Soapte - partea a patra

Luni după‑amiază, la ora patru, omul trimis de compania de telefoane îşi făcu apariţia la locuinţa lui Hilary. Ea îi arătă unde se aflau amplasate cele cinci derivaţii. În momentul în care tehni­cianul companiei de telefoane se pregătea să înceapă lucrul, tele­fonul începu să sune.
Hilary se temea să nu fie acelaşi necunoscut care o suna mereu. N‑ar fi vrut să răspundă, dar omul de la telefoane o privea întrebător, aşa că la cel de‑al cincilea apel îşi învinse teama şi ridică receptorul.
— Alo?
— Hilary Thomas?
— Da.
— Sunt Michael Savatino. De la Savatino's Ristorante.
— Oh, nu‑i nevoie să‑mi reaminteşti. Nu te‑am uitat nici pe dumnea­ta, nici minunatul dumitale restaurant. A fost o cină de pomină.
— Mulţumesc. Ne dăm toată silinţa. Ascultaţi, domnişoară Thomas...
— Te rog să‑mi spui Hilary.
— Atunci, Hilary. Ai primit azi vreo veste de la Tony?
Brusc ea intui încordarea din glasul lui Michael. Înţelese aproape ca o ghicitoare că lui Tony i se întâmplase ceva îngrozitor. O clipă i se tăie răsu­flarea şi o perdea de ceaţă i se aşternu în faţa ochilor.
— Hilary? Eşti la telefon?
— N‑am primit nici o veste de la el de aseară. De ce?
— Nu vreau să te alarmez. A avut loc un incident...
— Oh, Doamne!
— ...dar Tony n‑a fost rănit.
— Eşti sigur?
— N‑are decât nişte vânătăi.
— E la spital?
— Oh, nu. E absolut teafăr.
Hilary se destinse puţin.
— Ce fel de incident? întrebă ea.
În câteva cuvinte Michael îi povesti întâmplarea.
Tony ar fi putut să nu mai existe. Simţi că o părăsesc pute­rile.
— Tony e şocat, îi spuse Michael. Extrem de afectat. Când a început să lucreze cu Frank, nu se împăcau prea grozav. Dar lucrurile au evoluat în bine. În ultimele câteva zile ajunseseră să se cunoască mai bine unul pe celălalt. De fapt, ajunseseră foarte apropiaţi.
— Unde‑i Tony acum?
— Acasă. Schimbul de focuri a avut loc azi‑dimineaţă, la unsprezece şi jumătate. E acasă de la ora două. Am stat cu el până acum câteva minute. Am vrut să mai rămân, dar a insistat să mă duc la restaurant, ca de obicei. I‑am spus să vină cu mine, însă m‑a refuzat. Nu vrea să recunoască, dar are nevoie să fie cineva cu el.
— Mă duc la el, spuse Hilary.
— Asta speram să aud.
Hilary se spălă şi‑şi schimbă hainele. Fu gata cu cinci­sprezece minute înainte ca depanatorul să termine lucrul la tele­fon, iar cele cincisprezece minute rămase fură cele mai lungi din viaţa ei.
În maşină, în drum spre locuinţa lui Tony, îşi aminti ce simţise în clipa aceea cumplită în care îşi închipuise că Tony era grav rănit, poate chiar mort Aproape i se făcuse rău. O copleşise un insuportabil sentiment de pierdere.
Cu o seară în urmă, în timp ce aştepta să adoarmă, stătuse de vorbă cu ea însăşi dacă îl iubea sau nu pe Tony. Oare era cu putinţă să iubească pe cineva după tortura fizică şi psihică îndurată în copilărie, după câte aflase despre firea duplicitară a majorităţii oamenilor? Oare putea iubi un bărbat pe care‑l cunoştea doar de câteva zile? Încă nu ajunsese la o concluzie. Acum însă ştia că se temea să nu‑l piardă pe Tony Clemenza, aşa cum nu se temuse pentru nimeni în toată viaţa ei.
Ajunsă în dreptul blocului în care locuia Tony, parcă alături de jeepul albastru.
El locuia la etaj, într‑o clădire cu două niveluri. La un bal­con erau agăţaţi clopoţei de sticlă, care scoteau un clinchet jal­nic în adierea brizei de seară.
Tony veni să deschidă, deloc surprins la vederea ei.
— Presupun că ţi‑a telefonat Michael.
— Adevărat. De ce nu m‑ai sunat tu? întrebă Hilary.
— Probabil, ţi‑a spus că sunt la pământ. După cum vezi, exagerează.
— Era îngrijorat pentru tine.
— Mă descurc, spuse el, silindu‑se să zâmbească. Totul e în regulă.
Cu tot efortul lui de a minimaliza reacţia faţă de moartea lui Frank Howard, Hilary îi remarcă expresia rătăcită şi privirea în gol.
Ar fi vrut să‑l strângă în braţe şi să‑l consoleze, dar nu ştia să fie bună cu oamenii în împrejurări obişnuite, cu atât mai puţin într‑o aseme­nea situaţie. În plus, simţea că, înainte de a se oferi să‑l consoleze, el tre­buia să fie pregătit pentru aşa ceva, ceea ce nu părea să fie cazul.
— Încerc să depăşesc momentul, spuse Tony.
— Pot intra?
— Oh, sigur. Iartă‑mă.
Locuia într‑un apartament de burlac, cu un singur dormitor, însă cel puţin sufrageria era mare şi aerisită. Avea un tavan înalt şi un rând de ferestre în peretele dinspre nord.
— Lumină dinspre nord, bună pentru pictat, spuse Hilary.
— De aceea am închiriat apartamentul.
Arăta mai curând a studio decât a sufragerie. Pe pereţi erau agăţate vreo douăsprezece tablouri de‑ale lui, care atrăgeau privirea. O parte din pânze stăteau pe podea, sprijinite de pereţi, altele, stivuite în diverse locuri, în total vreo şaizeci‑şaptezeci. Pe două şevalete se găseau tablouri în lucru. În încăpere mai existau o masă mare de desen, un scăunel fără spătar şi o trusă cu uneltele de lucru ale artistului. Rafturile înalte erau ticsite cu albume groase de artă. Singurele concesii făcute decorului obişnuit al unei sufragerii erau două canapele scurte, două mese la perete, două lămpi, o măsuţă de cafea — toate aranjate în aşa fel, încât să formeze un colţ confortabil şi intim, unde să se poată sta de vorbă. Cu tot aranjamentul bizar, sufrageria degaja o atmosferă de căldură şi confort.
— Am decis să mă îmbăt, spuse Tony în timp ce închidea uşa. Să mă îmbăt criţă. Să nu mai ştiu de mine. Tocmai îmi umpleam primul pahar când ai sunat tu. Vrei să bei ceva?
— Tu ce ţi‑ai luat? întrebă ea.
— Bourbon cu gheaţă.
— Dă‑mi şi mie acelaşi lucru.
În timp ce Tony se duse la bucătărie ca să pregătească băuturile, Hilary se uită mai îndeaproape la tablouri. Unele erau ultrarealiste; în acestea detaliul era atât de minuţios, dovedind un ascuţit simţ de obser­vaţie, atât de perfect redat în termeni de realism, încât picturile depăşeau simpla fotografie. Câteva pânze erau suprarealiste, într‑un stil nou şi origi­nal, care nu amintea prin nimic de Dali, Ernst, Miro sau Tanguy. Erau mai aproape de lucrările lui Rene Magritte, îndeosebi Magritte din Domeniul Arnheim şi Buchet de gata. Dar Magritte nu folosise niciodată detalii atât de meticuloase în tablourile sale şi tocmai această realitate mai reală decât realitatea propriu‑zisă făcea elementele suprarealiste atât de uimitoare şi de unice.
Tony se înapoie din bucătărie cu două pahare de bourbon. Hilary îşi luă băutura şi spuse:
— Lucrările tale sunt extrem de originale şi interesante.
— Zău?
— Michael are dreptate. Picturile tale se vor vinde la fel de repede pe cât le realizezi.
— Frumos din partea ta că gândeşti astfel. Merită să visezi aşa frumos.
— Dacă cel puţin le‑ai da o şansă...
— După cum ţi‑am spus şi mai înainte, eşti foarte amabilă, dar nu eşti critic de artă.
Nu mai era el însuşi. Glasul îi devenise sec şi plictisit. Era opac, tern, deprimat.
Ea îl îmboldi puţin, sperând să‑l readucă la viaţă.
— Te crezi isteţ, spuse Hilary. Dar nu eşti. Când vine vorba de creaţia ta, nu eşti deloc isteţ. Eşti orb la posibilităţile care ţi se oferă.
— Nu sunt decât un amator.
— Prostii!
— Un amator destul de bun.
— Uneori mă calci pe nervi, spuse ea.
— Nu vreau să vorbesc despre artă, replică Tony.
Deschise combina muzicală: Beethoven interpretat de Ormandy. Apoi se duse la o canapea din celălalt capăt al sufra­geriei.
Ea îl urmă şi se aşeză alături.
— Despre ce vrei să vorbim?
— Despre filme.
— Serios?
— Sau, poate, despre cărţi.
— Serios?
— Sau, poate, despre teatru.
— Ceea ce vrei tu să discuţi, de fapt, este ce ţi s‑a întâmplat astăzi.
— Nu. E ultimul lucru despre care doresc să stau de vorbă.
— Ai nevoie să vorbeşti despre asta, chiar dacă nu vrei.
— Am nevoie să uit tot, să‑mi şterg totul din minte.
— Prin urmare, vrei să faci ca broasca ţestoasă, spuse ea. Crezi că‑ţi poţi vârî capul în carapace, ca să te ascunzi acolo.
— Exact, zise Tony.
— Săptămâna trecută, când încercam să mă ascund de toţi şi când tu voiai să ies cu tine în lume, mi‑ai spus că nu e sănătos ca cineva să se închidă în sine după o experienţă tulburătoare. Spuneai că e mai bine să‑ţi împărtăşeşti sentimentele cuiva.
— Mă înşelam, spuse el.
— Aveai dreptate.
El închise ochii şi tăcu.
— Vrei să plec? întrebă Hilary.
— Nu.
— Dacă vrei, plec. Nu mă supăr.
— Te rog să rămâi, spuse el.
— Bine. Despre ce vrei să vorbim?
— Despre Beethoven şi despre bourbon.
— Am priceput aluzia, zise ea.
Rămaseră tăcuţi unul lângă altul pe canapea, cu ochii închişi, cu capetele lăsate pe spate, ascultând muzică, sorbind din băuturi, până când lumina soarelui apăru la ferestrele înalte, mai întâi arămie, apoi portocaliu murdar. Încet-încet, camera se umplu de umbre.


Devreme, luni dimineaţa, Avril Tannerton descoperi că cineva intrase în lipsa lui la Forever View. Făcu descoperirea când coborî în pivniţă, unde avea un atelier de tâmplărie bine uti­lat. Aici văzu că unul dintre geamurile de la subsol fusese acoperit cu grijă cu bandă adezivă şi apoi spart, pentru a permite spărgătorului să ajungă la încuietoare. Era o fereastră mai mică decât cele obişnuite, cu balamale în partea de sus, dar chiar şi un om solid s‑ar fi putut strecura înăuntru, dacă ar fi ţinut cu orice preţ.
Avril era convins că în acel moment în casă nu exista nici un intrus. Mai mult decât atât, ştia că fereastra nu fusese spartă vineri noaptea, fiindcă ar fi observat‑o când îşi petrecuse o oră în ate­lier, lucrând la ultimul său proiect — un dulap pentru trei puşti de vânătoare şi alte două arme de foc. Nu‑i venea să creadă că cineva ar fi avut curajul să spargă fereastra ziua în amiaza mare sau când el, Avril Tannerton, se găsea acasă, cum se întâmplase în noaptea precedentă. Prin urmare, trase concluzia că spargerea se petrecuse, probabil, sâmbătă noaptea, când el era la Helen Vir‑ tillion, la Santa Rosa. Cu excepţia cadavrului lui Bruno Frye, Forever View fusese pustie sâmbătă. Era evident că spărgătorul ştiuse că clădirea era nepăzită şi profitase de prilej.
Spărgător.
Nu cumva era absurd?
Un spărgător?
Nu credea să se fi furat ceva din sălile de expunere de la primul etaj sau din apartamentul său de la etajul al doilea. Era convins că ar fi descoperit urme ale furtului imediat după înapoierea sa, duminică dimineaţă. În plus, armele se găseau tot în birou, la fel ca bogata lui colecţie de monede; fără îndoială că astfel de obiecte ar fi fost ţinta predilectă a unui hoţ.
În atelierul de tâmplărie, în dreapta ferestrei sparte de la sub­sol, se găseau unelte de calitate, atât manuale, cât şi electrice, în valoare de câteva mii de dolari. Câteva atârnau frumos de cârlige bătute în perete, altele erau aranjate în rafturi anume confecţio­nate, proiectate şi construite de el însuşi. Îşi dăduse seama dintr‑o ochire că nu lipsea nimic.
Nu i se furase nimic.
Nimic nu fusese distrus.
Ce fel de spărgător ar fi intrat într‑o casă doar ca să se uite la lucrurile dinăuntru?
Avril privi ţintă cioburile şi banda adezivă de pe podea, apoi ridică ochii la fereastra spartă şi se uită de jur împrejur prin sub­sol, cântărind situaţia, până când îşi dădu seama că ceva fusese totuşi luat. Trei pungi de mortar a câte douăzeci şi cinci de kilo­grame fiecare dispăruseră. Cu o primăvară în urmă, el şi Gary Olmstead desfiinţaseră vechea terasă de lemn din faţa casei de pompe funebre şi ridicaseră terenul cu ajutorul câtorva camioane de pământ, după care terasaseră cu îndemânare şi construiseră o nouă verandă din cărămidă. În acelaşi timp, desfiinţaseră tro­tuarele crăpate şi lăsate într‑o parte, înlocuindu‑le cu dale din cărămidă. La sfârşitul unei trude de cinci săptămâni le rămăseseră trei saci de mortar pe care însă nu‑i înapoiaseră la magazin, ca să‑şi recupereze banii, întrucât în vara următoare Avril intenţiona să construiască o spaţioasă curte interioară în spatele casei. Şi iată că cei trei saci de mortar dispăruseră.
Departe de a constitui o explicaţie, descoperirea nu făcea decât să sporească misterul. Uimit şi perplex, Avril continuă să privească ţintă locul în care fuseseră depozitaţi sacii.
De ce un spărgător n‑ar acorda atenţie unor puşti scumpe, unor monede valoroase şi altor obiecte demne de luat în seamă, ca să sustragă numai trei saci de mortar, care nu valorau mare lucru?
Tannerton se scărpină în cap.
— Bizară chestie! murmură el.


După ce rămase un sfert de oră lângă Hilary, în întunericul tot mai dens, după ce ascultă Beethoven, după ce bău două trei degete de bourbon şi după ce Hilary umplu din nou amândouă paharele, Tony se pomeni vorbind despre Frank Howard. Nu‑şi dădu seama că‑şi deschidea sufletul faţă de ea decât după ce începuse deja să vorbească. Se surprinse în mijlocul unei fraze, apoi cuvintele începură să curgă unul după altul. Timp de o jumătate de oră vorbi încontinuu, oprindu‑se doar cât să ia o înghiţitură de bourbon. Îşi aminti prima lui impresie despre Frank, neînţelegerile de la începutul colaborării lor, incidente dramatice sau amuzante din timpul serviciului, seara de pomină de la The Bolt Hole, întâlnirea cu Janet Yamada, afecţiunea şi înţelegerea înfiripate între ei cu puţin timp în urmă. În sfârşit, când începu să povestească cele întâmplate în apartamentul lui Bobby Valdez, începu să vorbească cu glas coborât şi şovăielnic. Când închidea pleoapele, revedea atât de clar bucătăria plină de gunoi şi sânge de parcă ar fi privit aievea propria‑i sufragerie. Când încercă să‑i explice lui Hilary ce simţise ţinându‑şi în braţe prietenul muribund, începu să tremure. Îi era îngrozitor de frig, simţea fiori de gheaţă în carne, în oase şi în inimă. Îi clănţăneau dinţii. Ghemuit pe canapea, ascuns în umbrele purpurii, vărsă primele lacrimi pentru Frank Howard, lacrimi fierbinţi pe pielea înfrigurată.
Văzându‑l că plânge, Hilary îl prinse de mână, ţinându‑l aproape la fel cum îl ţinuse el pe Frank. Îi şterse obrazul cu un şerveţel. Îi sărută obrajii, apoi ochii.
La început îi oferi numai consolare. Nici el nu avea nevoie de mai mult. Apoi însă, fără ca vreunul din ei să dea, conştient, un înţeles îmbrăţişării, ea căpătă un sens cu totul nou. Tony o înlănţui cu braţele. Acum nu se mai ştia cine pe cine căuta să îmbărbăteze. Tony îşi plimba mâinile în sus şi în jos pe spatele ei neted, mirându‑se de rotunjimile ei perfecte. Îl fermeca trupul ei suplu, puternic şi ferm, aşa cum îl simţea sub bluză. Mâinile lui Hilary lunecau la rândul lor pe trupul lui Tony, mângâindu‑l, strângându‑l în braţe şi admirându‑i muşchii tari. Îi sărută colţurile buzelor şi el îi răspunse, sărutând‑o pe buze, plin de dorinţă. Limbile li se întâlniră şi sărutul deveni fierbinte, pătimaş şi umed, lăsându‑i pe amândoi fără suflare, mai ameţiţi decât când buzele li se atinseseră pentru prima oară.
Înţeleseră amândoi în acelaşi timp ce se întâmpla şi se opriră brusc, amintindu‑şi ruşinaţi de prietenul mort pe care abia înce­puseră să‑l jelească. Dacă şi‑ar fi dăruit unul celuilalt plăcerea pe care o doreau şi după care tânjeau atât de mult, ar fi fost ca şi cum ar fi chicotit la o înmormântare. O clipă simţiră că erau pe punctul de a comite un act necugetat, o blasfemie.
Dar dorinţa lor era atât de puternică, încât nu se mai întrebară dacă se cuvenea să facă sau nu dragoste tocmai în seara aceea. Se sărutară timid, apoi cu pasiune, un sărut mai dulce decât oricând. Mâinile ei lunecară dornice pe trupul lui, şi el îi răspunse la atingere, apoi ea răspunse la atingerea lui. El îşi dădu seama că era bine şi drept să‑şi caute bucuria împreună. Acum actul dragostei nu mai însemna lipsă de respect faţă de un mort, ci o reacţie la nedreptatea morţii ca atare. Dorinţa lor nepotolită era consecinţa multor lucruri, printre care o profundă şi firească necesitate de a dovedi că erau vii şi de a afirma certitudinea că trăiau fericiţi şi din plin.
Într‑o înţelegere tacită, amândoi se ridicară de pe canapea şi merseră în dormitor.
Când ieşiră, Tony aprinse o lampă în salon şi raza ei se stre­cură dincolo de prag, singura lumină care cădea asupra patului. O penumbră blândă. O lumină aurie şi caldă. Lumina părea îndrăgostită de Hilary, fiindcă nu se revărsa indiferentă peste ea, peste pat şi peste Tony; o mângâia, subliniindu‑i drăgăstoasă nuanţa arămie a pielii fără cusur, adăugând strălucire părului negru ca abanosul şi sclipind în ochii ei mari.
Rămaseră în picioare lângă pat, îmbrăţişaţi şi sărutându‑se, apoi el începu s‑o dezbrace. Îi descheie bluza şi i‑o scoase. Îi desprinse sutienul şi ea îşi petrecu braţele prin el şi‑l lăsă să cadă la podea. Avea sâni frumoşi — rotunzi, plini şi ridicaţi în sus. Cu sfârcurile mari şi întărite; el se aplecă şi‑i sărută. Ea îi luă capul în palme, îi ridică obrazul înspre ea şi‑i căută buzele, scoţând un suspin. Cu mâinile tremurând de emoţie, el îi desfăcu catarama, apoi îi descheie nasturele şi‑i trase fermoarul de la blugi. Aceştia lunecară în jos, dezvelindu‑i picioarele lungi, şi Hilary îşi scoase pantofii şi‑şi trase picioarele din pantaloni.
Tony îngenunche în faţa ei, cu gând să‑i scoată chiloţii, când văzu o cicatrice lungă de patru centimetri pe şoldul drept. Cica­tricea începea într‑o parte a pântecelui neted şi se pierdea spre spate. Nu provenea de la o operaţie; nu era acea linie subţire pe care ar fi reuşit‑o chiar şi un chirurg mai puţin îndemânatic. Tony văzuse, în viaţa lui, răni de glonţ şi de cuţit frumos vindecate şi, deşi lumina nu era prea puternică, nu se îndoi că semnul se datora fie unui glonţ, fie unei lame de cuţit. Cu mult timp în urmă, Hilary fusese grav rănită. Gândul că ea îndurase atâta suferinţă îi trezi dorinţa de‑a o apăra şi proteja. Ar fi vrut să‑i pună zeci de întrebări în legătură cu cicatricea, dar nu era momentul cel mai potrivit. Sărută cu tandreţe carnea încreţită şi o simţi cum se crispează. Îşi dădu seama că lui Hilary îi era ruşine de cicatrice. Ar fi vrut să‑i spună că vechea rană nu‑i răpea din frumuseţe şi din puterea de seducţie şi că, de fapt, acel defect neînsemnat îi sublinia perfecţiunea trupului.
Singurul mod de a‑i înlătura temerile erau gesturile, nu cuvintele. Îi trase chiloţii, şi ea îşi scoase, pe rând, picioarele din ei. Încet, foarte încet, el îşi plimbă palmele în sus pe picioarele ei superbe, peste rotunjimile încântătoare ale gambelor, peste coapsele catifelate. Îi sărută părul negru şi strălucitor de pe pubis, simţindu‑l aspru pe obraz. Se ridică, îi prinse fesele tari cu amândouă mâinile şi începu să‑i frământe cu blândeţe carnea tare. Hilary se lipi de el şi buzele li se atinseră din nou. Sărutul dură câteva secunde sau câteva minute, apoi Hilary şopti:
— Grăbeşte‑te.
În timp ce ea trăgea cuvertura deoparte şi se lungea pe pat, Tony se dezbrăcă la rândul lui. Se întinse gol alături de ea şi o luă în braţe.
Începură să se mângâie unul pe celălalt, fascinaţi la nesfârşit de rotunjimile, contururile, dimensiunile, fermitatea şi elasticitatea trupurilor lor. Ea îi mângâie sexul, simţindu‑l cum zvâcneşte în mâna ei.
După un timp, cu mult înainte de a o pătrunde, el avu senzaţia ciudată că se topeşte în trupul ei, că deveneau o singură fiinţă, nu atât fizic sau sexual, cât spiritual, contopindu‑se printr‑o miraculoasă osmoză sufletească. Copleşit de căldura ei şi excitat de făgăduinţa trupului superb de lângă el, dar în primul rând mişcat de şoaptele şi gesturile unice, de mişcarea şi reacţiile care o făceau să fie Hilary şi numai Hilary, Tony trăia senzaţia că gustase un drog necunoscut şi straniu. Percepţiile lui păreau să depăşească limitele propriilor simţuri: avea senzaţia că putea privi cu ochii lui Hilary, ca şi cum ar fi fost ai lui, că putea pipăi în acelaşi timp cu mâinile lui şi cu ale ei, că putea simţi gustul buzelor ei pe ale lui şi gustul buzelor lui pe ale ei. Două minţi îngemănate. Două inimi bătând în acelaşi ritm.
Sărutările ei fierbinţi îi stârniră dorinţa de a gusta fiecare parte a trupului ei, fiecare părticică apetisantă. Începu s‑o sărute pe tot trupul, până când, în sfârşit, ajunse în locul fierbinte dintre coapse. Îi desfăcu picioarele frumoase şi‑i atinse cu limba miezul umed, despărţindu‑i pliurile tainice până întâlni mugurele ascuns care, la o atingere uşoară, o făcu să geamă de plăcere.
Hilary începu să geamă şi să se zvârcolească sub atingerea lui iubitoare.
— Tony! El o iubea cu limba, cu dinţii şi cu buzele. Ea îşi arcui spatele şi Tony îşi trecu palmele pe sub ea şi‑o ridică spre el. Oh, Tony! Da, da, da!
Începu să răsufle adânc şi precipitat. Când plăcerea deveni prea intensă, încercă să se smulgă de lângă el, dar în clipa următoare se arcui spre el, căutându‑i şi mai mult atingerea. Deo­dată începu să tremure din tot trupul şi primii fiori uşori se trans­formară într‑o superbă zvârcolire de plăcere pură. Gâfâia, îşi răsucea capul dintr‑o parte în alta, ţipând în extaz, lăsându‑se pur­tată de explozia din ea, descătuşându‑se iar şi iar, muşchii plini de dorinţă se contractau, se relaxau, iar se contractau şi iar se relaxau. Într‑un târziu, se linişti, epuizată. Rămase nemişcată, scoţând un suspin adânc.
El înălţă capul, îi sărută pântecele care se ridica şi cobora rapid, apoi începu să‑i sărute sfârcurile sânilor.
Ea întinse mâna şi‑i prinse în palmă sexul tare. Dintr‑o dată, anticipând împreunarea lor finală, contopirea totală, simţi cum i se trezeşte din nou dorinţa.
Tony o deschise cu degetele, ea îi eliberă sexul şi el îşi făcu loc în trupul ei.
— Da, da, da, şopti Hilary, în timp ce bărbatul pătrundea în trupul ei. Tony, iubitul meu. Iubitul meu, iubitul meu, iubitul meu Tony.
— Ce frumoasă eşti...
Niciodată nu se simţise mai bine în trupul unei femei. Se ridică deasupra ei, proptindu‑se în amândouă braţele şi‑i privi chipul frumos. Ochii lor se întâlniră şi, după o clipă, el avu senzaţia că n‑o privea pe ea, ci prin fereastra ochilor, privea înlăuntrul ei, în adâncurile fiinţei lui Hilary Thomas, în sufletul ei. Ea închise ochii şi în clipa următoare îi închise şi el, descoperind că acea legătură extraordinară nu dispărea când nu se mai priveau în ochi.
Tony făcuse dragoste şi cu alte femei, dar nu se simţise faţă de nici una atât de apropiat cum se simţea faţă de Hilary Thomas. Şi fiindcă aceste momente erau deosebite, voia ca ele să dureze cât mai mult, s‑o aducă în pragul descărcării, să se elibereze împreună. Însă de data aceasta nu se mai putea controla ca de obicei. Se năpustea spre marginea abisului şi nu putea face nimic să se oprească. Nu numai fiindcă ea era mai strâmtă, mai lunecoasă şi mai fierbinte decât alte femei pe care le cunoscuse; nu era vorba numai de un truc al muşchilor vaginali bine antrenaţi; nu numai fiindcă sânii ei perfecţi îl scoteau din minţi şi nici fiindcă pielea ei mătăsoasă era mai catifelată decât a tuturor femeilor pe care le cunoscuse. Toate acestea erau adevărate, dar pentru el Hilary era unică, deosebită într‑un fel pe care încă nu reuşise să‑l definească şi care făcea din contopirea lor un moment de plăcere aproape insuportabilă.
Ea îl simţi că era pe punctul de‑a se elibera şi‑i puse mâinile pe spate, trăgându‑l înspre ea. Tony nu voia să se sprijine pe ea cu toată greutatea, dar lui Hilary nu părea să‑i pese. Tony se lăsă peste trupul ei, strivindu‑i sânii sub pieptul lui. Ea îşi ridică şoldurile, frecându‑şi bazinul de al lui, iar bărbatul se împinse în ea mai repede şi cu mai multă forţă. Incredibil, ea explodă din nou exact în clipa în care şi el ejacula nestăpânit. Îl strânse în braţe, îl strânse cu putere, şoptindu‑i numele iar şi iar, în timp ce el se elibera iar şi iar, mult, dens şi exploziv, în cel mai adânc şi mai întunecat ungher al fiinţei ei. Pe măsură ce se elibera, îl inundă un imens val de tandreţe, afecţiune şi dorinţă şi înţelese că niciodată nu va fi în stare s‑o lase să plece de lângă el.


Rămaseră în pat, lungiţi unul lângă celălalt, mână în mână, în timp ce inimile lor îşi domoleau treptat bătăile.
Hilary era zguduită fizic şi emoţional de experienţa trăită. Numărul şi intensitatea descărcărilor o cutremura. Niciodată nu trăise asemenea senzaţii. Fiecare orgasm fusese ca un fulger săgetând‑o până în străfundurile fiinţei, zguduindu‑i fiecare fibră de fiorii unei plăceri cu neputinţă de descris. Dar Tony îi dăruise mult mai mult decât satisfacţie sexuală; simţise şi altceva, ceva cu totul nou pentru ea, ceva minunat şi intens, cu neputinţă de pus în cuvinte.
Îşi dădea seama că mulţi ar fi socotit sentimentele ei ca fiind perfect descrise prin cuvântul "dragoste", dar Hilary nu era dis­pusă să accepte acea definiţie care o tulbura. Timp îndelungat, încă din copilărie, cuvintele "dragoste" şi "durere" fuseseră strâns asociate în mintea ei. Nu‑i venea să creadă că era îndrăgostită de Tony Clemenza (şi el de ea), nu îndrăznea să creadă, fiindcă, alt­fel, ar fi devenit vulnerabilă, ar fi rămas lipsită de apărare.
Pe de altă parte, îi venea greu să creadă că Tony ar fi în stare să‑i facă rău cu bună ştiinţă. Tony nu era ca Earl, tatăl ei. Tony nu semăna cu nici un bărbat pe care‑l întâlnise până atunci. Era atât de tandru şi de blând, încât o făcea să creadă că lângă el se afla în deplină siguranţă. Poate ar trebui să‑şi încerce norocul alături de el. Poate că el era bărbatul pentru care merita să‑şi asume riscul.
Apoi înţelese ce ar simţi dacă legătura lor ar eşua după ce ea s‑ar fi implicat sufleteşte. Ar suferi cumplit. Şi nu ştia dacă de data aceasta ar fi fost în stare să‑şi revină.
Era o mare problemă.
Iar soluţia nu era deloc simplă.
Nu voia să se gândească la ea pentru moment. Nu voia decât să stea întinsă lângă el, bucurându‑se de fericirea creată împreună.
Începu să‑şi amintească cum făcuseră dragoste, senzaţiile ero­tice care o sleiseră de puteri, unele încă vii şi calde în carnea ei.
Tony se întoarse pe o parte, cu faţa către ea. O sărută pe gât, apoi pe obraz.
— Dau un bănuţ dacă‑mi spui ce gândeşti.
— Valorează mai mult decât atât, răspunse Hilary.
— Un dolar.
— Şi mai mult.
— O sută de dolari?
— Poate o sută de mii.
— Cam scumpe gândurile tale!
— De fapt, nu sunt gânduri. Mai curând amintiri.
— Amintiri în valoare de o sută de mii de dolari? —Hm‑hm.
— Despre ce?
— Despre ceea ce s‑a întâmplat cu câteva minute în urmă.
— Ştii, spuse el, m‑ai uimit. Pari atât de pură şi de cuviin­cioasă — aproape angelică — dar ai o minunată înclinaţie spre desfrâu.
— Pot fi şi desfrânată, spuse ea.
— Chiar foarte desfrânată.
— Îţi place corpul meu?
— E superb.
Un timp discutară mai mult despre nimicuri, cum fac îndrăgostiţii, murmurând visător. Erau atât de extaziaţi, încât totul li se părea amuzant.
Apoi, vorbind încet, dar pe un ton mai serios, Tony spuse:
— Sper că ai înţeles că niciodată n‑am să te las să pleci de lângă mine.
Ea îşi dădu seama că Tony era pe cale să facă o promisiune dacă intuia că şi ea ar fi pregătită să facă acelaşi lucru. Tocmai aici era problema. Hilary nu era pregătită. Nu ştia dacă va fi vre­odată. Îl dorea. Oh, Doamne, cât îl dorea! Nimic pe lume nu i se părea mai minunat şi mai binefăcător decât să trăiască împreună, îmbogăţindu‑şi reciproc existenţa prin talentele şi pasiunile lor. Dar se temea de deziluzia şi durerea pe care ar simţi‑o dacă vreo­dată el ar ajunge să n‑o mai dorească. Reuşise să dea uitării toţi anii de coşmar trăiţi alături de Earl şi Emma, dar nu putea uita uşor lecţiile de viaţă învăţate în acel apartament cu multă vreme în urmă. Se temea de promisiuni.
Încercă să ocolească întrebarea subînţeleasă din afirmaţia lui şi, sperând să menţină conversaţia la un nivel superficial, spuse:
— N‑ai să mă laşi să plec de lângă tine niciodată?
— Niciodată.
— Nu‑ţi va fi greu să‑ţi faci meseria de poliţist dacă mă ţii în braţe? Tony o privi în ochi, încercând să‑şi dea seama dacă ea înţelesese ce voise el să spună. Nu mă zori, Tony, îl rugă Hilary neliniştită. Am nevoie de timp. Doar de puţin timp.
— Îţi las tot timpul de care ai nevoie.
— În clipa asta sunt atât de fericită, încât nu doresc decât să mă comport copilăreşte. Nu‑i momentul să fim serioşi.
— Atunci, am să încerc să mă comport şi eu copilăreşte, spuse el.
— Despre ce vrei să vorbim?
— Vreau să ştiu totul despre tine.
— Asta‑i ceva serios, nu‑i o copilărie.
— Uite ce e. Fii tu pe jumătate serioasă, iar eu voi fi pe jumătate copilăros. Pe urmă schimbăm rolurile.
— Bine. Prima întrebare.
— Care‑i mâncarea ta preferată la micul dejun?
— Fulgi de porumb, răspunse ea.
— Dar la cină?
— Fulgi de porumb.
— Aşteaptă o clipă, o rugă Tony.
— Ce s‑a întâmplat?
— Cred că în ce priveşte micul dejun vorbeai serios. După aceea mi‑ai dat două răspunsuri copilăreşti unul după altul.
— Ador fulgii de porumb.
— Acum îmi datorezi două răspunsuri serioase.
— Întreabă‑mă.
— Unde te‑ai născut?
— La Chicago.
— Acolo ai crescut?
— Da.
— Ce poţi să‑mi spui despre părinţii tăi?
— Nu ştiu cine sunt părinţii mei. Am ieşit dintr‑un ou. Un ou de raţă. Un adevărat miracol. Probabil, ai citit în ziare. La Chicago există şi o biserică catolică botezată în cinstea acestui eveniment. Sfânta Fecioară a Oului de Raţă.
— Într‑adevăr, foarte copilăros.
— Mulţumesc.
— Ce‑mi poţi spune despre părinţii tăi? repetă el întrebarea.
— Nu‑i corect, protestă ea. Nu mă poţi întreba de două ori acelaşi lucru.
— Cine a zis că nu?
— Eu.
— E chiar atât de grav?
— Ce anume?
— Ce au făcut părinţii tăi.
Ea încercă să ocolească întrebarea.
— De unde ţi‑a venit ideea că au făcut ceva grav?
— Te‑am mai întrebat despre ei. Te‑am mai întrebat şi despre copilăria ta. De fiecare dată ai evitat să‑mi răspunzi. Ai fost foarte abilă şi ai schimbat subiectul pe nesimţite. Ţi‑ai închipuit că n‑am observat, dar mi‑am dat seama.
Avea privirea cea mai pătrunzătoare pe care o întâlnise Hilary în viaţa ei. Aproape că o speria.
Închise ochii, ca să nu‑i poată citi în străfundul sufletului.
— Spune‑mi, o îndemnă Tony.
— Erau alcoolici.
— Amândoi?
— Da.
— Convinşi?
— Oh, da.
— Violenţi?
—Da.
— Şi?
— Şi nu mai vreau să vorbesc despre asta acum.
— Poate că ţi‑ar face bine.
— Nu. Te rog, Tony, sunt fericită. Dacă îmi ceri să vorbesc despre... ei, această fericire va dispărea. Până acum a fost o seară frumoasă. Nu mi‑o strica.
— Mai curând sau mai târziu vreau să‑mi povesteşti.
— OK, acceptă Hilary. Dar nu în astă‑seară.
El oftă.
— Bine. Să vedem... Cine e persoana pe care o preferi din lumea televiziunii?
— Broscoiul Kermit, răspunse ea.
— Am spus persoana.
— Mie mi se pare mai uman decât toţi cei din televiziune.
— Bravo. Dar cum e cu cicatricea?
— Kermit are cicatrice?
— Mă refer la cicatricea ta.
— Te deranjează? întrebă ea, încercând să abată sensul întrebării.
— Nu, răspunse Tony. Te face şi mai frumoasă.
— Nu zău!
— Vorbesc serios.
— Ai ceva împotrivă dacă verific, cu detectorul meu de min­ciuni, ce mi‑ai spus?
— Ai un detector de minciuni aici?
— Bineînţeles. Întinse mâna şi‑i apucă penisul flasc. Detec­torul meu de minciuni funcţionează foarte simplu. Nu există nici un risc de a‑l interpreta greşit. Nu trebuie decât să iau ştecherul principal — îi strânse uşor penisul — şi să‑l introduc în priza B.
— În priza B?
Ea se lăsă în jos pe pat şi‑i prinse penisul între buze. În câteva secunde sexul lui crescu la loc, redevenind rigid şi începând să zvâcnească. Peste câteva minute abia se mai putea abţine.
Ea ridică privirea şi râse.
— Să ştii că nu minţeai.
— Mă văd nevoit să repet ce am spus adineauri. Eşti o femeie neaşteptat de desfrânată.
— Îmi doreşti trupul din nou?
— Îţi doresc trupul din nou.
— Dar mintea mea?
— Se livrează împreună?
De astă dată ea se urcă deasupra, călare peste trupul lui, mişcându‑se înainte şi înapoi, dintr‑o parte într‑alta, în sus şi în jos. Îi zâmbi când el întinse palmele ca să‑i mângâie sânii care se legănau, apoi nu mai reuşi să distingă mişcări sau mângâieri izolate; totul se contopi într‑o mişcare continuă, fluidă, pasionată, fără început şi fără sfârşit.
La miezul nopţii se duseră în bucătărie şi pregătiră o cină foarte târzie, alcătuită din hrană rece — brânză, friptură de pui, fructe şi vin la gheaţă. Aduseră mâncarea în dormitor şi mâncară, hrănindu‑se unul pe celălalt. Dar îşi pierdură interesul pentru mâncare înainte de a mânca prea mult.
Erau ca o pereche de adolescenţi, obsedaţi de trupurile lor şi binecuvântaţi cu rezistenţă aparent fără limite. În timp ce se legănau ritmic, cuprinşi de extaz, Hilary era perfect conştientă că nu executau doar o serie de acte sexuale, ci un ritual impor­tant, o ceremonie încărcată de semnificaţii, care o purifica de vechile ei temeri. Se încredinţa altei fiinţe umane, într‑un fel pe care numai cu o săptămână în urmă l‑ar fi considerat imposibil, fiindcă îşi lăsa mândria la o parte, se dăruia, se oferea lui, riscând să fie respinsă, umilită şi înjosită, dar cu speranţa timidă că el nu va abuza de ea. Şi, într‑adevăr, nu abuza. Multe dintre lucrurile făcute de ei ar fi fost degradante în compania altui partener, dar cu Tony totul era frumos, înălţător, minunat. Cu toate acestea, Hilary nu se simţea încă în măsură să‑i spună că‑l iubea, nu în cuvinte, însă afirma acelaşi lucru în pat, când îl implora să facă ce voia cu ea, lipsindu‑se de apărare, deschizându‑se total, până când, îngenunchind în faţa lui, supsese cu buzele şi limba ultimul strop de nectar dintre coapsele lui.
Ura faţă de Earl şi Emma era acum la fel de neîmpăcată ca pe vremea când părinţii ei trăiau, fiindcă din pricina influenţei lor nu reuşea să‑şi exprime sentimentele faţă de Tony. Se întrebă ce va trebui să facă pentru a rupe lanţurile în care o fe­recaseră.
Un timp, rămaseră în pat înlănţuiţi, fără un cuvânt, fiindcă nu era nevoie de cuvinte.
Zece minute mai târziu, la patru şi jumătate dimineaţa, ea spuse:
— Ar fi cazul să mă duc acasă.
— Rămâi.
— Eşti în stare de mai mult?
— Doamne, nu! Sunt terminat. Nu vreau decât să te strâng în braţe. Rămâi să dormi aici, o rugă el.
— Dacă rămân, nu vom dormi.
— Tu eşti în stare de mai mult?
— Din păcate nu, iubitule. Dar mâine am de lucru, ca şi tine. Şi suntem prea excitaţi şi prea plini unul de celălalt ca să ne odih­nim câtă vreme împărţim acelaşi pat. Vom continua să ne atingem, să stăm de vorbă şi să ne împotrivim somnului, exact cum facem acum.
— Păi, trebuie să ne obişnuim să petrecem noaptea împreună, spuse el. Vreau să spun că vom petrece multe nopţi în acelaşi pat, nu crezi?
— Multe, multe, încuviinţă ea. Prima e cea mai grea. Ne vom adapta când totul va înceta să mai fie o noutate. Când am să mă urc în pat cu bigudiuri şi cremă pe faţă.
— Iar eu am să încep să fumez trabuc şi să mă uit la filme cu Johnny Carson.
— Mare păcat! spuse ea.
— Desigur, va dura un timp până când noutatea va dispărea.
— Da, va trece o vreme, încuviinţă Hilary.
— Vreo cincizeci de ani.
— Sau şaizeci.
Amânară plecarea ei încă un sfert de oră, apoi, într‑un târziu, ea se sculă şi se îmbrăcă. Tony îşi trase o pereche de blugi.
În sufragerie, în timp ce se îndreptau spre uşă, ea se opri şi privi unul dintre tablouri.
— Vreau să duc şase dintre cele mai bune tablouri ale tale la Wyant Stevens în Beverly Hills, să văd dacă acceptă să se ocupe de tine.
— Nu va accepta să se ocupe.
— Vreau să încerc.
— E una dintre cele mai bune galerii de pictură.
— De ce ai un început umil?
El o privi în ochi, ca şi cum ar fi văzut altă persoană. În cele din urmă, spuse:
— Poate ar trebui să‑mi iau zborul.
— Să‑ţi iei zborul?
Tony îi povesti despre sfatul plin de entuziasm primit de la Eugene Tucker, fostul deţinut de culoare ajuns creator de modă feminină.
— Tucker are dreptate, întări ea. Şi nici măcar nu‑i vorba să‑ţi iei zborul. E doar un mic salt. Nu renunţi la slujba de poliţist, nu renunţi la nimic. Nu faci decât să încerci marea cu degetul.
Tony ridică din umeri.
— Wyant Stevens mă va refuza scurt, dar presupun că nu pierd nimic dacă‑i dau ocazia să mă refuze.
— Nu te va refuza, îl contrazise ea. Alege şase tablouri, cele pe care le socoteşti tu reprezentative. Voi încerca să obţin o întâlnire cu Wyant, fie mai târziu în cursul zilei, fie mâine.
— Alege‑le chiar tu, o îndemnă el. Ia‑le cu tine. Când ai prile­jul să‑l vezi pe Stevens, arată‑i‑le.
— Dar sunt convinsă că va vrea să te cunoască.
— Dacă‑i va plăcea ce vede, atunci va dori să facem cunoştinţă. Şi dacă îi va plăcea cu adevărat, voi fi încântat să merg să‑l întâlnesc.
— Tony, zău...
— Nu vreau să fiu de faţă când îţi va spune că tablourile sunt foarte frumoase, dar că reprezintă creaţia unui amator de talent.
— Eşti imposibil.
— Sunt prudent.
— Un pesimist incorigibil.
— Un realist.
Ea nu avea timp să cerceteze toate cele şaizeci de pânze adunate în sufragerie. Află, cu surprindere, că mai existau peste cincizeci, păstrate în debarale, precum şi vreo sută de desene în creion sau peniţă şi tot atâtea acuarele, plus nenumărate schiţe preliminare. Voia să le vadă pe toate, dar numai când avea să fie odihnită şi capabilă să le admire pe îndelete. Alese şase dintre cele douăsprezece tablouri atârnate pe pereţii din sufragerie. Pen­tru a le proteja, le înveliră în cearşafuri vechi, rupte fâşii de Tony în acest scop.
El îşi puse cămaşa şi pantofii şi o ajută să transporte tablourile până la maşină, unde le aşezară în portbagaj.
Ea închise şi încuie portbagajul, apoi se uitară unul la celălalt, nevrând să‑şi ia rămas‑bun.
Stăteau la marginea unui cerc de lumină aruncat de o lampă de neon de pe un stâlp înalt de şase metri. El o sărută cast pe obraz.
Noaptea era răcoroasă şi tăcută. Stelele străluceau pe cer.
— Nu mai e mult până în zori, spuse Tony.
— Vrei să cântăm împreună "Doi somnoroşi"?
— Am o voce de speriat, spuse Tony.
— Mă îndoiesc, îl contrazise Hilary. Se aplecă spre el. Din experienţa mea, pot afirma că eşti excelent în tot ce faci.
— Desfrânato!
— Mă străduiesc.
Se sărutară din nou, apoi el îi deschise portiera.
— Azi nu te duci la lucru? întrebă Hilary.
— Nu. Nu după ce... s‑a întâmplat cu Frank. Trebuie să mă prezint şi să redactez un raport, dar nu va dura mai mult de o oră. Îmi iau câteva zile libere. Am de recuperat o mulţime de zile libere.
— Am să‑ţi telefonez după‑amiază.
— Aştept telefonul tău, răspunse el.
Ea demară şi se pierdu pe străzile pustii, dinaintea zorilor. După ce depăşi câteva cvartale, stomacul începu să‑i chiorăie de foame şi‑şi aminti că acasă nu avea nimic pregătit pentru micul dejun. Avusese de gând să‑şi facă cumpărăturile după plecarea tehnicianului de la telefoane, dar o sunase Michael Savatino şi pornise în grabă spre locuinţa lui Tony. La primul colţ coti la stânga şi se duse la un magazin cu program de noapte, ca să cumpere ouă şi lapte.


Tony socoti că Hilary nu va face mai mult de zece minute până acasă, mergând pe străzile pustii, totuşi lăsă să treacă un sfert de oră înainte de a‑i telefona ca să afle dacă ajunsese cu bine. Telefonul ei nu suna. Nu se auzeau decât sunete ca de computer — o serie de bipuri şi bâzâituri care alcătuiau limbajul maşinilor inteligente — apoi câteva clinchete, păcănituri şi tros­nete, după care urmă fâşâitul sec şi înfricoşător al legăturii între­rupte. Închise, formă numărul din nou, atent la fiecare cifră, dar nici de astă dată telefonul nu făcu apel.
Era convins că noul număr neinformabil era corect. Când îl primise de la Hilary, îl verificase de două ori, să fie sigur că nu greşea. Ea scosese din poşetă copia deciziei companiei de tele­foane şi i‑o citise, deci nu se punea problema să‑i fi dat numărul greşit.
Formă centrala şi‑i spuse ce se întâmpla. Centralista încercă să prindă legătura, dar nici ea nu reuşi.
— Nu‑i bine pus în furcă? întrebă el.
— Nu cred.
— Ce puteţi face în acest caz?
— Voi anunţa numărul la deranjamente, răspunse femeia. Deranjamentele se vor ocupa de el.
— Când?
— Numărul e al unui invalid sau al unei persoane în vârstă?
— Nu, răspunse Tony.
— Atunci se aplică procedura normală, explică centralista. Unul dintre oamenii noştri se va ocupa de el în această dimineaţă după ora opt.
— Mulţumesc.
Tony puse receptorul în furcă. Şedea pe marginea patului. Privi gânditor aşternutul mototolit pe care fusese culcată Hilary, apoi bucata de hârtie pe care era scris noul ei număr.
Deranjament?
Presupuse că era posibil ca lucrătorul să fi comis o greşeală în după‑amiaza zilei precedente, când schimbase numărul lui Hilary. Posibil. Dar nu şi probabil. De fapt, chiar foarte puţin probabil.
Deodată îşi aminti de telefoanele anonime care o deran­jaseră. Cine făcea astfel de lucruri era de regulă o persoană slabă, lipsită de iniţiativă şi suferind de inhibiţii sexuale; aproape fără excepţii, astfel de indivizi erau incapabili de o relaţie normală cu o femeie şi, în general, erau prea speriaţi şi prea introvertiţi ca să comită o tentativă de viol. De regulă. Aproape fără excepţie. În general. Dar nu cumva acest nebun era unicul specimen între alţi o mie, cu adevărat periculos?
Tony îşi puse o mână pe stomac. Îl încercă o senzaţie de greaţă.
Dacă agenţii de pariuri din Las Vegas ar fi mizat pe posibi­litatea ca Hilary Thomas să devină ţinta a doi asasini psihopaţi distincţi în mai puţin de o săptămână, şansele împotrivă ar fi fost astronomice. Pe de altă parte, în decursul anilor de când lucra la poliţia din Los Angeles, Tony întâlnise în nenumărate rânduri improbabilitatea; şi de multă vreme învăţase să se aştepte la ce era mai neaşteptat.
Îi veni în minte Bobby Valdez. Gol. Târându‑se afară din masca de chiuvetă. Cu privirea rătăcită. Cu pistolul în mână.
La fereastra dormitorului se auzi un ţipăt de pasăre, deşi la răsărit nu se ivise nici o geană de lumină. Un ţipăt ascuţit, crescând şi scăzând în intensitate pe măsură ce pasărea zbura dintr‑un copac într‑altul. Ca şi cum ar fi fost urmărită de o creatură rapidă, rapace şi necruţătoare.
Fruntea lui Tony se acoperi de broboane de sudoare.
Se ridică de pe pat.
Ceva se întâmpla acasă la Hilary. Ceva nu era în regulă. Ceva grav.


Fiindcă se oprise la magazin ca să cumpere lapte, ouă, unt şi alte câteva articole, Hilary nu ajunse acasă decât la peste jumătate de oră după ce plecase de la locuinţa lui Tony. Îi era foame şi o încerca o oboseală plăcută. Abia aştepta să‑şi pregătească o omletă cu brânză şi cu mult pătrunjel tocat mărunt, ca apoi să doarmă cel puţin şase ore de somn foarte adânc şi neîntrerupt. Era mult prea obosită ca să ducă Mercedesul în garaj, aşa că îl parcă pe aleea circulară.
Aspersoarele automate împrăştiau apa peste gazonul întunecat, cu un şuierat răcoros. O briză făcu să foşnească frun­zele de palmieri de deasupra capului.
Intră în casă pe uşa din faţă. Salonul era cufundat în întuneric. Dar cum se aşteptase să se întoarcă târziu, la plecare lăsase aprinsă lumina din hol. O dată intrată, ţinu coşul de cumpărături cu o mână, în timp ce cu cealaltă închise uşa şi o încuie de două ori.
Aprinse plafoniera din salon şi făcu doi paşi pe hol. În clipa următoare îşi dădu seama că întreaga locuinţă era distrusă. Două veioze fuseseră sfărâmate şi abajururile sfâşiate. Vitrina zăcea pe covor, sfărâmată în mii de cioburi ascuţite; porţelanurile scumpe, serie mică, aflate în vitrină fuseseră făcute fărâme, izbite de şemineul de piatră şi călcate în picioare. Tapiţeria canapelei şi a fotoliilor fusese sfâşiată şi pe toată podeaua era împrăştiat buret şi şomoioage de bumbac. Două scaune de lemn, care se pare că fuseseră izbite de perete în repetate rânduri, ajunseseră lemne de foc, iar peretele era plin de spărturi. Biroul frumos din colţ avea picioarele rupte; toate sertarele fuseseră scoase şi desfundate. Toate tablourile rămăseseră la locul lor, dar fiecare atârna în zdrenţe. Cenuşa fusese scoasă din şemineu şi întinsă peste fru­mosul covor Edward Fields. Nici o piesă de mobilier nu scăpase intactă; până şi paravanul şemineului fusese dezmembrat, iar plantele fuseseră toate smulse din ghivece şi făcute bucăţele.
La început Hilary încremeni, apoi şocul se preschimbă în furie faţă de vandalii care‑i distruseseră casa.
— Ticălosul! scrâşni ea printre dinţi.
Petrecuse multe ceasuri fericite, alegând, personal, fiecare dintre obiectele existente în acea încăpere. Cheltuise pe ele o mică avere, dar nu valoarea pagubei o supăra; cea mai mare parte era acoperită de asigurare. Valoarea sentimentală însă nu putea fi înlocuită, fiindcă acelea fuseseră primele lucruri fru­moase pe care reuşise să le achiziţioneze, şi o durea pierderea lor. Lacrimi îi sclipiră în colţul ochilor.
Amorţită, nevenindu‑i să creadă, înaintă în mijlocul dezas­trului şi abia după aceea îi trecu prin minte că poate se găsea în pericol. Se opri, încordându‑şi auzul. Casa era cufundată în tăcere.
Un fior de gheaţă o săgetă pe şira spinării şi, pentru o clipă de groază, i se păru că simte pe ceafă o răsuflare. Se răsuci brusc şi privi în spate.
Nu era nimeni.
Debaraua din hol, care fusese închisă la venirea ei, continua să rămână închisă. O clipă o fixă cu privirea, aşteptând, temându‑se că se va deschide. Dar, dacă cineva s‑ar fi ascuns acolo, aşteptând sosirea ei, şi‑ar fi făcut apariţia până atunci.
Era o nebunie. Nu se putea întâmpla de două ori. Pur şi sim­plu, nu se putea.
Era ridicol, nu?
Auzi un zgomot în spate.
Cu un ţipăt înfundat, se răsuci cu braţul întins, ca să pareze atacul.
Dar n‑o atacase nimeni. Continua să fie singură în salon.
Cu toate acestea, era convinsă că ceea ce auzise nu era un zgomot firesc, ca trosnetul unei bârne sau al podelei. Acum ştia că nu era singură în casă. Simţi o prezenţă străină.
Zgomotul se auzi din nou.
În sufragerie.
Un trosnet. Un clinchet. Ca şi cum cineva păşea pe sticlă spartă sau pe porţelan sfărâmat.
Încă un pas.
Sufrageria se deschidea dincolo de arcadă, la şase metri de Hilary. Înăuntru era întuneric beznă.
Alt pas: trosc‑clang.
Hilary începu să se dea înapoi, îndepărtându‑se cu prudenţă de sursa zgomotului şi apropiindu‑se de uşa de la intrare, care acum părea să fie la o depărtare de un kilometru. Regreta amar­nic că o încuiase.
Din bezna sufrageriei îşi făcu apariţia un bărbat, înaintând în penumbra arcadei: un bărbat solid, înalt şi lat în umeri. Necunos­cutul se opri o clipă în semiântuneric, apoi păşi în lumina strălucitoare a salonului.
— Nu! urlă Hilary.
Năucită, încetă să se mai retragă spre uşă. Inima îi zvâcni năvalnic, buzele i se uscară şi începu să‑şi clatine capul dintr‑o parte într‑alta, iar şi iar: nu, nu, nu.
Bărbatul ţinea în mână un cuţit mare şi foarte ascuţit. Deo­dată rânji spre ea. Era Bruno Frye.


Tony mulţumi lui Dumnezeu că străzile erau pustii, fiindcă n‑ar fi suportat nici o clipă de întârziere. Se temea să nu fie deja prea târziu.
Goni în mare viteză spre nord pe Santa Monica, apoi spre vest pe Wiltshire. Coborând prima pantă la ieşirea din Beverly Hills, jeepul atinse suta de kilometri la oră. Motorul urla, gea­murile şi butoanele slăbite de la bord vibrau cu un clinchet me­talic. La poalele colinei semaforul era roşu. Tony nu frână. Apăsă pe claxon în semn de avertisment şi trecu ca fulgerul prin inter­secţie. Săltă peste un canal de scurgere puţin adânc, o adâncitură lată, aproape insesizabilă la cincizeci de kilometri la oră, dar care la viteza jeepului păruse o prăpastie căscată sub maşină. O fracţiune de secundă pluti, literalmente, în aer, lovindu‑se cu capul de tavan, deşi purta centura de siguranţă. Jeepul ateriză pe asfalt într‑un concert de zăngănituri, scrâşnete şi huruieli, însoţite de scrâşnetul ascuţit al unui cauciuc. Se răsuci spre stânga, partea din spate a maşinii rotindu‑se cu un scrâşnet înfiorător, cu cau­ciucurile fumegând în semn de protest. O fracţiune de secundă se îngrozi la gândul că nu va reuşi să stăpânească jeepul, dar brusc îşi simţi mâinile sigure pe volan şi se trezi la mai mult de jumătatea pantei următoare, fără să‑şi dea seama cum ajunsese acolo.
Redusese viteza la şaizeci de kilometri pe oră, iar acum acceleră la optzeci. Era decis să nu depăşească această limită. Nu trebuia să exagereze. Dacă intra cu jeepul într‑un stâlp sau se răsturna şi murea, nu i‑ar mai fi fost de nici un folos lui Hilary.
Continua să încalce regulile de circulaţie. Lua mult prea repede şi prea pe margine puţinele viraje de pe traseu, încadrându‑se pe benzile care duceau spre est, din nou recu­noscător că nu circulau alte maşini. Toate semafoarele erau împotriva lui, o glumă perversă a sorţii, dar Tony nu ţinea cont de nici unul. Nu‑şi făcea griji că va fi amendat pentru exces de viteză sau pentru neglijenţă la volan. Dacă ar fi oprit, ar prezenta legitimaţia şi i‑ar lua cu el pe poliţiştii în uniformă, ducându‑i la locuinţa lui Hilary. Spera însă să nu‑i iasă în cale astfel de întăriri, fiindcă în acest caz ar fi nevoit să oprească, să se legi­timeze şi să le explice în ce consta urgenţa. Dacă i s‑ar cere să tragă pe dreapta, ar pierde cel puţin un minut.
Or, intuia că pentru Hilary acel minut putea însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte.


Privindu‑l pe Bruno Frye cum păşeşte pe sub arcadă, Hilary îşi închipui că era pe cale să‑şi piardă minţile. Omul murise. Era mort! Ea însăşi îl înjunghiase de două ori, îi văzuse sângele. Îl văzuse şi la morgă, rece, galben la faţă şi lipsit de viaţă. I se făcuse autopsie. Fusese semnat un certificat de deces. Morţii nu umblă. Cu toate acestea, iată că se întorsese din mormânt, ieşind din întunericul sufrageriei, oaspete nepoftit, cu un cuţit uriaş în mâna înmănuşată, gata să sfârşească ce începuse cu o săptămână în urmă; cu toate acestea, era, pur şi simplu, imposibil ca el să se afle acolo.
Hilary închise ochii, încercând să gonească vedenia. Dar în clipa următoare, când se sili să deschidă ochii din nou, năluca era tot acolo.
Hilary nu se putea urni din loc. Ar fi vrut să fugă, dar toate încheieturile — şoldurile, genunchii, gleznele — erau rigide, înţepenite, şi nu avea puterea să le pună în mişcare. Se simţea sfârşită, plăpândă ca o femeie foarte, foarte bătrână. Era convinsă că, dacă ar reuşi cumva să‑şi dezmorţească încheieturile şi să facă un pas, s‑ar prăbuşi.
Nu putea scoate un sunet, dar în străfundurile fiinţei ei urla.
Frye se opri la mai puţin de cinci metri de ea, cu un picior pe o grămadă de bumbac sau umplutură smulsă dintr‑un fotoliu distrus. Era umflat la faţă şi tremura violent, vizibil în pragul unei crize de isterie.
Oare un mort putea fi isteric?
Hilary se gândi că, probabil, îşi pierduse minţile. Nu se putea altfel. Era nebună de‑a binelea. În acelaşi timp, ştia că avea mintea întreagă.
Un strigoi? Dar ea nu credea în strigoi. În plus, se pre­supunea că o fantomă era lipsită de substanţă, transparentă sau, cel puţin, translucidă. Putea fi o nălucă la fel de compactă ca acest mort umblător, la fel de convingătoare şi înspăimântător de reală ca omul din faţa ei?
— Căţea! scrâşni el. Căţea împuţită!
Glasul lui jos, aspru şi răguşit era inconfundabil.
Dar, se gândi înnebunită Hilary, acele corzi vocale ar fi tre­buit deja să înceapă să putrezească. Gâtlejul lui ar trebui să fie deja înfundat de putreziciune.
Simţi cum creşte în ea un râs ascuţit şi isteric şi se luptă să‑şi păstreze cumpătul. Dacă ar începe să râdă, nu s‑ar mai opri.
— M‑ai ucis, mârâi el, încă tremurând în pragul isteriei.
— Nu, protestă ea. Oh, nu. Nu.
— Ba da! urlă omul, agitând cuţitul prin aer. M‑ai ucis! Să nu minţi! Ştiu. Nu crezi că ştiu? Oh, Iisuse! Acum mă simt atât de ciudat, de singur, de pustiit. Glasul lui trăda un amestec de furie şi suferinţă sufletească autentică. Mă simt atât de gol şi de înfricoşat. Şi totul din cauza ta.
Parcurse încet cei câţiva metri care îl despărţeau de ea, călcând cu grijă printre sfărâmături.
Hilary văzu că ochii mortului nu erau albi şi nici nu aveau pete lăptoase. Ochii lui erau albaştri‑cenuşii, foarte vii şi scă­părau de o furie rece şi distrugătoare.
— De data aceasta, ai să rămâi printre cei morţi, o ameninţă Frye, apropiindu‑se. De data aceasta, n‑ai să te mai întorci.
Hilary încerca să se tragă înapoi din faţa lui. Făcu un pas şovăielnic, dar genunchii aproape refuzau s‑o susţină. Cu toate acestea, nu căzu. Puterile n‑o părăsiseră atât pe cât crezuse.
— De data aceasta, continuă Frye, îmi voi lua toate măsurile de siguranţă. Nu‑ţi voi lăsa nici o şansă să te întorci. Am să‑ţi smulg inima ta blestemată.
Ea mai făcu un pas înapoi, dar nu avea nici o importanţă: oricum, nu exista cale de scăpare. N‑avea timp să ajungă la uşă şi să deschidă amândouă zăvoarele. Dacă ar încerca, el ar fi lângă ea dintr‑un singur salt şi i‑ar înfige cuţitul între umeri.
Dacă ar alerga spre scări şi ar încerca să‑şi ia pistolul din dormitor, cu siguranţă că n‑ar mai avea norocul de data trecută. De data aceasta, Frye ar prinde‑o înainte de‑a ajunge la etajul al doilea.
— Am să‑ţi retez capul tău afurisit.
Ajunse în faţa ei: o putea atinge cu mâna.
Hilary nu avea unde să fugă, unde să se ascundă.
— Am să‑ţi tai limba. Am să‑ţi umplu gura cu usturoi. Am să ţi‑o înfund cu usturoi, să nu mai poţi ademeni pe nimeni, ca să te întorci din iad.
Hilary îşi putea auzi bătăile năprasnice ale inimii. Nici nu putea respira, atât era de înspăimântată.
— Am să‑ţi scot ochii tăi blestemaţi.
Ea îngheţă din nou, incapabilă să se urnească din loc.
— Am să‑ţi scot ochii şi am să‑i strivesc, ca să nu mai vezi drumul înapoi.
Frye ridică cuţitul sus, deasupra capului.
— Am să‑ţi retez mâinile, ca să nu‑ţi mai cauţi drumul înapoi din iad.
Cuţitul rămase în aer o veşnicie: teroarea dădea timpului alt­fel de dimensiuni. Vârful ascuţit atrăgea privirea femeii, aproape hipnotizând‑o.
— Nu!
Lama tăioasă scânteie în lumină.
— Căţea!
Apoi cuţitul se repezi în jos, direct spre obrazul ei, cu lama sclipind în lumină, din ce în ce mai jos, într‑un arc lung, neted şi ucigător.
Hilary ţinea sub braţ punga cu cumpărături. Pe negândite, dintr‑o mişcare rapidă şi instinctivă, apucă punga cu amândouă mâinile şi o ridică în sus, în calea cuţitului care cobora, într‑o încercare disperată de a opri lovitura fatală.
Lama trecu prin punga cu alimente, tăind cutia de lapte.
Frye urlă înfuriat.
Punga sfâşiată zbură din mâinile lui Hilary şi căzu pe podea. Lapte, ouă, verdeaţă şi bucăţele de unt se împrăştiară pe covor.
Cuţitul fusese smuls din mâna mortului. El se aplecă să‑l ridice.
Hilary alergă spre scări. Ştia că nu făcea decât să amâne inevitabilul. Câştigase două‑trei secunde, nu mai mult, nu îndea­juns cât să se salveze.
Deodată se auzi soneria de la intrare.
Uimită, Hilary se opri în capătul de jos al scării şi întoarse capul.
Frye se ridică în picioare, cu cuţitul în mână.
Privirile lor se întâlniră, şi Hilary citi în ochii lui un licăr de nehotărâre.
Frye făcu un pas spre ea, dar mai puţin sigur pe el decât până atunci. Aruncă o privire neliniştită spre hol şi spre uşa de la intrare.
Soneria se auzi din nou.
Ţinându‑se de balustradă şi urcând treptele cu spatele, Hilary strigă după ajutor, ţipând cât putea de tare.
— Poliţia! se auzi afară un glas de bărbat. Era Tony. Poliţia! Deschide uşa!
Hilary nu‑şi putea imagina de ce venise. Niciodată nu fusese atât de fericită să audă vocea cuiva ca în acest moment, când o auzea pe a lui.
Auzind cuvântul "poliţie", Frye se opri, ridică ochii spre Hilary, privi către uşă, apoi din nou la Hilary, calculându‑şi şansele.
Ea continua să ţipe.
Geamul explodă cu un zăngănit care‑l făcu pe Frye să tresară speriat şi cioburi ascuţite căzură cu zgomot pe dalele din hol.
Deşi din locul în care se afla, pe trepte, nu vedea până în hol, Hilary înţelese că Tony spărsese geamul ferestrei înguste de lângă uşă.
— Poliţia!
Frye o fulgeră cu o privire furioasă. În viaţa ei nu văzuse o ură ca cea care schimonosea obrazul lui Frye, aducându‑i în ochi o sclipire dementă.
— Hilary! strigă Tony.
— Am să mă întorc! o ameninţă Frye.
Mortul îi întoarse spatele şi traversă în fugă salonul, în direcţia sufrageriei, cu intenţia vădită de a fugi prin bucătărie.
Icnind spasmodic, Hilary coborî în goană cele câteva trepte pe care le urcase. Se repezi la uşa de la intrare, de unde Tony o striga prin fereastra cu geamul spart.


Vârându‑şi pistolul în toc, Tony se înapoie de pe gazonul din spatele casei şi intră în bucătăria puternic luminată.
Hilary stătea lângă masa de serviciu din mijlocul încăperii. Pe masa de lucru se găsea un cuţit, la câţiva centimetri de mâna ei dreaptă.
El închise uşa şi spuse:
— Nu‑i nimeni în grădina cu trandafiri.
— Încuie uşa, îl rugă ea
— Poftim?
— Uşa. Încuie‑o.
El îi împlini dorinţa.
— Ai căutat peste tot? întrebă ea.
— În fiecare colţişor.
— Pe toate laturile casei?
— Da.
— Printre tufişuri?
— Sub fiecare în parte.
— Şi acum? întrebă ea.
— Am să telefonez la secţie şi am să chem aici câţiva poliţişti, care să întocmească un raport.
— Nu va servi la nimic, spuse ea.
— Nu se ştie niciodată. Poate că un vecin a văzut pe cineva dând târcoale mai devreme. Sau, poate, cineva l‑a văzut fugind.
— Oare un mort trebuie să fugă? Nu poate o fantomă să dis­pară, pur şi simplu, la dorinţă?
— Doar nu crezi în fantome?
— Poate nu era o fantomă, spuse Hilary. Poate era un cadavru umblător. Cât se poate de firesc, cum întâlneşti zi de zi pe toate drumurile.
— Sper că nu crezi nici în zombie.
— Nu?
— Eşti prea raţională pentru asta.
Ea închise ochii şi clătină din cap.
— Nici nu ştiu ce să mai cred.
Glasul ei avea un tremur care‑l tulbură profund. Hilary era la un pas de a face criză de nervi.
— Hilary... eşti sigură de ceea ce ai văzut?
— A fost el.
— Dar cum e cu putinţă?
— A fost Frye, insistă ea.
— Dar l‑ai văzut la morgă joia trecută.
— Era mort?
— Bineînţeles că era mort.
— Cine a spus asta?
— Doctorii. Legiştii.
— S‑au mai văzut şi cazuri în care doctorii s‑au înşelat.
— În privinţa unui deces?
— Din când în când citeşti în ziare despre astfel de cazuri, spuse ea. Medicii declară că cineva a decedat, semnează un cer­tificat de deces, apoi deodată mortul se ridică în capul oaselor pe masa antreprenorului de pompe funebre. Se întâmplă. Nu foarte des, recunosc că nu în fiecare zi. Ştiu bine că astfel de cazuri sunt poate unul la un milion.
— Mai curând unul la zece milioane.
— Totuşi, se întâmplă.
— Nu şi în cazul acesta.
— Dar l‑am văzut! Aici. Chiar aici. În astă‑seară.
Tony veni lângă ea, o sărută pe obraz, o luă de mână, care era rece ca gheaţa.
— Ascultă, Hilary, Frye e mort. Din pricina rănilor cauzate de tine, Frye a pierdut jumătate din cantitatea de sânge din corp. A fost găsit într‑o baltă de sânge. A pierdut tot acel sânge, apoi a zăcut sub soarele fierbinte, lipsit de îngrijire medicală, vreme de câteva ore. Pur şi simplu, nu avea cum să supravieţuiască.
— Poate că a reuşit.
Tony îi duse mâna la buze şi‑i sărută degetele albe.
— Nu, spuse el liniştit, dar ferm. Frye a murit cu certitudine în urma unei asemenea hemoragii.
Tony îşi închipuia că Hilary suferea de un uşor şoc, proba­bil cauza scurtcircuitului temporar al gândirii lucide, care determinase o scurtă confuzie de amintiri. Pur şi simplu, con­funda atacul de acum cu cel din săptămâna precedentă. Într‑un minut‑două, când îşi va reveni, mintea i se va limpezi şi‑şi va da seama că bărbatul care pătrunsese în locuinţa ei în acea seară nu era Bruno Frye. Nu era nevoie decât s‑o mângâie puţin, să‑i vor­bească pe un ton calm, să‑i răspundă la toate întrebările, la toate presupunerile absurde, cât mai rezonabil cu putinţă, până când ea avea să redevină cea dintotdeauna.
— Poate că Frye nu era mort când a fost găsit în parcarea de lângă supermagazin, spuse ea. Poate era doar în comă.
— Legistul şi‑ar fi dat seama la autopsie.
— Poate nu i‑a făcut autopsie.
— Dacă nu el, atunci a făcut‑o alt medic din echipa lui.
— Ei bine, nu se lăsă Hilary, poate că în ziua aceea erau din cale afară de ocupaţi — un număr mare de cadavre aduse aproape în acelaşi timp sau ceva asemănător — şi au decis să redacteze un scurt raport, fără să fi efectuat autopsia propriu‑zisă.
— Imposibil, protestă Tony. Secţia de medicină legală are cel mai înalt standard profesional din câte există.
— Am putea, cel puţin, verifica? întrebă ea.
El încuviinţă din cap.
— Bineînţeles. Se poate. Dar uiţi că Frye trebuie să fi trecut prin mâinile a cel puţin un antreprenor de pompe funebre. Pro­babil, chiar doi. Şi că puţinul sânge rămas a fost extras şi înlocuit cu lichid de îmbălsămare.
— Eşti sigur?
— Ca să fie expediat la St. Helena trebuia fie îmbălsămat, fie incinerat. Aşa e legea.
Ea chibzui o clipă, apoi spuse:
— Dar dacă este unul dintre acele bizare cazuri, acel unu la un milion? Dacă a fost declarat decedat dintr‑o greşeală? Dacă legistul a redactat un raport de autopsie fictiv? Şi dacă Frye s‑a ridicat în capul oaselor pe masa antreprenorului de pompe fune­bre în clipa în care acesta începea să se ocupe de el?
— Te agăţi de himere, Hilary. Nu mă îndoiesc că‑ţi dai seama că, dacă s‑ar fi întâmplat aşa, am fi aflat. Dacă un antreprenor de pompe funebre s‑ar trezi în faţa unui corp care să nu fie al unui mort, ci al unui om aproape golit de sânge şi având nevoie urgentă de îngrijire medicală, fii sigură că respectivul antre­prenor l‑ar duce imediat la cel mai apropiat spital. Totodată, ar suna la secţia de medicină legală. Sau dacă nu el, atunci spitalul. Am fi aflat imediat.
Ea cugetă la cele auzite. Privi ţintă podeaua bucătăriei şi‑şi muşcă buza de jos. În cele din urmă spuse:
— Cum rămâne cu şeriful Laurenski din comitatul Napa?
— Încă n‑am reuşit să obţinem o declaraţie de la el.
— De ce nu?
— A evitat să ne răspundă la întrebări. Refuză să vorbească la telefon cu noi sau să ne sune.
— Atunci, nu ţi se pare că aici se ascunde ceva mai grav decât pare la prima vedere? întrebă ea. Trebuie să fie o conspiraţie, în care este implicat şi şeriful din Napa.
— La ce fel de conspiraţie te gândeşti?
— Eu... nu ştiu.
Continuând să vorbească pe un ton liniştit şi calm, convins şi acum că, până la urmă, ea va reacţiona la argumentele lui blânde şi rezonabile, Tony spuse:
— O conspiraţie între Frye, Laurenski şi poate însuşi Satan? O conspiraţie ca să înşele Moartea, determinând‑o să nu‑şi facă datoria? O conspiraţie malefică, pentru a se întoarce din mormânt? O conspiraţie ca să trăiască o veşnicie? Mie toate aces­tea mi se par absurde. Ţie nu?
— Ba da, răspunse ea, agasată. Şi mie mi se par absurde.
— Bun. Mă bucur să aud asta. Dacă ai fi răspuns că nu ţi se par absurde, mi‑aş fi făcut griji pentru tine.
— Dar, la dracu', aici se întâmplă ceva complet ieşit din comun. Ceva neobişnuit. Şi mie mi se pare că şeriful Laurenski e cumva implicat. În definitiv, el l‑a apărat pe Frye acum o săptămână. De fapt, a minţit pentru el. Iar acum vă evită, fiindcă nu poate oferi o explicaţie acceptabilă pentru ce a făcut. Tu n‑ai impresia că dă dovadă de un comportament suspect? Nu ţi se pare că ai de a face cu un om profund implicat într‑o conspiraţie?
— Nu, răspunse Tony. Mie îmi sugerează un poliţist pus într‑o situaţie extrem de stânjenitoare. Ca slujitoral legii, a comis o greşeală gravă. A acoperit un grangure local, închipuindu‑şi că acesta nu avea cum să fie implicat într‑o tentativă de viol şi crimă. Nu l‑a putut găsi pe Frye în seara de miercuri, săptămâna trecută, dar a susţinut că a vorbit cu el. Era absolut convins că Frye nu era omul pe care‑l căutam. Însă s‑a înşelat. Iar acum îi este teribil de ruşine.
— Aşa crezi tu? întrebă ea.
— Aşa crede toată lumea de la secţie.
— Ei bine, eu nu sunt de aceeaşi părere.
— Hilary...
— În astă‑seară l‑am văzut pe Bruno Frye!
În loc să‑şi vină încet-încet în fire, după cum sperase Tony, starea lui Hilary se agrava, degenerând din ce în ce mai mult într‑o închipuire macabră, cu morţi pe picioare şi conspiraţii stranii. Decise să ia taurul de coarne.
— Hilary, nu l‑ai văzut pe Bruno Frye. Nu el a fost aici. Nu în astă‑seară. Omul acela e mort. Mort şi îngropat. Cel care a venit aici în astă‑seară a fost altă persoană. Ai suferit un uşor şoc. Eşti tulburată. E absolut explicabil. Totuşi...
Ea îşi smulse mâna dintr‑a lui şi făcu un pas înapoi.
— Nu sunt tulburată. Frye a fost aici. Şi m‑a ameninţat că se va întoarce.
— Acum câteva clipe ai recunoscut singură că povestea asta e absurdă. Nu‑i aşa?
— Da, încuviinţă ea fără prea mare tragere de inimă. Aşa am afirmat. E absurd. Şi totuşi, s‑a întâmplat!
— Crede‑mă, am văzut cum se comportă cineva în stare de şoc, spuse Tony. Şocul distorsionează percepţiile, amintirile şi...
— Ai de gând să mă ajuţi sau nu? întrebă ea.
— Bineînţeles că am să te ajut.
— Cum? Ce vom face?
— Pentru început, vom anunţa intrarea prin efracţie şi atacul.
— Nu va fi teribil de jenant? întrebă ea cu acreală. Când le voi spune că un mort a încercat să mă ucidă, nu crezi că vor vrea să mă reţină câteva zile, până mi se face un control psihiatric? Tu mă cunoşti de o mie de ori mai bine decât oricine, şi totuşi mă crezi nebună.
— Nu te cred nebună, protestă el, întristat de tonul vocii ei. Cred că eşti copleşită de întâmplare.
— Pe dracu'!
— E lesne de înţeles.
— Pedracu'!
— Hilary, ascultă‑mă. Când poliţia va ajunge aici, nu vei sufla o vorbă despre Bruno Frye. Te vei calma şi vei încerca să fii stăpână pe tine...
— Dar sunt stăpână pe mine!
— ...şi vei încerca să‑ţi aminteşti exact cum arăta atacatorul. Dacă îţi linişteşti nervii, dacă îţi acorzi cât de cât o şansă, sunt sigur că vei fi surprinsă de ce‑ţi vei aminti. Când vei fi mai calmă, mai raţională în legătură cu această întâmplare, îţi vei da seama că n‑a fost Bruno Frye.
— Ba a fost.
— Poate semăna cu Frye, dar...
— Faci exact ca Frank Howard mai deunăzi, spuse ea su­părată.
Tony se arătă răbdător.
— Cel puţin, mai deunăzi acuzai un om nu.
— Atunci, te porţi exact ca toţi ceilalţi în care am avut încredere, spuse ea, simţind că‑i tremură vocea.
— Vreau să te ajut.
— Rahat!
— Hilary, nu te îndepărta de mine.
— Tu eşti cel care‑mi întoarce spatele.
— Ţin la tine.
— Atunci, dovedeşte‑mi‑o.
— Sunt aici, nu? Ce altă dovadă îţi mai trebuie?
Îşi dădea seama că Hilary se simţea extrem de vulnerabilă şi îşi imagina că acest lucru se datora experienţelor triste cu oameni pe care îi iubise şi în care avusese încredere. Într‑adevăr, proba­bil că fusese înşelată şi rănită cu cruzime, fiindcă o dezamăgire obişnuită n‑ar fi făcut‑o atât de susceptibilă. Încă suferind de pe urma acelor vechi răni sufleteşti, pretindea în prezent încredere şi devotament fanatic. În clipa în care Tony se îndoise de povestea ei, Hilary începuse să se îndepărteze de el, deşi Tony nu punea la îndoială buna ei credinţă. Dar, la dracu', ştia că nu era deloc bine să se joace cu deziluziile ei, cel mai bun lucru pe care‑l putea face pentru ea era s‑o readucă, cu blândeţe, la reali­tate.
— Frye a fost aici în astă‑seară, insistă Hilary. Frye şi nimeni altul. Dar nu voi declara poliţiei acest lucru.
— Bine, încuviinţă el, răsuflând uşurat.
— Fiindcă nu am de gând să chem poliţia.
— Cum?
Fără nici o explicaţie, ea îi întoarse spatele şi ieşi din bucătărie.
El o urmă în sufrageria distrusă şi‑i spuse:
— Totuşi, va trebui să anunţi asta.
— Nu trebuie să fac nimic.
— Compania ta de asigurări nu va plăti, dacă nu faci o declaraţie la poliţie.
— De asta am să mă ocup mai târziu, replică Hilary, trecând din sufragerie în salon.
Tony veni în urma ei. Ea ocoli mormanele de sfărâmături din salon şi se îndreptă spre scări.
— Ai uitat ceva, spuse el.
— Ce anume?
— Că şi eu sunt poliţist.
— Şi?
— Şi că, din moment ce cunosc situaţia, este de datoria mea să anunţ poliţia.
— Atunci, anunţ‑o.
— O parte a raportului va fi o declaraţie dată de tine.
— Nu mă poţi obliga să cooperez. Nu dau nici o declaraţie.
Ajunşi la piciorul scărilor, el o prinse de braţ. Spaima ei se preschimbase în mânie.
— Dă‑mi drumul.
— Unde te duci?
— Sus.
— Ce vrei să faci?
— Să‑mi fac valiza şi să mă duc la un hotel.
— Poţi rămâne la mine, spuse el.
— Doar nu vrei să oferi adăpost unei ţicnite ca mine, replică ea sarcastic.
— Hilary, nu te purta aşa.
— Poate o iau razna şi te omor în somn.
— Nu cred că eşti nebună.
— Oh, perfect. Crezi doar că am luat‑o razna Poate sunt doar un pic ţicnită. Dar nu periculoasă.
— Nu încerc decât să te ajut.
— Ciudat mod de a mă ajuta.
— Nu poţi rămâne o veşnicie la hotel.
— Mă voi întoarce acasă de îndată ce Frye va fi prins.
— Dacă nu faci o plângere oficială, nimeni nu‑l va căuta.
— Îl voi căuta eu.
— Tu?
— Eu.
Era rândul lui Tony să‑şi iasă din fire.
— Ce ai de gând, Hilary Thomas? Te joci de‑a detectivul?
— Aş putea angaja detectivi particulari.
— Oh, zău? exclamă el dispreţuitor, conştient că astfel risca s‑o îndepărteze şi mai mult, dar prea supărat ca să‑şi păstreze calmul.
— Întocmai! încuviinţă ea. Detectivi particulari.
— Pe cine? Pe Philip Marlowe? Jim Rockford? Sam Spade?
— Te pricepi al dracului să fii sarcastic.
— Tu mă obligi să fiu. Poate că sarcasmul te va scoate din starea asta.
— Din întâmplare, impresarul meu cunoaşte o firmă de detec­tivi particulari de prima mână.
— Îţi spun că nu e genul de probleme cu care se ocupă detec­tivii.
— Vor face orice li se cere, atâta timp cât sunt plătiţi s‑o facă.
— Nu chiar orice.
— Asta vor face.
— Este un caz de competenţa poliţiei oraşului Los Angeles.
— Poliţia îşi pierde vremea căutând spărgători cunoscuţi, vio­latori cu cazier...
— E o metodă de investigare foarte bună, verificată şi efi­cientă, spuse Tony.
— Dar, de data aceasta, nu va da rezultate.
— De ce? Fiindcă atacatorul a fost un mort pe picioare?
— Exact.
— Atunci, poate eşti de părere că poliţia ar trebui să caute violatori şi spărgători cu cazier, dar decedaţi?
Ea îi aruncă o privire încărcată de dispreţ, în care se citea un amestec de furie şi dezgust.
— Pentru a aborda acest caz, spuse ea, trebuie ca poliţia să afle cum e posibil ca Bruno Frye să fi fost mort şi ţeapăn săptămâna trecută... şi bine mersi în astă‑seară.
— Tu eşti atentă la ce spui, pentru numele lui Dumnezeu?
Tony începea să se îngrijoreze pentru ea. Încăpăţânarea şi lipsa ei de raţiune îl înspăimântau.
— Ştiu bine ce am spus, declară Hilary. La fel cum ştiu şi ce am văzut. Nu numai că l‑am văzut pe Bruno Frye în casa mea cu puţin timp în urmă, dar l‑am şi auzit. Era acea voce guturală şi inconfundabilă. A fost el. El şi nimeni altul. L‑am văzut şi l‑am auzit ameninţând că‑mi va tăia capul şi‑mi va umple gura cu usturoi, ca şi cum m‑ar fi crezut vampir sau mai ştiu eu ce.
Vampir.
Cuvântul îl şocă pe Tony, deoarece se lega, în mod uluitor şi incredibil, de cele câteva obiecte găsite în ziua de joi a săptămânii precedente în furgoneta cenuşie a lui Bruno Frye — obiecte stranii, despre care Hilary nu avea cunoştinţă şi de care Tony uitase până în această dimineaţă. Simţi un fior de gheaţă în tot trupul.
— Usturoi? întrebă el. Vampiri? Hilary, ce tot spui? Hilary se smulse din mâna lui şi urcă în grabă scările. Tony alergă după ea. Ce‑i cu povestea asta cu vampiri?
Continuând să urce treptele şi refuzând să‑l privească sau să‑i răspundă la întrebări, Hilary zise:
— Nu‑i aşa că am de istorisit o poveste colosală? Am fost atacată de un mort viu, care credea că eu aş fi vampir. Oh, grozav! Acum eşti convins că mi‑am pierdut minţile! Hai, cheamă duba! Pune‑o pe sărmana femeie în cămaşă de forţă înainte să păţească ceva! Vâr‑o imediat într‑o cameră cu pereţii căptuşiţi cu saltele! încuie uşa şi aruncă cheia!
Pe coridorul de la etajul al doilea, când el se afla la câţiva metri de capătul de sus al scărilor, iar Hilary se îndrepta spre uşa dormitorului, Tony o ajunse din urmă şi o prinse iar de braţ.
— Dă‑mi drumul, fir‑ar al dracului!
— Povesteşte‑mi ce ţi‑a spus!
— Mă duc la un hotel şi apoi am de gând să lămuresc povestea asta eu însămi.
— Vreau să aud fiecare cuvânt pe care ţi l‑a spus.
— Nu poţi face nimic ca să mă opreşti, spuse ea. Şi acum, dă‑mi drumul.
El strigă, vrând să se facă ascultat:
— La dracu', trebuie să ştiu ce‑a spus despre vampiri!
Privirile li se întâlniră. Ea păru să citească în ochii lui teama şi nedumerirea, fiindcă nu mai încercă să se elibereze din strânsoare.
— Ce dracu' e aşa de important?
— Chestia cu vampiri.
— De ce?
— Din câte se pare, Frye era obsedat de chestiuni oculte.
— De unde ştii?
— În furgoneta lui au fost găsite anumite obiecte.
— Ce fel de obiecte?
— Nu‑mi amintesc chiar tot. Un pachet de cărţi de tarot, o masă de spiritism, mai mult de douăsprezece crucifixe...
— În ziare n‑am citit nimic despre toate acestea.
— Nu s‑a făcut o declaraţie de presă în acest sens, explică Tony. În plus, până când poliţia a terminat de cercetat furgoneta şi de inventariat conţinutul, şi tocmai se pregătea să facă o declaraţie, toate ziarele îşi publicaseră deja articolele de senzaţie, iar reporterii îşi trimiseseră comentariile suplimentare la redacţie. Cazul nu era suficient de palpitant ca să garanteze succesul unor relatări după trei zile. Dar stai să‑ţi spun ce mai era în furgonetă. Săculeţi din pânză plini cu usturoi, prinşi deasupra fiecărei portiere. Doi ţăruşi cu vârfuri foarte ascuţite. Şase cărţi despre vampiri şi zombie şi alte tipuri de aşa‑numiţi "morţi vii".
Hilary se cutremură.
— Mi‑a spus că îmi va smulge inima şi că‑mi va înfige un ţăruş în ea.
— Iisuse!
— Voia să‑mi scoată şi ochii, ca să nu mai găsesc drumul înapoi din iad. Aşa spunea. Sunt cuvintele lui. Se temea că, după ce mă va ucide, am să mă scol din morţi. Aiura ca un dement. Totuşi, el e cel întors din groapă, nu? Râse ascuţit, fără pic de umor, un râs aproape isteric. Voia să‑mi reteze amândouă mâinile, ca să nu mai pot căuta drumul înapoi.
Tony se gândi că omul acela fusese la un pas de a‑şi aduce ameninţările la îndeplinire şi simţi că i se face rău.
— El a fost, repetă Hilary. Acum înţelegi? A fost Frye.
— Nu putea fi machiat?
— Cum?
— Nu putea fi machiat ca să semene cu Frye?
— Ce sens ar avea?
— Nu ştiu.
— Ce ar avea de câştigat?
— Nu ştiu.
— M‑ai acuzat că mă agăţ de un pai. Ei bine, tu nu te agăţi nici de un pai. E un miraj. Adică nimic.
— Dar e posibil să fi fost altă persoană, machiată? insistă Tony.
— Cu neputinţă. Nici un machiaj nu poate fi convingător de la o distanţă atât de mică. Iar trupul era identic cu al lui Frye. Aceeaşi greutate şi înălţime. Aceeaşi osatură. Aceiaşi muşchi.
— Dar dacă era cineva deghizat, imitând vocea lui Frye...
— Ar fi mai simplu pentru tine, replică ea cu răceală. O deghizare inteligentă, indiferent cât de bizară şi inexplicabilă, e mai uşor de acceptat decât povestea mea despre un mort ridicat din groapă. Ai pomenit de vocea lui, iată altă fisură în teoria ta. Nimeni n‑ar putea imita o asemenea voce. Oh, un ventriloc excelent ar putea realiza tonul grav, frazarea şi accentul, nu însă şi acel timbru răguşit, hârşâit. Nu poţi vorbi aşa decât dacă ai un laringe anormal sau corzi vocale bolnave. Frye s‑a născut cu o malformaţie a sistemului fonator. Sau, poate, a suferit de o gravă afecţiune a gâtului când era mic. Sau, poate, şi una, şi alta. Oricum, cel care mi‑a vorbit în astă‑seară a fost Bruno Frye, nu o imitaţie reuşită. Pun prinsoare pe tot ce am mai scump.
Tony îşi dădea seama că lui Hilary nu‑i trecuse încă supărarea, dar nu putea spune dacă ea suferea de o criză de isterie sau dacă era uşor confuză. Ochii ei întunecaţi aveau o privire foarte limpede. Vorbea în fraze scurte şi precise. Arăta perfect stăpână pe ea însăşi.
— Dar Frye e mort, spuse Tony neconvins.
— A fost aici.
— Cum se poate aşa ceva?
— Ţi‑am mai spus că asta am de gând să aflu şi eu.
Tony intrase într‑o încăpere stranie, o încăpere a minţii, con­struită din imposibilităţi. Îşi amintea vag ceva dintr‑o povestire cu Sherlock Holmes. Holmes îi spusese o dată lui Watson că în munca de investigaţie, o dată ce eliminai toate posibilităţile, cu excepţia uneia singure, unica rămasă, oricât de absurdă sau de incredibilă, aceea trebuia să fie adevărată.
Oare era imposibilul posibil?
Putea un mort să meargă pe picioare?
Se gândi la inexplicabila legătură dintre ameninţările lansate de atacator şi obiectele găsite în furgoneta lui Bruno Frye. Se gândi la Sherlock Holmes şi, în cele din urmă, spuse:
— Bine.
— Bine ce? întrebă ea.
— Bine, poate a fost Frye.
— El a fost.
— Cumva... Într‑un fel... Dumnezeu ştie cum... dar poate a supravieţuit rănilor prin înjunghiere. Pare absolut imposibil, dar cred că trebuie să iau în consideraţie şi această posibilitate.
— Câtă înţelegere! exclamă ea.
Încă nu‑i trecuse supărarea. Nu era dispusă să‑l ierte prea uşor.
Se smulse din nou de lângă el şi intră în dormitorul mare.
Tony veni după ea.
Se simţea uşor amorţit. Sherlock Holmes nu pomenea nimic despre efectul gândului tulburător că nimic nu era imposibil.
Hilary scoase din debara un geamantan şi începu să‑l umple cu haine.
Tony se duse la telefonul de pe noptieră şi ridică receptorul.
— E mort. Probabil că a tăiat firele afară. Va trebui să anunţăm poliţia de la un vecin.
— Nu anunţ nimic.
— Nu‑ţi face griji, o linişti el. Situaţia s‑a schimbat. De data aceasta, îţi voi susţine eu povestea.
— Prea târziu, replică ea cu asprime.
— Ce vrei să spui? Ea nu răspunse. Smulse o bluză de pe umeraş, atât de furioasă, încât umeraşul căzu cu zgomot pe podeaua debaralei. Sper că nu mai vrei şi acum să te ascunzi într‑un hotel şi să angajezi detectivi particulari.
— Ba da. Exact asta am de gând să fac.
— Dar ţi‑am spus că te cred.
— Iar eu ţi‑am răspuns că‑i prea târziu. Prea târziu ca să mai aibă vreo importanţă.
— De ce eşti atât de dificilă?
Hilary nu‑i răspunse. Puse bluza împăturită în valiză şi se întoarse la debara, să ia alte haine.
— Ascultă‑mă, spuse Tony. Eu n‑am făcut decât să dau glas câtorva îndoieli perfect rezonabile. Aceleaşi îndoieli pe care le‑ar manifesta oricine într‑o asemenea situaţie. De fapt, aceleaşi îndoieli pe care le‑ai fi exprimat şi tu dacă eu ţi‑aş fi povestit că văzusem un mort viu. Dacă rolurile noastre s‑ar inversa, m‑aş aştepta să fii sceptică. Nu m‑aş înfuria pe tine. De ce naiba eşti aşa de irascibilă?
Hilary se înapoie de la debara, ţinând în mână alte două bluze, şi începu să împăturească una din ele. Evita să se uite la Tony.
— Am avut încredere în tine... din toate punctele de vedere, spuse ea.
— Nu ţi‑am înşelat în nici un chip încrederea.
— Eşti la fel ca toţi ceilalţi.
— Ce s‑a întâmplat mai devreme la mine acasă... n‑a fost ceva deosebit? Ea nu‑i răspunse. Ai să‑mi spui că ceea ce ai simţit astă‑seară — nu numai cu trupul, ci cu sufletul, cu mintea — ai să‑mi spui că a fost la fel cu ce ai simţi alături de oricare alt bărbat?
Hilary încercă să‑l ţină la distanţă.
Nu‑şi lua ochii de la ceea ce făcea. Puse cea de a doua bluză în valiză şi începu s‑o împăturească pe a treia. Mâinile îi tremurau.
— Ei bine, pentru mine a fost ceva deosebit, continuă Tony, decis s‑o îmblânzească. A fost perfect. Mai bine decât mi‑am închipuit vreodată că ar putea să fie. Nu numai actul sexual în sine. Faptul de a fi împreună. De a simţi aceleaşi lucruri. Ai pătruns în sufletul meu cum n‑a făcut‑o până acum nici o femeie. Când ai plecat de la mine, ai luat cu tine o parte din fiinţa mea, din sufletul meu, din inima mea, o parte vitală. Cât voi trăi, nu mă voi simţi întreg decât alături de tine. Prin urmare, dacă îţi închipui că am să te las să pleci, te înşeli amarnic. Am să mă lupt cu toată fiinţa ca să te reţin, doamna mea.
Hilary încetase să mai împăturească bluza. Stătea cu ea în mână, privind‑o ţintă.
Nimic în viaţa lui nu i păruse nici pe jumătate atât de impor­tant cât ar fi fost să ştie la ce se gândea ea.
— Te iubesc, spuse Tony.
Fără să‑şi ia privirea de la bluză, ea îi răspunse cu tremur în glas:
— Oare jurămintele sunt respectate? Sunt respectate vreodată jurămintele dintre doi oameni? Acest fel de jurăminte? Când cineva spune "Te iubesc", oare chiar gândeşte astfel? Dacă părinţii mei mă puteau sufoca cu dragostea câteva clipe, ca apoi să mă bată până mă umpleau de sânge, în cine dracu' să mai am încredere? În tine? De ce m‑aş încrede în tine? Nu se va sfârşi totul în dezamăgire şi suferinţă? Nu se întâmplă întotdeauna aşa? Mi‑e mai bine singură. Pot să‑mi port singură de grijă. Nu mi se va întâmpla nimic. Atâta doar că nu mai vreau să sufăr. M‑am săturat să sufăr. M‑am săturat definitiv! N‑am de gând să mai fac jurăminte şi să risc. Nu pot. Pur şi simplu, nu pot.
Tony se duse la ea, o prinse de umeri şi o sili să‑l privească în ochi. Buza de jos a lui Hilary tremura. Lacrimi se adunară în colţul ochilor ei frumoşi, dar ea îşi înfrână plânsul.
— Îmi porţi exact aceleaşi sentimente pe care ţi le port şi eu, spuse el. Ştiu. Simt. Sunt sigur. Nu‑mi întorci spatele, fiindcă m‑am îndoit oarecum de povestea ta. Nu acesta e motivul. Îmi întorci spatele, fiindcă începi să te îndrăgosteşti şi asta te înspăimântă de moarte. Te înspăimântă din pricina părinţilor tăi. Din pricina a ceea ce ţi‑au făcut. Din pricina bătăilor pe care le‑ai luat de la ei. Din pricina a multe alte lucruri despre care nu mi‑ai povestit până acum. Fugi de sentimentele pe care mi le porţi, fiindcă suferinţele din copilărie te‑au distrus sufleteşte. Dar mă iubeşti. Da, da, mă iubeşti. Şi tu ştii asta foarte bine. Ea nu putea vorbi. Clătină din cap: nu, nu, nu. Nu‑mi spune că nu‑i adevărat, continuă Tony. Avem nevoie unul de celălalt, Hilary. Eu am nevoie de tine, fiindcă toată viaţa m‑am temut să risc în legătură cu lucrurile: cu banii, cu cariera mea, cu arta mea. Întotdeauna am fost deschis faţă de oameni, faţă de relaţiile schimbătoare, dar niciodată faţă de situaţiile schimbătoare. Cu tine şi datorită ţie, pentru prima oară sunt dispus să mă îndepărtez câţiva paşi de siguranţa unui salariu în serviciul public. Iar acum, când mă gândesc serios să pictez ca să‑mi câştig existenţa, nu mă simt vinovat şi leneş ca altădată. Nu mă mai gândesc la discursurile tatei despre bani, răspundere şi cruzimea sorţii, ca odinioară. Când visez la o viaţă de artist, nu‑mi mai fuge gândul la crizele financiare suferite de familia noastră, la vremurile când nu aveam suficientă hrană, când uneori eram la un pas de‑a nu mai avea un acoperiş deasupra capului. În sfârşit, sunt capabil să dau uitării toate acestea. Încă nu sunt într‑atât de puternic, încât să renunţ la slujbă şi să‑mi iau zborul. Dumnezeule, nu. Nu încă. Dar, datorită ţie, mă pot vedea practicând pictura ca meserie, pot anticipa în mod serios această zi, lucru pe care nu‑l puteam face cu o săptămână în urmă.
Pe obrajii ei se prelingeau lacrimi.
— Eşti atât de bun la suflet, spuse ea. Eşti un artist minunat şi sensibil.
— Iar tu ai nevoie de mine la fel de mult cum am şi eu nevoie de tine, zise el. Fără mine ai să‑ţi clădeşti o cochilie mai groasă şi mai rezistentă. Ai să sfârşeşti în singurătate şi amărăciune. Tu ai fost întotdeauna în stare să rişti în materie de lucruri — bani, carieră. În schimb, n‑ai fost capabilă să rişti cu oamenii. Vezi? Din acest punct de vedere, ne deosebim. Ne completăm. Putem învăţa unul de la celălalt. Ne putem ajuta să evoluăm. Ca şi cum fiecare din noi ar fi numai jumătate de om, iar acum amândoi ne‑am găsit jumătatea lipsă. Sunt al tău. Tu eşti a mea. Toată viaţa noastră am căutat, am bâjbâit prin întuneric, încercând să ne găsim unul pe celălalt.
Hilary scăpă din mâini bluza galbenă pe care voia să‑o pună în valiză şi se aruncă de gâtul lui.
Tony o strânse la piept şi‑i sărută buzele sărate.
Câteva clipe rămaseră înlănţuiţi. Nici unul nu reuşea să scoată o vorbă.
În cele din urmă, el spuse:
— Priveşte‑mă în ochi.
Ea îşi ridică fruntea.
— Ai ochi atât de negri.
— Spune‑mi, o îndemnă el.
— Ce să‑ţi spun?
— Ceea ce vreau să aud. Ea îi sărută colţurile buzelor. Spune‑mi, repetă el.
— Te... te iubesc.
— Încă o dată.
— Te iubesc, Tony. Te iubesc. Te iubesc cu adevărat.
— A fost chiar aşa de greu?
— Da. Pentru mine a fost.
— Îţi va fi din ce în ce mai uşor, pe măsură ce vei repeta aceste cuvinte.
— Voi avea grijă să exersez cât mai mult, spuse ea.
Zâmbea şi plângea în acelaşi timp.
Tony era conştient că inima îi creştea în piept, ca un balon din ce în ce mai mare, şi se simţea pe punctul de a exploda de fericire. În ciuda nopţii nedormite, se simţea plin de energie, per­fect treaz şi extrem de conştient de femeia deosebită pe care o strângea în braţe, de căldura ei, de rotunjimile ei încântătoare, de moliciunea înşelătoare, de elasticitatea minţii şi cărnii ei, de par­fumul ei vag, de parfumul natural şi tentant al părului şi al pielii ei curate.
— Acum, că ne‑am regăsit unul pe celălalt, totul va fi bine, spuse el.
— Nu înainte de a afla despre Bruno Frye. Sau cine o fi el. Sau ce‑o fi el. Nimic nu va fi bine până nu vom şti că este mort şi îngropat o dată pentru totdeauna.
— Dacă vom rămâne împreună, spuse Tony, vom trece cu bine peste toate încercările. Nu se va atinge de tine atâta timp cât îţi voi sta alături. Îţi făgăduiesc.
— Am încredere în tine. Şi... totuşi... mă înspăimântă.
— Nu‑ţi fie teamă.
— Nu mă pot stăpâni, zise ea. În plus, mi se pare mai normal să mă înspăimânte.
Tony se gândi la distrugerile de la parter, la ţăruşii ascuţiţi şi la săculeţii cu usturoi găsiţi în furgoneta lui Frye şi trase con­cluzia că Hilary avea dreptate. Era mai normal să‑i fie frică de Bruno Frye.
Un mort viu?
Ea se cutremură de un fior, pe care i‑l transmise şi lui Tony.





II
Morţii şi morţii vii

Bunătatea vorbeşte în şoaptă.
Răul urlă.
Proverb tibetan

Bunătatea vorbeşte în şoaptă.
Răul vorbeşte în şoaptă.
Proverb din Bali



5

Marţi dimineaţă oraşul Los Angeles fusese zguduit de un cutremur de intensitate medie pentru a doua oară în opt zile. Cutremurul atinsese 4,6 grade pe scara Richter, după cum se înregistrase la Cal Tech, şi durase douăzeci şi trei de secunde.
Nu se produseseră pagube mari şi majoritatea locuitorilor oraşului aminteau despre cutremur doar ca subiect de glume. Spuneau în glumă că arabii ar fi intrat în posesia unei părţi a ţării, acea parte care nu reuşise să‑şi plătească datoriile la petrol. În seara aceea la televiziune Johnny Carson avea să declare că Dolly Parton provocase seismul, dându‑se jos din pat prea brusc. Cu toate acestea, pentru persoanele mutate recent în oraş cele douăzeci şi trei de secunde nu fuseseră câtuşi de puţin amuzante şi nu le venea să creadă că vor ajunge vreodată să privească cu nepăsare pământul care li se mişca sub tălpi. Fireşte, peste un an aveau şi ei să facă glume despre alte cutremure.
Până la cutremurul cel mare.
Ceea ce‑i făcea pe californieni să glumească pe seama zguduiturilor şi a zgâlţâielilor mai mici era o spaimă nerostită, profund ascunsă în subconştient, în legătură cu acel uriaş cutremur care avea să pună capăt tuturor cutremurelor. Dacă te gândeai prea mult la posibilitatea unui cataclism, la pământul care ţi‑ar putea fugi de sub picioare, ajungeai să fii paralizat de spaimă. Viaţa trebuie să continue, oricare ar fi riscurile. În defi­nitiv, cutremurul cel mare s‑ar putea produce abia după o sută de ani. Sau poate niciodată. Iernile din est, cu zăpadă abundentă şi temperaturi sub zero grade, făceau mai multe victime decât cutremurele din California. Viaţa în ţinutul bântuit de uragane al Floridei şi în câmpiile măturate de tornade din Vestul Mijlociu era deopotrivă de riscantă ca şi cea de pe falia San Andreas. Iar când fiecare naţiune a globului îşi procura sau încerca să‑şi pro­cure armament nuclear, furia pământului părea mai puţin înfricoşătoare decât furia agresivă a oamenilor. Alungând ameninţarea cutremurului undeva în viitor, californienii reuşeau să atenueze sentimentul pericolului, găsind o sursă de umor în potenţialul dezastru şi pretinzând că viaţa pe pământul instabil nu‑i afecta în nici un fel.
Dar în acea zi de marţi, la fel ca în toate celelalte zile în care pământul se mişca simţitor, mai mulţi oameni decât de obicei aveau să depăşească viteza limită pe autostrăzi, grăbindu‑se la lucru sau la distracţii, mergând acasă sau la prieteni, la iubiţi, nici unul dintre ei nu era conştient că trăia într‑un ritm ceva mai rapid decât cu o zi în urmă. Un număr mai mare de bărbaţi cereau divorţ decât într‑o zi fără cutremure. Mai multe soţii îşi părăseau bărbaţii decât în ziua precedentă. Mai multe persoane hotărau să se căsătorească. Un număr mai mare de amatori de jocuri de noroc făceau planuri să‑şi petreacă sfârşitul de săptămână la Las Vegas. Prostituatele aveau clienţi noi. Şi, fără îndoială, exista o creştere substanţială a activităţii sexuale între soţi şi soţii, între îndrăgostiţi, între adolescenţi fără experienţă, aflaţi la primele tentative stângace. Nu existau dovezi incontestabile ale aspectu­lui erotic al activităţii seismice. Dar în decursul anilor, la mai multe grădini zoologice, numeroşi sociologi şi psihologi behaviorişti observaseră că primatele — gorile, cimpanzei şi uran­gutani — se angajau într‑un număr anormal de mare de acuplări frenetice în orele de după un cutremur de intensitate mare sau mijlocie, şi era logic să se presupună că, cel puţin în materie de organe reproducătoare, omul nu se deosebea prea mult de rudele lui mai primitive.
Majoritatea californienilor nutreau convingerea orgolioasă că erau adaptaţi perfect la viaţa dintr‑un ţinut al cutremurelor, dar în moduri de care nu erau conştienţi, tensiunea psihologică îi modela şi‑i schimba continuu. Teama de catastrofa iminentă era ca o şoaptă omniprezentă care bântuia subconştientul, o şoaptă extrem de obsedantă, care modela comportamentul şi caracterul oamenilor mai mult decât îşi dădeau ei seama.
Fireşte, nu era decât o şoaptă între multe altele.
Pe Hilary n‑o surprinse reacţia poliţiei la povestea ei şi încercă să nu se lase impresionată.
La mai puţin de cinci minute după ce Tony anunţase poliţia de la locuinţa unui vecin şi la aproximativ treizeci şi cinci de minute înainte de cutremurul de dimineaţă, doi poliţişti în uni­formă se prezentară la locuinţa lui Hilary într‑o maşină alb cu negru, clipind din girofar, fără sirenă. Cu politeţe şi superficia­litate plictisită, tipică profesiei, îşi notară conştiincioşi versiunea lui Hilary asupra incidentului, identificară locul prin care intrusul pătrunsese în casă (tot o fereastră de la birou), întocmiră o listă generală a distrugerilor din salon şi din sufragerie şi adunară celelalte informaţii necesare pentru redactarea corectă a unui raport cu privire la infracţiune. Întrucât Hilary declarase că ata­catorul purta mănuşi, cei doi poliţişti deciseră să nu se mai com­plice chemând specialişti care să caute amprente.
Îi surprinse insistenţa ei că bărbatul care o atacase era acelaşi pe care credea că‑l ucisese joia trecută. Interesul lor nu avea nimic de‑a face cu dorinţa de a determina dacă ea identificase în mod corect făptaşul, îşi formară o opinie de îndată ce auziră relatarea ei. În ceea ce‑i privea pe ei, era cu neputinţă ca ataca­torul să fi fost Bruno Frye. Îi cerură să relateze atacul de mai multe ori şi o întrerupseră frecvent, pentru a‑i pune întrebări, dar nu voiau decât să‑şi dea seama dacă se înşela, dacă era isterică, dacă avea mintea tulburată sau dacă minţea. După un timp, traseră concluzia că era vag tulburată în urma şocului, confuzia datorându‑se asemănării dintre intrus şi Bruno Frye.
— Vom porni de la descrierea pe care ne‑aţi dat‑o, îi spuse unul din poliţişti.
— Totuşi, nu putem da un mort în urmărire generală, preciză celălalt. Nu mă îndoiesc că înţelegeţi.
— A fost Bruno Frye, declară cu încăpăţânare Hilary.
— Ei bine, aşa nu putem continua, domnişoară Thomas.
Deşi Tony îi susţinu relatarea cum se pricepu mai bine, având în vedere că nu‑l văzuse pe atacator, argumentele şi poziţia lui în cadrul poliţiei din Los Angeles nu‑i impresiona prea mult, sau chiar deloc, pe poliţiştii în uniformă. Cei doi ascultară politicoşi, încuviinţând din cap tot timpul, dar rămaseră la părerea lor.
La douăzeci de minute după cutremurul de dimineaţă Tony şi Hilary rămaseră în pragul uşii de la intrare, urmărind din ochi limuzina negru cu alb a poliţiei, care ieşea de pe alee.
— Şi acum? întrebă ea dezamăgită.
— Şi acum, îţi vei termina de făcut valiza, apoi vom merge la mine acasă. După aceea voi suna la birou şi voi sta de vorbă cu Harry Lubbock.
— Despre cine e vorba?
— Despre şeful meu. Căpitanul Lubbock. Mă cunoaşte foarte bine şi ne respectăm unul pe celălalt. Harry ştie că nu mă lansez pe o pistă dacă nu am motive temeinice. Am să‑i cer să‑l mai cerceteze o dată pe Bruno Frye, să caute să obţină mai multe date despre el. La rândul lui, Harry îl poate constrânge pe şeriful Laurenski mai mult decât a făcut‑o până acum. Nu‑ţi face griji. Într‑un fel sau altul, voi iniţia o cercetare.
Cu toate acestea, trei sferturi de oră mai târziu, în bucătăria lui Tony, când acesta sună la birou, nu reuşi să obţină de la Harry Lubbock ceea ce dorea. Căpitanul îl ascultă până la capăt şi spuse că nu se îndoia că Hilary era convinsă că‑l văzuse pe Bruno Frye, dar că el nu vedea nici un motiv pentru care să deschidă o investigare a lui Frye în legătură cu o infracţiune comisă la câteva zile după decesul respectivului. Nu era dispus să accepte nici şansa de unu la un milion ca legistul să se fi înşelat şi ca Frye să fi supravieţuit unei hemoragii masive, unei autopsii şi unei congelări în morgă. Harry se arătă înţelegător, blând, extrem de răbdător, dar era limpede că nu socotea datele oferite de Hilary ca fiind demne de încredere, închipuindu‑şi că percepţia ei era deformată de spaimă şi isterie.
Tony se aşeză lângă ea pe unul dintre cele trei scaune de bar şi‑i povesti ce spusese Lubbock.
— Isterie! exclamă Hilary. Doamne, m‑am săturat de acest cuvânt! Toată lumea crede că mi‑am ieşit din minţi de spaimă. Toţi sunt perfect convinşi că am ajuns o epavă care nu mai ştie ce vorbeşte. Ei bine, dintre toate femeile pe care le cunosc, sunt ultima care şi‑ar pierde capul într‑o asemenea situaţie.
— Sunt de acord cu tine, spuse Tony. Eu n‑am făcut decât să‑ţi spun cum vede lucrurile Harry.
— La dracu'!
— Întocmai.
— Dar sprijinul tău nu înseamnă nimic?
Tony schiţă o grimasă.
— Harry crede că nici eu nu sunt perfect lucid, după cele întâmplate cu Frank.
— Cu alte cuvinte, eşti şi tu isteric.
— Doar zguduit. Oarecum tulburat.
— Chiar aşa a spus?
— Da.
— Poate că meritai, zise Hilary, amintindu‑şi cum Tony descrisese starea ei în exact aceleaşi cuvinte, după ce auzise, pentru prima oară, povestea despre mortul revenit la viaţă.
— Poate că meritam.
— Ce‑a spus Lubbock când i‑ai pomenit despre ameninţări: ţăruşul bătut în inimă, gura umplută cu usturoi şi toate celelalte?
— A fost de acord că‑i vorba de o uluitoare coincidenţă.
— Numai atât? O simplă coincidenţă?
— Deocamdată, asta‑i părerea lui, răspunse Tony.
— La dracu'!
— Nu mi‑a spus de la obraz, dar sunt convins că‑şi închipuie că săptămâna trecută ţi‑am destăinuit ce s‑a găsit în furgoneta lui Frye.
— Dar tu nu mi‑ai spus nimic.
— Ştii bine că nu, la fel cum ştiu şi eu. Dar presupun că toţi ceilalţi vor crede altceva.
— Parcă spuneai că eşti în relaţii bune cu Lubbock şi că vă respectaţi reciproc.
— Adevărat, încuviinţă Tony. Dar, după cum ţi‑am spus, Harry crede că nici eu nu sunt în apele mele. După părerea lui, îmi voi reveni în câteva zile, o săptămână, când voi depăşi şocul provocat de moartea colegului meu. Îşi închipuie că atunci voi renunţa să‑ţi mai susţin versiunea. Eu sunt convins că nu voi renunţa, fiindcă ştiu că nu aveai cunoştinţă de cărţile oculte şi de celelalte obiecte din furgoneta lui Frye. Totodată, am o foarte mare bănuială că, într‑un fel sau altul, Frye s‑a întors. Dumnezeu ştie cum. Dar, pentru a‑l convinge pe Harry, am nevoie de ceva mai mult decât de o simplă bănuială, aşa că nu‑l pot învinovăţi că se arată sceptic.
— Şi până atunci?
— Până atunci cazul nu prezintă interes pentru secţia de cri­minalistică. Nu e de competenţa noastră. Va fi investigat ca ori­care alt caz de intrare prin efracţie şi tentativă de atac cu unul sau mai mulţi autori necunoscuţi.
Hilary se încruntă.
— Ceea ce înseamnă că nu se va face mare lucru.
— Din păcate, mă tem că aşa stau lucrurile. Poliţia nu poate face mai nimic în cazul unei astfel de reclamaţii. Astfel de cazuri se rezolvă de obicei — dacă se rezolvă — după mult timp, dacă individul este prins asupra faptei, adică spărgând altă locuinţă sau atacând altă femeie, şi dacă mărturiseşte şi alte infracţiuni, reprezentând cazuri nerezolvate până în acel moment.
Hilary se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin mica bucătărie.
— Aici se întâmplă ceva straniu şi înfricoşător. Nu pot aştepta o săptămână, până îl vei convinge tu pe Lubbock. Frye m‑a ameninţat că se va întoarce. Va încerca în continuare să mă ucidă, până când unul din noi va fi mort. Definitiv şi irevocabil. Şi‑ar putea face apariţia oriunde şi oricând.
— Nu vei fi în pericol dacă vei rămâne aici până când vom rezolva misterul, spuse Tony. Sau, cel puţin, până vom obţine o dovadă care să‑l convingă pe Harry Lubbock. Aici vei fi în si­guranţă. Frye — dacă despre el e vorba — nu va şti unde să te găsească.
— De unde eşti atât de sigur? întrebă ea.
— Doar nu‑i atotştiutor.
— Nu?
Tony se încruntă.
— Ia stai puţin. Doar nu vrei să spui că are puteri supranatu­rale sau vedere interioară, sau mai ştiu eu ce.
— N‑am să afirm aşa ceva, dar nici nu elimin posibilitatea, răspunse Hilary. Uite ce e, o dată ce ai acceptat posibilitatea ca, într‑un fel sau altul, Frye să fie încă în viaţă, cum poţi să elimini orice altă eventualitate? Aş putea să încep să cred chiar în spiriduşi, în pitici şi în Moş Crăciun. Însă ceea ce voiam să spun este că, poate, pur şi simplu, ne‑a urmărit până aici.
Tony ridică din sprâncene.
— Să ne urmărească de la tine de acasă?
— Este o posibilitate.
— Nu. Nu este.
— Eşti absolut convins?
— Când am sosit eu la tine acasă, el a fugit.
Ea se opri în loc şi rămase în mijlocul bucătăriei, înconjurându‑şi trupul cu braţele.
— Poate a rămas undeva prin apropiere, la pândă, aşteptând să vadă ce vom face şi unde ne vom duce.
— Foarte puţin probabil. Chiar dacă ar fi rămas pe aproape după venirea mea, nu mă îndoiesc că a şters‑o când a văzut venind maşina de poliţie.
— Nu poţi merge pe această presupunere, îl contrazise Hilary. În cazul cel mai fericit, avem de a face cu un nebun. În cel mai rău caz, ne confruntăm cu necunoscutul, cu ceva care depăşeşte atât de mult puterea noastră de înţelegere, încât pericolul e greu de imaginat. Oricare ar fi situaţia, nu te poţi aştepta ca Frye să gândească şi să se comporte ca un om normal. Orice ar fi el, cu siguranţă că nu‑i un om ca toţi ceilalţi.
Tony o privi fix un moment, apoi îşi trecu palma peste faţă cu un gest obosit.
— Ai dreptate.
— Deci, eşti chiar atât de sigur că n‑am fost urmăriţi până aici?
— Păi... n‑am verificat, mărturisi Tony. Nu mi‑a dat prin gând.
— Nici mie. Până în clipa aceasta. Deci, din câte ne putem da seama, în momentul de faţă ar putea fi afară, supraveghind apartamentul.
Gândul îl tulbură pe Tony. Se ridică în picioare.
— Ar trebui să fie al dracului de îndrăzneţ ca să se aventureze până aici.
— Dar este îndrăzneţ!
Tony încuviinţă din cap.
— Da. Ai dreptate şi de astă dată.
Rămase o clipă pe loc, căzând pe gânduri, apoi ieşi din bucătărie.
Ea îl urmă.
— Unde te duci?
El străbătu salonul, îndreptându‑se spre ieşire.
— Rămâi aici. Mă duc să arunc o privire prin împrejurimi.
— Nici vorbă, protestă categoric Hilary. Merg cu tine.
El se opri cu mâna pe clanţă.
— Dacă Frye e afară, cu ochii pe noi, vei fi mult mai în si­guranţă rămânând aici.
— Dar dacă eu te aştept pe tine... şi se întoarce altcineva?
— E ziua în amiaza mare, o linişti Tony. Nu mi se va întâmpla nimic rău.
— Violenţa nu ţine numai de întuneric, îl preveni Hilary. Oamenii sunt ucişi ziua în amiaza mare la tot pasul. Eşti poliţist. Ştii asta foarte bine.
— Am la mine revolverul. Îmi pot purta singur de grijă.
Hilary clătină din cap, neclintită în hotărârea ei.
— Nu stau aici, rozându‑mi unghiile. Să mergem.
Afară se opriră lângă balustrada terasei şi priviră în jos, la vehiculele din parcarea complexului de apartamente. La ora aceea în parcare nu erau prea multe maşini. Cei mai mulţi locatari plecaseră la serviciu cu peste o oră în urmă. În afară de jeepul albastru al lui Tony mai erau şapte maşini. Lumina strălucitoare a soarelui se răsfrângea pe crom, preschimbând o parte din geamuri în oglinzi.
— Cred că toate îmi sunt cunoscute, spuse Tony. Aparţin vecinilor.
— Eşti absolut convins?
— Nu chiar.
— Vezi pe careva în vreo maşină?
El îşi încordă privirea.
— Nu‑mi dau seama. Bate soarele în geamuri.
— Să mergem să ne uităm mai de aproape, îl îndemnă ea.
Jos, în parcare, văzură că în maşini nu era nimeni. Prin preajmă nu se zărea nici o figură necunoscută.
— Bineînţeles, spuse Tony, oricât de îndrăzneţ ar fi, e puţin probabil să ne pândească chiar din pragul casei. Şi cum nu există decât un singur drum de acces spre şi dinspre complexul de apartamente, ne‑ar putea urmări de la distanţă.
Ieşiră dintre zidurile complexului şi porniră pe alee. Se uitară spre nord, apoi spre sud, pe toată lungimea străzii umbrite de copaci. Era un cartier de blocuri, case şi vile împrejmuite de grădini, aproape toate lipsite de spaţii de parcare, prin urmare, chiar şi la acea oră de dimineaţă, într‑o zi de lucru, multe maşini se găseau parcate de‑a lungul ambelor borduri.
— Vrei să le verifici? întrebă Hilary.
— E pierdere de timp. Dacă are binoclu, poate supraveghea aleea de la o depărtare de patru cvartale. Ar trebui să mergem cale de patru cvartale în toate direcţiile, dar chiar şi atunci, ar putea demara şi pleca înainte de venirea noastră.
— Dar, dacă pleacă, îl putem vedea. Bineînţeles că nu‑l vom putea opri, însă, cel puţin, vom şti precis că ne‑a urmărit. Şi vom şti ce maşină conduce.
— Nu şi dacă e la distanţă de trei cvartale, o contrazise Tony. N‑am fi suficient de aproape ca să fim siguri că e el. În plus, ar putea, pur şi simplu, să coboare din maşină şi să pornească pe jos, ca apoi să revină după plecarea noastră.
Lui Hilary aerul îi părea sufocant, era chinuitor să‑l tragă adânc în piept. Ziua promitea să fie caniculară, mai ales pentru un sfârşit de septembrie, totodată, avea să fie o zi umedă, îndeosebi în Los Angeles, unde aerul era aproape întotdeauna uscat. Cerul era adânc şi senin, de un albastru intens. Deja din pavaj se ridicau aburi de căldură, ca nişte şerpi încolăciţi. Adierea molcomă aducea râsete ascuţite şi melodioase, copiii se jucau în piscina de peste drum.
Într‑o astfel de zi era greu să‑ţi păstrezi credinţa în morţi reveniţi printre cei vii.
Hilary oftă şi spuse:
— Deci, cum aflăm dacă‑i pe aproape şi dacă ne pândeşte?
— Nu avem cum să fim siguri.
— Mă temeam că asta ai să spui.
Hilary privi în lungul străzii, pe care se amestecau lumini şi umbre. Spaimă ascunsă în lumina soarelui. Teroare pândind din spatele frumoşilor palmieri, a zidurilor strălucitoare de stuc şi a acoperişurilor cu ţiglă spaniolă.
— Paranoia Avenue, spuse ea.
— Paranoia City până se termină asta.
Se întoarseră de la stradă şi traversară parcarea pietruită din faţa complexului de apartamente.
— Şi acum ce facem? întrebă ea.
— Cred că amândoi avem nevoie de puţină odihnă.
Hilary nu se simţise niciodată atât de istovită. Ochii o ustu­rau de nesomn şi aproape că nu suporta lumina puternică a soarelui. Îşi simţea gura năclăită şi avea pe limbă un gust ca de rumeguş, pe dinţi i se aşternuse o peliculă neplăcută de tartru şi‑şi simţea limba încărcată. O dureau toate oasele, muşchii şi ten­doanele, din cap până în picioare, iar faptul că‑şi dădea seama că această stare se datora cel puţin pe jumătate tensiunii psihice mai curând decât epuizării fizice nu ajuta la mare lucru.
— Ştiu că avem nevoie de odihnă, încuviinţă ea. Dar tu chiar crezi că ai să poţi dormi?
— Înţeleg ce vrei să spui. Sunt frânt de oboseală, dar gândurile nu‑mi dau pace. Nu‑mi va fi uşor să adorm.
— Aş vrea să pun expertului legist o întrebare, două, spuse Hilary. Sau cui a făcut autopsia. Poate că, după ce voi avea unele răspunsuri, voi reuşi să aţipesc puţin.
— OK, se învoi Tony. Să încuiem apartamentul şi să plecăm la morgă chiar acum.
Câteva minute mai târziu, plecară de la locuinţa lui Tony în jeepul cel albastru, verificând dacă nu cumva erau urmăriţi, dar nu venea nimeni pe urmele lor. Bineînţeles, aceasta nu însemna că Frye nu se găsea într‑una dintre maşinile parcate de‑a lungul străzii străjuite de copaci. Dacă mai devreme îi urmărise de la casa lui Hilary, nu avea de ce să mai pornească după ei, fiindcă deja aflase unde se ascundeau.
— Dacă intră în casă în absenţa noastră? întrebă Hilary. Dacă se ascunde în apartament, aşteptând să ne întoarcem?
— Am două încuietori la uşă, îi explică Tony. Una din ele e cea mai sigură din câte există în comerţ. Va trebui să spargă uşa cu toporul. Singura cale ar fi să spargă o fereastră de la balcon. Iar dacă ne aşteaptă înăuntru, vom şti cu mult înainte să punem piciorul în casă.
— Dar dacă găseşte altă cale de acces?
— Nu există altă cale, insistă Tony. Ca să pătrundă pe una dintre celelalte ferestre, ar trebui să urce până la etajul al doilea pe un zid neted ca în palmă şi să se caţere în văzul tuturor. Cu siguranţă că cineva l‑ar observa. Nu te frământa. Locuinţa mea e un adăpost sigur.
— Poate e în stare să treacă prin uşă. Înţelegi? insistă ea pe un ton nu prea convins. Ca o fantomă. Sau, poate, e în stare să se transforme în abur şi să treacă prin gaura cheii.
— Doar nu crezi în astfel de prostii, exclamă Tony.
Ea încuviinţă din cap.
— Ai dreptate.
— Nu are nici un fel de putere supranaturală. Azi‑noapte a fost nevoit să spargă un geam ca să pătrundă în locuinţa ta.
Porniră spre centru, prin circulaţia intensă de la acea oră. Epuizarea fizică afecta raţiunea de regulă puternică a lui Hilary, care o ferea de boala primejdioasă a neîncrederii în sine, lăsând‑o astfel neobişnuit de vulnerabilă. Pentru prima oară de când dăduse cu ochii de Frye ieşind din sufragerie, începu să se întrebe dacă într‑adevăr văzuse ceea ce‑şi închipuia că văzuse.
— Oare nu sunt în toate minţile? îl întrebă ea pe Tony.
El îi aruncă o privire, apoi îşi concentră din nou atenţia la trafic.
— Ba eşti. Eşti în toate minţile. Ai văzut ceva. Doar nu ţi‑ai distrus singură casa. Nu ţi‑ai imaginat, pur şi simplu, că intrusul semăna cu Bruno Frye. Recunosc că, la început, aşa am crezut şi eu. Acum însă ştiu că nu ai mintea tulburată.
— Bine, dar... un mort care umblă? Nu‑i mai mult decât se poate accepta?
— E la fel de dificil de acceptat ca şi cealaltă teorie: doi psi­hopaţi distincţi, amândoi suferind de aceleaşi năluciri, amândoi obsedaţi de o teamă exagerată de vampiri, şi care te atacă în decursul aceleiaşi săptămâni. De fapt, cred că‑i oarecum mai uşor de crezut că, într‑un fel sau altul, Frye trăieşte.
— Poate te‑ai molipsit şi tu de la mine.
— De ce anume să mă molipsesc?
— De ţicneală.
El zâmbi.
— Ţicneala nu‑i ca o răceală oarecare. Nu te poţi molipsi prin tuse... sau printr‑un sărut
— N‑ai auzit de "psihoză în masă"?
Tony frână la semafor şi spuse:
— "Psihoză în masă"? Nu‑i cumva un program de bunăstare socială pentru nebunii privaţi de drepturi şi care nu‑şi pot per­mite o ţicneală proprie?
— Îţi arde de glume tocmai acum?
— Mai ales acum!
— Dar de isterie în masă ai auzit?
— Nu se numără printre distracţiile mele preferate.
— Vreau să spun că, poate, avem de a face cu aşa ceva.
— Nu. Imposibil, spuse el. Nu suntem decât doi. Nu‑i suficient ca să ne putem numi mase.
Ea zâmbi.
— Doamne, ce fericită sunt că eşti aici. Ar fi cumplit să lupt de una singură.
— De acum încolo nu vei mai fi niciodată singură.
Ea îi puse o mână pe umăr.
La unsprezece şi un sfert ajunseră la morgă.ân biroul medicului legist, Hilary şi Tony aflară de la secretară că şeful secţiei de medicină legală nu efectuase autopsia pe cadavrul lui Bruno Frye. În zilele de joi şi vineri ale săptămânii precedente şeful secţiei plecase la San Francisco, la o conferinţă. Autopsia fusese lăsată în seama asistentului, care făcea parte din echipa şefului.
Vestea îi dădu lui Hilary speranţa că, poate, exista o soluţie simplă la întoarcerea din mormânt a lui Bruno Frye. Poate că asistentul căruia îi fusese încredinţată autopsia nu‑şi făcuse dato­ria, poate era un om comod care, o dată scăpat de sub suprave­gherea permanentă a şefului, sărise peste autopsia propriu‑zisă şi întocmise un raport fictiv.
Speranţa i se spulberă când îl întâlni pe Ira Goldfield, tânărul medic care răspunsese de autopsie. Abia trecut de treizeci de ani, doctorul Goldfield era un bărbat frumos, cu ochi albaştri şi pătrunzători, cu păr bogat şi cârlionţat. Medicul se arătă prie­tenos, energic, isteţ, vădit interesat de munca lui şi mult prea devotat meseriei ca să nu facă o treabă perfectă.
Goldfield îi conduse într‑o mică sală de şedinţe ce mirosea a dezinfectant cu parfum de brad şi a fum de ţigară. Se aşezară la o masă dreptunghiulară, pe care se găseau vreo şase cărţi medi­cale, pagini de rapoarte de laborator şi foi trase la imprimantă.
— Cum să nu! confirmă Goldfield. Îmi amintesc de el. Bruno Graham... ba nu... Gunther. Bruno Gunther Frye. Două răni prin înjunghiere, una din ele superficială, cealaltă foarte profundă şi fatală. Muşchi abdominali cum rar mi‑a fost dat să văd în viaţa mea. Clipi spre Hilary şi spuse: Oh, da... Sunteţi femeia care... l‑a înjunghiat.
— În legitimă apărare, interveni Tony.
— Nu m‑am îndoit nici o clipă, îl linişti doctorul Goldfield. După opinia mea de specialist, ar fi fost puţin probabil ca domnişoara Thomas să învingă într‑un atac împotriva acestui om. Era un uriaş. Ar fi dat‑o deoparte ca pe un copil. Goldfield se uită din nou la Hilary. Din câte scrie în raportul poliţiei şi în relatările din presă, Frye v‑a atacat fără să ştie că aveaţi în mână un cuţit.
— Adevărat. Credea că nu sunt înarmată.
Goldfield încuviinţă din cap.
— Mi‑am închipuit. Dată fiind diferenţa de înălţime şi de forţă, era singura posibilitate de a‑i veni de hac, fără să vi se întâmple nimic grav. Vreau să spun că omul acela avea bicepşi, tricepşi şi antebraţe ieşite din comun. Cu zece sau cincisprezece ani în urmă ar fi putut participa cu succes la concursuri de cul­turism. Mare noroc aţi avut, domnişoară Thomas. Dacă nu l‑aţi fi luat prin surprindere, v‑ar fi putut frânge în două. La propriu. Şi încă fără prea mare efort. Clătină din cap, încă impresionat de trupul lui Frye. Ce doreaţi să mă întrebaţi în legătură cu el?
Tony aruncă o privire către Hilary, care ridică din umeri.
— Acum, că suntem aici, pare un lucru fără sens.
Goldfield se uită de la unul la celălalt cu un zâmbet curios, vag şi încurajator pe chipul său frumos.
Tony îşi drese glasul.
— Sunt de acord cu Hilary. Pare de prisos, acum că v‑am cunoscut.
— Aţi intrat cu un aer atât de sumbru şi misterios, spuse binevoitor Goldfield. Mi‑aţi stârnit curiozitatea. Nu mă puteţi lăsa astfel.
— Ei bine, se hotărî Tony, am venit ca să aflăm dacă, de fapt, autopsia a fost efectuată.
Goldfield nu înţelese.
— Dar ştiaţi dinainte de a mă întreba pe mine. Agnes, secre­tara şefului de secţie, trebuie să vă fi informat...
— Voiam să auzim acest lucru chiar din gura dumneavoastră, spuse Hilary.
— Tot nu înţeleg.
— Ştiam că a fost redactat un raport de autopsie, explică Tony. Dar nu ştiam precis dacă a fost efectuată şi autopsia pro‑priu‑zisă.
— Acum însă, după ce v‑am cunoscut, se grăbi să adauge Hilary, nu mai avem nici o îndoială.
Goldfield îşi lăsă capul într‑o parte.
— Adică... v‑aţi închipuit că am înaintat un raport fictiv, fără să mă mai obosesc să deschid cadavrul?
Nu părea jignit, ci doar uimit.
— Am sperat să existe această şansă, recunoscu Tony. Dar era greu de crezut.
— Nu în această secţie, spuse Goldfield. Şeful e un bătrân al dracului de sever. Ne obligă să ne facem datoria. Dacă vreunul dintre noi nu şi‑ar face treaba, ne‑ar jupui de vii.
Din tonul afectuos al lui Goldfield se vedea limpede că îl admira mult pe medicul legist.
— Prin urmare, nu aveţi nici o îndoială că Bruno Frye era... mort? întrebă Hilary.
Goldfield o privi cu gura căscată, de parcă tocmai i se ceruse să stea în cap şi să recite o poezie.
— Mort? Cum aşa, bineînţeles că era mort!
— Aţi efectuat autopsia completă? întrebă Tony.
— Da. L‑am tăiat... Goldfield se opri brusc, se gândi o clipă, două, apoi continuă: Nu. N‑a fost o autopsie completă, în sen­sul la care probabil vă referiţi. Nu o disecţie a fiecărei părţi a cor­pului, ca la lecţiile de anatomie. Ziua aceea a fost extrem de plină. Au fost aduse multe cadavre. Şi nu aveam prea mulţi oameni disponibili. Oricum, n‑a fost nevoie să‑l deschid com­plet pe Frye. Rana din abdomen era fatală. N‑avea rost să‑i deschid toracele şi să mă uit la inimă. N‑aş fi aflat nimic nou dacă i‑aş fi cântărit organele interne şi dacă i‑aş fi scormonit în craniu. Am făcut o examinare exterioară foarte amănunţită, apoi am deschis şi mai mult cele două răni, ca să stabilesc amploarea distrugerii şi să mă asigur că cel puţin una din ele fusese cauza­toare de moarte. Dacă n‑ar fi fost înjunghiat în casa dumnea­voastră, în timp ce vă ataca... dacă împrejurările morţii lui ar fi fost mai puţin clare, poate aş fi făcut mai multe investigaţii. Dar era limpede că, în cazul în speţă, nu avea să fie formulată acuzaţia de crimă. În plus, sunt absolut convins că rana abdo­minală a fost cauza morţii.
— E cu putinţă ca omul să se fi aflat doar într‑o comă pro­fundă când l‑aţi examinat? întrebă Hilary.
— Comă? Dumnezeule, nu! Oh, Iisuse, nu! Goldfield se ridică şi începu să se plimbe cu paşi mari prin încăpere. I s‑a verificat pulsul, respiraţia, reflexele pupilare, chiar şi undele cere­brale. Omul era, fără doar şi poate, mort, domnişoară Thomas. Se întoarse lângă masă şi se uită în jos, către cei doi. Mort de‑a binelea. Când l‑am văzut, nu mai avea sânge în el nici cât să se menţină la limita dintre viaţă şi moarte. Cadavrul prezenta lividitate accentuată, ceea ce însemna că sângele rămas în ţesuturi se oprise în punctele cele mai coborâte ale corpului: în cazul nos­tru, cele mai coborâte pentru poziţia în care se afla când a murit. În acele puncte ţesuturile erau cumva mai moi şi purpurii. Nu poate fi vorba de greşeală şi nici de omisiune.
Tony îşi împinse scaunul şi se ridică.
— Îmi cer scuze că v‑am făcut să pierdeţi timpul inutil, dom­nule doctor Goldfield.
— Iar eu îmi cer iertare că v‑am bănuit de superficialitate, adăugă Hilary, ridicându‑se şi ea.
— O clipă, îi opri Goldfield. Nu mă puteţi lăsa aşa, în ceaţă. Ce s‑a întâmplat, de fapt?
Hilary se uită la Tony. Acesta părea la fel de puţin dornic să aducă vorba despre morţi vii în prezenţa unui doctor.
— Haideţi, îi îndemnă Goldfield. Amândoi păreţi oameni cu judecată. Probabil aţi avut motive întemeiate ca să veniţi aici.
— Noaptea trecută un alt bărbat a intrat în apartamentul lui Hilary şi a încercat s‑o ucidă. Omul semăna izbitor cu Bruno Frye.
— Vorbiţi serios? întrebă Goldfield.
— Da, încuviinţă Hilary. Cât se poate de serios.
— Şi v‑aţi închipuit...?
— Da.
— Doamne, trebuie să fi fost un şoc teribil să daţi cu ochii de el şi să vă imaginaţi că s‑a sculat din mormânt! exclamă Gold­field. Tot ce vă pot spune este că asemănarea trebuie să fi fost absolut întâmplătoare. Fiindcă Frye e mort. Cum nu se poate mai mort.
Îi mulţumiră doctorului Goldfield pentru timpul şi înţelegerea acordată, iar el îi însoţi până în holul de la recepţie.
Se opriră la birou şi o întrebară pe Agnes, secretara, numele casei de pompe funebre care ridicase cadavrul lui Frye.
Ea căută în registre şi răspunse:
— Casa de Pompe Funebre Angels' Hill.
Hilary îşi notă adresa.
— Doar nu credeţi şi acum..., începu să spună Goldfield.
— Nu, răspunse Tony. Pe de altă parte, trebuie să cercetăm fiecare fir. Cel puţin, aşa am învăţat la Academia de Poliţie.
Încruntat, cu o privire întunecată, Goldfield îi urmări din ochi până când ieşiră.


La Casa de Pompe Funebre Angels' Hill, Hilary rămase să aştepte în jeep, iar Tony intră ca să discute cu antreprenorul care se ocupase de cadavrul lui Bruno Frye. Amândoi căzuseră de acord că Tony va obţine mai uşor informaţiile dacă se ducea sin­gur şi dacă folosea legitimaţia de poliţist.
Angels' Hill era o antrepriză prosperă, cu o mulţime de maşini funerare, cu douăsprezece capele spaţioase şi o echipă numeroasă de tehnicieni şi antreprenori. Chiar şi în biroul administrativ lumina era indirectă şi liniştitoare, culorile sobre, şi totuşi bogate, iar podeaua acoperită în întregime cu un covor de pluş. Decorul era menit să sugereze o înţelegere discretă a misterului morţii, pentru Tony, însă, era o dovadă clară şi incon­testabilă a profitabilităţii meseriei de antreprenor.
Recepţionera era o blondă drăguţă, îmbrăcată cu o fustă cenuşie şi o bluză maro. Avea un glas blând, melodios, aproape şoptit, dar fără urmă de sugestie sau invitaţie erotică. Era o voce îndelung exersată ca să exprime consolare, mângâiere, respect şi înţelegere discretă şi neprefăcută. Tony se întrebă dacă fata folosea acelaşi glas detaşat şi funebru când îşi încuraja iubitul în pat şi gândul îl făcu să se înfioare.
Fata găsi dosarul Bruno Frye şi numele tehnicianului care se ocupase de cadavru.
— Sam Hardesty. Cred că în momentul de faţă se află într‑o sală de lucru. Am primit de curând câteva persoane, adăugă ea, de parcă ar fi lucrat într‑un spital, nu într‑o casă de pompe fune­bre. Am să întreb dacă vă poate acorda câteva minute. Nu ştiu în ce stadiu de lucru se găseşte. Dacă poate lipsi puţin, va veni în salonul angajaţilor.
Îl conduse pe Tony în salon şi‑l rugă să aştepte. Încăperea era mică, dar agreabilă. Lângă perete se vedeau scaune confor­tabile. Existau scrumiere şi tot felul de reviste. Un filtru de cafea. Un aparat de băuturi răcoritoare. Un avizier cu anunţuri despre ligi de popice, vânzări de garaje şi pariuri automobilistice.
Tony tocmai răsfoia un exemplar de patru pagini reprodus la mimeograf al Ştirilor pentru angajaţii de la Angels' Hill, când îşi făcu apariţia Sam Hardesty, venind dintr‑una din sălile de lucru. Aducea descurajant de mult cu un mecanic auto. Purta o salopetă albă şi boţită, cu fermoar în faţă, în buzunarul de la piept se vedeau câteva mici instrumente (despre a căror între­buinţare Tony nu ţinea neapărat să ştie). Era tânăr, spre treizeci de ani, cu păr lung, şaten şi trăsături bine conturate.
— Domnul locotenent Clemenza?
— Da.
Hardesty îi întinse mâna şi Tony i‑o strânse cu oarecare reţinere, întrebându‑se ce anume atinsese tânărul cu câteva momente în urmă.
— Suzy mi‑a spus că doriţi să discutaţi cu mine în legătură cu unul dintre dosare.
Hardesty se pregătise cu acelaşi profesor de vorbire ca şi Suzy, recepţionera cea blondă.
— Înţeleg că dumneata te‑ai ocupat de pregătirea cadavrului lui Bruno Frye înainte de a fi trimis la Santa Rosa joia trecută, spuse Tony.
— Întocmai. Am colaborat cu o casă de pompe funebre din Santa Helena.
— Îmi poţi spune cu exactitate ce anume ai făcut cu cadavrul după ce a fost adus de la morgă?
Hardesty îl privi ciudat.
— Păi, am adus mortul aici şi l‑am tratat.
— Nu v‑aţi oprit nicăieri de la morgă până aici?
— Nu.
— Din momentul în care aţi preluat cadavrul şi până când l‑aţi încredinţat celeilalte echipe la aeroport, a existat vreo clipă când a rămas singur?
— Singur? Poate o clipă, două. Am lucrat în grabă, fiindcă trebuia să‑l urcăm la bordul cursei de vineri după‑amiază. Îmi puteţi spune şi mie despre ce e vorba? Ce anume vreţi să ştiţi?
— Nici eu nu‑mi dau seama, răspunse Tony. Dar, poate, dacă pun suficiente întrebări, voi ajunge să aflu. L‑aţi îmbălsămat?
— Bineînţeles, răspunse Hardesty. Eram obligaţi, fiindcă urma să fie dus cu un mijloc de transport public. Legea ne cere să extirpăm organele interne şi să îmbălsămăm cadavrul înainte de a fi urcat într‑un mijloc de transport în comun.
— Să le extirpaţi? întrebă Tony.
— Mă tem că nu‑i tocmai plăcut, răspunse Hardesty. Dar intestinele, stomacul şi alte organe reprezintă pentru noi o mare problemă. Cum sunt pline de produse aflate în putrefacţie, aceste părţi ale corpului omenesc tind să se degradeze mult mai rapid decât alte ţesuturi. Pentru a preveni mirosul neplăcut şi acumu­larea dezagreabilă de gaze la expunerea cadavrului, precum şi pentru păstrarea cât mai bună a cadavrului chiar şi după înmormântare, e necesar să îndepărtăm cât mai multe dintre aceste organe. Folosim un fel de instrument telescopic, cu un cârlig în capăt. Inserăm instrumentul în anus şi...
Tony simţi că obrazul i se goleşte de sânge şi ridică repede mâna, ca să‑l oprească pe Hardesty.
— Mulţumesc. Cred că e tot ce trebuia să aud. Îmi imaginez restul.
— V‑am prevenit că nu‑i tocmai plăcut.
— Nu tocmai, încuviinţă Tony. Avea un nod în gât. Tuşi în palma făcută căuş. Nodul refuza să dispară. Probabil că nu avea să dispară până când nu va pleca din locul acela. Ei bine, i se adresă el lui Hardesty, cred că mi‑ai spus tot ce trebuia să ştiu.
Încruntându‑se gânditor, Hardesty spuse:
— Nu ştiu ce anume căutaţi, dar a existat ceva neobişnuit legat de cazul Frye.
— Ce anume?
— S‑a întâmplat la două zile după ce am expediat cadavrul la Santa Rosa, spuse Hardesty. Era duminică după‑amiază. Un tip a telefonat şi a vrut să stea de vorbă cu tehnicianul care se ocu­pase de Bruno Frye. Eram aici, fiindcă zilele mele libere sunt miercurea şi joia, aşa că am venit la telefon. Tipul era foarte furios. M‑a acuzat că am lucrat în grabă şi de mântuială. Nu era adevărat. Mi‑am dat toată silinţa, având în vedere împrejurările. Dar mortul zăcuse sub arşiţa soarelui câteva ore, după care fu­sese congelat. Mai erau şi rănile de cuţit şi inciziile legistului. Daţi‑mi voie să vă spun, domnule Clemenza, că atunci când l‑am primit, ţesuturile nu erau într‑o stare prea bună. Vreau să spun că nu‑l puteam face să arate ca şi cum ar mai fi fost în viaţă. În plus, nu eu m‑am ocupat de partea cosmetică. Această sarcină i‑a revenit antreprenorului de la St. Helena. Am încercat să‑i spun tipului că nu era vina mea, dar nu m‑a lăsat să scot un cuvânt.
— Şi‑a spus numele? întrebă Tony.
— Nu. Dar se înfuria din ce în ce mai mult. Ţipa la mine şi plângea, aiurând ca un nebun. Suferea cu adevărat. Am crezut că e vreo rudă a răposatului, cineva aproape înnebunit de durere. De aceea m‑am arătat atât de răbdător. Apoi a devenit de‑a drep­tul isteric şi mi‑a declarat că el era Bruno Frye.
— Cum?
— Exact cum aţi auzit. A spus că el era Bruno Frye şi că într‑o bună zi ar putea bate drumul până aici să mă sfâşie pentru ce‑i făcusem.
— Ce a mai spus?
— Atât. Când a început cu asemenea tâmpenii, mi‑am dat seama că aveam de a face cu un ţicnit şi i‑am închis telefonul.
Tony se simţea de parcă tocmai i se făcuse o transfuzie cu apă îngheţată, îi era cumplit de frig, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru.
Sam Hardesty îşi dădu seama că locotenentul era şocat.
— Ce s‑a întâmplat?
— Mă întrebam dacă trei oameni justifică ideea de isterie în masă.
— Poftim?
— Aţi sesizat ceva neobişnuit în vocea lui?
— De unde ştiţi?
— O voce foarte gravă.
— Ca un bubuit de tunet, spuse Hardesty.
— Şi aspră, răguşită?
— Întocmai. Îl cunoaşteţi?
— Mă tem că da.
— Cine e?
— Dacă ţi‑aş spune, nu m‑ai crede.
— Puneţi‑mă la încercare, replică Hardesty.
Tony clătină din cap.
— Îmi pare rău. E o chestiune a poliţiei.
Hardesty era dezamăgit, zâmbetul încurajator de pe chipul lui se topi.
— Domnule Hardesty, mi‑ai fost de mare ajutor. Îţi mulţu­mesc pentru timpul şi bunăvoinţa acordată.
Hardesty ridică din umeri.
— N‑aveţi pentru ce.
Ba am pentru ce, se gândi Tony. Într‑adevăr, am pentru ce. Dar să fiu al dracului dacă înţeleg ce înseamnă toate acestea.
Pe holul îngust din faţa salonului pentru angajaţi, apucară în direcţii diferite. După câţiva paşi Tony întoarse capul.
— Domnule Hardesty?
Hardesty se opri şi privi peste umăr.
— Da?
— Pot să‑ţi pun o întrebare personală?
— Şi anume?
— Ce te‑a făcut să‑ţi alegi... această meserie?
— Unchiul meu preferat a fost antreprenor de pompe funebre.
— Înţeleg.
— Era un om nemaipomenit. Îndeosebi cu copiii. Iubea copiii. Mi‑am dorit să fiu ca el, explică Hardesty. Întotdeauna aveai impresia că unchiul Alex ştia un secret teribil şi extrem de important. Făcea o sumedenie de scamatorii pentru noi, copiii, dar nu era numai atât. Întotdeauna mi‑am închipuit că felul lui de a‑şi câştiga existenţa era magic şi misterios şi că, datorită meseriei, aflase ceva ce nimeni altul nu ştia.
— Ai descoperit acest secret?
— Da, răspunse Hardesty. Cred că l‑am descoperit.
— Mi‑l poţi spune şi mie?
— Cum să nu! Ceea ce ştia unchiul Alex şi ceea ce am ajuns să ştiu şi eu este că faţă de morţi trebuie să arăţi la fel de mult respect şi grijă ca şi faţă de cei vii. Nu ţi‑i poţi scoate din minte, nu‑i poţi înmormânta ca apoi să uiţi de ei. Ceea ce învăţăm de la ei atâta timp cât sunt în viaţă nu dispare. Tot ce au făcut cu noi sau pentru noi continuă să existe în mintea noastră, modelându‑ne şi schimbându‑ne în permanenţă. Datorită modului în care ne influenţează, la rândul nostru şi noi vom exercita o anumită influenţă asupra celor rămaşi în viaţă, mult timp după ce nu vom mai fi. Deci, într‑un fel, morţii nu mor cu adevărat. Nu fac decât să trăiască la infinit. Iată care era secretul unchiului Alex: şi morţii sunt oameni.
Tony îl privi fix un moment, neştiind ce să‑i răspundă. Apoi întrebarea îi veni pe negândite:
— Eşti credincios, domnule Hardesty?
— Când m‑am apucat de meseria asta, nu eram, răspunse tânărul. Dar acum sunt, fără îndoială că sunt.
— Da, aşa gândeam şi eu.
După ce se urcă la volanul jeepului şi închise portiera, Hilary îl întrebă:
— Ei bine? El l‑a îmbălsămat pe Frye?
— Mai rău decât atât.
— Ce poate fi mai rău decât atât?
— Cred că ai prefera să nu‑ţi spun.
Îi povesti despre telefonul primit de Hardesty de la omul care pretinsese a fi Bruno Frye.
— Aaah, exclamă ea încetişor. Uită ce ţi‑am spus despre psi­hoza colectivă. Iată o dovadă!
— O dovadă a ce? Că Frye trăieşte? Dar e imposibil. Pe lângă alte lucruri, prea dezgustătoare ca să le pomenesc, a fost îmbăl­sămat. Nimeni nu poate rămâne în comă, nici chiar într‑una pro­fundă, când venele şi arterele sunt pline de lichid de îmbălsămare în loc de sânge.
— Dar cel puţin telefonul este o dovadă că se întâmplă ceva ieşit din comun.
— Nu chiar, spuse Tony.
— Poţi spune asta şefului tău?
— N‑are nici un rost. Pentru Harry Lubbock nu va fi decât gestul unui maniac, o farsă.
— Dar vocea!
— Nu va fi suficient ca să‑l convingă pe Harry.
Ea oftă.
— Atunci, care‑i următorul pas?
— Trebuie să ne gândim foarte bine, spuse Tony. Trebuie să studiem situaţia din toate punctele de vedere şi să vedem dacă nu cumva ne‑a scăpat ceva.
— Nu putem face asta în timpul prânzului? întrebă ea. Mor de foame.
— Unde vrei să mănânci?
— Fiindcă amândoi suntem sfârşiţi şi cu hainele şifonate, îţi propun un loc mai întunecos şi mai intim.
— Un separeu la Casey's Bar?
— Perfect, acceptă ea.
În timp ce se îndrepta spre Westwood, Tony se gândi la Hardesty şi la vorbele acestuia că, într‑un fel, morţii nu mureau.


Bruno Frye se lungi în partea din spate a furgonetei Dodge şi încercă să adoarmă.
Furgoneta nu era cea cu care venise la Los Angeles cu o săptămână în urmă. Aceea fusese confiscată de poliţie. Apoi fu­sese reclamată de un reprezentant al lui Joshua Rhinehart, execu­torul domeniului Frye, care răspundea de lichidarea corectă a proprietăţii. Această furgonetă nu era cenuşie ca prima, ci de un albastru închis, cu muchii albe. Frye o plătise cu bani gheaţă, cu o zi în urmă, la o reprezentanţă Dodge din suburbiile oraşului San Francisco. Era o maşină pe cinste.
Îşi petrecuse aproape toată ziua precedentă pe drum şi sosise în Los Angeles în seara precedentă. Se dusese direct la locuinţa Katherinei din Westwood.
De data aceasta, ea se ascundea sub numele de Hilary Thomas, dar el ştia că era vorba de Katherine.
Katherine.
Întoarsă iarăşi din mormânt.
Căţeaua afurisită.
Intrase pe furiş în casă, dar Katherine nu era acolo. Se înapoiase cu puţin înaintea zorilor, şi Frye fusese la un pas de‑a pune mâna pe ea. Nu înţelegea cum de apăruse poliţia.
În ultimele patru ore trecuse prin faţa casei lui Katherine de cinci ori, dar nu observase nimic important. Nu ştia dacă ea era acasă sau nu.
Era nedumerit. Confuz. Şi speriat. Nu ştia ce să facă de acum încolo, nu ştia dacă era cazul să încerce să‑i dea de urmă. Gândurile lui deveneau din ce în ce mai ciudate, mai frag­mentare, mai greu de stăpânit. Se simţea mahmur, ameţit, nesigur pe picioare, deşi nu băuse nimic.
Era obosit. Extrem de obosit. Nu dormise de duminică noaptea. Şi nici atunci suficient. Dacă ar reuşi să recupereze din orele de somn pierdute, ar putea gândi limpede din nou.
Apoi putea porni iarăşi în căutarea ei.
Ca să‑i reteze capul.
Să‑i smulgă inima. Să înfigă un ţăruş în ea.
S‑o ucidă. S‑o ucidă o dată pentru totdeauna.
Dar, mai întâi, să doarmă.
Se întinse pe podeaua furgonetei, recunoscător pentru lumina soarelui care se strecura prin parbriz, pe deasupra scaunelor din faţă, până în spatele vehiculului. Îi era teamă să doarmă pe întuneric.
Alături de el avea un crucifix.
Şi doi ţăruşi ascuţiţi.
Umpluse nişte săculeţi cu usturoi şi prinsese câte unul dea­supra fiecărei portiere.
Poate că aceste obiecte îl vor apăra de Katherine. Ştia însă că nu‑l vor apăra şi de coşmaruri. Coşmarul va începe, ca de fiecare dată, la scurt timp după ce va adormi, aşa cum se întâmplase toată viaţa lui, şi se va trezi cu un ţipăt îngheţat în fun­dul gâtlejului. Ca de fiecare dată, nu va fi în stare să‑şi amintească ce visase. Dar la trezire va auzi şoaptele, şoaptele acelea perceptibile, dar de neînţeles, şi va simţi ceva mişcându‑i‑se pe trup, pe tot trupul şi pe faţă, încercând să‑i intre în gură, ceva oribil, şi timp de un minut sau două, până când senzaţiile vor dispărea, îşi va dori cu înfrigurare să fie mort.
Se temea de somn, dar avea nevoie de el.
Închise ochii.


Ca de obicei, la ora prânzului, în sala mare de mese de la Casey's Bar, hărmălaia era asurzitoare.
Dar în cealaltă parte a restaurantului, în spatele barului oval, existau câteva separeuri închise, fiecare împrejmuit pe trei laturi, ca un confesional, locuri în care zvonul distant de conversaţie din sala de mese devenea suportabil, astfel, pereţii aveau rolul unui paravan care asigura o şi mai mare intimitate decât con­fortabilele separeuri ca atare.
Pe la jumătatea mesei de prânz, Hilary ridică ochii din far­furie şi spuse:
— Asta e!
Tony lăsă sandvişul din mână.
— Ce anume?
— Probabil că Frye are un frate.
— Un frate?
— Asta explică tot.
— Crezi că joia trecută l‑ai ucis pe Frye şi apoi fratele lui te‑a atacat azi‑noapte?
— O astfel de asemănare nu poate fi întâlnită decât la fraţi.
— Dar vocea?
— Poate au moştenit aceeaşi voce.
— Se prea poate ca o voce gravă să fie moştenită, spuse Tony. Dar cum rămâne cu acel timbru găunos despre care ai pomenit? Şi el putea fi moştenit?
— De ce nu?
— Aseară, spuneai că singurul mod de a căpăta o astfel de voce ar fi o afecţiune gravă a gâtului sau un laringe cu mal­formaţii congenitale.
— M‑am înşelat, răspunse ea. Sau poate că ambii fraţi s‑au născut cu aceeaşi afecţiune.
— O şansă de unu la un milion.
— Dar nu‑i imposibil.
Tony sorbi din bere, apoi spuse:
— Poate că fraţii moştenesc aceeaşi conformaţie a corpului, aceeaşi fizionomie, aceeaşi culoare a ochilor, aceeaşi voce. Dar oare e posibil să manifeste şi acelaşi tip de boală psihică?
Hilary îşi muie buzele în paharul cu bere din faţa ei şi cugetă o clipă la cele auzite.
— Bolile mentale grave sunt consecinţa mediului.
— Aceasta era o teorie veche. În prezent există anumite dubii.
— Ei bine, de dragul teoriei mele, presupune că acel com­portament psihopat este produsul mediului. Fraţi crescuţi în aceeaşi casă de către aceiaşi părinţi, în exact acelaşi mediu. Nu este posibil să dezvolte psihoze identice?
El îşi scărpină bărbia.
— Poate. Ţin minte...
— Ce?
— Am urmat un curs de psihologie deviantă, ca parte a pro­gramului de studii superioare de criminalistică, spuse Tony. Acolo încercau să ne înveţe cum să recunoaştem diverse tipuri de psihopaţi şi cum să ne purtăm cu ei. Ideea era bună. Dacă un poliţist poate identifica tipul specific de boală mintală când îi iese în cale un psihopat, şi dacă înţelege cât de cât cum gândeşte şi reacţionează acel tip de psihopat, atunci are mai multe şanse să pună mâna pe el, rapid şi fără riscuri. Am vizionat o sumedenie de filme cu bolnavi mintali. Unul dintre ele era un studiu incre­dibil despre o mamă şi despre fiica ei, amândouă suferind de schizofrenie paranoică. Aveau aceleaşi năluciri.
— Vezi? exclamă entuziasmată Hilary.
— Însă era un caz extrem de rar.
— Ca şi al nostru.
— Nu ştiu precis, dar poate că era singurul de acest tip pe care‑l descoperiseră până atunci.
— Deci este posibil.
— Cred că ipoteza merită luată în consideraţie.
— Un frate...
Îşi luară din nou sandvişurile şi reîncepură să mănânce, fiecare privindu‑l fix pe al său, cu un aer gânditor.
— La dracu'! exclamă deodată Tony. Tocmai mi‑am amintit ceva care reprezintă o fisură serioasă în teoria cu fraţii.
— Ce anume?
— Presupun că ai citit relatările din presă vinerea şi sâmbăta trecută.
— Nu pe toate, răspunse ea. E cumva... nu ştiu... penibil să citeşti despre propria persoană în postura de victimă. Am par­curs un articol şi mi‑a fost de ajuns.
— Şi nu‑ţi aminteşti ce scria în el?
Hilary se încruntă, încercând să‑şi dea seama la ce se referea Tony. Deodată înţelese.
— Oh, da. Frye nu avea nici un frate.
— Nici frate, nici soră. Nu avea pe nimeni. La moartea mamei lui, a rămas unicul moştenitor al podgoriilor, ultimul membru al familiei Frye, o dată cu el s‑a stins neamul.
Hilary refuza să renunţe la teoria fraţilor. Era singura explicaţie care justifica bizarele întâmplări petrecute nu de mult. Însă nu găsea nici o modalitate de a‑şi susţine teoria.
Terminară de mâncat în tăcere.
În cele din urmă, Tony spuse:
— Nu te poţi ascunde de el o veşnicie. Nici nu putem sta cu braţele încrucişate, aşteptând să te găsească.
— Nu‑mi place ideea de a fi momeala într‑o cursă.
— Oricum, răspunsul nu se află aici, în Los Angeles.
Ea încuviinţă din cap.
— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru.
— Trebuie să mergem la St. Helena.
— Şi să stăm de vorbă cu şeriful Laurenski.
— Cu Laurenski şi cu toţi cei care l‑au cunoscut pe Frye.
— Ar putea dura câteva zile, spuse ea
— După cum ţi‑am spus, am de luat multe zile de concediu de odihnă, plus concediul medical. În total câteva săptămâni. Pentru prima oară în viaţa mea nu ard de nerăbdare să mă întorc la lucru.
— OK, spuse ea. Când plecăm?
— Cu cât mai curând, cu atât mai bine.
— Nu astăzi, spuse ea. Suntem prea obosiţi. Avem nevoie de somn. În plus, vreau să duc tablourile tale la Wyatt Stevens. Tre­buie să fac demersuri ca un expert de la asigurări să evalueze pagubele de la domiciliul meu şi mai vreau să rog femeia de ser­viciu să cureţe sfărâmăturile în timp ce sunt plecată. Şi, chiar dacă nu voi discuta săptămâna aceasta cu studiourile Warner Brothers despre The Hour of the Wolf, trebuie, cel puţin, să‑mi cer scuze sau să‑i spun lui Wally Topelis să‑mi găsească o scuză.
— Iar eu trebuie să redactez un raport final despre schimbul de focuri, spuse Tony. Ar fi trebuit să mă ocup de el în această dimineaţă. Fireşte, vor avea nevoie de mine pentru anchetă. De fiecare dată când este ucis un poliţist, se declanşează o anchetă, ca şi în cazul în care un poliţist ucide pe cineva. Presupun însă că ancheta a fost programată abia pentru săptămâna viitoare. În acest caz, voi reuşi, probabil, să‑i conving s‑o reprogrameze.
— Deci, când plecăm la Santa Helena?
— Mâine, răspunse el. Înmormântarea lui Frank are loc la ora nouă. Vreau să fiu de faţă. Prin urmare, să vedem dacă avem vreun avion în jurul orei prânzului.
— Aşa e bine.
— Avem multe de făcut. Ar fi cazul să mergem acasă.
— Încă ceva, îl opri Hilary. Cred că astă‑seară n‑ar trebui să rămânem la tine acasă.
El se întinse peste masă şi o luă de mână.
— Sunt convins că la mine acasă nu poate veni după tine. Dacă va încerca, mă ai pe mine, iar eu am revolverul din dotare. O fi el solid cât Mister Universe, dar o armă echilibrează şansele.
Hilary clătină din cap.
— Nu. Poate nu se va întâmpla nimic. Dar n‑aş putea dormi, Tony. Aş rămâne trează toată noaptea, ascultând diverse sunete pe la uşi şi pe la ferestre.
— Unde vrei să te duci?
— După‑amiază, după ce ne facem treburile, haide să ne pregătim de plecare, să plecăm din apartamentul tău, să ne asigurăm că nu suntem urmăriţi şi să luăm cameră la un hotel din apropierea aeroportului.
El o strânse de mână.
— OK. Dacă asta te face să te simţi mai bine.
— Mă face.
— Presupun că‑i de preferat să fim în siguranţă decât să regretăm.


La ora 4.10 după‑amiază, la St. Helena, Joshua Rhinehart puse în furcă receptorul telefonului din birou şi se lăsă pe spătarul scaunului, încântat de sine. În ultimele două zile rea­lizase multe lucruri. Îşi răsuci scaunul ca să privească pe fe­reastră la munţii din depărtare şi la podgoriile de la poalele lor.
Aproape toată ziua de luni o petrecuse la telefon, vorbind cu bancherii, cu agenţii de bursă şi cu consilierii financiari ai lui Frye. Purtase discuţii îndelungi despre cum trebuia administrate bunurile până la lichidarea finală a proprietăţii şi dezbătuse pe larg cele mai profitabile căi de a dispune de acele bunuri când va veni momentul. Fusese o muncă plicticoasă şi de durată, deoarece existaseră numeroase conturi de diverse feluri, plasate în diverse bănci, plus investiţiile în acţiuni, o colecţie bogată de acţiuni, proprietăţi mobiliare şi multe altele.
Joshua îşi petrecu dimineaţa zilei de marţi şi partea cea mai frumoasă a după‑amiezii vorbind la telefon cu unii dintre cei mai apreciaţi experţi în artă din California şi aranjând ca aceştia să se deplaseze la St. Helena pentru a evalua şi cataloga colecţiile bogate şi diverse acumulate de familia Frye în decursul a şase sau şapte decenii. Leo, patriarhul, tatăl lui Katherine, mort cu patruzeci de ani în urmă, începuse simplu, făcând o pasiune pen­tru cepurile de lemn sculptate de mână cu migală şi folosite ade­sea la butoaiele de vin şi bere din unele ţări europene. Cele mai multe erau în formă de capete, capete de demoni rânjind, râzând, plângând, urlând sau mârâind, îngeri, clovni, lupi, spiriduşi, vrăjitoare, pitici şi alte creaturi. La moartea lui Leo colecţia număra peste două mii de astfel de cepuri. Katherine moştenise pasiunea colecţiilor încă de pe când trăia tatăl ei, iar după moartea lui colecţionarea de obiecte devenise patima vieţii ei. Dorinţa de a aduna obiecte frumoase devenise pasiune, iar pasi­unea se transformase, în cele din urmă, în obsesie. (Joshua îşi amintea privirea strălucitoare a lui Katherine şi felul ei precipi­tat de a vorbi de fiecare dată când îi arăta o nouă achiziţie. Joshua ştia că disperarea ei de a umple fiecare încăpere, firidă şi sertar cu obiecte frumoase avea ceva nefiresc, dar bogaţii îşi puteau permite întotdeauna manii şi excentricităţi, atâta timp cât nu făceau rău nimănui.) Katherine cumpăra cutii smălţuite, peisaje de la începutul secolului, cristale Lalique, lămpi şi geamuri cu vitralii, medalioane cu camee şi multe alte lucruri, nu atât fiindcă reprezentau investiţii minunate (deşi erau), ci fiindcă le dorea, fiindcă avea nevoie de ele, aşa cum un drogat are nevoie de o nouă doză de narcotic. Îşi umplea uriaşa casă cu astfel de exponate, petrecea ceasuri întregi ştergând, lustruind şi având grijă de fiecare în parte. Bruno moştenise tradiţia de a achiziţiona aproape cu disperare, şi acum ambele case — cea construită de Leo în 1918 şi cea ridicată de Bruno cu cinci ani în urmă — erau ticsite cu astfel de comori. Marţi Joshua telefonă la galeriile de artă şi la prestigioase case de licitaţii din San Francisco şi Los Angeles. Toate se arătară dispuse să trimită experţi, întrucât din vânzarea colecţiilor Frye urma să obţină comisioane substanţiale. Doi oameni din San Francisco şi doi din Los Angeles aveau să sosească sâmbătă dimineaţă. Convins că vor avea nevoie de câteva zile ca să catalogheze bunurile familiei Frye, Joshua le rezervase camere la un han din partea locului.
Marţi după‑amiază, pe la 4:10, Joshua se simţi stăpân pe situaţie. Pentru prima oară de când aflase de moartea lui Bruno Frye începea să‑şi dea seama cât timp îi va lua ca să se achite de obligaţiile de executor. La început îşi făcuse griji că problemele proprietăţii erau atât de complexe, încât va avea de furcă ani de zile sau cel puţin câteva luni. Dar după ce revăzuse testamentul (redactat de el însuşi cu cinci ani în urmă) şi după ce descoperise unde‑l aduseseră pe Bruno competenţii săi consilieri financiari, era convins că toate problemele puteau fi rezolvate în câteva săptămâni. Munca îi era uşurată de trei elemente, rareori prezente în tranzacţiile cu proprietăţi în valoare de mai multe milioane de dolari: în primul rând, nu existau rude în viaţă care să conteste testamentul sau să creeze alte probleme, în al doilea rând, toată averea, scăzând impozitele, fusese lăsată unei singure misiuni de binefacere, menţionată în testament, în al treilea rând, pentru un om atât de bogat, Bruno Frye se limitase la investiţii simple, lăsând executorului un bilanţ destul de echilibrat de datorii şi credite lipsite de probleme. Trei săptămâni erau de ajuns. Cel mult patru.
De la moartea soţiei sale, Cora, cu trei ani în urmă, Joshua devenise extrem de conştient că viaţa este scurtă şi‑şi drămuia timpul cu zgârcenie. Nu voia să irosească nici o zi în plus şi simţea că fiecare minut dedicat proprietăţii Frye era un minut irosit. Fireşte, urma să primească un onorariu uriaş pentru ser­viciile sale în probleme juridice, însă avea deja mai mulţi bani decât i‑ar fi trebuit vreodată. Era deţinătorul unei substanţiale proprietăţi mobiliare în vale, la care se adăugau câteva hectare de vie de primă calitate, administrată în numele lui, şi care pro­ducea struguri pentru două crame importante, care‑i cereau tot timpul materie primă. Pentru scurt timp îi trecuse prin gând să ceară, în instanţă, să fie scutit de aceste îndatoriri, oricare dintre băncile lui Frye ar fi fost încântată să le preia. De asemenea, se gândise să lase munca pe seama lui Ken Gavins şi Roy Genelli, cei doi avocaţi tineri şi isteţi pe care şi‑i luase ca asociaţi cu şapte ani în urmă. Dar puternicul sentiment al loialităţii îl împiedicase să aleagă această cale simplă de a scăpa de răspundere. Întrucât Katherine Frye îl ajutase să‑şi înceapă cariera în Napa Valley cu treizeci şi cinci de ani în urmă, Joshua socotea că‑i datorează timpul în care se va ocupa personal de lichidarea civilizată şi ordonată a imperiului familiei Frye.
Trei săptămâni.
După aceea va putea dedica mai mult timp lucrurilor care‑i plăceau: cărţile bune, înotul, pilotarea noului avion pe care şi‑l cumpărase, experimentarea unor noi feluri de mâncare şi, din când în când, câte un week‑end la Reno. Ken şi Roy se ocupau de cea mai mare parte a afacerilor firmei şi făceau o treabă minu­nată. Joshua încă nu se retrăsese complet, însă se ţinea deoparte, bucurându‑se de timpul liber, pe care regreta că nu‑l găsise şi nu‑l folosise cât timp trăise Cora.
La 4:20, mulţumit de progresele făcute cu domeniul Frye şi relaxat de priveliştea magnifică a văii îmbrăcate în culori de toamnă, care se întindea dincolo de fereastră, se ridică din fotoliu şi se duse în holul de la recepţie. Karen Farr bătea de zor la o maşină de scris electrică IBM Selectric II, care ar fi reacţionat la fel de bine şi la atingerea unei pene. Karen era o fată subţirică, palidă, cu ochi albaştri şi voce blândă, dar care se apuca de orice treabă cu o energie şi un entuziasm de neînchipuit.
— Am să savurez un whiskey mai devreme decât de obicei, îi spuse Joshua. Dacă mă caută careva, te rog să spui că sunt beat mort şi că nu pot veni la telefon.
— La care mi se va răspunde: "Cum? Iarăşi?"
Joshua râse.
— Eşti o fată adorabilă şi încântătoare, domnişoară Farr. Ca să vezi ce minte ageră şi ce limbă ascuţită poate să aibă o zgâtie de fată.
— Şi câte trăsnăi poate să spună cineva care nici măcar nu‑i irlandez. Duceţi‑vă să vă beţi whiskey‑ul. Am să ţin la distanţă hoardele de intruşi.
Reîntors în birou, Joshua deschise barul din colţ, puse gheaţă într‑un pahar şi‑şi turnă o porţie generoasă de Jack Daniel's Black Label. Nu apucă să bea două înghiţituri, când se auzi o bătaie în uşă.
— Intră.
Karen deschise uşa.
— Vă caută cineva...
— Credeam că pot şi eu să beau în linişte...
— Nu fiţi aşa morocănos, spuse ea.
— Face parte din imaginea mea publică.
— I‑am spus că nu sunteţi acasă. Dar când am auzit ce doreşte, m‑am gândit că, poate, ar trebui să staţi de vorbă cu el. E ceva bizar.
— Cine‑i persoana?
— Un anume domn Preston de la First Pacific United Bank din San Francisco. În legătură cu domeniul Frye.
— Şi ce‑i aşa bizar?
— Mai bine să vă spună el, replică fata.
Joshua oftă.
— Bine.
— Vorbiţi pe linia doi.
Joshua se duse la birou, se aşeză şi ridică receptorul.
— Bună ziua, domnule Preston, vorbi el în receptor.
— Domnul Rhinehart?
— La telefon. Cu ce vă pot fi de folos?
— Departamentul afaceri al Podgoriilor Shade Tree m‑a informat că dumneavoastră sunteţi executorul proprietăţii Frye.
— Întocmai.
— Eraţi la curent cu faptul că Bruno Frye avea conturi la principala noastră sucursală din San Francisco?
— La First Pacific United? Nu, nu ştiam.
— Un cont de economii, unul de cecuri şi un seif, spuse Preston.
— Avea mai multe conturi, deschise la diverse bănci. Păstra o listă a lor. Dar banca dumneavoastră nu figura pe listă. În plus, n‑am găsit nici un carnet de conturi sau de cecuri anulate de banca dumneavoastră.
— Bănuiam eu, replică Preston.
Joshua se încruntă.
— Nu înţeleg. Există probleme cu conturile de la Pacific United?
Preston şovăi, apoi spuse:
— Domnule Rhinehart, domnul Frye avea un frate?
— Nu. De ce mă întrebaţi?
— A angajat vreodată o sosie?
— Poftim?
— A avut vreodată nevoie de o sosie, de cineva care să poată trece drept Bruno Frye, chiar şi la o cercetare mai atentă?
— Vă bateţi joc de mine, domnule Preston?
— Ştiu că este o întrebare destul de neobişnuită. Dar domnul Frye era un om bogat. În zilele noastre, când actele de terorism se înteţesc şi când fel şi fel de ţicniţi umblă în libertate, oamenii cu avere se văd adesea nevoiţi să‑şi angajeze gărzi de corp, iar uneori, nu prea frecvent, recunosc că e un lucru rar, dar în anu­mite cazuri consideră necesar să angajeze chiar sosii, din motive de securitate.
— Cu tot respectul cuvenit frumosului dumneavoastră oraş, spuse Joshua, daţi‑mi voie să vă amintesc că domnul Frye trăia aici, în Napa Valley, nu la San Francisco. Aici nu avem astfel de infracţiuni. Stilul nostru de viaţă este mult diferit faţă de cel de care... beneficiaţi dumneavoastră. Domnul Frye n‑ar fi avut nevoie de sosie şi sunt convins că nu a angajat nici una. Ce naiba înseamnă toate acestea, domnule Preston?
— Tocmai am aflat că domnul Frye a fost ucis joia trecută, spuse Preston.
— Şi ce‑i cu asta?
— Opinia consilierilor noştri este că banca nu poate fi socotită în nici un caz răspunzătoare.
— Pentru ce? întrebă Joshua.
— În calitate de executor al proprietăţii, era de datoria dum­neavoastră să ne informaţi că depunătorul a decedat. Până la primirea respectivei înştiinţări — sau până la aflarea veştii prin intermediari, aşa cum s‑a întâmplat — nu am avut absolut nici un motiv să îngheţăm contul.
— Înţeleg. Prăbuşit în fotoliu, cu privirea ţintă la paharul cu whiskey de pe birou şi bănuind că Preston era pe punctul de a‑i spune ceva care urma să‑i tulbure liniştea sufletească, Joshua decise că un ton ceva mai arţăgos ar putea zori interlocutorul să treacă la subiect. Domnule Preston, spuse el, ştiu că munca într‑o bancă se desfăşoară lent şi atent, cum este şi normal pentru o instituţie care se ocupă de banii câştigaţi cu greu de clienţi. Dar aş dori să găsiţi un mod de a‑mi comunica mai pe scurt care‑i problema.
— Joia trecută, cu jumătate de oră înainte de închidere şi la câteva ore după ce domnul Frye a fost ucis la Los Angeles, un bărbat care semăna cu domnul Frye a venit la sucursala princi­pală. Avea la el cecurile autentice ale domnului Frye. A com­pletat un cec pentru bani gheaţă, lăsând în cont numai o sută de dolari.
Joshua îşi îndreptă brusc spatele.
— Cât a scos?
— Şase mii de dolari din contul de cecuri.
— Dumnezeule!
— Apoi şi‑a prezentat carnetul de conturi şi a retras bani din contul de economii, lăsând numai cinci sute de dolari.
— Adică ce sumă?
— Alte douăsprezece mii de dolari.
— În total optsprezece mii?
— Da. Plus ce‑o mai fi scos din seif.
— L‑a golit şi pe acela?
— Da. Bineînţeles, nu ştim ce anume a luat de acolo, spuse Preston. Poate că nimic, adăugă el, plin de speranţă.
Joshua era uluit.
— Cum a putut banca să elibereze o astfel de sumă, fără să‑i ceară actele?
— I le‑am cerut, răspunse Preston. Şi trebuie să înţelegeţi că arăta exact ca domnul Frye. În ultimii cinci ani domnul Frye a venit la noi de două‑trei ori pe lună, de fiecare dată a depus câteva mii de dolari în contul de cecuri. Prin aceasta s‑a făcut remarcat. Oamenii îşi aminteau de el. Joia trecută casiera noastră l‑a recunoscut şi nu a avut nici un motiv de suspiciune, mai ales că avea asupra lui cecurile autentice, carnetul de conturi şi...
— Acelea nu sunt acte, îl întrerupse Joshua.
— Casiera i‑a cerut actele, deşi îl recunoscuse. Aşa‑i regula­mentul nostru în cazul retragerii unor sume substanţiale, şi femeia a acţionat conform dispoziţiilor. Omul i‑a arătat un per­mis auto în regulă, cu fotografie, eliberat de statul California şi completat pe numele de Bruno Frye. Vă asigur, domnule Rhine‑hart, că First Pacific United nu poate fi acuzată de iresponsabi­litate în această chestiune.
— Intenţionaţi să discutaţi cu casiera? întrebă Joshua.
— Am şi început investigaţiile.
— Mă bucur să aud.
— Dar sunt convins că cercetările nu vor duce nicăieri, adăugă Preston. Femeia lucrează la noi de peste şaisprezece ani.
— E vorba de aceeaşi persoană care i‑a permis accesul la seif? întrebă Joshua.
— Nu. Aceea era altă angajată. Se află şi ea în cercetare.
— E o chestiune al dracului de gravă.
— Nu‑i cazul să mi‑o spuneţi, replică abătut Preston. În toţi anii de când lucrez la bancă, niciodată nu mi s‑a întâmplat una ca asta. Înainte de a vă telefona, am anunţat autorităţile, atât pe cele locale, cât şi pe cele federale, conducerea băncii şi juriştii de la First Pacific United.
— Cred că ar fi cazul să vin mâine până acolo, ca să discut cu angajaţii dumneavoastră.
— Aşa zic şi eu.
— La ora zece e bine?
— Oricând doriţi, răspunse Preston. Vă stau la dispoziţie toată ziua.
— Atunci rămâne la zece.
— Îmi pare foarte rău de cele întâmplate. Fireşte, pierderile vor fi acoperite de asigurările federale.
— Cu excepţia a ceea ce se afla în seif, spuse Joshua. Conţi­nutul seifului nu poate fi acoperit de nici o asigurare. Era exact lucrul de care se temea Preston şi amândoi erau conştienţi de acest lucru. E posibil ca în seif să se fi aflat valori mai mari decât în toate conturile de cecuri şi economii luate la un loc.
— Sau, poate, a fost golit înainte de venirea acestui om, spuse repede Preston.
— Ne vedem mâine dimineaţă, domnule Preston.
Joshua închise telefonul şi rămase cu ochii la aparat.
Într‑un târziu îşi muie buzele în whiskey.
O sosie a lui Bruno Frye? O dublură a lui?
Brusc, îşi aminti de lumina pe care i se păruse că o des­luşeşte în casa lui Bruno Frye în noaptea de duminică spre luni, pe la ora trei. O zărise când se întorcea de la baie în dormitor, dar, când îşi pusese ochelarii, lumina dispăruse. Crezuse că‑l înşe­laseră ochii. Poate că totuşi lumina existase. Poate că omul care jefuise Pacific United fusese în casa lui Bruno Frye, căutând ceva.
Joshua se dusese acolo cu o zi în urmă. Făcuse un scurt tur al locuinţei, ca să se asigure că totul era în regulă, şi nu remar­case nimic neobişnuit.
De ce să fi avut Bruno conturi secrete la banca din San Fran­cisco?
Oare exista o dublură, o sosie?
Cine? Şi de ce?
La dracu'!
Era limpede că lichidarea completă şi definitivă a proprietăţii Frye nu avea să fie chiar atât de rapidă şi de simplă pe cât îşi închipuise.


Marţi seară, la ora şase, când Tony întoarse jeepul pe strada din faţa blocului său, Hilary se simţea mai trează decât fusese în tot cursul zilei. Intrase în acea stare de hiperexcitaţie cu usturimi sub pleoape, care apare după o zi şi jumătate de nesomn. Dintr‑o dată trupul şi mintea hotărâseră să profite la maximum de această luciditate impusă, printr‑o bizară reacţie chimică, trupul şi spiritul se regeneraseră. Nu mai căsca. Vederea, care mai înainte începuse să i se împăienjenească, redevenise limpede. Starea de sfârşeală dispăruse. Cu toate acestea, Hilary ştia că nu era decât un scurt răgaz, după care urma să se instaleze epuizarea fizică. Peste o oră sau două această excelentă stare fizică urma să ia sfârşit printr‑o cădere bruscă şi inevitabilă, nu cu mult diferită de prăbuşirea subită care se instalează după explozia de energie creată de amfetamine, moment în care se va simţi prea obosită ca să se poată ţine pe picioare.
Şi ea, şi Tony reuşiseră să‑şi rezolve toate problemele —expertul de la asigurări, serviciul de curăţenie, rapoartele la poliţie şi toate celelalte. Singurul lucru care ridicase unele pro­bleme fusese vizita la Galeria lui Wyant Stevens din Beverly Hills. Nici Wyant, nici asistenta lui, Betty, nu era acolo, iar tânăra grăsuţă care era de serviciu refuzase să primească spre păstrare tablourile lui Tony. Nu voia să‑şi asume răspunderea, însă, până la urmă, Hilary o convinsese că nu va fi dată în judecată dacă, întâmplător, vreuna dintre pânze se murdărea sau se rupea. Hilary îi scrisese lui Wyant un bilet cu câteva date despre pictor, apoi se dusese împreună cu Tony la Topelis & Associates, ca să‑l roage pe Wally s‑o scuze la Warner Brothers. Nu mai rămăsese nimic de făcut. În ziua următoare, după înmormântarea lui Frank, hotărâseră să ia cursa aeriană de ora 11:55 spre San Francisco, care ajungea la destinaţie numai bine pentru a prinde legătura spre Napa.
După aceea intenţionau să închirieze o maşină până la St. Helena.
Până în ţinutul în care locuise Bruno Frye.
Apoi... ce?
Tony parcă jeepul şi opri motorul.
— Am uitat să te întreb dacă ai reuşit să rezervi cameră la hotel, spuse Hilary.
— A rezervat secretara lui Wally, în timp ce tu te giugiuleai cu el în birou.
— Lângă aeroport.
— Da.
— Sper că nu cu două paturi.
— Cu unul uriaş.
— Bine, încuviinţă ea. Vreau să mă ţii în braţe până adorm.
El se aplecă şi o sărută.
Le luă douăzeci de minute până când pregătiră două valize pentru el şi până transportară cele patru bagaje la jeep. În tot acest timp Hilary îşi simţi nervii încordaţi la maximum, aşteptându‑se în fiecare clipă ca Frye să apară din umbre sau să dea colţul, rânjind.
Dar Frye nu apăru.
Porniră spre aeroport pe un drum ocolit, plin de viraje şi de cotituri. Hilary era cu ochii la maşinile care veneau în spate.
Nu‑i urmărea nimeni.
Ajunseră la hotel la 7:30. Dintr‑o pornire de cavalerism de modă veche, care o amuză pe Hilary, Tony se trecu în registru ca fiind împreună cu soţia.
Camera lor se afla la etajul al optulea. Era o încăpere liniştită, decorată în nuanţe de verde şi albastru.
După plecarea băiatului care‑i ajutase la bagaje, rămaseră câteva minute în picioare lângă pat, îmbrăţişaţi, împărtăşindu‑şi în tăcere oboseala şi puterea care le mai rămăsese.
Nici unul nu se simţea în stare să iasă în oraş ca să ia cina. Tony comandă cina la cameră, şi centralista le spuse că va dura vreo jumătate de oră.
Hilary şi Tony făcură duş împreună. Se săpuniră şi se clătiră unul pe celălalt cu mare plăcere, dar plăcerea lor nu era întru totul sexuală. Erau prea istoviţi pentru pasiune. Baia în doi era, pur şi simplu, relaxantă, tandră, încântătoare.
Mâncară sandvişuri şi cartofi prăjiţi.
Băură jumătate de sticlă de Gamay rose de la Robert Mondavi.
Nu conversară prea mult.
Înfăşurară un prosop în jurul unei lămpi pe care o lăsară aprinsă, fiindcă pentru a doua oară în viaţa ei Hilary se temea să adoarmă cu lumina stinsă.
Adormiră.
Opt ore mai târziu, la 5:30 dimineaţa, ea se trezi dintr‑un coşmar în care Earl şi Emma se ridicaseră din morţi, la fel ca Bruno Frye. Toţi trei o urmăreau pe un coridor întunecos, care devenea din ce în ce mai îngust...
Nu mai reuşi să adoarmă la loc. Rămase trează în lumina aurie a lămpii de noapte improvizate, privindu‑l pe Tony cum dormea.
La 6:30 el se trezi, se răsuci spre ea, clipi, îi atinse faţa, sânii, apoi făcură dragoste. Pentru scurt timp Hilary uită de Bruno Frye, dar mai târziu, în timp ce se îmbrăcau pentru a merge la înmormântarea lui Frank, frica o năpădi din nou.
— Crezi că e cazul să mergem la St. Helena?
— Trebuie să mergem, răspunse Tony.
— Dar ce ni se va întâmpla acolo?
— Nimic, o linişti el. Nu vom păţi nimic.
— Nu sunt chiar atât de sigură, spuse ea.
— Vom afla ce se întâmplă.
— Tocmai despre asta‑i vorba, replică ea. Am sentimentul că ar fi de preferat să nu aflăm.


Katherine dispăruse.
Căţeaua dispăruse.
Căţeaua se ascundea.
Marţi seară, la 6:30 Bruno se trezise în furgoneta Dodge de culoare albastră, smuls din somn de coşmarul pe care niciodată nu reuşea să şi‑l amintească, ameninţat de şoapte fără înţeles. Ceva se târa pe trupul lui, pe braţe, pe obraz, prin păr, chiar pe sub haine, încercând să intre în trupul lui, să pătrundă prin urechi, prin gură şi prin nări, ceva indescriptibil de oribil şi de rău. Urlă şi începu să se scuture cu disperare, până când într‑un târziu îşi dădu seama că visase. Şoaptele acelea îngrozitoare dispărură treptat şi creaturile imaginare se făcură nevăzute. Timp de zece minute se ghemui pe o parte, în poziţia fătului, şi plânse de uşurare.
Peste o oră, după ce mâncase la MacDonald's, se dusese în Westwood. Trecuse prin faţa casei ei de peste zece ori, apoi par­case ceva mai încolo, în umbră, între stâlpii cu lămpi de neon. Toată noaptea supraveghease casa.
Femeia dispăruse.
El avea săculeţi de pânză plini cu usturoi, crucifixul şi sti­cluţa cu apă sfinţită. Avea cele două cuţite bine ascuţite şi o mică secure, cu care avea de gând să‑i taie capul. Avea curajul, voinţa şi hotărârea de a duce totul la îndeplinire.
Dar ea nu mai era acolo. Când începuse să înţeleagă că ea fugise şi că poate nu se va întoarce zile sau săptămâni la rând, îl cuprinsese furia. O blestemase şi plânsese de ciudă.
Apoi, treptat, îşi recăpătase controlul. Îşi spusese că nu era totul pierdut. Avea să dea de urma ei.
O regăsise de atâtea ori până atunci.



6

Miercuri dimineaţă, Joshua Rhinehart zbură la San Fran­cisco în avionul personal, Cessna Turbo Skylane RG. Era o minunăţie de aparat, cu o viteză de croazieră de 173 de noduri şi o autonomie de zbor de peste o mie şase sute de kilometri.
Începuse să ia lecţii de zbor cu trei ani în urmă, la scurt timp după moartea Corei. În cea mai mare parte a vieţii lui visase să fie pilot, dar niciodată nu‑şi găsise timp să înveţe cum să piloteze până la vârsta de cincizeci şi opt de ani. Când o pierduse pe Cora într‑un mod atât de neaşteptat, înţelesese că era un naiv dacă‑şi închipuia că moartea era o nenorocire care se abătea numai asupra altora. Îşi dusese existenţa ca şi cum i‑ar fi fost dat să trăiască o eternitate, ca şi cum ar fi putut cheltui din ea la infinit. Îşi închipuise că avea tot timpul la dispoziţie ca să meargă în Europa şi în Orient, ca să se relaxeze, să călătorească şi să se dis­treze, aşadar, întotdeauna amânase croazierele şi vacanţele, le amânase până când îşi făcuse o carieră ca jurist, apoi până când reuşise să plătească toate ipotecile pentru vasta lor proprietate mobiliară, apoi până când afacerea cu viticultura se pusese pe picioare, apoi... Apoi deodată Cora nu mai avusese timp. Îi era îngrozitor de dor de ea şi încă îl chinuiau remuşcările când se gândea la toate acele lucruri amânate pentru prea mult timp. El şi Cora fuseseră fericiţi împreună. Din multe puncte de vedere, avuseseră parte de o viaţă conjugală frumoasă, ba chiar exce­lentă în raport cu alţii. Niciodată nu duseseră lipsă de nimic: nici de hrană, nici de adăpost, nici de lux. Întotdeauna avuseseră des­tui bani. Însă niciodată destul timp. Joshua nu se putea împie­dica să nu se gândească la cum ar fi putut să fie. N‑o putea readuce pe Cora lângă el, însă, cel puţin, era ferm hotărât să se bucure de viaţă cât mai mult posibil în anii care‑i mai erau hărăziţi. Cum niciodată nu fusese sociabil şi fiindcă avea impre­sia că nouă din zece persoane erau teribil de ignorante sau răutăcioase, cele mai multe plăceri şi le afla în singurătate. Dar, cu toată preferinţa lui pentru singurătate, aproape nici una din­tre acele plăceri nu‑i oferea mulţumirea pe care ar fi trăit‑o dacă le‑ar fi împărţit cu Cora. Zborul era una dintre puţinele excepţii. În avionul Cessna, sus deasupra solului, se simţea eliberat de toate constrângerile: nu numai de legile gravităţii, ci şi de lanţurile regretelor şi ale remuşcării.
Înviorat şi refăcut de zbor, Joshua ateriză la San Francisco puţin după ora nouă. În mai puţin de un ceas se găsea la First Pacific United Bank, dând mâna cu domnul Ronald Preston, cu care discutase la telefon marţi după‑amiază.
Preston era unul dintre vicepreşedinţii băncii şi avea un birou somptuos, cu mobilier tapiţat cu piele şi cu mult lemn de tec bine lustruit. Era un birou luxos, bine izolat şi confortabil.
În contrast cu biroul, Preston era un om înalt şi slab, cu un aer fragil şi vulnerabil. Avea obrazul foarte bronzat şi purta o mustaţă tunsă cu grijă. Vorbea prea repede, gesticulând grăbit, ca o maşină scurtcircuitată care arunca scântei în toate părţile.
În acelaşi timp, însă, era eficient. Pregătise un dosar amă­nunţit cu toate conturile lui Bruno Frye, pentru toţi cei cinci ani cât Frye făcuse afaceri cu First Pacific United. Dosarul conţinea o listă a depunerilor şi retragerilor din contul de economii, altă listă cu datele la care Frye vizitase seiful, fotocopii clare după evaluările lunare ale contului de cecuri, realizate după înre­gistrări pe microfilm, şi copii ale fiecărui cec completat pentru acest cont.
— La prima vedere, poate vi se pare că nu v‑am dat copii după toate cecurile scrise de domnul Frye. Dar vă asigur că nu este aşa. Pur şi simplu, n‑au existat prea multe. În cont au intrat şi au ieşit mulţi bani, dar în primii trei ani şi jumătate domnul Frye a completat numai două cecuri pe lună. În ultimul an şi jumătate au existat trei cecuri pe lună, de fiecare dată pentru ace­leaşi persoane.
Joshua nu se obosi să deschidă dosarul.
— Am să‑l consult mai târziu. Acum aş vrea să stau de vorbă cu casiera care a plătit banii retraşi din contul de cecuri şi din cel de economii.
Într‑un colţ al încăperii se vedea o masă rotundă de şedinţe, cu şase scaune tapiţate şi confortabile aşezate de jur împrejur. Joshua îşi alese acest loc pentru a sta de vorbă cu angajaţii.
Cynthia Willis, casiera, era o negresă sigură pe ea şi destul de frumoasă, în vârstă de aproape patruzeci de ani. Purta o fustă albastră şi o bluză albă, apretată. Avea părul frumos coafat, unghiile frumos tăiate şi date cu lac strălucitor. Se mişca graţios şi elegant, iar când Joshua o invită să ia loc pe scaunul din faţa lui, se aşeză ţinându‑şi spatele foarte drept.
Preston rămase în picioare lângă birou, frământându‑se în tăcere.
Joshua deschise plicul adus de acasă, în care se găseau cinci­sprezece fotografii ale unor persoane care locuiau sau locuiseră la St. Helena. Le întinse pe masă şi spuse:
— Domnişoară Willis...
— Doamna Willis, îl corectă ea.
— Iertaţi‑mă, doamnă Willis. Aş dori să priviţi fiecare dintre aceste fotografii şi apoi să‑mi spuneţi care îl reprezintă pe Bruno Frye. Dar numai după ce le studiaţi pe toate.
Ea cercetă fotografiile preţ de un minut, apoi alese două din­tre ele.
— Acestea două.
— Sunteţi sigură?
— Absolut, întări femeia. Nici nu‑i greu. Ceilalţi treisprezece nu seamănă deloc cu el.
Se descurcase minunat, mult mai bine decât se aşteptase Joshua. Multe fotografii erau înceţoşate, altele întunecate. Joshua se folosise cu bună ştiinţă de fotografii de slabă calitate, pentru a face identificarea mai dificilă, dar doamna Willis nu ezitase nici o clipă. Deşi afirmase că ceilalţi treisprezece nu semănau cu Frye, câţiva aduceau totuşi cu el. Joshua alesese câteva persoane care aduceau cu Frye, măcar pentru motivul că aparatul de fotografiat nu fusese bine reglat, dar şiretlicul nu avusese nici un efect asupra doamnei Willis, la fel de inoperant se dovedise şi trucul de a include două fotografii cu Frye, prim plan, dar foarte deosebite una de cealaltă.
Bătând uşor cu degetul arătător în cele două fotografii, doamna Willis spuse:
— Acesta a fost omul care a venit la bancă în după‑amiaza zilei de joi, săptămâna trecută.
— Joi dimineaţă, spuse Joshua, Frye a fost ucis în Los Angeles.
— Nu cred, răspunse ea categoric. Trebuie să fie o greşeală.
— I‑am văzut cadavrul, o asigură Joshua. L‑am îngropat la St Helena duminica trecută.
Ea clătină din cap.
— Atunci, probabil aţi îngropat pe altcineva. Aţi înmormântat altă persoană.
— Îl cunosc pe Bruno Frye de când avea cinci ani, îi explică Joshua. Cu neputinţă să mă fi înşelat.
— Iar eu ştiu bine pe cine am văzut, răspunse politicos, dar cu încăpăţânare femeia.
Nu aruncă nici o privire către Preston. Era prea mândră ca să‑şi adapteze răspunsurile la indicaţiile lui. Ştia că este o funcţionară capabilă şi nu se temea de şeful ei. Îndreptându‑şi spatele şi mai mult, spuse:
— Domnul Preston are dreptul la propria sa opinie. La urma urmei, nu dânsul l‑a văzut pe omul acela, ci eu. A fost domnul Frye. În ultimii cinci ani a venit la bancă de două, trei ori pe lună. Întotdeauna depunea cel puţin două mii de dolari în con­tul de cecuri, uneori chiar trei mii, numai bani gheaţă. Numerar. Este un lucru neobişnuit. S‑a făcut remarcat. La aceasta se adaugă înfăţişarea lui, musculatura şi...
— Sunt convins că nu făcea de fiecare dată depunerile la ghişeul dumneavoastră.
— Nu de fiecare dată, recunoscu ea. Dar de multe ori aşa s‑a întâmplat. Şi jur că el a fost acela care a operat retragerea de joi. Dacă îl cunoaşteţi cât de cât, domnule Rhinehart, ştiţi bine că nici n‑ar fi fost nevoie să‑l văd vreodată pe domnul Frye ca să ştiu că era el. L‑aş fi recunoscut şi legată la ochi, datorită vocii lui neobişnuite.
— O voce poate fi imitată, spuse Preston, intervenind pentru prima oară în discuţie.
— Nu şi vocea lui, replică doamna Willis.
— Ar putea fi imitată, spuse Joshua, dar nu cu uşurinţă.
— Apoi ochii lui, spuse doamna Willis. Ochii sunt, cel puţin, la fel de ciudaţi ca vocea.
Intrigat de remarca femeii, Joshua se aplecă spre ea şi întrebă:
— Ce‑i cu ochii lui?
— Avea o privire rece, răspunse ea. Nu din pricina culorii albastre‑cenuşii. Avea o privire foarte rece şi necruţătoare. De cele mai multe ori părea că nici nu te putea privi în ochi. Privirea îi luneca într‑o parte, ca şi cum s‑ar fi temut să nu‑i citeşti gândurile. Dar în acele rare ocazii când te privea în ochi, expre­sia din privirea lui te făcea să te gândeşti că... cel din faţa ta... nu‑i chiar în toate minţile.
În calitatea sa de bancher diplomat dintotdeauna, Preston se grăbi să intervină.
— Doamnă Willis, nu mă îndoiesc că domnul Rhinehart doreşte să vă menţineţi în limitele obiective ale cazului. Dacă veniţi cu păreri personale, ele nu vor face decât să complice cazul şi să‑i îngreuneze misiunea.
Doamna Willis clătină din cap.
— Tot ce ştiu eu este că omul care a fost aici joia trecută avea aceiaşi ochi.
Joshua era oarecum şocat de remarcă, fiindcă şi el se gândise adesea că ochii lui Bruno trădau un suflet chinuit. Privirea lui avea o expresie rătăcită, obsedată, dar şi o răceală de gheaţă sau de moarte, sesizată şi de Cynthia Willis.
În următoarele treizeci de minute Joshua îi puse mai multe întrebări, referitoare, printre altele, la omul care retrăsese banii lui Frye, la procedurile obişnuite cărora casiera trebuia să se con­formeze când elibera mari sume de bani, la procedurile urmate în ziua de joi a săptămânii precedente, la tipul de act de identi­tate prezentat de impostor, la viaţa ei personală, la soţ, la copii, la cartea de muncă, la situaţia financiară curentă şi la alte câteva lucruri. Se arătă sever cu ea, ba chiar aspru, când socoti că o asemenea atitudine i‑ar fi fost utilă. Iritat la gândul că va pierde alte săptămâni cu lichidarea proprietăţii Frye, datorită situaţiei nou ivite, dornic să găsească explicaţia misterului cât mai curând, căuta un motiv ca s‑o acuze de complicitate la jefuirea conturilor Frye, dar, până la urmă, nu descoperi nimic suspect. Într‑adevăr, când termină cu întrebările, ajunse s‑o placă pe doamna Willis şi să aibă suficientă încredere în ea. Merse până într‑acolo, încât îşi ceru scuze că pe alocuri adoptase o atitudine aspră şi arţăgoasă, lucru pe care nu‑l făcea decât arareori.
După ce doamna Willis se înapoie la casierie, Ronald Preston o chemă în birou pe Jane Symmons. Era femeia care însoţise sosia lui Frye în seiful băncii, la cutia cu valori. Jane Symmons avea douăzeci şi şapte de ani, era roşcată cu ochii verzi, un nas turtit şi o fire irascibilă. Vocea ei plângăreaţă şi răspunsurile morocănoase stârniră în Joshua cele mai rele porniri, dar cu cât el devenea mai aspru, cu atât ea se făcea mai arţăgoasă. Jane Symmons nu era la fel de clară în exprimare ca Cynthia Willis, şi Joshua n‑o plăcu aşa cum o plăcuse pe negresă. Însă nu‑şi ceru scuze. Cu toate acestea, nu se îndoia că fata era la fel de sinceră ca doamna Willis, cel puţin în legătură cu problema în cauză.
După ce Jane Symmons ieşi din birou, Preston îl întrebă:
— Ei bine, ce părere aveţi?
— Nu cred ca vreuna din ele să fi fost implicată în vreo escrocherie, răspunse Joshua.
Preston răsuflă uşurat, dar se strădui să n‑o arate.
— Aceasta este şi concluzia noastră.
— Însă cel care s‑a dat drept Frye prezintă, probabil, o neobişnuită asemănare cu răposatul.
— Domnişoara Symmons este o tânără foarte isteaţă, spuse Preston. Dacă ea a afirmat că omul semăna perfect cu Frye, asemănarea trebuie să fi fost cu adevărat uluitoare.
— Domnişoara Symmons e o arţăgoasă incorigibilă, replică îmbufnat Joshua. Dacă ar fi fost singura martoră, nu ştiu ce m‑aş fi făcut. Preston clipi surprins. Totuşi, continuă Joshua, doamna Willis are un ascuţit simţ de observaţie. Şi e al naibii de inteligentă. Sigură pe sine, fără a fi încrezută. În locul dumitale, i‑aş încredinţa o slujbă mai importantă decât cea de casieră.
Preston îşi drese glasul.
— Păi... ăă... şi acum?
— Vreau să văd conţinutul seifului.
— Presupun că nu aveţi cheia domnului Frye.
— Nu. Încă nu s‑a întors din groapă ca să mi‑o dea.
— Mă gândeam că, poate, aţi găsit‑o printre lucrurile lui Frye, după discuţia noastră de ieri.
— Nu. Dacă impostorul s‑a folosit de cheia lui, presupun că se află şi acum la el.
— Cum o fi intrat în posesia cheii? se miră Preston. Dacă i‑a fost dată de domnul Frye, lucrurile apar în cu totul altă lumină. Banca şi‑ar putea schimba poziţia. Dacă domnul Frye a con­spirat cu o sosie ca să ridice fonduri...
— Domnul Frye nu avea cum să conspire. Domnul Frye e mort. Acum ce‑ar fi să mergem să vedem ce se află în seif?
— Fără amândouă cheile, va trebui să spargem seiful.
— Atunci, vă rog s‑o faceţi, îi ceru Joshua.
Treizeci de minute mai târziu Joshua şi Preston se găseau în seiful băncii, inginerul băncii scoase încuietoarea sfărâmată, apoi trase toată cutia afară din peretele seifului. Îi înmână cutia lui Ronald Preston, care i‑o întinse lui Joshua.
— În mod obişnuit, spuse Preston oarecum înţepat, cineva v‑ar fi însoţit într‑un separeu, ca să puteţi cerceta conţinutul cutiei, fără să fiţi văzut de cineva. Totuşi, întrucât există mari şanse să ridicaţi pretenţii la unele valori scoase din seif pe căi ile­gale şi întrucât banca ar putea fi implicată într‑un proces pornind de la aceste acuzaţii, insist să deschideţi cutia în prezenţa mea.
— Nu aveţi nici un temei legal să insistaţi asupra acestui lucru, replică acru Joshua. Dar nici prin gând nu‑mi trece să dau banca dumneavoastră în judecată pe motive imaginare, aşa că am să vă satisfac curiozitatea chiar acum.
Joshua săltă capacul cutiei de valori. Înăuntru nu se găsea nimic altceva decât un plic alb. Joshua îl luă. Îi înapoie cutia goală lui Preston şi deschise plicul. Înăuntru se afla o singură foaie de hârtie, cu o însemnare bătută la maşină, datată şi sem­nată.
Era cel mai bizar lucru pe care Joshua îl citise în viaţa lui. Nota părea scrisă de un om în delir.

Joi, 25 septembrie

Pentru oricine este interesat de această problemă:

Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, dar mereu învie şi se întrupează în alte fiinţe omeneşti. A descoperit o cale de a se întoarce din mormânt şi încearcă să pună mâna pe mine. În momentul de faţă locuieşte în Los Angeles, sub numele de Hilary Thomas.
Azi‑dimineaţă m‑a înjunghiat şi am murit în Los Angeles. Am de gând să mă întorc acolo înainte ca ea să mă ucidă din nou. Fiindcă, dacă mă ucide de două ori, voi rămâne mort. Nu cunosc vrăjile ei. Nu mă pot întoarce din mormânt. Nu şi dacă mă ucide de două ori.
Mă simt atât de pustiit pe dinăuntru, atât de incomplet. M‑a ucis şi nu mai sunt om întreg.
Las acest bilet, în caz că ea va învinge iarăşi. Până când voi muri de două ori, acesta este micul meu război, al meu şi numai al meu. Nu pot da totul la iveală şi nu pot cere protecţia poliţiei. Dacă fac acest lucru, toată lumea va şti ce sunt şi cine sunt. Toţi vor afla ce am ascuns o viaţă întreagă şi mă vor linşa. Dar, dacă ea va pune din nou mâna pe mine, nu va mai conta dacă toată lumea află cine sunt, fiindcă deja voi fi mort de două ori. Dacă pune din nou mâna pe mine, atunci oricine va găsi această însemnare va trebui să‑şi asume răspunderea şi s‑o oprească.
Trebuie să i se reteze capul şi să i se umple gura cu usturoi. Să i se smulgă inima şi să i se înfigă un ţăruş în ea. Să i se îngroape capul şi inima în cimitire diferite. Nu‑i un vampir. Dar cred că aceste măsuri de prevedere vor da rezultat. Dacă e ucisă în acest fel, poate va rămâne moartă.
Mereu se întoarce din mormânt.

Sub notă era o semnătură a lui Bruno Frye, scrisă cu cerneală, un fals extrem de reuşit. Fără îndoială că era un fals. Frye era mort la ora când fuseseră scrise acele rânduri.
Joshua simţi cum i se zbârleşte părul la ceafă şi, fără un motiv anume, îi veni în gând noaptea de vineri, când ieşise din casa de pompe funebre a lui Avril Tannerton şi păşise în bezna de nepătruns, convins că în preajma lui se găsea ceva periculos, simţind prezenţa răului în întuneric, prezenţa a ceva care stătea ascuns şi aştepta.
— Despre ce‑i vorba? întrebă Preston.
Joshua îi întinse foaia de hârtie.
Preston o citi şi rămase uluit.
— Ce Dumnezeu înseamnă asta?
— Probabil că a fost pusă în cutie de către impostorul care a lichidat conturile, răspunse Joshua.
— Dar de ce să fi făcut aşa ceva?
— Poate e o farsă, îşi dădu cu părerea Joshua. Oricine ar fi, se vede clar că‑i plac poveştile cu strigoi. Ştia că vom descoperi că a lichidat conturile de cecuri şi economii, aşa că a hotărât să se amuze pe seama noastră.
— Dar e atât de... straniu, insistă Preston. Te‑ai aştepta ca din scrisoarea lui să răzbată un sentiment de satisfacţie, cumva să ne râdă în nas. Dar aşa? Nu pare să fie mâna unui farsor. Deşi bizară şi chiar absurdă pe alocuri, pare atât de... sinceră.
— Dacă n‑o socotiţi o simplă farsă, atunci ce credeţi că este? întrebă Joshua. Vreţi să‑mi spuneţi că Bruno Frye a scris această scrisoare şi a pus‑o în seif după ce a murit?
— Păi... nu. Bineînţeles că nu.
— Atunci, cum?
Bancherul privi scrisoarea pe care o ţinea în mână.
— Aş spune că impostorul, acest om care seamănă izbitor de mult cu domnul Frye şi care vorbeşte la fel cu domnul Frye, acest om care are permis de conducere pe numele domnului Frye şi care ştia că domnul Frye avea conturi la First Pacific United — nu numai că se dă drept domnul Frye. De fapt, chiar se crede domnul Frye. Ridică ochii spre Joshua. Nu cred că un hoţ de duzină, chiar şi pus pe şotii, ar scrie astfel de rânduri. Scrisoarea aceasta e rodul gândirii unui dement.
Joshua încuviinţă din cap.
— Mă tem că trebuie să vă dau dreptate. Dar de unde a apărut această stafie sosie? Cine este? De cât timp dă târcoale pe aici? Bruno ştia de existenţa ei? De ce ar împărtăşi această dublură fantomatică teama şi ura obsedantă a lui Bruno faţă de Katherine Frye? Cum ar putea să sufere amândoi de aceeaşi iluzie, de credinţa că ea s‑a întors din mormânt? Sunt mii de întrebări. Te doare mintea.
— Fără îndoială, întări Preston. Iar eu nu pot să vă ofer nici un răspuns. Totuşi, vin cu o sugestie. Această Hilary Thomas ar trebui anunţată că se găseşte în mare pericol.


După înmormântarea lui Frank Howard, desfăşurată cu toate onorurile poliţiei, Tony şi Hilary luară avionul de ora 11.55 cu plecare din Los Angeles. Pe timpul zborului Hilary se strădui să fie veselă şi amuzantă, ştiind că înmormântarea îl întristase pe Tony, trezindu‑i amintiri îngrozitoare, legate de schimbul de focuri de luni. La început, el se adânci în fotoliu, cufundat în gânduri, abia scoţând câte un cuvânt. După un timp păru să‑şi dea seama de efortul ei de a‑l înveseli şi, poate fiindcă nu voia ca Hilary să aibă impresia că nu‑i aprecia strădania, îşi regăsi zâmbetul pierdut şi începu să‑şi revină din tristeţe. Aterizară la ora fixată pe Aeroportul Internaţional San Francisco, însă cursa aeriană de ora două pentru Napa fusese amânată pentru ora trei, datorită unor probleme minore de ordin mecanic.
Fiindcă le rămânea ceva timp, luară prânzul la restaurantul aeroportului, care oferea o privelişte asupra pistelor în plină acti­vitate. Cafeaua uimitor de bună era singurul articol care salva localul, sandvişurile parcă erau de cauciuc, iar cartofii prăjiţi erau sleiţi.
Pe măsură ce se apropia ora plecării spre Napa, Hilary începu să se teamă de călătoria pe care se pregăteau s‑o facă. Temerile ei sporeau cu fiecare clipă.
Tony remarcă schimbarea.
— Ce s‑a întâmplat?
— Nu ştiu precis. Mă simt ca şi cum..., în sfârşit, poate că nu‑i bine ce facem. Poate ne aventurăm singuri în vizuina leului.
— Frye e tocmai în Los Angeles. Nu are de unde şti că tu te duci la St. Helena, spuse Tony.
— Aşa să fie?
— Tot mai eşti convinsă că e vorba de ceva supranatural, spirite, fantome şi mai ştiu eu ce?
— Nu elimin nici o posibilitate.
— În cele din urmă, vom găsi o explicaţie raţională.
— Fie că o vom găsi sau nu, eu am acest sentiment... această presimţire.
— Ce fel de presimţire?
— Că răul abia începe, răspunse ea.


După un prânz grăbit, dar excelent, în sufrageria privată a First Pacific United Bank, Joshua Rhinehart şi Ronald Preston se întâlniră în biroul lui Preston cu câteva oficialităţi bancare locale şi federale. Birocraţii erau plicticoşi, slab pregătiţi şi vădit ineficienţi, dar Joshua îi suportă, răspunse la întrebări, completă formularele necesare, întrucât era de datoria lui să folosească sis­temul federal de asigurări pentru a recupera fondurile furate, în beneficiul proprietăţii Frye.
În timp ce birocraţii se pregăteau de plecare, sosi agentul federal Warren Sackett. Întrucât banii fuseseră furaţi dintr‑o instituţie financiară aflată în evidenţa federală, infracţiunea intra sub jurisdicţia FBI. Sackett — un bărbat înalt, interiorizat, cu trăsături bine conturate — se aşeză la masa de conferinţe împreună cu Joshua şi Preston, cărora le ceru de două ori mai multe informaţii decât întreaga cohortă de birocraţi, în numai jumătate din timpul irosit de acei hârţogari. Agentul îl informă pe Joshua că ancheta implica şi o verificare amănunţită a per­soanei lui, lucru pe care Joshua îl cunoştea şi de care nu avea motive să se teamă. Sackett se declară de acord cu ideea că Hilary Thomas se putea găsi în pericol şi‑şi asumă răspunderea de a anunţa poliţia din Los Angeles cu privire la situaţia neobişnuită care se crease, aşa încât şi poliţia şi secţia FBI din Los Angeles să fie pregătite să‑i ofere protecţie.
Deşi Sackett se arătă politicos, eficient şi meticulos, Joshua îşi dădu seama că FBI nu va rezolva problema în câteva zile — afară de cazul în care impostorul care se dăduse drept Bruno Frye venea la ei şi făcea mărturisiri complete. Pentru ei nu era o chestiune urgentă. Într‑o ţară infestată de diverse grupări de terorişti demenţi, de familii ale crimei organizate şi de politicieni corupţi, resursele FBI‑ului nu puteau fi solicitate pentru un caz implicând suma de optsprezece mii de dolari. Mai mult ca sigur, Sackett era singurul agent desemnat să se ocupe de incidentul de la bancă. Ancheta avea să demareze încet, prin verificarea atentă a tuturor persoanelor implicate, apoi agentul urma să desfăşoare o cercetare minuţioasă a tuturor băncilor din nordul Californiei, să vadă dacă Bruno Frye avea şi alte conturi secrete. Sackett nu avea să ajungă la St. Helena decât peste o zi sau două. Şi dacă nu avea să descopere vreun fir în următoarele şapte, zece zile, era posibil ca pe viitor să se ocupe de caz numai în paralel cu alte însărcinări.
Când agentul sfârşi cu întrebările, Joshua se întoarse spre Ronald Preston şi spuse:
— Domnule, sper ca cei optsprezece mii de dolari să fie recuperaţi cât mai curând.
— Păi... Preston îşi mângâie neliniştit mustăcioara bine îngrijită. Va trebui să aşteptăm până când FDIC aprobă cererea.
Joshua se uită la Sackett.
— E adevărat că FDIC va aştepta până când dumneavoastră îi veţi asigura că nici eu, nici alt beneficiar al proprietăţii nu suntem implicaţi în retragerea celor optsprezece mii de dolari?
— Posibil, încuviinţă Sackett. În definitiv, e un caz extrem de bizar.
— Dar până le veţi putea da aceste asigurări, e posibil să treacă multă vreme, insistă Joshua.
— Nu vă vom lăsa să aşteptaţi mai mult decât se cuvine, replică Sackett. Trei luni cel mult.
Joshua oftă.
— Speram să lichidez rapid proprietatea.
Sackett ridică din umeri.
— Poate nu va fi nevoie de trei luni. Poate că adevărul va ieşi repede la iveală. Nu se ştie niciodată. Într‑o zi, două e posibil să dau de urma acestui individ, dublura lui Frye. Atunci, aş putea anunţa FDIC‑ul să efectueze plăţile.
— Dar, de fapt, nu vă aşteptaţi să rezolvaţi chiar atât de repede.
— Situaţia e atât de bizară, încât nu‑mi pot fixa termene, răspunse Sackett.
— Afurisită treabă, exclamă obosit Joshua.
Câteva minute mai târziu, când Joshua străbătea holul răcoros, cu dale de marmură, îndreptându‑se spre ieşire, se auzi strigat de doamna Willis. Femeia era la postul ei, la casierie. Joshua se duse la ea.
— Ştiţi ce‑aş face dacă aş fi în locul dumneavoastră? îl întrebă doamna Willis.
— Ce? întrebă Joshua.
— L‑aş deshuma. Vorbesc de omul pe care l‑aţi îngropat. L‑aş deshuma.
— Pe Bruno Frye?
— Nu l‑aţi îngropat pe domnul Frye. Doamna Willis era ca­tegorică. Îşi strânse buzele şi clătină din cap absolut convinsă. Nu. Dacă există o sosie a domnului Frye, nu ea colindă de colo‑colo. Sosia se găseşte la doi metri sub pământ, cu lespede deasupra. Adevăratul domn Frye a fost aici joia trecută. Sunt gata să jur şi în tribunal. Jur pe viaţa mea.
— Dar dacă nu Frye a fost ucis în Los Angeles, unde‑i acum adevăratul Frye? De ce a fugit? Ce Dumnezeu se întâmplă?
— Asta nu mai ştiu, răspunse ea. Nu ştiu decât ce am văzut cu ochii mei. Deshumaţi‑l, domnule Rhinehart. Sunt convinsă că veţi descoperi că aţi îngropat pe altcineva.


Miercuri după‑amiază, la ora 3:20, Joshua ateriza pe aero­portul comitatului, aflat la marginea localităţii Napa. Cu o popu­laţie de patruzeci şi cinci de mii de locuitori, Napa era departe de a putea fi numit oraş, de fapt era atât de integrat ambianţei ţinutului de podgorii, încât părea mai mic şi mai intim decât în realitate, dar pentru Joshua, obişnuit de multă vreme cu tihna rurală a orăşelului St. Helena, Napa era la fel de zgomotos şi de stresant ca San Francisco, aşa că era nerăbdător să plece.
Maşina lui se găsea în parcarea aeroportului, unde o lăsase în aceeaşi dimineaţă. Nu se duse nici acasă, nici la birou. Se duse direct la casa lui Bruno Frye din St Helena.
De obicei, Joshua era extrem de atent la incredibila fru­museţe naturală a văii. Nu şi în ziua aceea. Conduse fără să vadă nimic în jur, până când ajunse pe proprietatea Frye.
O parte a Podgoriilor Shade Tree, aparţinând familiei Frye, ocupa un teren cu pământ negru şi fertil, însă cea mai mare parte se întindea pe pantele domoale ale colinelor de pe versantul ves­tic al văii. Crama, sala de degustare, vastele pivniţe şi celelalte clădiri ale firmei — toate construite din piatră de râu, sequoia şi stejar, părând crescute din pământ — erau situate pe un platou ceva mai înalt din apropierea hotarului vestic al proprietăţii Frye. Toate clădirile erau cu faţa către răsărit, spre şirurile ordonate de viţă‑de‑vie şi cu spatele la o stâncă înaltă de peste cincizeci de metri, formată în timpuri străvechi, când un cutremur de pământ retezase o porţiune a ultimului deal de la poalele lanţului abrupt al munţilor Mayacamas.
În vârful stâncii, pe un dâmb izolat, se găsea casa pe care Leo Frye, tatăl lui Katherine, o construise când se stabilise în ţinutul vinului, în 1918. Leo fusese un om sever şi mohorât, care preţuia singurătatea mai mult decât orice pe lume. Căutase un loc care să‑i ofere atât o panoramă vastă asupra văii cât şi singurătate absolută, iar vârful stâncii se dovedise a fi exact ce căuta. Deşi în 1918 Leo era deja văduv, cu un singur copil mic, şi departe de gândul de a se recăsători, totuşi îşi construise, în vârful stâncii, un vast conac victorian cu douăsprezece camere, cu nenumărate fe­restre duble, frontoane şi ornamente exterioare. Casa avea vedere către cramă, pe care Leo o construise mai târziu, pe terenul de la poalele stâncii, unde se putea ajunge doar pe două căi. Prima era un sistem aerian alcătuit din cabluri, scripeţi, motoare electrice şi un vagonet cu patru locuri, care făcea legătura între staţia de jos (colţul unei camere de la etajul al doilea al principalei clădiri a cramei) şi staţia de sus (puţin mai la nord de casa din vârful stâncii). Cea de a doua cale de acces era o scară dublă, prinsă de suprafaţa stâncii. Cele trei sute douăzeci de trepte erau menite a fi utilizate în caz că telefericul s‑ar fi stricat — dar chiar şi atunci, doar dacă nu se putea aştepta până la terminarea reparaţiilor. Casa nu era numai singuratică. Era ruptă de restul lumii.
În timp ce părăsea şoseaua principală, angajându‑se pe un drum privat şi foarte lung care ducea la crama Shade Tree, Joshua încercă să‑şi amintească tot ce ştia despre Leo Frye. Nu ştia mare lucru. Katherine vorbise arareori despre tatăl ei, iar Leo nu avusese mulţi prieteni.
Cum Joshua nu venise în vale decât în 1945, la câţiva ani după moartea lui Leo, nu‑l cunoscuse, dar auzise destule despre el ca să şi‑l închipuie ca pe o persoană dornică să se rupă de lume mai mult decât era cazul, izolare întruchipată de casa din vârful stâncii. Leo Frye fusese un om rece, aspru, sumbru, cal­culat, încăpăţânat, inteligent, puţin egoist, autoritar şi intransi­gent. Destul de asemănător cu lorzii feudali din epocile îndepărtate, un aristocrat medieval care prefera să locuiască într‑un castel fortificat, departe de gloata nespălaţilor.
Katherine continuase să locuiască acolo după moartea tatălui ei. Îl crescuse pe Bruno în acele încăperi cu tavane înalte, într‑o lume total diferită de cea a altor copii de vârsta lui, o lume vic­toriană cu jiletci până la brâu, tapet înflorat, cornişe crenelate, taburete, ceasuri de consolă şi feţe de masă din dantelă. Mama şi fiul locuiseră împreună până când Katherine murise de inimă, băiatul fiind în vârstă de treizeci şi cinci de ani.
În timp ce conducea maşina pe drumul lung şi pietruit care ducea la cramă, Joshua ridică privirea spre clădirile construite din piatră de râu şi lemn. Privi în sus spre uriaşa casă înălţată ca un tumul uriaş în vârful stâncii.
Era straniu pentru un bărbat matur să locuiască împreună cu mama lui atâta vreme cât rămăsese Bruno cu Katherine. Fireşte, existaseră zvonuri, speculaţii. Părerea unanimă în St. Helena era că pe Bruno îl interesau prea puţin fetele şi că pasiunea şi afecţiunea sa se îndrepta, în taină, spre bărbaţi tineri. Se mai pre­supunea că‑şi satisfăcea dorinţele în cursul vizitelor ocazionale la San Francisco, departe de privirile vecinilor din ţinutul vinu­lui. Posibila homosexualitate a lui Bruno nu era motiv de scan­dal în vale. Localnicii nu discutau prea mult pe această temă, de fapt, puţin le păsa Deşi St. Helena era un simplu târguşor, dădea dovadă de principii destul de înaintate, datorită ocupaţiei de pro­ducere a vinului.
Acum însă Joshua se întreba dacă nu cumva părerea unanimă a localnicilor despre Bruno era greşită. Date fiind întâmplările ieşite din comun din săptămâna ce trecuse, începea să creadă că taina lui Bruno fusese infinit mai cumplită şi mai înspăimântătoare decât simpla homosexualitate.
Imediat după înmormântarea lui Katherine, profund şocat de moartea ei, Bruno se mutase din casa de pe stâncă. Îşi luase hainele, precum şi numeroasele colecţii de tablouri, sculpturi în metal, cărţi achiziţionate de el însuşi. Lăsase în casă tot ce aparţinuse lui Katherine. Hainele ei fuseseră lăsate în debarale sau împăturite în sertare. Mobilierul ei vechi şi scump, picturile, porţelanurile, cristalurile, cutiile muzicale, casetele smălţuite — toate acele obiecte (şi multe altele) puteau fi vândute la licitaţie contra unor sume fabuloase. Dar Bruno insistase ca fiecare lucru să fie lăsat exact cum îl pusese Katherine, neatins, netulburat. Încuiase ferestrele, trăsese draperiile şi storurile, închisese şi încuiase obloanele exterioare de la primul şi al doilea etaj, încuiase uşile, ferecase locul ca pe o criptă în care ar fi putut păstra o veşnicie amintirea mamei sale adoptive.
Când Bruno închiriase un apartament şi începuse să facă pla­nuri pentru a construi o nouă casă în mijlocul podgoriilor, Joshua încercase să‑l convingă că nu făcea bine să lase nesupravegheate lucrurile din casa de pe stâncă. Bruno insistase că, dimpotrivă, casa se găsea în siguranţă şi că, datorită izolării, era puţin pro­babil să devină ţinta spărgătorilor — mai ales că spargerea de locuinţe era o infracţiune necunoscută în Napa Valley. Cele două căi de acces la casă — scările şi telefericul — se găseau în inima proprietăţii Frye, în spatele cramei. Telefericul putea fi deschis numai cu cheia. În plus (argumentase Bruno), numai el şi Joshua ştiau câte obiecte de valoare rămăseseră în vechea casă. Bruno fusese neînduplecat, lucrurile lui Katherine nu trebuiau atinse. În cele din urmă, deloc încântat şi fără prea mare tragere de inimă, Joshua se conformase dorinţelor clientului său.
Din câte ştia Joshua, nimeni nu mai pusese piciorul în casa aceea de cinci ani, din ziua în care Bruno se mutase de acolo. Telefericul era bine întreţinut, deşi singura persoană care îl folosea era Gilbert Ulman, mecanicul care lucra la întreţinerea camioanelor şi utilajelor de la Podgoriile Shade Tree. Gil mai avea şi misiunea de a verifica şi repara cu regularitate telefericul, sarcină care nu‑i lua decât câteva ore pe lună. A doua zi sau cel târziu vineri, Joshua urma să urce cu telefericul până în vârful stâncii şi să descuie casa, să deschidă toate uşile şi ferestrele, să aerisească înainte de sosirea experţilor de la San Francisco şi Los Angeles, sâmbătă dimineaţă.
Pentru moment, pe Joshua nu‑l interesa câtuşi de puţin sin­guratica redută victoriană a lui Leo Frye, el avea treabă la casa mai modernă şi mult mai accesibilă a lui Bruno. În apropiere de capătul drumului care ducea la parcarea publică a cramei, coti la stânga pe un drumeag extrem de îngust, care înainta spre sud printre viile însorite. Viţa‑de‑vie creştea de o parte şi de alta a stâncii negre, colţuroase şi crăpate. Drumul cobora un deal, tre­cea printr‑o poieniţă, apoi urca din nou, ajungând la două sute de metri mai la sud de cramă, într‑un luminiş. Acolo se înălţa casa lui Bruno, înconjurată din toate părţile de viţă‑de‑vie. Era o clădire mare, cu un singur nivel, stil fermă, construită din piatră de râu şi sequoia şi adăpostită la umbra unuia dintre cei nouă stejari uriaşi răspândiţi pe întinsa proprietate, stejari de la care se trăgea şi numele firmei Frye.
Joshua coborî din maşină şi se duse la uşa din faţă. Pe cerul de un albastru intens pluteau doar câţiva nori înalţi şi albicioşi. De pe înălţimile munţilor Mayacamas venea un aer proaspăt şi tare, cu aromă de pin.
Descuie uşa, păşi înăuntru şi rămase o clipă în hol, ascultând. Nici el nu ştia ce se aştepta să audă.
Poate paşi.
Sau, poate, vocea lui Bruno Frye. Dar nu‑l întâmpină decât tăcerea.
Străbătu toată casa, îndreptându‑se spre biroul lui Frye. Aspectul casei dovedea că Bruno moştenise obsesia lui Katherine de a aduna şi înghesui laolaltă obiecte de artă. Pe unii pereţi erau agăţate la un loc atâtea tablouri frumoase, încât ramele li se atingeau, dar nici una nu atrăgea privirea în acea aglomerare de forme şi culori. Pretutindeni se vedeau vitrine ticsite cu obiecte de artă din sticlă, cu sculpturi în bronz, greutăţi pentru hârtie făcute din cristal şi statuete precolumbiene. Fiecare încăpere conţinea mobilier în exces, dar fiecare piesă era un exemplar fără egal pentru perioada şi stilul din care făcea parte. Într‑un birou uriaş se găseau cinci sau şase sute de cărţi rare, multe dintre ele în ediţii limitate şi legate în piele, într‑o vitrină erau câteva zeci de mici figurine încrustate, de asemenea, şase superbe globuri de cristal, extrem de scumpe, cel mai mic fiind cât o portocală, iar cel mai mare cât o minge de baschet.
Joshua trase draperiile de la fereastră, lăsând să pătrundă puţină lumină, apoi aprinse o veioză de alamă şi se aşeză într‑un fotoliu modern, în spatele unui enorm birou din secolul al opt­sprezecelea. Dintr‑un buzunar al sacoului scoase strania scrisoare găsită în seiful de la First Pacific United. De fapt, era o copie xerox, Warren Sackett, agentul FBI, insistase să păstreze origi­nalul. Joshua despături foaia şi o propti într‑un loc de unde o putea vedea. Se răsuci spre măsuţa joasă de dactilografie de lângă masa de lucru, trase maşina de scris pe genunchi, puse în maşină o foaie albă şi bătu repede prima propoziţie din scrisoare.

Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, iar mereu învie şi se întrupează în alte fiinţe omeneşti.

Ţinu copia xerox lângă mostra dactilografiată şi le compară. Era vorba de aceeaşi maşină. În ambele versiuni bucla literei "e" era umplută cu cerneală, fiindcă tasta nu mai fusese curăţată de mult timp. În amândouă versiunile bucla literei "a" era parţial astupată, iar "d" mic era bătut ceva mai sus decât celelalte carac­tere. Scrisoarea fusese bătută în biroul lui Bruno Frye, la maşina de scris a lui Bruno Frye.
Se părea că sosia, omul care se dăduse drept Bruno Frye la banca din San Francisco în ziua de joi a săptămânii precedente avea cheia casei. Dar cum făcuse rost de ea? Cel mai logic răspuns era că o primise de la Bruno, ceea ce însemna că omul fusese un angajat, o sosie plătită.
Joshua se lăsă pe spate în fotoliu, privind ţintă copia xerox a scrisorii şi o sumedenie de întrebări explodară în mintea lui, ca un foc de artificii. De ce simţise Bruno nevoia să angajeze o sosie? Unde găsise pe cineva care să‑i semene atât de mult? De cât timp se afla sosia în slujba lui? Cu ce anume se îndeletnicea? De câte ori el, Joshua, stătuse de vorbă cu acea dublură, convins fiind că era vorba de adevăratul Frye? Probabil că nu numai o dată. Poate chiar mai des decât discutase cu adevăratul Bruno. Nu avea de unde şti. Oare sosia se aflase aici, în casă, joi dimineaţă, când Bruno murise la Los Angeles? Foarte probabil. În definitiv, aici dactilografiase scrisoarea pe care o pusese în seif, prin urmare fusese aici când aflase vestea. Dar cum de aflase atât de repede? Cadavrul lui Bruno fusese găsit lângă o cabină telefonică... Era oare cu putinţă ca ultima iniţiativă a lui Bruno să fi fost aceea de a telefona acasă, pentru a sta de vorbă cu sosia? Da. Posibil. Ba chiar probabil. Trebuia să verifice înre­gistrarea de la compania de telefoane. Dar ce‑şi spuseseră cei doi în timp ce unul din ei trăgea să moară? Era de închipuit că sufe­reau de aceeaşi psihoză, convingerea că Katherine se întorsese din mormânt?
Joshua se cutremură.
Împături scrisoarea şi o puse la loc în buzunarul hainei.
Pentru prima oară îşi dădu seama cât de sumbre erau acele încăperi, ticsite cu mobilă şi decoraţiuni scumpe, cu ferestrele acoperite de draperii grele, cu covoare în culori întunecate. Deo­dată, locul i se păru mai izolat decât refugiul singuratic al lui Leo de pe vârful stâncii.
Un zgomot. În altă cameră.
Joshua, care tocmai ocolea masa de lucru, încremeni în loc.
"Nu‑i decât închipuirea mea", zise el, încercând să‑şi dea curaj.
Străbătu în grabă casa până la uşa din faţă şi înţelese că zgo­motul fusese, într‑adevăr, imaginar. Nimeni nu‑l atacă. Cu toate acestea, numai când ieşi afară şi închise, şi încuie uşa, răsuflă uşurat.
În maşină, pe drum spre St. Helena, îi veniră în minte alte întrebări. Cine murise, de fapt, la Los Angeles: Frye sau sosia lui? Care din ei fusese joi la First Pacific United: adevăratul Bruno sau dublura lui? Oare putea lichida proprietatea înainte de a lămuri acest mister? Avea nenumărate întrebări, dar extrem de puţine răspunsuri.
Câteva minute mai târziu, când opri maşina în spatele birourilor, îşi dădu seama că trebuia să se gândească serios la sfatul doamnei Willis. Poate că trebuia deschis mormântul lui Bruno Frye, pentru a stabili cu exactitate cine fusese îngropat acolo.

Tony şi Hilary aterizară la Napa, închiriară o maşină şi mier­curi după‑amiază, la ora 4:20, sosiră la biroul şerifului comita­tului Napa. Locul nu era somnolent, ca birourile de şerif prezentate la televiziune. Câţiva adjuncţi tineri şi funcţionari har­nici lucrau de zor la dosare şi rapoarte.
Secretara şerifului şedea în spatele unei mese de lucru mare, de metal. În faţa maşinii de scris se vedea o plăcuţă cu numele MARSHA PELETRINO. Era o femeie pedantă, cu trăsături severe, dar avea o voce blândă, catifelată şi sexy. De asemenea, zâmbetul ei era mult mai agreabil şi mai binevoitor decât se aşteptase Hilary.
Când Marsha Peletrino deschise uşa dintre biroul ei şi biroul personal al şerifului Peter Laurenski, ca să anunţe că Tony şi Hilary doreau să‑l vadă, Laurenski îşi dădu seama imediat cine erau cei doi şi nu încercă să‑i evite, cum bănuiseră ei că s‑ar putea întâmpla. Ieşi din birou şi le strânse mâna cu un aer stânjenit. Părea încurcat. Era limpede că nu se simţea prea încântat să le explice de ce oferise un fals alibi lui Bruno Frye miercurea trecută. Totuşi, în ciuda stânjenelii nedisimulate, îi ivită pe Tony şi Hilary în birou, să stea de vorbă.
Laurenski o dezamăgi cumva pe Hilary. Nu era genul de şerif de provincie, neglijent, burtos, cu trabucul în gură, uşor de detestat, aparent cumsecade, nici genul de individ ahtiat după putere, capabil să mintă pentru a proteja un localnic înstărit ca Bruno Frye. Laurenski avea în jur de treizeci de ani şi era înalt, blond, cu trăsături regulate, cu o exprimare clară, prietenos şi vizibil îndrăgostit de meserie, un destoinic apărător al legii. În ochi i se citea bunătatea, iar glasul lui trăda o uimitoare blândeţe, lui Hilary îi amintea, din multe puncte de vedere, de Tony. Birourile secţiei erau încăperi curate şi austere, în care se muncea mult, iar oamenii care lucrau cu Laurenski, civili şi adjuncţi deopotrivă, nu erau incompetenţi cu pile, ci funcţionari publici isteţi şi muncitori. După câteva minute în compania şerifului, Hilary înţelese că nu va căpăta un răspuns simplu la misterul Bruno Frye şi că nu exista nici o conspiraţie lesne de dat în vileag.
În biroul personal al şerifului, Hilary şi Tony se aşezară pe o banchetă masivă cu spătar de stinghii, pe care fuseseră puse perne de buret acoperit cu catifea reiată, pentru mai mult con­fort. Laurenski îşi trase un scaun şi se aşeză călare pe el, cu braţele sprijinite de spătar.
Îi dezarmă pe Hilary şi Tony deschizând el însuşi subiectul şi făcându‑şi autocritica.
— Mă tem că m‑am comportat mai puţin profesional în această chestiune, spuse şeriful. Am evitat să răspund la tele­foanele primite de la secţia dumneavoastră de poliţie.
— De aceea am şi venit aici, interveni Tony.
— E... o vizită oficială? întrebă Laurenski, oarecum nedumerit.
— Nu, răspunse Tony. Mă aflu aici ca persoană particulară, nu în calitate de poliţist.
— În ultimele zile am avut o experienţă extrem de ne­obişnuită şi tulburătoare, spuse Hilary. S‑au petrecut lucruri incredibile şi sper să ne puteţi oferi o explicaţie.
Laurenski ridică din sprâncene.
— Altceva în afară de faptul că Frye v‑a atacat?
— Vă vom povesti tot, spuse Tony. Dar, mai întâi, aş vrea să vă întreb de ce aţi refuzat să discutaţi cu poliţia din Los Angeles.
Laurenski încuviinţă din cap. O roşeaţă începu să‑i coloreze obrajii.
— Pur şi simplu, nu ştiam ce să le spun. M‑am făcut de râs garantând pentru Frye. Presupun că speram ca totul să se uite de la sine.
— Şi de ce aţi garantat pentru el? întrebă Hilary.
— Pentru că... vedeţi... am crezut cu adevărat că în seara aceea Frye a fost acasă.
— Aţi discutat cu el? întrebă Hilary.
— Nu, răspunse Laurenski. Îşi drese glasul. Vedeţi, în seara când s‑a primit telefonul, apelul a fost preluat de poliţistul care era în tura de noapte. Numele lui e Tim Larsson. Unul dintre cei mai buni oameni ai mei. Lucrăm împreună de şapte ani. Un poliţist extrem de destoinic. Ei bine... când poliţia din Los Ange­les a sunat în legătură cu Bruno Frye, Tim s‑a gândit că ar fi mai bine să‑mi telefoneze mie, să vadă dacă voiam să mă ocup eu însumi de această chestiune, fiindcă Frye era unul dintre cetăţenii de frunte ai comitatului. În seara aceea eram acasă. Sărbătoream ziua de naştere a fiicei mele. Pentru familia mea era o zi deosebită şi am vrut ca măcar de data aceea să nu amestec munca cu viaţa particulară. Am atât de puţin timp pentru copii...
— Înţeleg, spuse Tony. Am impresia că faceţi treabă bună aici. Mă pricep îndeajuns la munca de poliţie ca să ştiu că, pen­tru a face treabă bună, e nevoie de mult mai mult decât opt ore pe zi.
— Mai mult de douăsprezece ore pe zi, timp de şase sau şapte zile pe săptămână, îl corectă şeriful. În orice caz, în seara aceea Tim m‑a sunat şi eu l‑am rugat să rezolve el. Vedeţi, în primul rând, ideea de verificare mi s‑a părut bizară. Vreau să spun că Frye era un om de afaceri influent, un milionar, ce Dumnezeu! De ce‑ar fi riscat tot ce avea, pentru o tentativă de viol? Aşadar, i‑am spus lui Tim să rezolve el şi să‑mi telefoneze de îndată ce va afla ceva. După cum am spus, Tim e un poliţist foarte capa­bil. În plus, îl cunoştea pe Frye mai bine decât mine. Înainte de a se hotărî să îmbrăţişeze cariera de apărător al legii, a lucrat cinci ani în biroul principal al Podgoriei Shade Tree. În acea perioadă îl vedea pe Frye aproape în fiecare zi.
— Prin urmare, Larsson e cel care l‑a verificat pe Frye în noaptea de miercuri, sublinie Tony.
— Da. M‑a sunat din nou, în timp ce eu eram la petrecerea fiicei mele. Mi‑a comunicat că Frye se găsea acasă, nu la Los Angeles. Atunci, am sunat, la rândul meu, poliţia din Los Angeles şi m‑am făcut de râs.
Hilary se încruntă.
— Nu înţeleg. Vreţi să spuneţi că Tim Larsson v‑a minţit?
Laurenski refuză să răspundă la această întrebare. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin birou, privind încruntat podeaua. În cele din urmă spuse:
— Am încredere în Tim Larsson. Întotdeauna am avut încredere în el. E un om pe care pot pune bază. Unul dintre cei mai buni. Dar, pur şi simplu, nu‑mi pot explica faptul.
— Avea vreun motiv ca să încerce să‑l acopere pe Frye? întrebă Tony.
— Adică, dacă erau prieteni la cataramă? Nu. Nici vorbă. Nici măcar amici. N‑a fost decât un simplu angajat al lui Frye. Şi nici nu‑l simpatiza din cale afară.
— A declarat că l‑a văzut pe Bruno Frye în noaptea aceea? îl întrebă Hilary pe Laurenski.
— În acel moment, răspunse şeriful, mi‑am închipuit că‑l văzuse. Mai târziu însă, Tim mi‑a spus că se gândise că‑l putea identifica pe Frye la telefon şi că nu era nevoie să bată drumul până acolo în maşina poliţiei, ca să‑l vadă la faţă. După cum, probabil, ştiţi, Bruno Frye avea o voce stranie, inconfundabilă.
— Deci e posibil ca Larsson să fi discutat cu cineva care l‑a acoperit pe Frye, cineva care‑i putea imita vocea, preciză Tony.
Laurenski îşi aţinti privirea asupra lui.
— Aşa spune şi Tim. Aceasta este scuza lui. Dar nu se leagă. Cine să fi fost acea persoană? De ce să‑l fi acoperit pentru o ten­tativă de viol şi crimă? Unde se află acum? Pe deasupra, vocea lui Frye nu poate fi lesne imitată.
— Atunci, care‑i părerea dumneavoastră? întrebă Hilary.
Laurenski clătină din cap.
— Nu ştiu ce să cred. Toată săptămâna m‑am frământat în fel şi chip. Vreau să‑l cred pe Tim. Dar cum l‑aş putea crede? Se întâmplă ceva... dar ce? Până la lămurirea chestiunii, l‑am pus pe liber pe Tim.
Tony aruncă o privire spre Hilary, apoi se uită la şerif.
— Când veţi auzi ce am să vă spun, presupun că‑l veţi crede pe Larsson.
— Oricum, interveni Hilary, asta nu înseamnă că veţi înţelege ce se petrece. Noi suntem mai implicaţi decât dumneavoastră, dar tot nu ne dăm seama despre ce e vorba.
Începu să‑i povestească lui Laurenski cum Bruno Frye se înapoiase în casa ei marţi dimineaţa, la cinci zile după moartea lui.


În biroul lui din St. Helena, Joshua Rhinehart se aşeză la masa de lucru, cu un pahar de Jack Daniel's Black Label în faţă, şi începu să răsfoiască dosarul primit la San Francisco de la Ronald Preston. Printre altele, dosarul conţinea fotocopii clare ale evaluărilor lunare reproduse după înregistrări pe microfilm, plus copii faţă‑verso după toate cecurile scrise de Frye. Întrucât Frye ţinuse secret contul într‑o bancă în care nu derula nici un fel de afaceri, Joshua era convins că o cercetare atentă a acelui material îi va oferi indicii legate de identitatea sosiei.
În primii trei ani şi jumătate cât fusese activ contul, Bruno completase lunar câte două cecuri, nici mai mult, nici mai puţin. Cecurile erau de fiecare dată completate pe numele aceloraşi persoane — Rita Yancy şi Latham Hawthorne — nume care lui Joshua nu‑i spuneau nimic.
Din motive nespecificate, doamna Yancy primise lunar cinci sute de dolari. Singurul lucru pe care Joshua îl putea deduce din fotocopiile acelor cecuri era că Rita Yancy locuia, probabil, în Hollister, California, întrucât femeia depusese toate cecurile într‑o bancă din localitatea respectivă.
Fiecare dintre cecurile pentru Latham Hawthorne menţiona altă sumă: de la câteva sute de dolari la cinci sau şase mii. După toate aparenţele, Hawthorne locuia în San Francisco, deoarece toate depunerile fuseseră făcute la aceeaşi sucursală a Wells Fargo Bank din acel oraş. Toate cecurile pe numele lui Hawthorne aveau pe verso aplicată o ştampilă, cu următorul conţinut: