cu carnea tare, cu sâni voluptoşi şi fermi, de care Avril nu se mai sătura.
Multe femei se simţeau atrase de Avril Tannerton, nu în ciuda meseriei sale, ci tocmai datorită ei. Bineînţeles, unele băteau în retragere când descopereau că aveau de a face cu un antreprenor de pompe funebre. Dar uimitor de multe femei deveneau curioase şi chiar atrase de această meserie neobişnuită.
Avril înţelegea ce‑l făcea atât de fascinant în ochii lor. Când cineva lucra cu cadavre, ducea cu el o parte din misterul morţii.
În ciuda pistruilor şi a înfăţişării tinereşti, în ciuda surâsului cuceritor, a umorului ieşit din comun şi a felului de‑a fi deschis, unele femei ghiceau în el ceva misterios şi enigmatic. Fără voia lor, gândeau că atâta vreme cât se aflau în braţele lui erau nemu­ritoare, ca şi cum serviciile aduse de el morţilor i‑ar fi conferit (lui şi celor din preajmă) anumite privilegii. Această fantezie atavică semăna cu speranţa tainică a multor femei care se măritau cu medici, convinse în subconştientul lor că soţii le vor putea apăra de toate bolile din lume.
Prin urmare, toată ziua de sâmbătă, în timp ce Avril Tannerton era la Santa Rosa, făcând dragoste cu Helen Virtillion, cadavrul lui Bruno Frye rămase singur într‑o casă pustie.
Duminică dimineaţă, cu două ore înainte de răsăritul soare­lui, în casa de pompe funebre se simţi deodată mişcare, dar Tannerton nu era acolo ca s‑o observe.
Luminile din tavanul sălii de lucru lipsite de ferestre se aprinseră dintr‑o dată, dar Tannerton nu era acolo să le vadă.
Încuietoarea de la capacul sicriului fu deschisă şi capacul ridicat. Sala răsună de ţipete de furie şi durere, dar Tannerton nu era acolo să le audă.


Duminică dimineaţă, la ora zece, în timp ce Tony se găsea în bucătărie bând un pahar cu suc de fructe, se auzi telefonul. Era Janet Yamada, femeia cu care se întâlnise Frank cu o seară în urmă.
— Cum a mers? o întrebă el.
— A fost o seară absolut superbă.
— Zău?
— Absolut. E un scump.
— Frank e un scump?
— Spuneai că s‑ar putea arăta distant, greu de descifrat, dar n‑a fost deloc aşa.
— Nu?
— În plus, e atât de romantic!
— Frank?
— Cine altul?
— Frank Howard e romantic?
— În zilele noastre nu găseşti mulţi bărbaţi cu înclinaţii romantice, spuse Janet. Uneori ai impresia că romantismul şi cavalerismul au fost aruncate pe fereastră o dată cu revoluţia sexuală şi cu introducerea drepturilor femeilor. Dar Frank e genul de bărbat care îţi ţine haina, îţi deschide uşa, îţi trage scaunul ca să te aşezi, şi aşa mai departe. Mi‑a cumpărat chiar şi un buchet de trandafiri. O minunăţie!
— Mi‑am închipuit că o să‑ţi fie greu să legi o conversaţie cu el.
— Oh, nu. Avem o mulţime de lucruri în comun.
— De pildă?
— De pildă, base‑ball‑ul.
— Adevărat! Uitasem că‑ţi place base‑ball‑ul.
— Sunt moartă după el.
— Prin urmare, toată seara aţi discutat despre base‑ball.
— Oh, nu! exclamă ea. Am discutat despre o sumedenie de alte lucruri. Despre filme...
— Despre filme? Vrei să spui că Frank e un mare cinefil?
— Cunoaşte vechile filme ale lui Bogart aproape replică de replică. Ne‑am amintit replici din dialogurile noastre preferate.
— Eu am vorbit despre filme vreme de trei luni, dar el nici n‑a deschis gura, se miră Tony.
— N‑a văzut multe filme noi, explică Jane, dar diseară mergem la cinema.
— Vă întâlniţi din nou?
— Da. Am vrut să‑ţi telefonez şi să‑ţi mulţumesc că m‑ai pus în legătură cu el.
— Sunt chiar atât de bun ca intermediar?
— În acelaşi timp, am vrut să‑ţi spun că, dacă relaţia nu va merge, mă voi purta frumos cu el. Mi‑a povestit despre Wilma. Ce porcărie! Voiam să‑ţi spun că‑mi dau seama că s‑a purtat urât cu el şi că nu‑l voi face niciodată să sufere.
Tony era uluit.
— Ţi‑a povestit despre Wilma din prima seară în care v‑aţi întâlnit?
— Mi‑a spus că multă vreme nu s‑a simţit în stare să vor­bească despre asta, dar că tu i‑ai arătat cum să‑şi învingă resen­timentele.
— Eu?
— Mi‑a spus că, după ce tu l‑ai ajutat să accepte ce i s‑a întâmplat şi să ia lucrurile aşa cum sunt, a putut să vorbească despre acest episod fără să‑l doară.
— Eu n‑am făcut decât să stau şi să ascult, când a simţit nevoia să‑şi descarce inima.
— Te consideră un tip nemaipomenit.
— Frank se pricepe grozav la oameni, nu‑i aşa?
Mai târziu, încântat de impresia excelentă făcută de Frank asupra lui Janet Yamada, încrezător în propriile lui şanse de a trăi o poveste de dragoste, Tony porni cu maşina spre West‑wood, la întâlnirea cu Hilary. Ea îl aştepta. Ieşi din casă în clipa în care el apăru pe alee. Arăta proaspătă şi atrăgătoare în pan­taloni negri, o bluză frumoasă de un albastru transparent şi o haină albastră de catifea reiată. Când el îi deschise portiera, Hilary îl sărută fugar, aproape timid, pe obraz, şi el simţi în nări o undă de parfum de lămâie.
Ziua se anunţa excelentă.


Epuizat după o noapte aproape albă în dormitorul lui Helen Virtillion, Avril Tannerton se înapoie de la Santa Rosa duminică dimineaţă, puţin după ora zece.
Nu se uită în sicriu.
Împreună cu Gary Olmstead, Tannerton se duse la cimitir şi pregăti locul de înhumare pentru ceremonia de la ora două. Pregătiră echipamentul cu care urma să fie coborât sicriul în mormânt. Folosind flori şi verdeaţă, făcură locul cât mai agreabil cu putinţă.
La 12.30 Tannerton se întoarse la casa de pompe funebre şi şterse cu o bucată de piele de căprioară praful şi urmele de degete de pe sicriul placat cu alamă al lui Bruno Frye. În timp ce‑şi trecea degetele peste muchiile rotunjite ale coşciugului, se gândi la sânii superbi ai lui Helen Virtillion.
Nu se uită în sicriu.
La ora unu, Tannerton şi Olmstead urcară mortul pe dric.
Nici unul din ei nu se uită în sicriu.
La unu şi jumătate porniră spre cimitirul comitatului Napa. Joshua Rhinehart şi câţiva localnici veneau în urma dricului cu maşinile proprii. Pentru un om atât de bogat şi de influent, con­voiul era penibil de puţin numeros.
Ziua era senină şi răcoroasă. Copacii înalţi aruncau umbre drepte de‑a curmezişul drumului şi dricul trecea alternativ prin porţiuni de umbre şi lumini.
La cimitir, sicriul fu suspendat cu frânghii deasupra gropii şi cincisprezece persoane se adunară în jur pentru o scurtă slujbă funerară. Gary Olmstead se aşeză lângă cutia de control, bine mascată cu flori, care acţiona scripetele ce urma să coboare mor­tul în groapă. Avril se postă în faţa mormântului şi citi dintr‑o carte subţire de versuri înălţătoare, pentru toate confesiunile reli­gioase. Joshua Rhinehart se găsea alături de antreprenor. Ceilalţi doisprezece oameni aflaţi de faţă se aşezaseră în jurul mormântu­lui. Unii erau cultivatori de struguri, veniţi împreună cu soţiile. Se găseau acolo fiindcă îşi vânduseră recolta cramei lui Bruno Frye şi socoteau prezenţa lor acolo drept o obligaţie de serviciu. Ceilalţi erau directori la Podgoriile Shade Tree şi asistau la înmormântare împreună cu soţiile, motivul venirii lor nefiind cu nimic mai personal decât cel al podgorenilor. Nimeni nu vărsă o lacrimă.
Şi nimeni nu avu prilejul sau dorinţa să se uite în sicriu.
Tannerton termină de citit din cărţulia lui neagră. Aruncă o privire spre Gary Olmstead şi încuviinţă din cap.
Olmstead apăsă un buton al cutiei de control. Micul motor electric începu să bâzâie. Sicriul fu coborât încet şi lin în groapa care se căsca dedesubt.


Hilary nu‑şi amintea să fi trăit o altă zi la fel de amuzantă ca acea duminică petrecută împreună cu Tony Clemenza.
Pentru masa de prânz se duseră la Yamashiro Skyroom, sus, pe dealurile de la Hollywood. Mâncarea de acolo nu era deo­sebită, ba chiar comună, însă ambianţa şi priveliştea uluitoare făceau din restaurant un loc superb pentru o gustare uşoară sau o cină. Restaurantul, local autentic japonez, fusese cândva pro­prietate particulară. Era înconjurat de zece acri de superbe grădini ornamentale. Din vârful colinei, Yamashiro oferea o per­spectivă ameţitoare asupra întregului Los Angeles. Ziua era atât de senină, încât Hilary vedea până departe spre Long Beach şi Palos Verdes.
După masa de prânz se duseră în Griffith Park. Timp de o oră se plimbară prin grădina zoologică din Los Angeles, unde hrăniră urşii, iar Tony încercă unele imitaţii hazlii ale animalelor. De la grădina zoologică se duseră la o reprezentaţie specială de după‑amiază, cu strălucitorul spectacol de holograme al Obser­vatorului din Griffith Park.
Mai târziu petrecură o oră pe Melrose Avenue, între Doheny Drive şi La Cienega Boulevard, plimbându‑se de la un magazin de curiozităţi la altul, fără să cumpere, pur şi simplu, uitându‑se la mărfuri şi stând de vorbă cu patronii.
Când se făcu ora pentru cocteil, merseră cu maşina la Malibu ca să ia un Mai Tais la Tonga Lei. Admirară soarele care apunea în ocean şi se relaxară în foşnetul cadenţat al valurilor care se spărgeau la ţărm.
Deşi Hilary locuia de câtva timp la Los Angeles universul ei se limitase numai la meserie, casă, grădina cu trandafiri, iarăşi muncă, studiourile de film, iarăşi muncă şi la cele câteva restau­rante elegante în care cei din lumea filmului şi a televiziunii se întâlneau ca să discute afaceri. Nu fusese niciodată La Yamashiro Skyroom, la grădina zoologică, la spectacolul de holograme, la magazinele de curiozităţi de pe Melrose Avenue sau la Tonga Lei. Toate acestea erau o noutate pentru ea. Se simţea ca o tu­ristă uimită — sau, mai bine‑zis, ca o deţinută care tocmai termi­nase de ispăşit o condamnare foarte lungă, petrecută în bună parte în singurătate absolută.
Dar nu numai locurile în care se duseră făceau ca acea zi să fie specială. Nici unul dintre acele locuri n‑ar fi fost nici pe jumătate atât de interesant sau de amuzant dacă Hilary ar fi fost însoţită de altcineva, nu de Tony. Era atât de fermecător, de spir­itual, de hazliu şi plin de energie, încât preschimba o zi superbă într‑una excepţională.
După ce degustară pe îndelete câte două cocteiluri Mai Tais, îşi dădură seama că le era o foame de lup. Se înapoiară la Sepulveda şi porniră spre nord, spre Fernando Valley, ca să ia cina în localul lui Mei, alt loc necunoscut lui Hilary. Era un local fără pretenţii, cu preţuri moderate, şi oferea unele dintre cele mai proaspete şi mai gustoase specialităţi de scoici din câte gustase ea vreodată.
În timp ce Hilary şi Tony savurau scoici fierte în abur, discutând despre alte localuri preferate, Hilary descoperi că Tony cunoştea de zece ori mai multe decât ea. Cunoştinţele ei nu depăşeau cele câteva localuri de lux care deserveau perso­nalităţile din industria spectacolului. Restaurantele intime, cafenelele anonime cu uimitoare specialităţi ale casei, micile restau­rante "ca la mama acasă", cu mâncăruri simple, dar delicioase, reprezentau o faţetă a oraşului pe care niciodată nu‑şi găsise timp s‑o cunoască. Îşi dădea seama că devenise bogată fără să descopere cum să folosească şi cum să se bucure din plin de li­bertatea pe care i‑o puteau oferi banii.
Mâncară prea multe scoici la Mei, prea mult peşte şi prea multe crevete malaeziene. De asemenea, băură prea mult vin alb.
La atâta mâncare şi băutură, se gândi Hilary, era de mirare că avuseseră timp de conversaţie, printre înghiţituri. Dar nu se opreau o clipă din vorbit. De regulă, ea se arăta reticentă la primele întâlniri cu un bărbat, nu însă şi cu Tony. Voia să audă părerea lui despre orice, de la Mork şi Mindy la drama shakes­peariană, de la politică la artă. Oameni, câini, religie, arhitectură, sport, Bach, modă, mâncare, emanciparea femeilor, desenele ani­mate de sâmbăta dimineaţă — i se părea necesar şi vital să afle ce credea el despre toate acestea şi despre un milion de alte lucruri. Totodată ţinea să‑i spună şi părerea ei despre fiecare, apoi să afle ce credea el despre părerea ei, ca apoi să‑i spună ce credea ea despre părerea lui despre părerea ei. Discutau de parcă tocmai ar fi aflat că în zorii zilei Dumnezeu avea de gând să facă toată omenirea surdomută. Hilary era ameţită, nu din pricina vinului, ci datorită fluenţei şi intimităţii conversaţiei; era ameţită de posi­bilitatea de a comunica, o băutură tare cu care nu se obişnuise în decursul anilor.
Când el o conduse acasă şi acceptă invitaţia de a intra pentru un pahar înainte de culcare, Hilary era convinsă că aveau să facă dragoste. Îl dorea nespus de mult; gândul la el o încălzea şi o făcea să tremure de aşteptare. Ştia că şi el o doreşte. Îi citea dorinţa în ochi. Aveau nevoie să aştepte puţin, ca să se aşeze mâncarea, şi, cu acest gând în minte, turnă crème de menthe cu gheaţă pentru fiecare.
Nici nu apucară să se aşeze că sună telefonul.
— Oh, nu! exclamă ea.
— Te‑a mai deranjat de aseară?
— Nu.
— Nici azi‑dimineaţă?
— Nu.
— Poate că nu‑i el.
Amândoi se duseră la telefon.
Ea şovăi, apoi ridică receptorul.
— Alo?
Tăcere.
— Lua‑te‑ar dracu'! izbucni ea şi trânti receptorul cu atâta pu­tere, încât se întrebă dacă nu cumva îl spărsese.
— Nu‑l lăsa să vadă că‑ţi pierzi cumpătul.
— Nu mă pot stăpâni, răspunse Hilary.
— Nu‑i decât o jigodie care nu ştie cum să se poarte cu femeile. Am văzut destule specimene în viaţa mea. Dacă i s‑ar ivi vreodată ocazia să aibă de a face cu o femeie, dacă o femeie i s‑ar oferi pe un platou de argint, ar lua‑o la fugă, urlând înspăimântat.
— Cu toate acestea, mă sperie.
— Nu‑i periculos. Vino înapoi pe canapea. Stai jos. Încearcă să uiţi de el.
Se întoarseră la canapea şi un minut sau două sorbiră băutura în tăcere.
— La dracu'! murmură ea într‑un târziu.
— Până mâine după‑amiază vei figura pe lista abonaţilor nein‑formabili. Din acel moment nu‑ţi va mai da bătaie de cap.
— Dar cu siguranţă că ne‑a stricat seara. Mă simţeam atât de bine.
— Eu continuu să mă simt bine.
— E vorba că... mi‑am imaginat ceva mai mult decât un pahar de băutură în faţa şemineului.
El o privi în ochi.
— Adevărat?
— Tu nu?
Zâmbetul lui avea ceva aparte, fiindcă nu plutea numai pe buze, ci îi cuprindea tot chipul, precum şi ochii negri şi expre­sivi; era de departe cel mai sincer şi mai atrăgător surâs pe care îl văzuse Hilary vreodată.
— Trebuie să recunosc că am sperat să gust mai mult decât crème de menthe.
— Lua‑l‑ar dracu' de telefon.
El se aplecă şi o sărută. Ea îşi întredeschise buzele şi, pen­tru o clipă de extaz, limbile li se întâlniră. El se trase înapoi şi o privi, apoi îşi puse mâna pe obrazul ei, de parcă ar fi atins un bibelou delicat de porţelan.
— Cred că nu ne‑am pierdut starea de spirit de adineauri.
— Dacă telefonul sună din nou...
— Nu va suna.
El îi sărută ochii, buzele, apoi îi atinse uşor sânul.
Ea se lăsă pe spate şi el se aplecă deasupra ei. Ea îşi puse o mână pe braţul lui şi‑i simţi muşchii pe sub cămaşă.
Continuând s‑o sărute, Tony îi mângâie gâtul catifelat cu vârful degetelor, apoi începu să‑i descheie bluza.
Hilary îşi puse mâna pe coapsa lui, unde muşchii erau încordaţi pe sub pantaloni. Era zvelt şi numai muşchi. Îşi plimbă palma în sus, spre sexul lui şi‑i simţi erecţia, mare şi fierbinte. Gândul la momentul în care o va pătrunde şi va începe să se mişte fierbinte în trupul ei o făcu să se cutremure de aşteptare.
El îi simţi dorinţa şi încetă să‑i mai descheie bluza, începând să‑i mângâie rotunjimea sânilor deasupra cupelor sutienului. Degetele lui păreau să lase dâre reci pe pielea ei fierbinte; urma atingerii lui era la fel de prezentă ca şi atingerea în sine.
În clipa aceea sună telefonul.
— Nu‑i da atenţie, o îndemnă el.
Ea încercă să‑i urmeze sfatul. Îl înlănţui cu braţele şi se culcă pe canapea, trăgându‑l peste ea. Îl sărută cu patimă, strivindu‑i gura cu a ei, lingându‑i şi sugându‑i buzele.
Telefonul continuă să sune iar şi iar.
— La dracu'!
Se ridicară în capul oaselor.
Telefonul suna la nesfârşit.
Hilary se ridică în picioare.
— Nu, o opri Tony. Faptul că ai vorbit cu el n‑a slujit la nimic. Lasă‑mă să încerc altă metodă şi să vedem ce se întâmplă.
Se ridică de pe canapea şi se duse la biroul din colţ. Ridică receptorul dar nu spuse nimic. Se mulţumi să asculte.
După expresia de pe chipul lui, Hilary îşi dădu seama că celălalt nu scosese o vorbă.
Tony era decis să aştepte până la capăt. Se uită la ceas.
Trecură treizeci de secunde. Un minut. Două minute.
Războiul nervilor dintre cei doi bărbaţi semăna bizar de mult cu înfruntarea din priviri din jocurile copiilor, numai că acest joc nu avea în el nimic copilăresc. Era straniu. Hilary simţi că i se face pielea de găină.
Două minute şi jumătate.
I se părea că trecuse o oră.
În cele din urmă, Tony puse receptorul în furcă.
— A închis.
— Fără să spună nimic?
— Nici un cuvânt. Dar a închis primul, şi cred că asta‑i foarte important. Mi‑am imaginat că, dacă am să‑i răspund cu aceeaşi monedă, n‑o să‑i prea placă. Îşi închipuia că te va speria. Dar tu te aşteptai să te sune şi atunci te‑ai mulţumit să asculţi, exact cum face el. La început a crezut că faci pe isteaţa şi a fost con­vins că vei închide prima. Dar cu cât ai tăcut mai mult, cu atât a început să se întrebe dacă nu cumva urmăreai ceva. Dacă ai tele­fonul pus sub urmărire? Nu cumva îl reţii, ca poliţia să depisteze de unde te sună? Oare tu eşti cea care ai ridicat receptorul? Gândindu‑se la toate acestea, a început să‑i fie teamă şi a închis.
— Lui să‑i fie teamă? Ei, iată un gând care‑mi face plăcere, declară ea.
— Mă îndoiesc că va avea curaj să sune iar. Cel puţin, nu până mâine, când vei avea alt număr. Atunci, va fi prea târziu.
— Totuşi, voi sta cu nervii întinşi la maximum până când cei de la telefoane îşi vor termina treaba.
Tony întinse braţele şi ea se ghemui la pieptul lui. Se să­rutară din nou. Sărutul lor era la fel de dulce, de bun şi de adevărat, dar pasiunea năvalnică dispăruse. Amândoi erau extrem de conştienţi de schimbarea survenită. Se întoarseră la canapea, dar numai ca să‑şi termine băutura şi să stea de vorbă. La douăsprezece şi jumătate, când el se ridică să plece acasă, deciseră să‑şi petreacă următorul sfârşit de săptămână vizitând muzee. Sâmbătă aranjară să meargă la Muzeul Norton Simon din Pasadena, ca să admire picturile impresioniste germane şi tapi­seriile renascentiste. Cea mai mare parte a zilei de duminică intenţionau s‑o petreacă la Muzeul J. Paul Getty, care se mândrea cu o colecţie de artă mai bogată decât oricare alta din lume. Bineînţeles, între două muzee, intenţionau să ia mese bogate şi gustoase, să stea de vorbă pe teme interesante şi (sperau din tot sufletul) să reia totul din punctul în care se opriseră, pe canapea.
În prag, la plecarea lui Tony, Hilary simţi dintr‑o dată că nu va suporta să treacă cinci zile fără să‑l vadă.
— Dar miercuri? întrebă ea.
— Ce‑i cu miercuri?
— Ai aranjat unde iei cina?
— Oh, probabil, am să‑mi prăjesc câteva ouă care se înve­chesc în frigider.
— Colesterolul îţi face rău.
— Poate am să tai coaja mucegăită de la pâine, ca să‑mi prăjesc câteva felii. În încheiere am să beau un suc de fructe pe care l‑am cumpărat acum două săptămâni.
— Bietul de tine!
— Viaţă de burlac.
— Nu te pot lăsa să mănânci ouă stricate şi pâine mucegăită. Nu când mă pricep să fac o salată nemaipomenită şi fileu de peşte.
— O cină gustoasă şi uşoară, spuse el.
— Nu vrem să ne ghiftuim şi să ne apuce somnul.
— Nu se ştie niciodată când ai nevoie să te mişti repede.
Ea zâmbi larg.
— Tocmai.
— Atunci, pe miercuri.
— La şapte?
— La şapte fix.
Se sărutară şi el se îndepărtă de uşă. O rafală de vânt rece de noapte îi luă locul. În clipa următoare Tony se pierdu în întuneric.
Jumătate de oră mai târziu, în pat, Hilary simţi că o doare trupul de dorinţa neîmplinită. Avea sânii plini şi grei. Tânjea să‑i simtă mâinile pe ei, degetele lui mângâindu‑i şi frământându‑i cu blândeţe. Dacă închidea ochii îi simţea buzele pe sfârcurile întărite. Pântecele începu să‑i tremure când şi‑l imagină deasupra ei, proptit în braţele puternice, apoi ea deasupra lui, mişcându‑se lent, în cercuri senzuale. Îşi simţi sexul umed şi fierbinte, în aşteptare. Se frământă şi se răsuci în pat aproape o oră. Într‑un târziu se ridică şi luă un sedativ.
Pe măsură ce se lăsa furată de somn, purtă un dialog som­noros cu ea însăşi.
Oare sântpe cale să mă îndrăgostesc?
— Nu. Bineînţeles că nu.
Poate. Poate că da.
— Nu. Dragostea e riscantă.
Poate cu el va fi altfel.
— Aminteşte‑ţi de Earl şi Emma.
Tony e altfel.
— Îl doreşti. Asta‑i tot. Îl doreşti.
Adevărat.
Adormi şi visă. Unele vise erau frumoase şi uşor confuze. Într‑unul dintre ele era goală împreună cu Tony, într‑o poiană în care iarba era ca penele, sus, deasupra lumii, o poiană din vârful unui munte uriaş, iar vântul cald era mai curat decât lumina soarelui, decât curentul electric dintr‑un fulger, decât orice pe lume.
Avu şi coşmaruri. La un moment dat, visă că se găsea în vechiul apartament din Chicago şi că pereţii se strângeau în jurul ei, iar când privea în sus, apartamentul nu avea tavan, iar Earl şi Emma se uitau în jos, spre ea, cu feţe uriaşe ca faţa lui Dum­nezeu, zâmbind pe măsură ce pereţii o striveau. Când deschise uşa să fugă din casă, se izbi de un gândac enorm, o insectă mon­struoasă, mai mare decât ea şi vădit pornit s‑o mănânce de vie.


La ora trei dimineaţa Joshua Rhinehart se trezi gemând şi se răsuci scurt în aşternuturile adunate sub el. La cină băuse cam mult vin, lucru care nu‑i stătea în fire. Capul nu‑i mai vâjâia, în schimb îşi simţea vezica plină. Dar nu numai nevoia de a urina îi stricase somnul. Avusese un vis îngrozitor, legat de sala de lucru a lui Tannerton. În acel coşmar câţiva morţi — toţi duplicate ale lui Bruno Frye — se ridicaseră din sicrie şi de pe mesele de îmbălsămare din oţel inoxidabil. El ieşise afară în noapte pe uşa din spate de la Forever View, dar morţii veniseră după el, căutându‑l prin întuneric cu mişcări spasmodice, chemându‑l pe nume cu vocile lor albe şi moarte.
Rămase culcat pe spate în întuneric, cu ochii pironiţi într‑un tavan pe care nu‑l putea vedea. Singurul sunet era ticăitul abia auzit al ceasului electronic de pe noptieră.
Până la moartea soţiei, survenită cu trei ani în urmă, lui Joshua rareori i se întâmplase să viseze. Şi niciodată nu avusese coşmaruri. Niciodată în cincizeci şi opt de ani. După moartea Corei totul se schimbase. Acum visa o dată sau de două ori pe săptămână şi de cele mai multe ori avea un vis urât. De multe ori visa că pierde ceva grozav de important, dar imposibil de descris, şi întotdeauna pornea într‑o căutare înfrigurată şi dis­perată a ceea ce pierduse. Nu avea nevoie de un psihiatru plătit cu cincizeci de dolari pe oră, ca să ştie că acele vise se refereau la Cora şi la moartea ei prematură. Încă nu se obişnuise să trăiască fără ea. Poate că nu avea să reuşească niciodată. Cele­lalte coşmaruri erau pline de morţi pe picioare, care adesea semănau cu el, simboluri ale propriei naturi muritoare. Dar în noaptea aceasta toţi morţii semănau izbitor cu Bruno Frye.
Se ridică din pat, se întinse şi căscă. Se duse la baie, târşâind picioarele, fără să aprindă lumina.
Câteva minute mai târziu, în drum spre pat, se opri la fereastră. Geamul era rece la atingere. Un vânt aspru lovea în ferestre, scâncind ca un animal care cerea să fie lăsat înăuntru. Valea era tăcută şi cufundată în beznă, cu excepţia luminilor de la crame. Putea vedea Podgoriile Shade Tree la nord, sus, pe coline.
Deodată privirea îi fu atrasă de un punct alb şi ceţos la sud de cramă, o singură pată de lumină în mijlocul viei, cam pe unde se găsea casa lui Frye. Lumini la casa lui Frye? Dar acolo nu locuia nimeni. Bruno trăise singur. Joshua îşi încordă privirea, dar fără ochelari imaginea îndepărtată devenea tot mai neclară, pe măsură ce încerca să se concentreze asupra ei. Nu‑şi dădea seama dacă lumina era la casa lui Frye sau la una dintre clădirile administraţiei, aflate între casă şi corpul principal al cramei. De fapt, cu cât se uita mai insistent, cu atât se convingea că nu fusese o lumină; poate doar o reflexie a lunii.
Se duse la noptieră şi, fără să aprindă lumina, ca să nu‑şi strice vederea pe timp de noapte, bâjbâi prin întuneric după ochelari. Îi găsi, în sfârşit, după ce mai întâi răsturnă un pahar de apă gol.
Când se înapoie lângă fereastră şi privi din nou spre dealuri, lumina misterioasă dispăruse. Cu toate acestea, mai rămase mult timp pe loc, ca un paznic vigilent. Ca executor al domeniului Frye, era de datoria lui să‑l păzească în vederea lichidării finale, conform testamentului. Dacă niscaiva spărgători jefuiau casa, voia să fie în temă. Timp de un sfert de oră aşteptă, cu ochii la pândă, dar lumina nu mai apăru.
În cele din urmă, convins că‑l înşelase vederea‑i slabă, se urcă din nou în pat.


Luni dimineaţă, în timp ce Tony şi Frank cercetau o serie de fire care i‑ar fi putut conduce la Bobby Valdez, Frank vorbi însu­fleţit despre Janet Yamada. Janet era foarte drăguţă. Janet era foarte inteligentă. Janet era foarte înţelegătoare. Janet era aşa şi pe dincolo. Nu vorbea decât despre ea, însă Tony îl lăsă să povestească după placul inimii. Era o plăcere să‑l vadă pe Frank povestind şi comportându‑se ca un om normal.
Înainte să‑şi ia din garaj maşina fără însemne de poliţie şi să pornească pe străzi, Tony şi Frank discutară cu doi oameni din brigada de droguri, Eddie Quevedo şi Carl Hammerstein. Aceştia le spuseră că era mai mult decât probabil ca Bobby să vândă cocaină sau PCP ca să câştige bani, în timp ce‑şi urma vocaţia neplătită de violator. Cele mai mari sume de bani de pe piaţa drogurilor din Los Angeles erau de regulă obţinute din comerţul cu acele două substanţe interzise de lege, dar extrem de solicitate. Un traficant putea face avere şi din vânzarea hero­inei sau marijuanei, dar acestea nu reprezentau marfa cea mai profitabilă în comerţul ilegal. Din spusele celor doi de la secţia narcotice, dacă Bobby era implicat în traficul de droguri, pro­babil că le vindea direct clienţilor, aflându‑se deci pe treapta cea mai de jos a structurii de producţie şi comercializare. Când ieşise din închisoare în luna aprilie a anului precedent, nu avusese, practic, nici un fel de resurse financiare şi i‑ar fi trebuit un ca­pital substanţial ca să devină fie producător, fie importator de droguri. "Tipul pe care‑l căutaţi este vânzător de stradă", le spuse Quevedo lui Tony şi Frank. "Staţi de vorbă cu alţi traficanţi", îi sfătui Hammerstein. "Vă dăm o listă de nume şi adrese. Toţi sunt indivizi care au făcut puşcărie pentru trafic de droguri. Majori­tatea s‑au reîntors, probabil, la vechea îndeletnicire. Încă n‑au fost prinşi asupra faptului. Strângeţi‑i puţin cu uşa. Mai curând sau mai târziu, veţi da de unul care l‑a întâlnit pe Bobby pe stradă şi ştie unde se ascunde." Lista dată de Quevedo şi Hammerstein cuprindea douăzeci şi patru de nume.
Trei dintre primii şase nu erau acasă. Ceilalţi trei jurară că nu‑l cunoşteau pe Bobby Valdez sau Juan Mazquezza, sau pe altcineva care să arate ca bărbatul din fotografie.
Cel de al şaptelea nume de pe listă era Eugene Tucker, care le furniză relaţii utile. Nici măcar nu avură nevoie să‑l supună la presiuni.
Majoritatea negrilor aveau pielea mai mult sau mai puţin închisă la culoare, dar Tucker era negru cu adevărat. Avea o faţă lată, netedă şi neagră ca smoala. Ochii căprui închis erau mult mai deschişi la culoare decât pielea. Avea o barbă neagră şi stu­foasă, înspicată şi cârlionţată, firele albe şi albul ochilor fiindu‑i singurele detalii care nu erau absolut negre. Chiar pantalonii şi cămaşa erau de culoare neagră. Era un bărbat vânjos, cu pieptul lat şi braţe puternice, cu gâtul gros ca un pilon de pod. Arăta de parcă s‑ar fi antrenat — sau distrat — îndoind şine de cale ferată.
Tucker locuia într‑o casă cu chirie piperată din Hollywood Hills, o locuinţă spaţioasă, cu mobilier puţin, dar de bun gust. Sufrageria avea doar patru piese: o canapea, două scaune şi o măsuţă de cafea. Nici o masă de perete sau alte corpuri de mobilier fanteziste. Nu exista combină muzicală. Nu exista tele­vizor. Nu existau nici lămpi; noaptea singura lumină provenea din dispozitivul din tavan. Însă cele patru piese pe care le avea erau de o calitate remarcabilă şi fiecare piesă de mobilier le punea în valoare pe celelalte. Tucker era pasionat de obiectele de artă chinezeşti. Canapeaua şi scaunele recent retapiţate cu ca­tifea de culoarea jadului erau confecţionate din lemn de trandafir curbat manual, vechi de o sută de ani, poate chiar două sute, extrem de masive şi bine păstrate, exemple impecabile ale perioadei şi stilului cărora aparţineau. Masa joasă era tot din lemn de trandafir, cu o margine îngustă de fildeş. Tony şi Frank luară loc pe canapea, iar Eugene Tucker se instală pe marginea scaunului din faţa lor.
Tony îşi trecu palma peste braţul din lemn de trandafir al canapelei şi spuse:
— Domnule Tucker, e o minunăţie.
Tucker ridică din sprâncene.
— Ştiţi ce sunt?
— Nu ştiu perioada exactă, răspunse Tony, dar cunosc suficient de bine arta chineză ca să‑mi dau seama că acest obiect nu‑i o simplă imitaţie cumpărată de ocazie la Sears.
Tucker râse, încântat că Tony recunoscuse valoarea mobilierului.
— Ştiu la ce vă gândiţi, spuse el bine dispus. Vă întrebaţi cum se face că un fost puşcăriaş, pus în libertate cu numai doi ani în urmă, îşi poate permite aşa ceva. O casă în oraş, cu o chirie de o mie două sute de dolari pe lună. Obiecte de artă chinezească. Vă întrebaţi dacă nu cumva m‑am reîntors la traficul de heroină sau la ceva asemănător.
— De fapt, spuse Tony, nu mă gândeam deloc la aşa ceva. Ceea ce mă miră într‑adevăr este cum dracu' ai reuşit. Un lucru ştiu: nu poate fi din vânzarea drogurilor.
Tucker zâmbi.
— Cum puteţi fi atât de sigur?
— Dacă ai fi un traficant de droguri pasionat de arta chineză, răspunse Tony, pur şi simplu, ţi‑ai mobila dintr‑o dată întreaga casă, în loc să achiziţionezi pe rând câte o piesă sau două. E clar că te ocupi cu ceva care‑ţi aduce bani frumoşi, dar nu chiar atât de mulţi cât ai câştiga din vânzarea drogurilor, cum făceai înainte.
Tucker râse din nou şi bătu din palme apreciativ. Apoi se întoarse către Frank şi zise:
— Colegul dumneavoastră e foarte perspicace.
Frank zâmbi.
— Un adevărat Sherlock Holmes.
— Ca să‑mi satisfaci şi mie curiozitatea, i se adresă Tony lui Tucker. Cu ce te ocupi?
Tucker se aplecă în faţă, încruntându‑se brusc şi scuturând în aer pumnul uriaş, cu o expresie rea, dominatoare şi foarte pe­riculoasă. Răspunse cu glas mârâit:
— Creez modele de rochii.
Tony clipi de câteva ori.
Tucker se trânti în fotoliu, izbucnind din nou în râs. Era unul dintre cei mai veseli oameni din câţi întâlnise Tony în viaţa lui.
— Creez modele de rochii pentru femei, spuse el. Zău că da. Numele meu începe deja să fie cunoscut în lumea creatorilor de modă din California şi într‑o zi va fi pe buzele tuturor. Vă promit.
— Din spusele dumitale, interveni Frank intrigat, ai executat patru din opt ani de detenţie, pentru trafic de heroină şi cocaină. Cum ai trecut de la asta la moda feminină?
— Cândva am fost un mare ticălos, răspunse Tucker, iar în primele luni de închisoare am fost mai ticălos decât oricând. Acuzam societatea pentru tot ce mi se întâmplase. Îi acuzam pe albii din structurile de putere. Acuzam lumea întreagă, numai pe mine nu. Mă credeam un tip dur, când în realitate încă nu mă maturizasem. Nu eşti un om în toată firea decât când accepţi responsabilitatea propriei existenţe. Mulţi nu ajung niciodată în acest stadiu.
— Deci, ce anume te‑a făcut să te schimbi? întrebă Frank.
— Un incident mărunt, răspunse Tucker. Doamne, uneori sunt uimit cum un asemenea fleac poate ajunge să schimbe viaţa unui om. În cazul meu, a fost vorba de o emisiune de televiziune. După ştirile de la ora şase, unul dintre posturile de televiziune din Los Angeles a transmis un serial din cinci episoade despre oameni de culoare care au reuşit în oraşul nostru.
— Le‑am văzut, încuviinţă Tony. Au fost transmise cu peste cinci ani în urmă, dar mi le amintesc.
— Au fost emisiuni fascinante, continuă Tucker. O imagine a omului de culoare pe care nu ajungi s‑o cunoşti niciodată. Înainte de începerea serialului, toţi cei de la puşcărie îşi închipuiau că va fi o mare porcărie. Ne imaginam că reporterul va pune mereu aceeaşi întrebare stupidă: "Oare de ce nu pot aceşti sărmani negri să muncească din greu şi să devină celebri şi bogaţi în Las Vegas, ca Sammy Davis Junior?" Însă realiza­torii n‑au stat de vorbă nici cu vedete din lumea spectacolului, nici cu celebrităţi din lumea sportului.
Tony îşi aminti că emisiunea fusese o uluitoare mostră de talent reportericesc, îndeosebi pentru televiziune, unde ştirile —ândeosebi cele de interes uman — nu erau decât de suprafaţă. Reporterii intervievaseră bărbaţi şi femei de culoare care se rea­lizaseră cu succes în afaceri, oameni care porniseră de la zero ca, în cele din urmă, să devină milionari. Unii intraseră în afaceri cu proprietăţi mobiliare. Unul îşi făcuse un restaurant. Altul avea un lanţ de magazine de produse cosmetice. În total vreo douăsprezece persoane. Toţi fuseseră de acord că era mai greu să te îmbogăţeşti dacă erai negru, dar în acelaşi timp recunoşteau că nu era chiar atât de greu pe cât îşi imaginaseră în momentul în care se apucaseră de treabă. Cei intervievaţi adăugau că la Los Angeles era mai uşor decât în Alabama sau în Mississippi, sau chiar în Boston, sau New York. În Los Angeles existau mai mulţi milionari negri decât în restul Californiei şi în toate cele­lalte patruzeci şi nouă de state la un loc. În Los Angeles aproape toată lumea ducea o viaţă trepidantă. Californianul de rând nu numai că se adapta la schimbare, dar o căuta activ şi se bucura de ea. Această atmosferă de mişcare continuă şi de permanentă experimentare atrăgea în aceste locuri o sumedenie de persoane la limita sănătăţii mentale sau chiar ţicnite de‑a binelea, dar în acelaşi timp şi unele dintre cele mai strălucite şi mai ingenioase creiere din ţară, motiv pentru care multe curente culturale, ştiinţifice şi industriale luau naştere în această zonă. Foarte puţini locuitori din sudul Californiei aveau timp sau răbdare pentru ati­tudinile depăşite, printre care prejudecăţile rasiale. Bineînţeles, în Los Angeles exista şi bigotism. Dar în timp ce o familie de albi proprietari de pământuri din Georgia putea avea nevoie de şase până la opt generaţii ca să‑şi învingă prejudecăţile rasiale, o familie din sudul Californiei realiza aceeaşi metamorfoză în decursul unei singure generaţii. După cum declarase unul dintre oamenii de afaceri de culoare la emisiunea de televiziune: "De multă vreme mexicanii au fost negrii oraşului Los Angeles." Dar şi această stare de lucruri era pe cale să se schimbe. Cultura his­panică era privită cu un respect crescând, iar mexicanii începeau să‑şi aibă propriile lor poveşti de succes. Câteva persoane inter­vievate în cadrul acelei emisiuni speciale oferiseră aceeaşi explicaţie pentru fluiditatea ieşită din comun a structurilor sociale din sudul Californiei şi pentru disponibilitatea oamenilor pentru schimbare; în bună parte, spuneau ei, faptul se datorează geologiei. Când locuieşti pe una dintre cele mai periculoase falii de pe glob, când pământul s‑ar putea cutremura şi schimba fără veste sub picioarele tale, nu cumva conştiinţa efemerului avea o influenţă subtilă asupra atitudinii oamenilor faţă de schimbările mai puţin catastrofale? O parte dintre milionarii de culoare con­siderau că da, iar Tony tindea să le dea dreptate.
— În acea emisiune au apărut vreo doisprezece negri bogaţi, continuă Eugene Tucker. O mulţime de deţinuţi au început să‑i fluiere pe cei de la televiziune şi să‑i numească pe toţi Unchiul Tom. Dar pe mine m‑a pus pe gânduri. Dacă unii dintre cei apăruţi pe ecran reuşiseră într‑o lume a albilor, de ce n‑aş fi reuşit şi eu? Eram la fel de isteţ ca oricare dintre ei, poate chiar mai deştept decât câţiva pe care‑i văzusem acolo. Pentru mine era o imagine cu totul nouă a omului de culoare, o idee cu totul nouă, ca un bec aprins în mintea mea. Los Angeles era oraşul în care locuiam. Dacă într‑adevăr oferea mai multe şanse, de ce n‑aş fi profitat de ele? Sigur, poate că unii dintre oamenii aceia fu­seseră nevoiţi să procedeze ca Unchiul Tom în drumul lor spre succes. Dar după ce reuşeai, după ce aveai un milion în bancă, nu mai aparţineai nimănui, îţi aparţineai doar ţie însuţi. Râse larg. Aşa că am hotărât să mă îmbogăţesc.
— Nici mai mult, nici mai puţin, spuse Frank impresionat.
— Nici mai mult, nici mai puţin.
— Forţa gândirii pozitive.
— A gândirii realiste, îl corectă Tucker.
— De ce tocmai creator de modă? întrebă Tony.
— Am dat probe de aptitudini, din care a reieşit că m‑aş des­curca frumos în această meserie sau în oricare altă meserie legată de artă. Prin urmare, am încercat să decid ce anume îmi plăcea mai mult să concep. Întotdeauna mi‑a făcut plăcere să aleg rochi­ile prietenelor mele. Îmi place să merg cu ele la cumpărături. Când acestea se îmbracă în ceva ales de mine, primesc mai multe complimente decât când poartă ceva ales de ele însele. Prin urmare, m‑am înscris la un curs pentru deţinuţi şi am studiat creaţia de modă. Am urmat şi o serie de cursuri de afaceri. Când, în cele din urmă, am fost eliberat pe cauţiune, am lucrat un timp la un fast food. Am locuit într‑o pensiune ieftină şi m‑am străduit să economisesc. Am desenat câte ceva, am plătit croitorese ca să coasă modelele şi am început să‑mi vând marfa. La început n‑a fost deloc uşor. Ba chiar al dracului de greu! De fiecare dată când primeam comandă de la un magazin, mă duceam la bancă şi împrumutam bani, ca să execut comanda Doamne, am tras cu dinţii ca să rezist. Dar lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Acum mă descurc chiar frumos. Peste un an am să‑mi deschid propriul meu magazin într‑un vad bun. Şi, într‑un târziu, veţi vedea în Beverly Hills o firmă cu numele Eugene Tucker. Vă promit.
Tony clătină din cap.
— Eşti un om deosebit.
— Nu cine ştie ce, răspunse Tucker. Pur şi simplu, trăiesc într‑un loc deosebit şi într‑un moment deosebit.
Frank ţinea în mână plicul gălbui cu fotografiile lui Bobby Valdez "Îngerul". Se lovi uşor cu plicul peste genunchi, apoi se uită la Tony şi spuse:
— Am impresia că, de data aceasta, ne‑am adresat cui nu tre­buie.
— Aşa se pare, întări Tony.
Tucker se trase puţin în faţă pe fotoliul lui.
— Ce voiaţi, de fapt, de la mine?
Tony îi povesti despre Bobby Valdez.
— Ei bine, spuse Tucker, nu mai frecventez acelaşi anturaj ca odinioară, dar nici n‑am rupt legăturile complet. În fiecare săptămână dedic activităţilor Self‑Pride între cincisprezece şi douăzeci de ore din timpul meu. E vorba de o campanie orăşenească împotriva drogurilor. Am sentimentul că s‑ar cuveni să‑mi plătesc unele datorii, înţelegeţi? Un voluntar la Self‑Pride îşi petrece aproape jumătate din timp stând de vorbă cu copiii, iar în rest lucrează la un program de strângere a informaţiilor, ceva în genul TIP. Ştiţi despre TIP?
— Denunţaţi traficanţii, spuse Tony.
— Exact. Există un număr de telefon la care poţi suna, ca să dai informaţii anonime despre traficanţii de droguri din zonă. Ei bine, noi nu aşteptăm ca oamenii să ne sune la Self‑Pride. Noi cercetăm zonele în care ştim că acţionează traficanţii. Mergem din uşă în uşă, stăm de vorbă cu părinţii şi cu copiii, încercăm să scoatem de la ei tot ce ştiu. Facem dosare despre traficanţi, până când considerăm că am adunat suficiente probe, apoi înaintăm dosarele la secţia de poliţie a oraşului Los Angeles. Prin urmare, dacă acest Bobby Valdez se ocupă de trafic de droguri, există o şansă să cunosc câte ceva despre el.
— Trebuie să fiu de acord cu Tony, spuse Frank. Eşti un om deosebit.
— Hei, ascultaţi, nu merit să mă bateţi pe spate fiindcă lucrez la Self‑Pride. Nu umblu după complimente. Odinioară am corupt cu droguri suficienţi copii care ar fi ajuns oameni cum­secade, dacă n‑aş fi fost eu ca să‑i abat din drumul lor. Îmi va lua mult, foarte mult timp, până voi ajuta destui copii ca să simt că am echilibrat balanţa.
Frank scoase fotografiile din plic şi i le întinse lui Tucker.
Negrul se uită la fiecare în parte.
— Îl cunosc pe nemernic. E unul dintre cei treizeci despre care adunăm probe în momentul de faţă.
Inima lui Tony îşi acceleră bătăile la gândul vânătorii care se anunţa.
— Numai că nu foloseşte numele de Valdez, adăugă Tucker.
— Dar care, Juan Mazquezza?
— Nici acesta. Cred că se numeşte Ortiz.
— Ştii unde l‑am putea găsi?
Tucker se ridică în picioare.
— Daţi‑mi voie să sun la centrul de informaţii de la Self‑Pride. S‑ar putea să aibă o adresă.
— Grozav! se bucură Frank.
Tucker porni spre bucătărie, cu gând să vorbească la tele­fonul de acolo, apoi se opri şi întoarse capul către cei doi poliţişti.
— Ar putea dura câteva minute. Dacă vreţi să vă omorâţi tim­pul uitându‑vă la desenele mele, vă puteţi duce în birou. Arătă spre uşa dublă care lega biroul de sufragerie.
— Bineînţeles, exclamă Tony. Mi‑ar face plăcere să le văd.
Intră în birou împreună cu Frank şi constată că încăperea era mobilată şi mai auster decât sufrageria. O masă de desen, mare şi scumpă, cu o lampă pe ea. Lângă masă era tras un scaun înalt, cu pernă şi spătar cu arc, lângă care se găsea un dulăpior pe rotile cu toate instrumentele de lucru. Lângă o fereastră stătea un manechin de magazin, cu capul înclinat timid şi cu braţele ne­tede şi lucitoare întinse în lături. La picioarele manechinului se vedeau cupoane de materiale în culori vii. Nu existau rafturi sau dulapuri. Vrafurile de schiţe, blocuri şi ustensile de desen erau aliniate pe podea, lângă perete. Se vedea limpede că Eugene Tucker era convins că, într‑o bună zi, va reuşi să‑şi mobileze întreaga casă cu piese la fel de rare ca cele din sufragerie şi, între timp, oricât i‑ar fi de incomod, nu ar voi să cheltuiască bani pe mobilă ieftină, de folosinţă temporară.
Chintesenţa optimismului californian, se gândi Tony.
Pe un perete erau prinse, în piuneze, schiţe în creion şi alte câteva în culori. Rochiile, taioarele şi bluzele erau sofisticate, totuşi naturale, feminine, dar nu înzorzonate. Avea un excelent simţ al culorii şi intuia genul de detaliu care oferea originalitate unui anumit obiect vestimentar. Fiecare dintre desene luat în parte era, fără îndoială, creaţia unui talent de excepţie.
Lui Tony încă nu‑i venea să creadă că negrul acela uriaş şi înăsprit de viaţă putea crea îmbrăcăminte femeiască pentru a‑şi câştiga existenţa. Apoi îşi dădu seama că şi în cazul lui funcţiona acelaşi paradox ca în cazul lui Tucker. Ziua era poliţist crimi­nalist, înăsprit de toate violenţele la care era martor, iar noaptea devenea artist, aplecat asupra unei pânze din apartamentul trans­format în studio, unde picta, picta şi iar picta. Într‑un fel ciudat, se simţea frate cu Eugene, în ciuda culorii pielii.
În timp ce Frank şi Tony admirau ultima schiţă, Tucker se înapoie din bucătărie. '
— Ei bine, ce părere aveţi?
— Minunat! îl felicită Tony. Ai un extraordinar simţ al liniei şi al culorii.
— Eşti, într‑adevăr, foarte bun, spuse şi Frank.
— Ştiu, încuviinţă Tucker şi râse.
— Există la Self‑Pride un dosar despre Bobby Valdez? întrebă Tony.
— Da. Dar acum îşi spune Ortiz, cum am bănuit. Din câte date am reuşit să adunăm până acum, nu vinde decât PCP. Ştiu că n‑ar fi cazul să arăt cu degetul spre alţii... dar, din experienţa mea, traficantul de PCP este cel mai josnic specimen din branşa drogurilor. Vreau să spun că PCP este o otravă. Distruge celulele creierului mai rapid decât oricare alt drog. Nu deţinem încă sufi­ciente informaţii ca să înaintăm dosarul la poliţie, dar lucrăm la el.
— Există şi o adresă? întrebă Tony.
Tucker îi întinse o bucată de hârtie pe care adresa era notată cu litere frumos caligrafiate.
— E un bloc de apartamente scumpe, cu un cvartal mai la sud de Sunset şi la câteva cvartale de La Cienega.
— Îl găsim noi, îl asigură Tony.
— Din câte mi‑aţi povestit despre el, spuse Tucker, şi din câte am aflat noi despre el, la Self‑Pride, aş zice că nu‑i genul care să aibă mustrări de conştiinţă şi care să încerce să se îndrepte. Ar fi bine să‑l ţineţi la răcoare cât mai mult.
— Fii sigur că vom face tot posibilul, spuse Frank.
Tucker îi însoţi până la uşa din faţă, apoi ieşi cu ei afară, unde curtea pavată din faţa casei oferea o privelişte panoramică asupra oraşului Los Angeles, aflat la picioarele lor.
— Nu‑i aşa că‑i superb? îi întrebă Tucker. Nu‑i nemai­pomenit?
— Frumoasă panoramă, încuviinţă Tony.
— Ce oraş mare, mare şi frumos, spuse Tucker, pe un ton de mândrie şi afecţiune, ca şi cum el însuşi ar fi creat metropola. Ştiţi, de curând am aflat că birocraţii de la Washington au efec­tuat un studiu al posibilităţilor de transport în comun în oraşul Los Angeles. Erau ferm decişi să ne vâre pe gât nu ştiu ce sistem, dar au descoperit cu surprindere că ar costa cel puţin o sută de miliarde de dolari ca să construiască o reţea de cale ferată pen­tru tranzit rapid, reţea care ar deservi numai zece sau doisprezece la sută din traficul navetei cotidiene. Încă nu‑şi dau seama cât de întins este vestul. Era înclinat spre poezie, chipul lui lat se lumi­nase de plăcere, mâinile puternice gesticulau neîncetat. Ei nu înţeleg că semnificaţia oraşului Los Angeles este spaţiul — spaţiul, mobilitatea şi libertatea. E un oraş unde ai spaţiu să te mişti. Fizic şi emoţional. Psihologic. La Los Angeles ai şansa să fii aproape orice vrei. Aici îţi poţi lua viitorul din mâinile altora, ca să ţi‑l modelezi tu însuţi. E fantastic. Îl iubesc. Doamne, cât îl iubesc.
Tony era atât de mişcat de profunzimea sentimentelor lui Tucker pentru Los Angeles, încât îi dezvălui propriul său vis ascuns.
— Întotdeauna mi‑am dorit să fiu artist, să‑mi câştig existenţa din arta mea. Pictez.
— Atunci, de ce eşti poliţist? întrebă Tucker.
— E o slujbă sigură.
— Dă‑o dracului de slujbă sigură!
— Sunt un bun poliţist. Îmi place meseria mea destul de mult.
— Eşti un pictor bun?
— Cred că destul de bun.
— Atunci fă pasul, îl sfătui Tucker. Doamne, trăieşti la mar­ginea lumii occidentale, la limita posibilului. Adună‑ţi curajul. Ia‑ţi zborul. E o senzaţie teribilă, dar fundul prăpastiei e atât de departe, încât niciodată n‑ai să te izbeşti de ceva tare sau ascuţit De fapt, probabil vei descoperi exact ce am descoperit şi eu. Că nu‑i deloc vorba de o cădere. Vei avea senzaţia de cădere în sus!
Tony şi Frank porniră pe lângă zidul de cărămidă până în alee, trecând de gardul viu cu frunze groase şi cărnoase. Limu­zina fără însemne de poliţie era parcată la umbra unui curmal stufos.
Când Tony deschise portiera din dreapta, Tucker strigă după el din curtea pavată:
— Fă pasul! Ia‑ţi avânt şi zboară!
— Mare figură! spuse Frank, în timp ce se îndepărtau de casa lui Tucker.
— Da, da, încuviinţă Tony, întrebându‑se ce senzaţie dădea zborul.
În timp ce se îndreptau spre adresa dată de Tucker, Frank vorbi puţin despre negru, apoi mult despre Janet Yamada. Continuând să se gândească la sfatul lui Eugene Tucker, Tony nu era decât pe jumătate atent la ce‑i spunea colegul lui. Frank nu observă că Tony era cu gândul în altă parte. Când vorbea despre Janet Yamada, nu încerca să aibă o conversaţie, ţinea un mo­nolog.
Un sfert de oră mai târziu, găsiră blocul de apartamente în care locuia Jimmy Ortiz. Garajul era subteran, păzit de o poartă de fier care se deschidea numai la un semnal electronic, aşa că nu putură afla dacă înăuntru se găsea un Jaguar negru.
Apartamentele ocupau două etaje, în aripi construite sepa­rat, cu scări exterioare şi pasarele. Complexul era structurat în jurul unei piscine imense, înconjurată de verdeaţă abundentă şi luxuriantă. Exista şi un bazin jacuzzi. Două fete în costume de baie şi un tânăr păros şedeau în bazin, bând martini şi râzând, în timp ce jeturile de abur se învolburau în jurul lor.
Frank se opri la marginea bazinului jacuzzi şi‑i întrebă unde locuia Jimmy Ortiz.
— Tipul acela drăguţ cu mustaţă? întrebă una din fete.
— Cu o figură de copil, spuse Tony.
— Da, el, încuviinţă fata.
— Acum poartă mustaţă?
— Da, dacă‑i aceeaşi persoană, răspunse fata. Cel despre care vorbesc eu are un Jaguar mortal.
— El e, confirmă Frank.
— Cred că stă acolo, spuse fata. În corpul patru, la etajul al doilea, tocmai în capăt.
— E acasă? întrebă Frank.
Nici unul dintre tineri nu ştia.
În corpul patru Tony şi Frank urcară scările până la etajul al doilea. Un balcon deschis se întindea pe toată lungimea clădirii, aparţinând celor patru apartamente cu vedere spre curtea inte­rioară. De‑a lungul balustra­dei, pe partea opusă primelor trei uşi, fuseseră puse ghivece cu iederă şi alte plante agăţătoare, pentru a da etajului acelaşi aspect agreabil şi verde de care se bucurau locatarii de la parter. În dreptul ultimului apartament nu existau plante.
Uşa era întredeschisă.
Tony schimbă o privire cu Frank. În ochii fiecăruia se citea îngrijora­rea.
De ce uşa era întredeschisă?
Oare Bobby ştia că vor veni?
Se postară de o parte şi de alta a intrării. Aşteptară. Cu ure­chile la pândă.
Singurul sunet era pălăvrăgeala veselă a celor trei de la piscină.
Frank înălţă întrebător din sprâncene.
Tony îi arătă soneria.
După o scurtă ezitare, Frank apăsă butonul.
Înăuntru se auzi un sunet discret: Bong‑bing‑bong.
Aşteptară un răspuns, cu ochii la uşă.
Deodată aerul încremeni, devenind insuportabil de apăsător. Umed. Dens. Cleios. Tony abia putea respira. Se simţea de parcă ar fi tras lichid în plămâni.
Nimeni nu răspunse la sonerie.
Frank apăsă butonul încă o dată.
Cum nici de astă dată nu răspunse nimeni, Tony vârî mâna sub haină şi‑şi scoase revolverul din tocul de la umăr. Îşi simţea picioarele fără vlagă. Stomacul îl ardea.
Frank îşi scoase şi el arma, ascultă atent să vadă dacă se auzea vreo mişcare înăuntru, apoi izbi uşa de perete.
Apartamentul era gol.
Tony se aplecă într‑o parte, să poată privi mai bine înăuntru. Sufrage­ria, din care nu vedea decât o mică porţiune, era cufun­dată în umbră şi tăcere.
— Poliţia! strigă Tony.
Vocea lui stârni ecouri sub acoperişul balconului.
O pasăre ciripi într‑un măslin.
— Ieşi afară cu mâinile ridicate, Bobby!
Pe stradă se auzi claxonul unei maşini.
— Bobby! strigă Frank. Ai auzit ce‑am spus? Suntem de la poliţie. S‑a terminat. Aşa că fă bine şi ieşi afară. Haide! În clipa asta!
Jos, în curte, cei trei tineri încetaseră să mai sporovăiască.
Tony avea senzaţia bizară că‑i auzea pe locatarii din douăsprezece apartamente furişându‑se la ferestre.
Frank ridică şi mai mult glasul:
— Nu vrem să‑ţi facem nici un rău, Bobby!
— Ascultă ce ţi se spune! strigă şi Tony spre interiorul aparta­mentului. Nu ne forţa să‑ţi facem rău. Ieşi liniştit de acolo.
Bobby nu răspundea.
— Dacă ar fi înăuntru, spuse Frank, măcar ne‑ar înjura de mamă.
— Şi acum ce facem? întrebă Tony.
— Eu zic să intrăm.
— Iisuse, detest chestia asta. Poate ar trebui să chemăm aju­toare.
— Probabil că nu‑i înarmat, spuse Frank.
— Glumeşti.
— Nu are cazier pentru port de armă. Afară de cazul în care urmăreşte o femeie, e o lichea josnică şi laşă.
— E un ucigaş.
— De femei. Nu‑i periculos decât pentru femei.
Tony strigă din nou:
— Bobby, e ultima ta şansă! Ieşi chiar în clipa asta, lua‑te‑ar dracu'! Ieşi de acolo încet şi fără şmecherii!
Tăcere.
Inima lui Tony bătea furios, ca un ciocan.
— OK, spuse Frank. Hai să isprăvim odată.
— Dacă nu mă înşală memoria, la ultima operaţiune de acest gen tu ai fost cel care a intrat primul.
— Da. Cazul Wilkie‑Pomeroy.
— Atunci cred că‑i rândul meu, spuse Tony.
— Ştiu că aştepţi de mult ocazia.
— Oh, da.
— Din toată inima.
— Care acum îmi stă în gât.
— Atunci, du‑te şi înşfacă‑l, tigrule.
— Acoperă‑mă.
— Holul e prea îngust, ca să‑ţi asigur spatele aşa cum trebuie. După ce intri, n‑am să mai pot vedea dincolo de tine.
— Am să stau cât mai aplecat cu putinţă, spuse Tony.
— Stai îndoit de mijloc. Am să încerc să mă uit pe deasupra ta.
— Fă tot posibilul.
Tony simţea un ghem în stomac. Trase aer în piept de câteva ori, încercând să se liniştească. Trucul nu avu alt efect decât să‑i facă inima să bată mai tare şi mai repede decât până atunci. În cele din urmă, se aplecă şi se repezi prin uşa deschisă, cu revolverul întins în faţă. Alergă pe pardoseala lunecoasă de gre­sie şi se opri în pragul sufrageriei, scrutând umbrele, atent la cea mai mică mişcare, aşteptându‑se în fiecare clipă să primească un glonţ între ochi.
Sufrageria era luminată slab de raze subţiri de soare strecu­rate pe la marginile draperiilor groase. Din câte îşi dădea seama Tony, formele din jur nu erau altceva decât canapele, scaune şi mese. Locul părea ticsit de mobilă mediteraneană america­nizată, masivă, scumpă şi total lipsită de gust. O şuviţă subţire de soare cădea pe canapeaua de catifea roşie, cu o floare de crin uriaşă şi absolut grotescă cioplită pe braţele din imitaţie de stejar.
— Bobby?
Nici un răspuns.
Undeva se auzea ticăitul unui ceas.
— Nu vrem să‑ţi facem nici un rău, Bobby.
Aceeaşi tăcere.
Tony îşi ţinu respiraţia.
Auzea răsuflarea lui Frank.
Nimic altceva.
Încet şi cu băgare de seamă îşi îndreptă spatele.
Nimeni nu trase în el.
Pipăi peretele până când găsi comutatorul. Într‑un colţ se aprinse o lampă cu un abajur pe care era pictată o scenă extra­vagantă de coridă. Tony îşi putu da seama că atât sufrageria, cât şi prelungirea ei erau pustii. Frank veni lângă el şi făcu semn spre uşa debaralei din hol.
Tony se trase un pas înapoi, ferindu‑se din faţa lui.
Cu revolverul la înălţimea abdomenului, Frank deschise cu prudenţă uşa glisantă. În debara nu se aflau decât câteva bluzoane subţiri şi mai multe cutii de pantofi.
Păstrând distanţa între ei, ca să nu fie ţinte uşoare, cei doi poliţişti traversară sufrageria. Văzură un dulăpior bar cu bala­male de fier negru, ridicol de voluminoase. Uşile de sticlă ale micului bar erau vopsite în galben. În mijlocul camerei se găsea o masă de cafea, imensă, cu opt laturi, având în centrul tăbliei un inutil vas pentru jeratic, cu ornamente de aramă. Canapeaua şi scaunele cu spătar înalt erau tapiţate cu catifea stacojie, cu o mulţime de franjuri aurii şi ciucuri negri. Draperiile erau din bro­cart galben şi portocaliu intens. Covorul era o cergă miţoasă de culoare verde. O locuinţă de o urâţenie ieşită din comun.
Totodată, se gândi Tony, un loc absurd în care să‑ţi găseşti sfârşitul.
Străbătură sufrageria şi cercetară mica bucătărie. Acolo era o murdărie fără seamăn. Frigiderul şi cele câteva dulapuri erau deschise. Conserve, borcane şi cutii fuseseră scoase de pe rafturi şi aruncate pe podea. Unele păreau aruncate într‑un acces de furie. Câteva borcane erau sparte şi cioburile sclipeau în mijlocul mizeriei. O baltă de lichior de vişine se întindea pe gresia gal­benă, ca o ameobă roşietică; vişinele de un roşu strălucitor erau împrăştiate prin toată încăperea. Aragazul era mânjit cu cremă de ciocolată. Peste tot fulgi de porumb. Murături cu mărar. Măsline. Spaghete crude. Cineva folosise muştar şi jeleu de struguri pentru a mâzgăli acelaşi cuvânt de patru ori pe singurul perete gol din bucătărie:

Cocodrilos
Cocodrilos
Cocodrilos
Cocodrilos

— Ce limbă e asta? întrebă unul din ei în şoaptă.
— Spaniolă.
— Şi ce înseamnă?
— Crocodili.
— De ce tocmai crocodili?
— Nu ştiu.
— Sinistru, se strâmbă Frank.
Tony încuviinţă. Se găseau într‑o situaţie bizară. Deşi nu înţelegea ce se întâmplă, Tony simţea că îi pândea un mare peri­col. Ar fi vrut să ştie din spatele cărei uşi avea să apară.
Căutară şi în dormitor, la fel de plin de mobilă ca şi celelalte două încăperi. Bobby nu era nici aici, nici în debara.
Porniră agale pe hol, spre cele două dormitoare cu baie. Mergeau fără să scoată un sunet.
În primul dormitor şi în prima baie nu găsiră nimic neobişnuit.
În dormitorul mare domnea aceeaşi harababură. Toate hai­nele fuseseră scoase din dulap şi aruncate peste tot. Zăceau îngrămădite pe podea, adunate ghem pe pat, peste măsuţa de toaletă, unde căzuseră când fuseseră aruncate — cele mai multe, dacă nu chiar toate, distruse aproape complet. Mânecile şi gulerele cămăşilor fuseseră smulse. Reverele bluzoanelor şi ale costumelor fuseseră rupte. Tivurile pantalonilor fuseseră des­cusute. Cel care făcuse aşa ceva acţionase într‑o pornire de furie oarbă, dar, cu toate acestea, lucrase uimitor de metodic.
Cine să fi făcut una ca asta? Cineva care‑i purta pică lui Bobby?
Bobby însuşi? De ce să‑şi fi distrus bucătăria şi hainele?
Şi ce legătură aveau toate acestea cu crocodilii?
Tony avu sentimentul îngrijorător că se mişcau prea repede prin apartament şi că treceau cu vederea ceva important. Undeva în mintea lui încerca să prindă contur o explicaţie pentru lucru­rile ciudate pe care le descoperiseră, însă nu reuşea să‑şi clarifice ideea.
Uşa băii de alături era închisă. Singura încăpere pe care n‑o cercetaseră.
Frank îşi aţinti revolverul asupra uşii şi, fără s‑o scape din ochi, i se adresă lui Tony:
— Dacă n‑a plecat înainte de venirea noastră, atunci trebuie să fie în baie.
— Cine?
Frank îi aruncă o privire rapidă şi perplexă.
— Bobby. Cine altul?
— Crezi că şi‑a distrus propria locuinţă?
— Păi... tu ce părere ai?
— Ne scapă ceva.
— Da? Ce anume?
— Nu ştiu.
Frank porni spre uşa de la baie.
Tony şovăi, ciulind urechile ca să prindă un eventual zgo­mot din apartament.
Locul era tăcut ca un mormânt.
— În baia asta trebuie să fie cineva, spuse Frank.
Amândoi se postară de o parte şi de alta a uşii.
— Bobby! Mă auzi? strigă Frank. Nu poţi sta o veşnicie acolo. Ieşi afară cu mâinile ridicate!
Nimeni nu ieşi din baie.
— Chiar dacă nu eşti Bobby Valdez, oricine ai fi, trebuie să ieşi de acolo, spuse Tony.
Zece secunde. Douăzeci. Treizeci.
Frank puse mâna pe clanţă şi o răsuci încet, până când uşa se deschise cu un clinchet uşor. O trânti de perete şi, în aceeaşi clipă, se trase de cealaltă parte a ei, ca să evite eventuale gloanţe, cuţite sau alte semne că prezenţa lui acolo era nedorită.
Nici un foc de armă. Nici o mişcare.
Singurul lucru care venea din baie era o duhoare insuporta­bilă. Urină. Excremente.
Tony începu să tuşească.
— Iisuse!
Frank îşi acoperi gura şi nasul.
Baia era pustie. Podeaua era acoperită cu bălţi de urină de un galben strălucitor, iar dulăpiorul, chiuveta şi sticla cabinei de duş erau mânjite cu fecale.
— Ce Dumnezeu se petrece aici? întrebă Frank printre degete.
Pe peretele băii era mâzgălit cu fecale acelaşi cuvânt, de două ori.

Cocodrilos.
Cocodrilos.

Tony şi Frank se retraseră în grabă în mijlocul dormitorului, călcând pe cămăşi sfâşiate şi costume distruse. Acum, că uşa de la baie fusese deschisă, nu puteau scăpa de duhoare decât dacă părăseau încăperea, aşa că ieşiră pe hol.
— Cine a făcut asta îl urăşte de moarte pe Bobby, spuse Frank.
— Deci nu mai crezi că e opera lui Bobby?
— De ce‑ar face una ca asta? Ar fi absurd. Iisuse, e cumplit de straniu. Simt că mi se face pielea de găină.
— Sinistru, încuviinţă Tony.
Încă îl dureau muşchii stomacului de încordare şi inima nu bătea cu mult mai încet decât în clipa în care se strecurase în apartament.
Amândoi tăcură câteva momente, încercând să prindă paşii unor fantome. Tony urmări din ochi un păianjen mic şi cafeniu care urca pe peretele holului.
În cele din urmă, Frank îşi puse arma deoparte, îşi scoase batista şi‑şi şterse obrazul transpirat.
Tony îşi puse, la rândul lui, revolverul în toc şi spuse:
— Nu putem, pur şi simplu, să plecăm şi să punem locuinţa sub supraveghere. Vreau să spun că am mers prea departe pen­tru aşa ceva. Am descoperit prea multe lucruri care au nevoie de o explicaţie.
— De acord, răspunse Frank. Va trebui să chemăm ajutoare, să obţinem un mandat şi să facem o percheziţie ca la carte.
— Sertar cu sertar.
— Ce crezi că vom găsi?
— Dumnezeu ştie.
— Am văzut un telefon în bucătărie, spuse Frank.
Porni pe hol, spre sufragerie, apoi coti către bucătărie. Tony nici nu trecuse pragul sufrageriei că Frank exclamă "Oh, Iisuse!" şi vru să iasă cu spatele din bucătărie.
— Ce s‑a întâmplat?
Nu apucă să pună întrebarea că se auzi un pocnet răsunător.
Frank scoase un ţipăt şi căzu pe o parte, prinzându‑se cu mâna de muchia mesei şi străduindu‑se să rămână în picioare.
Alt pocnet stârni ecouri în apartament, reverberând din perete în perete, şi Tony îşi dădu seama că fusese un foc de armă.
Dar bucătăria fusese pustie!
Tony duse mâna la revolver, cu sentimentul straniu că se mişca cu încetinitorul, în timp ce restul lumii se năpustea pe lângă el cu o viteză ameţitoare.
Al doilea glonţ îl nimeri pe Frank în umăr, făcându‑l să se răsucească în loc. Poliţistul se prăvăli în amestecul de lichior de vişine, spaghete nefierte, fulgi de porumb şi cioburi.
În clipa în care Frank se prăbuşi, Tony putu să vadă dincolo de el pentru prima oară şi dădu cu ochii de Bobby Valdez. Acesta tocmai se strecura afară din masca de chiuvetă, loc pe care nu‑l cercetaseră, fiindcă li se păruse prea îngust ca să ascundă un om. Bobby tocmai ieşea de acolo, răsucindu‑şi trupul ca un şarpe ce se târăşte afară dintr‑o gaură micuţă. Numai picioarele rămăseseră sub chiuvetă. Întors pe o parte, se trăgea afară, proptindu‑se într‑un singur braţ, în timp ce în mâna cealaltă ţinea un pistol calibrul 6,32. Era în pielea goală. Părea bol­nav. Ochii larg deschişi, cu privirea rătăcită, erau înconjuraţi de cearcăne adânci şi maronii. Era şocant de palid, cu buzele golite de sânge. Tony înregistră toate aceste detalii într‑o fracţiune de secundă, cu simţurile ascuţite de invazia adrenalinei.
În clipa în care Frank se prăbuşi pe podea, iar Tony îşi duse mâna la armă, Bobby trase pentru a treia oară. Glonţul ricoşă de muchia zidului cu arcadă. O explozie de fărâme de moloz înţepară obrazul lui Tony.
Se trase în spate şi se trânti la podea, rostogolindu‑se pe jos, se lovi tare la umăr, icni de durere, apoi se rostogoli afară din sufragerie şi din bătaia armei lui Bobby. Se târî până în spatele unui scaun din salon şi, în sfârşit, îşi scoase arma din toc.
Trecuseră poate şase sau şapte secunde de când Bobby trăsese primul foc. Cineva repeta, Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse" pe un ton ascuţit şi tremurat.
Deodată, Tony îşi dădu seama că era propriul său glas. Îşi muşcă buza şi se luptă să‑şi stăpânească o criză de isterie.
Descoperi amănuntul care nu‑i dăduse pace: acum ştia ce anume le scăpase din vedere. Bobby Valdez vindea PCP, fapt care ar fi trebuit să le reţină atenţia în momentul în care văzuseră în ce hal era apartamentul. Ar fi trebuit să‑şi amintească de fap­tul că uneori traficanţii erau îndeajuns de idioţi ca să folosească marfa pe care o vindeau. PCP, numit şi praful îngerilor, era un tranchilizant de uz veterinar, cu efect previzibil asupra cailor şi taurilor. Dar, consumat de oameni, reacţiile variau de la transa placidă la halucinaţii stranii şi la crize bruşte de furie şi violenţă. După cum spusese Eugene Tucker, PCP era otravă; pur şi sim­plu, distrugea celulele creierului şi gândirea. Datorită excesului de PCP, încărcat de energie negativă, Bobby îşi distrusese bucătăria şi întregul apartament. Urmărit de crocodili sălbatici, dar imaginari, căutând cu disperare să se ferească de fălcile lor lacome, se strecurase în masca de chiuvetă, trăgând uşile după el. Tony nu se gândise să caute acolo, fiindcă nu‑şi dăduse seama că, de fapt, încercau să dea de urma unui dement. Cercetaseră cu atenţie apartamentul, pregătiţi să facă faţă reacţiilor unui viola­tor psihopat şi asasin ocazional, însă total nepregătiţi în faţa actelor bizare ale unui nebun incapabil de vorbire articulată. Dis­trugerea dementă din bucătărie şi dormitorul mare, scrisul aparent fără sens de pe pereţi, mizeria dezgustătoare din baie, toate acestea erau semne cunoscute ale isteriei cauzate de PCP. Tony nu lucrase niciodată la secţia narcotice, totuşi simţea că ar fi trebuit să recunoască aceste semne. Dacă le‑ar fi interpretat corect, probabil ar fi căutat şi sub chiuvetă, precum şi în toate celelalte locuri suficient de mari ca să servească drept ascun­zători, chiar dacă total incomode, fiindcă nu era lucru neobişnuit ca cineva suferind de o criză deosebit de gravă, în urma con­sumului de PCP, să cadă pradă în întregime paranoiei şi să încerce să se ascundă de lumea ostilă, în special în locuri înghe­suite şi întunecoase, asemănătoare pântecelui mamei. Dar el şi Frank interpretaseră greşit indiciile şi acum iată că se găseau într‑o situaţie extrem de critică.
Frank fusese împuşcat de două ori. Era grav rănit. Poate pe moarte. Poate chiar mort.
Nu!
Tony încercă să‑şi alunge gândul şi să găsească o cale de a prelua iniţiativa.
În bucătărie Bobby începu să ţipe înspăimântat de moarte:
— Hay muchos cocodrilos!
Tony traduse: O mulţime de crocodili!
Cocodrilos! Cocodrilos! Cocodrilos! Ah! Ah! Ahhh!
Ţipatul îngrozit şi repetat se preschimbă rapid într‑un vaier jalnic, fără cuvinte.
Ţipă de parcă într‑adevăr ar fi sfâşiat de viu, se gândi Tony înfiorat.
Continuând să urle, Bobby se năpusti afară din bucătărie. Trase un glonţ în podea, după toate aparenţele încercând să ucidă un crocodil.
Tony se ghemui în spatele scaunului. Se temea că, dacă s‑ar fi ridicat şi ar fi ochit, ar fi fost doborât înainte de a apuca să apese pe trăgaci.
Zvâcnind disperat, ca să‑şi ferească picioarele goale de colţii crocodililor, Bobby trase în podea o dată, apoi încă o dată.
Şase gloanţe până acum, socoti Tony. Trei în bucătărie, trei aici. Câte să fie în încărcător? Opt? Poate zece.
Bobby trase din nou, o dată, de două, de trei ori. Unul din­tre gloanţe ricoşă în ceva. Trăsese nouă focuri. Mai avea unul.
Cocodrilos!
Cea de‑a zecea împuşcătură răsună asurzitor în spaţiul închis şi glonţul ricoşă din nou cu un şuierat ascuţit.
Tony se ridică din locul în care se ascunsese. Bobby se găsea la nici trei metri de el. Tony ţinea revolverul cu amândouă mâinile, cu ţeava îndreptată spre pieptul spânatic al omului în pielea goală.
— OK, Bobby. Linişteşte‑te. S‑a terminat.
Bobby păru surprins să dea cu ochii de el. Se vedea limpede că era atât de absorbit de halucinaţiile cauzate de PCP, încât nu‑şi amintea că Tony fusese în pragul bucătăriei cu mai puţin de un minut în urmă.
— Crocodili, spuse el gâfâind, de astă dată în engleză.
— Nu există nici un crocodil, răspunse Tony.
— Crocodili mari.
— Nu. Nu există nici un crocodil.
Bobby ţipă, sări, se răsuci în loc şi încercă să tragă în podea, dar pistolul nu mai avea gloanţe.
— Bobby, spuse Tony. Scâncind, Bobby se întoarse şi se uită la el. Bobby, vreau să te culci la podea cu faţa în jos.
— Or să mă înşface, se văicări Bobby. Avea ochii ieşiţi din orbite. Irişii închişi la culoare erau înconjuraţi cu cercuri mari albe. Tremura din toate încheieturile. Or să mă sfâşie.
— Ascultă‑mă, Bobby. Ascultă‑mă cu atenţie. Nu există nici un crocodil. Toţi sunt în imaginaţia ta. Mă auzi?
— Au ieşit din toalete, rosti Bobby cu glas tremurat. Şi din gurile de scurgere de la duş. Şi din cea de la chiuvetă. Oh, Doamne, ce mari sunt. Grozav de mari. Şi toţi vor să mă muşte de sex. Spaima lui începea să se preschimbe în furie. Chipul palid se îmbujoră şi buzele îi dezgoliră dinţii într‑un rânjet ca de lup. Dar n‑am să‑i las. N‑am să‑i las să mă muşte de sex. Am să‑i ucid pe toţi!
Tony era disperat de neputinţa de a se face ascultat de Bobby şi disperarea lui creştea la gândul că, poate, Frank sângera, fiind la un pas de moarte, pierzându‑şi puterile cu fiecare clipă, având urgent nevoie de îngrijire medicală. Decis să intre în fantezia obscură a lui Bobby astfel încât s‑o poată controla, Tony vorbi cu glas blând şi liniştitor:
— Ascultă‑mă. Toţi crocodilii s‑au târât înapoi de unde au venit, în toalete şi în gurile de scurgere. Nu i‑ai văzut plecând? Nu i‑ai auzit strecurându‑se pe ţevi şi plecând din clădire? Au văzut că noi am venit să te ajutăm şi au înţeles că suntem mai puternici decât ei. Au plecat toţi, până la unul.
Bobby se holbă la el cu ochi inexpresivi, care nu mai aveau în ei nimic omenesc.
— Au plecat toţi, repetă Tony.
— Au plecat?
— Nici unul nu‑ţi mai poate face rău.
— Minţi!
— Nu. Spun adevărul. Toţi crocodilii s‑au strecurat pe...
Bobby îşi aruncă pistolul descărcat.
Tony se aplecă şi pistolul îi zbură pe deasupra capului.
— Ticălosule!
— Stai liniştit, Bobby!
Bobby porni spre el.
Tony se trase înapoi din faţa omului în pielea goală. Bobby nu ocoli scaunul. Se năpusti spre el, răsturnându‑l într‑o parte, deşi era destul de greu.
Tony îşi aminti că un om cuprins de furia cauzată de praful îngerilor dădea deseori dovadă de puteri supraomeneşti. Nu rar se întâmpla ca patru‑cinci poliţişti vânjoşi să lupte din greu pen­tru a domoli un singur om drogat cu PCP. Existau mai multe teorii medicale referitoare la cauza acestei bizare creşteri a forţei fizice, dar nici o teorie nu folosea unui poliţist aflat faţă în faţă cu un nebun furios, puternic cât cinci sau şase oameni laolaltă. Tony îşi închipui că, probabil, nu va fi în stare să‑l ţină în frâu pe Bobby decât cu revolverul, deşi în principiu era împotriva folosirii forţei.
— Am să te ucid, spuse Bobby. Degetele i se încleştaseră ca nişte gheare. Era roşu ca racul la faţă şi saliva i se adunase la colţurile gurii.
Tony împinse masa de cafea octogonală, punând‑o între ei.
— Stai pe loc, fir‑ai al dracului!
Nu voia să fie pus în situaţia de a‑l ucide pe Bobby Valdez. În toţi anii de când lucra la poliţia din Los Angeles, nu împuşcase decât trei persoane, de fiecare dată în exerciţiul funcţiunii şi în legitimă apărare. Nici unul dintre cei trei nu murise.
Bobby vru să ocolească masa de cafea.
Tony începu şi el să ocolească masa, în sens opus.
— Acum eu sunt crocodilul, spuse rânjind Bobby.
— Nu mă sili să‑ţi fac rău.
Bobby se opri şi, apucând muchia mesei de cafea, o răsturnă, dând‑o la o parte din cale. Tony se lipi cu spatele de perete şi Bobby se năpusti asupra lui, strigând ceva neinteligibil. Tony apăsă pe trăgaci şi glonţul sfâşie umărul stâng al lui Bobby, răsucindu‑l în loc. Bobby căzu în genunchi, apoi, incredibil, se ridică din nou, cu braţul stâng însângerat şi atârnând inutil pe lângă corp. Urlând mai curând de furie decât de durere, se repezi la şemineu şi înşfacă o lopăţică de alamă, pe care o azvârli spre Tony. Tony se feri şi deodată Bobby se repezi spre el cu un vătrai ridicat deasupra capului. Obiectul îl lovi pe Tony în coapsă şi tânărul scoase un ţipăt, săgetat de durere în tot piciorul. Lovitura nu fusese îndeajuns de puternică pentru a rupe osul. Tony nu căzu, dar se lăsă în jos când Bobby îşi făcu vânt din nou cu vătraiul, cu şi mai mare forţă, ţintind de astă dată capul. În aceeaşi clipă Tony trase cu pistolul în sus şi de aproape în piep­tul gol al atacatorului, şi Bobby fu proiectat spre spate, cu un ultim urlet sălbatic. Se prăbuşi pe un scaun, apoi pe podea, sângerând ca o fântână a morţii, zvârcolindu‑se, bolborosind, înfigându‑şi degetele în covor, muşcându‑şi braţul rănit, până când, în cele din urmă, rămase nemişcat.
Gâfâind, tremurând, blestemând, Tony îşi vârî revolverul în toc şi se duse, poticnindu‑se, la telefonul pe care‑l văzuse pe o măsuţă de lângă perete. Formă 0 şi spuse operatoarei cine era, unde se găsea şi ce voia.
— Întâi ambulanţa, apoi poliţia, ceru el.
— Bine, domnule.
Închise telefonul şi se duse, şchiopătând, în bucătărie.
Frank Howard continua să zacă pe podea, în mijlocul mor­manului de gunoi. Reuşise să se rostogolească cu faţa în sus, dar nu mai mult de atât.
Tony îngenunche lângă el.
Frank deschise ochii.
— Eşti rănit? întrebă el fără vlagă.
— Nu, răspunse Tony.
— L‑ai prins?
— Da.
— E mort?
— Da.
— Bravo.
Frank arăta îngrozitor. Avea obrazul alb ca varul şi unsuros de transpiraţie. Albul ochilor căpătase o nuanţă gălbuie, bolnă­vicioasă, pe care n‑o avusese mai înainte, iar ochiul drept era teribil de injectat. Buzele erau vinete. Umărul şi mâneca dreaptă a costumului erau îmbibate de sânge. Îşi ţinea mâna stângă încleştată peste rana din stomac, dar printre degetele albite se scursese mult sânge; cămaşa şi partea de sus a pantalonilor erau umede şi lipicioase.
— Te doare tare? întrebă Tony.
— La început m‑a durut. Nu mi‑am putut opri gemetele. Dar începe să devină suportabil. Doar o arsură uşoară şi un zvâcnet surd.
Tony se concentrase atât de mult asupra lui Bobby Valdez, încât nu auzise gemetele lui Frank.
— Oare te‑ar ajuta un garou la braţ?
— Nu. Rana e prea sus. La umăr. N‑ai unde să pui garou.
— Ambulanţa e pe drum, spuse Tony. Am dat telefon.
În depărtare se auzi sirena maşinii de salvare. Era prea curând pentru ambulanţa sau maşinile de poliţie cerute de Tony. Probabil, cineva telefonase când începuseră focurile de armă.
— Trebuie să fie poliţia, spuse Tony. Am să cobor să‑i întâmpin. Probabil că au o trusă completă de prim ajutor.
— Nu mă lăsa singur.
— Dar dacă au trusă de prim ajutor...
— Am nevoie de mai mult decât de un prim ajutor. Nu mă lăsa singur, repetă rugător Frank.
— OK.
— Te rog.
— OK, Frank.
Amândoi tremurau.
— Nu vreau să rămân singur, spuse Frank.
— Stau cu tine.
— Am încercat să mă ridic în capul oaselor, spuse Frank.
— Rămâi aşa cum eşti.
— N‑am reuşit.
— Totul va fi bine.
— Poate sunt paralizat.
— Corpul tău a suferit un şoc foarte puternic, atâta tot. Ai pierdut sânge. E firesc să te simţi slăbit.
Vaierul sirenelor sfâşie tăcerea în dreptul blocului de aparta­mente.
— Ambulanţa nu poate să mai întârzie mult, spuse Tony.
Frank închise ochii, făcu o grimasă de durere şi gemu.
— Ai să te faci bine, prietene.
Frank deschise ochii.
— Vino la spital cu mine.
— Nu ştiu dacă‑mi vor da voie.
— Spune‑le să te lase.
— Bine. Sigur.
— Nu vreau să fiu singur.
— OK, încuviinţă Tony. Am să‑i oblig să‑mi dea voie în ambulanţa aia afurisită, chiar de‑ar fi să‑i ameninţ cu pistolul.
Frank zâmbi şters, dar în clipa următoare durerea îl săgetă şi‑i şterse zâmbetul de pe chip.
— Tony?
— Ce este, Frank?
— Vrei să... vrei să mă ţii de mână?
Tony luă mâna dreaptă a colegului său. Glonţul se înfipsese în umărul drept şi Tony îşi închipuia că Frank nu‑şi mai simţea braţul, dar degetele reci se încleştară peste mâna lui Tony cu o forţă ieşită din comun.
— Ştii ceva? întrebă Frank.
— Ce?
— Trebuie să faci cum a spus el.
— Cum a spus cine?
— Eugene Tucker. Trebuie să‑ţi iei zborul. Să‑ţi încerci norocul. Fă ce vrei cu adevărat să faci în viaţa ta.
— Nu te frământa pentru mine. Trebuie să‑ţi păstrezi forţele ca să te faci bine.
Frank deveni neliniştit. Clătină din cap.
— Nu, nu, nu. Trebuie să mă asculţi. E important... ce încerc să‑ţi spun. Al dracului de important.
— OK, acceptă Tony. Linişteşte‑te. Nu face prea mult efort.
Frank tuşi şi pe buzele lui vinete apărură câţiva stropi de sânge.
Inima lui Tony bătea ca un ciocan. Unde era blestemata de ambulanţă? De ce dracu' le trebuia atât de mult nenorociţilor ca să ajungă acolo?
Frank începu să vorbească răguşit şi să facă pauze dese ca să‑şi recapete suflul.
— Dacă vrei să fii pictor... atunci fii pictor. Eşti încă suficient de tânăr... ca să‑ţi încerci norocul.
— Frank, te implor, pentru numele lui Dumnezeu, păstrează‑ţi forţele.
— Ascultă‑mă! Nu mai irosi... timp. Viaţa e al dracului de scurtă... ca s‑o laşi să‑ţi scape printre degete.
— Nu mai vorbi aşa. Am ani întregi în faţă, ca şi tine.
— Anii trec atât de repede... al dracului de repede. Nici n‑apuci să‑ţi dai seama.
Frank icni după aer. Mâna i se încleştă şi mai tare peste degetele lui Tony.
— Frank? Ce s‑a întâmplat?
Frank nu răspunse. Se cutremură de un fior. Apoi începu să plângă.
— Lasă‑mă să văd ce‑i cu trusa aia de prim ajutor, spuse Tony.
— Nu mă lăsa singur. Mi‑e frică.
— Nu lipsesc decât o clipă.
— Nu mă lăsa singur.
Lacrimi i se rostogoliră pe obraz.
— OK, am să aştept. Vor fi aici în câteva secunde.
— Oh, Iisuse, gemu Frank deznădăjduit.
— Dar dacă durerea se înrăutăţeşte...
— Nu... mă doare prea tare.
— Atunci ce este? Ceva nu‑i în regulă.
— Mi‑e ruşine. Nu vreau să... ştie nimeni.
— Ce să ştie?
— Că mi‑am pierdut controlul. Adineauri... am făcut pe mine. Tony nu ştia ce să‑i răspundă. Nu vreau să râdă lumea de mine, spuse Frank.
— Nimeni nu va râde de tine.
— Dar, Iisuse, am făcut... În pantaloni... ca un copil.
— Cu toată mizeria asta de pe jos, cine‑şi va da seama?
Frank râse şi chipul i se crispă de durere. Strânse mâna lui Tony cu şi mai multă forţă.
Altă sirenă. La o distanţă de câteva cvartale. Din ce în ce mai aproape.
— Ambulanţa, spuse Tony. Va fi aici într‑un minut.
Vocea lui Frank devenea din ce în ce mai înceată şi mai slabă.
— Mi‑e frică, Tony.
— Te rog, Frank. Te implor, nu‑ţi fie frică. Sunt aici. Totul va fi bine.
— Vreau... ca cineva să‑şi amintească de mine, spuse Frank.
— Ce vrei să spui?
— După ce nu voi mai fi... vreau ca cineva să ţină minte că am existat.
— Vei mai exista mult timp de aici înainte.
— Cine îşi va aminti de mine?
— Eu, răspunse Tony, abia reuşind să articuleze cuvântul. Eu îmi voi aminti de tine.
Noua sirenă răsună la numai un cvartal distanţă, aproape în dreptul lor.
— Ştii ceva? spuse Frank. Cred că... poate am să scap. Dure­rea a dispărut dintr‑o dată.
— Zău?
— Semn bun, nu‑i aşa?
— Sigur.
Sirena se opri o dată cu ambulanţa, care trase chiar sub fe­restrele apartamentului, scrâşnind din frâne.
Vocea lui Frank devenise atât de slabă, încât Tony fu nevoit să se aplece ca să‑l audă.
— Tony... ia‑mă în braţe. Strânsoarea mâinii lui slăbi. Degetele reci se descleştară. Ia‑mă în braţe. Iisuse. Ia‑mă în braţe, Tony. Te rog.
O clipă Tony se temu să nu‑i facă mai mult rău rănitului, apoi îşi dădu seama intuitiv că nu mai conta. Se aşeză pe podea, pe sânge şi gunoi. Îşi trecu un braţ pe sub Frank şi‑l săltă în capul oaselor. Frank tuşi fără vlagă şi mâna stângă lunecă de pe stomac, dând la iveală rana, o gaură hidoasă şi ireparabilă, prin care se vedeau intestinele. Din clipa în care Bobby apăsase pentru prima oară pe trăgaci, Frank începuse să moară; nu avusese nici o şansă de supravieţuire.
— Ia‑mă în braţe.
Tony îl strânse în braţe cum putu mai bine, îl strânse la piept ca un părinte care‑şi îmbrăţişează copilul înfricoşat, îl strânse la piept şi‑l legănă încetişor, murmurându‑i cuvinte blânde şi liniştitoare. Continuă să mur­mu­re şi după ce‑şi dădu seama că Frank murise. Murmura şi‑l legăna în­ce­tişor, cu blândeţe şi seninătate, îl legăna, îl legăna şi iar îl legăna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu