Soapte - partea a cincea

NUMAI PENTRU DEPUNERI
ÎN CONTUL LUI
Latham Hawthorne
ANTICAR
&
OCULTIST

Joshua privi fix ultimul cuvânt timp de câteva minute. Ocultist. Fără îndoială, derivat de la cuvântul "ocult", era utilizat spre a desemna profesia lui Hawthorne sau, cel puţin, o parte din profesia lui, cealaltă parte fiind comerţul cu cărţi rare. Joshua presupunea că ştie ce însemna cuvântul, dar nu putea fi sigur.
Pe doi pereţi din biroul lui se găseau cărţi de drept şi lucrări de referinţă. Avea şi trei dicţionare, aşadar, căută în fiecare cuvântul "ocultist". Primele două nu‑l includeau, dar cel de al treilea îi oferea o definiţie foarte apropiată de cea la care se aşteptase. Ocultistul era o persoană care credea în ritualurile şi puterile supranaturale ale diverselor "ştiinţe oculte" — printre care astrologia, chiromanţia, magia neagră, magia albă, demonolatria, satanismul şi altele. Conform dicţionarului, ocultistul putea fi, în egală măsură, cineva care vindea obiectele necesare abordării acestor stranii îndeletniciri: cărţi, costumaţie, cărţi de joc, instrumente magice, relicve sacre, ierburi rare, lumânări de seu şi altele asemenea.
În cei cinci ani trecuţi de la moartea lui Katherine şi până la propriu‑i deces, Bruno Frye plătise peste o sută treizeci de mii de dolari lui Latham Hawthorne. Nici un cec nu menţiona ser­viciile primite în schimbul acelei sume de bani.
Joshua îşi umplu din nou paharul cu whiskey şi se înapoie la masa de lucru.
Dosarul referitor la conturile secrete ale lui Frye demonstra că Bruno scrisese câte două cecuri pe lună în primii trei ani şi jumătate şi câte trei pe lună în ultimul an şi jumătate. Unul pen­tru Rita Yancy şi unul pentru Latham Hawthorne, ca mai înainte. Plus un al treilea pentru doctorul Nicholas W. Rudge. Toate cecurile pentru doctor fuseseră depuse la Bank of America, sucursala din San Francisco, ceea ce‑l conduse pe Joshua la pre­supunerea că medicul locuia în acest oraş.
Telefonă la serviciul de informaţii din San Francisco, apoi la alt serviciu de informaţii din zona prefixului 408, care includea şi localitatea Hollister. În mai puţin de cinci minute obţinu trei numere de telefon: Hawthorne, Rudge şi Rita Yancy.
Mai întâi, formă numărul femeii.
Ea răspunse după al doilea apel.
— Alo?
— Doamna Yancy?
— Da.
— Rita Yancy?
— Da Avea un glas plăcut, blând şi melodios. Cine întreabă?
— Numele meu e Joshua Rhinehart. Vă sun din St. Helena. Sunt executorul testamentar al proprietăţii răposatului Bruno Frye. Ea nu răspunse. Doamnă Yancy?
— Adică a murit? întrebă femeia.
— N‑aţi ştiut?
— De unde să ştiu?
— S‑a scris în ziare.
— Nu citesc niciodată presa, răspunse ea.
Vocea i se schimbase. Nu mai era agreabilă. Devenise rece şi aspră.
— A murit joia trecută, spuse Joshua. Ea tăcea. Vă simţiţi bine? întrebă Joshua
— Ce doriţi de la mine?
— În calitate de executor testamentar, una dintre misiunile mele este să verific dacă toate datoriile domnului Frye sunt achi­tate, înainte ca proprietatea să fie împărţită între moştenitori.
— Şi?
— Am descoperit că domnul Frye vă plătea lunar cinci sute de dolari şi m‑am gândit că, poate, este vorba de ratele unei datorii. Ea nu‑i răspunse. Joshua îi auzea respiraţia. Doamnă Yancy?
— Nu‑mi datorează absolut nimic, spuse ea.
— Deci nu achita o datorie.
— Nu, răspunse ea
— Aţi lucrat cumva pentru el? Ea şovăi. Apoi clic. Doamnă Yancy?
Nici un răspuns. Doar un fâşâit pe fir şi trosnete îndepărtate.
Joshua formă numărul din nou.
— Alo? spuse în receptor femeia.
— Sunt tot eu, doamnă Yancy. Se pare că s‑a întrerupt.
Clic.
Joshua vru să sune a treia oară, dar îşi dădu seama că ea va închide din nou. Nu ştia să se controleze. Era limpede că avea un secret, un secret ştiut numai de ea şi Bruno şi pe care acum încerca să‑l ascundă de Joshua. Dar nu reuşise decât să‑i aţâţe curiozitatea. Acum era mai sigur decât oricând că fiecare dintre cele trei persoane plătite din contul de la banca din San Fran­cisco ştia ceva care l‑ar ajuta să explice existenţa sosiei lui Bruno Frye. Dacă i‑ar putea convinge să vorbească, poate ar reuşi să lichideze proprietatea mai curând.
— Nu poţi scăpa de mine aşa uşor, Rita, spuse el, punând receptorul în furcă.
A doua zi avea de gând să zboare cu avionul Cessna la Hollister şi să se confrunte personal cu ea.
În continuare îl sună pe doctorul Nicholas Rudge. Îi răspunse robotul. Lăsă un mesaj cu numerele de telefon de la birou şi de acasă.
Cu cel de al treilea apel avu succes, deşi nu chiar atât pe cât se aşteptase. Latham Hawthorne era acasă şi se arătă dispus să vorbească. Ocultistul avea o voce nazală şi o urmă de accent aristocratic britanic.
— I‑am vândut destul de multe cărţi, răspunse Hawthorne, ca răspuns la o întrebare pusă de Joshua.
— Doar cărţi?
— Atât.
— Cam mulţi bani numai pentru cărţi.
— A fost un client excelent.
— Dar chiar o sută de mii de dolari?
— Suma acoperă aproape cinci ani.
— Totuşi...
— Majoritatea cărţilor erau rarităţi, înţelegeţi?
— Aţi dori să le recumpăraţi din proprietate? întrebă Joshua, încercând să‑şi dea seama dacă omul era sincer.
— Să le recumpăr? Oh, da, aş fi încântat să pot. Absolut.
— Cât oferiţi?
— Păi, nu pot afirma cu precizie până nu le văd.
— Daţi o cifră la întâmplare? Cât?
— Vedeţi, dacă volumele au fost deteriorate — rupte, zdrenţuite, însemnate şi altele — e cu totul altă poveste.
— Să zicem că sunt în perfectă stare. Cât oferiţi?
— Dacă se află în starea în care i le‑am vândut domnului Frye, sunt gata să ofer ceva mai mult decât mi‑a plătit el iniţial pentru ele. Multe dintre titlurile colecţiei lui şi‑au sporit valoarea.
— Deci, cât? întrebă Joshua.
— Sunteţi un om perseverent.
— E una dintre nenumăratele mele calităţi. Haideţi, domnule Hawthorne, nu vă cer să vă angajaţi la o ofertă definitivă. E vorba de o cifră estimativă.
— Ei bine, dacă colecţia conţine toate cărţile pe care i le‑am vândut şi dacă aceste cărţi sunt în perfectă stare... aş spune... desigur, luând în calcul şi profitul meu... În jur de două sute de mii de dolari.
— Sunteţi dispus să cumpăraţi aceleaşi cărţi cu şaptezeci de mii de dolari mai scump decât a plătit Frye?
— Ca cifră estimativă, da.
— Într‑adevăr, şi‑au sporit valoarea.
— Datorită specificului lor, explică Hawthorne. Zilnic apar noi cititori interesaţi de acest domeniu.
— Şi care anume e domeniul? întrebă Joshua. Ce fel de cărţi colecţiona?
— Nu le‑aţi văzut?
— Presupun că se află pe rafturile din biroul lui, spuse Joshua. Multe dintre ele sunt foarte vechi şi o bună parte sunt învelite în piele. N‑am observat nimic neobişnuit la ele. N‑am avut timp să le cercetez mai îndeaproape.
— Erau titluri oculte, îi spuse Hawthorne. Eu nu vând decât cărţi care tratează despre ocultism în toate manifestările sale. O mare parte dintre cărţile mele sunt interzise, e vorba de cele care în altă epocă au fost interzise de biserică sau de stat şi care n‑au mai fost reeditate de editorii moderni şi sceptici. Totodată, e vorba de ediţii limitate. Am peste două sute de clienţi statornici. Unul dintre ei este un domn din San Jose, care nu colecţionează decât cărţi despre misticismul hindus. O doamnă din comitatul Marin şi‑a alcătuit o enormă bibliotecă despre satanism, printre care o duzină de titluri obscure, publicate numai în latină. Altă femeie din Seattle a cumpărat, practic, tot ce s‑a publicat pe tema experienţelor extracorporale. Pot satisface orice gusturi. Nu mă laud când afirm că sunt cel mai respectabil şi mai de încredere comerciant de literatură ocultă din ţară.
— Dar fără îndoială că nu toţi clienţii îşi permit să cheltuiască atât de mult ca domnul Frye.
— Oh, bineînţeles că nu. Nu mai există decât doi, trei ca el, adică dispunând de resursele lui. Am însă câteva zeci de clienţi care cheltuiesc aproximativ zece mii de dolari anual pe cărţi.
— Incredibil, se miră Joshua.
— Nu chiar, îl contrazise Hawthorne. Aceşti oameni au impresia că au ajuns în pragul unei mari descoperiri, pe punctul de a afla un enorm secret: misterul vieţii. Unii sunt în căutarea nemuririi. Alţii caută farmece şi ritualuri care să le aducă bogăţii imense şi putere nelimitată asupra semenilor lor. Acestea sunt motivaţii puternice. Dacă oamenii cred sincer că ceva mai multă cunoaştere interzisă le va aduce ceea ce‑şi doresc, plătesc, prac­tic, oricât ca să obţină aceste cunoştinţe.
Joshua se răsuci în scaunul turnant şi privi afară pe fereastră. Nori cenuşii şi joşi se apropiau grăbiţi dinspre vest, plutind pe deasupra culmilor tomnatice ale munţilor Mayacamas şi coborând în vale.
— Care aspect al ştiinţelor oculte îl interesa pe domnul Frye?
— Colecţiona două feluri de cărţi, care tratau, practic, acelaşi subiect, răspunse Hawthorne. Era fascinat de posibilitatea de a comunica cu morţii. Spiritism. Ciocănituri în masă, vocile spiritelor, apariţii ectoplasmice, amplificarea înregistrărilor din eter, scriere automată şi altele asemenea. Dar cel mai mult se interesa de cărţile despre morţii vii.
— Vampiri? întrebă Joshua, gândindu‑se la strania scrisoare din seif.
— Da, confirmă Hawthorne. Vampiri, zombie şi alte aseme­nea creaturi. Nu se mai sătura de cărţi pe această temă. Desigur, nu vreau să spun că îl interesau romanele de groază şi senzaţiile ieftine. Colecţiona numai studii serioase, nu ficţiune, şi anumite scrieri ezoterice alese.
— De pildă?
— Păi, de pildă... din categoria scrierilor ezoterice... a plătit şase mii de dolari pentru jurnalul scris de mână al lui Christian Marsden.
— Cine este Christian Marsden? întrebă Joshua.
— În urmă cu paisprezece ani, Marsden a fost arestat pentru asasinarea a nouă persoane în oraşul San Francisco şi în împre­jurimi. Presa îl numea Vampirul de la Golden Gate, fiindcă de fiecare dată bea sângele victimelor sale.
— Oh, da! îşi aminti Joshua.
— Totodată, tăia membrele victimelor.
— Da.
— Le tăia braţele, picioarele şi capetele.
— Din păcate, mi‑l amintesc. Un caz oribil, spuse Joshua.
Norii de un cenuşiu murdar continuau să sosească dinspre vest, de peste munţi, înaintând constant spre St. Helena.
— În decurs de un an, cât a ucis nestingherit, Marsden a ţinut un jurnal, spuse Hawthorne. E o lucrare neobişnuită. Marsden credea că un bărbat decedat, pe nume Adrian Trench, încerca să intre în trupul lui şi să revină la viaţă prin intermediul lui. Mars­den era sincer convins că se lupta în permanenţă şi cu disperare să‑şi controleze propriul trup.
— Prin urmare, când ucidea, nu el comitea crimele, ci acel Adrian Trench.
— Aşa scrie în jurnal, spuse Hawthorne. Dintr‑un motiv pe care nu l‑a explicat niciodată, Marsden credea că spiritul rău al lui Adrian Trench avea nevoie de sângele altor persoane, ca să poată să ţină în stăpânire trupul lui Marsden.
— O poveste suficient de ţicnită pentru a fi prezentată tri­bunalului într‑un proces de stabilire a sănătăţii mintale, comentă cinic Joshua.
— Marsden chiar a fost internat într‑un spital de nebuni, con­firmă Hawthorne. Acolo a şi murit, după şase ani. Dar n‑a si­mulat nebunia ca să scape de închisoare. Credea cu adevărat că spiritul lui Adrian Trench încerca să‑l alunge din propriul său trup.
— Schizofrenie.
— Probabil, încuviinţă Hawthorne. Însă nu cred că trebuie să excludem şi posibilitatea ca Marsden să fi fost întreg la minte şi doar să fi relatat un fenomen paranormal autentic.
— Vreţi să repetaţi?
— Vreau să spun că e foarte posibil ca Christian Marsden să fi fost cumva posedat.
— Doar nu vorbiţi serios, protestă Joshua.
— Ca să‑l parafrazez pe Shakespeare, există multe lucruri pe pământ şi în cer pe care nu le înţelegem şi nu putem să le înţelegem.
Dincolo de fereastra înaltă a biroului, pe măsură ce grupul de nori de culoarea ardeziei continua să se îngrămădească deasupra văii, soarele coborî la asfinţit, dincolo de munţii Mayacamas şi înserarea se lăsă mult mai devreme peste St. Helena.
Privind lumina sângerie a amurgului, Joshua întrebă:
— De ce‑şi dorea domnul Frye atât de mult jurnalul lui Marsden?
— Credea că trăieşte o experienţă similară cu cea a lui Marsden, răspunse Hawthorne.
— Adică, Bruno credea că un mort încearcă să pună stăpânire pe trupul lui?
— Nu, răspunse Hawthorne. Nu se identifica cu Marsden, ci cu victimele lui Marsden. Domnul Frye credea că mama lui, mi se pare că o chema Katherine, se întorsese din morţi întrupată în altă persoană şi încerca să‑l ucidă. Spera ca jurnalul lui Marsden să‑i dea o indicaţie cum trebuia să procedeze cu ea.
Joshua simţi o răceală de gheaţă năvălindu‑i în vine.
— Bruno nu mi‑a vorbit niciodată despre asta.
— Oh, nu discuta pe această temă, încuviinţă Hawthorne. Probabil că sunt singura persoană căreia i‑a destăinuit secretul. Mi‑a făcut confidenţe fiindcă m‑am arătat înţelegător faţă de interesul lui pentru ştiinţele oculte. Dar şi aşa, n‑a pomenit despre acest lucru decât o singură dată. Credea cu convingere că mama lui se întorsese din mormânt şi era îngrozit să nu‑i cadă victimă. Mai târziu, a regretat că‑mi povestise.
Joshua îşi îndreptă spatele în fotoliu, uluit şi şocat.
— Domnule Hawthorne, săptămâna trecută domnul Frye a încercat să ucidă o femeie în Los Angeles.
— Da, ştiu.
— Voia s‑o ucidă fiindcă îşi închipuia că era mama lui, ascunsă în alt trup.
— Zău? Interesant!
— Iisuse Hristoase, domnule! Ştiai ce e în mintea lui. De ce n‑ai spus nimic?
Hawthorne rămase impasibil.
— Ce‑aţi fi vrut să fac?
— Să fi spus poliţiei! L‑ar fi luat la întrebări, aţi fi sugerat că poate avea nevoie de îngrijire medicală.
— Domnul Frye n‑a comis o crimă, spuse Hawthorne. În plus, dumneavoastră presupuneţi că era nebun, dar eu nu împărtăşesc această presupunere.
— Glumiţi, spuse Joshua, nevenindu‑i să‑şi creadă urechilor.
— Câtuşi de puţin. Poate că mama lui Frye s‑a întors într‑adevăr din groapă ca să pună mâna pe el. Poate chiar a reuşit.
— Pentru numele lui Dumnezeu, femeia din Los Angeles nu era mama lui!
— Poate, spuse Hawthorne. Poate că nu era.
Deşi continua să şadă în fotoliul mare din birou şi deşi acesta se găsea cu toate patru picioarele pe podeaua solidă, Joshua avu o senzaţie curioasă de pierdere a echilibrului. Şi‑l închipuise pe Hawthorne ca fiind un om destul de cultivat, potrivit de educat şi studios, care îmbrăţişase această profesie datorită profiturilor pe care i le asigura. Acum Joshua începea să se întrebe dacă nu cumva îşi făcuse o părere cu totul greşită despre el. Poate că Latham Hawthorne era la fel de bizar ca şi marfa pe care o vindea.
— Domnule Hawthorne, e limpede că sunteţi un om de afa­ceri foarte eficient şi de succes. Îmi păreţi a fi şi o persoană edu­cată. Vă exprimaţi mult mai frumos decât mulţi oameni cu care ai de‑a face în zilele noastre. Ţinând cont de toate acestea, mi‑e foarte greu să cred că puneţi mare bază pe lucruri ca spiritismul, misticismul şi morţii vii.
— Eu nu‑mi bat joc de nimic, răspunse Hawthorne. În defi­nitiv, faptul că sunt dispus să cred mi se pare mai puţin sur­prinzător decât refuzul dumneavoastră încăpăţânat de a crede. Nu înţeleg cum un om inteligent nu‑şi dă seama că există multe lumi în afară de a noastră şi multe alte realităţi dincolo de cea în care trăim.
— Oh, cred că lumea e plină de mistere şi că nu percepem decât în parte realitatea, spuse Joshua Nu vă contrazic în privinţa acestui aspect. Dar în egală măsură cred că în timp percepţiile noastre se vor rafina şi că toate misterele vor fi explicate de oamenii de ştiinţă, de oameni raţionali, care lucrează în labora­toare, nu de amatori de superstiţii care ard tămâie şi rostesc incantaţii fără rost.
— Eu nu am încredere în oamenii de ştiinţă, îl contrazise Hawthorne. Sunt satanist îmi găsesc răspunsurile în acest domeniu.
— Cultul diavolului? întrebă Joshua.
Încă nu aflase totul despre ocultist.
— E un mod simplist de a vedea lucrurile. Eu cred în celălalt Dumnezeu, Dumnezeul cel Întunecat. Se apropie venirea lui, domnule Rhinehart. Hawthorne vorbea calm, binevoitor, ca şi cum ar fi discutat pe o temă cu nimic mai neobişnuită sau con­troversată decât vremea. Aştept cu nerăbdare ziua în care El îl va alunga pe Hristos şi toate divinităţile mai mici şi se va urca sin­gur pe tron. Ce zi minunată va fi aceea. Toţi adepţii altor religii vor fi înrobiţi sau măcelăriţi. Preoţii lor vor fi decapitaţi şi aruncaţi la câini. Călugăriţele vor fi violate în plină stradă. Bi­sericile, sinagogile, moscheele şi templele vor fi folosite pentru celebrarea liturghiilor întunericului şi fiecare om de pe suprafaţa pământului îl va slăvi pe El. Pe altare vor fi sacrificaţi copii mici, iar Belzebut va domni până la sfârşitul timpurilor. Curând, dom­nule Rhinehart. Există semne şi prevestiri. Nu mai este mult. Eu abia aştept.
Joshua îşi pierduse graiul. În ciuda aiurelilor rostite, Hawthorne vorbea ca un om normal şi raţional. Nu bătea câmpii şi nu urla. Glasul lui nu trăda nici cea mai mică urmă de manie sau de isterie. Joshua se simţea mai tulburat de sângele rece şi de aparenta blândeţe a ocultistului decât dacă Hawthorne ar fi mârâit, ar fi strigat şi ar fi făcut spume la gură. Era ca şi cum ar fi cunos­cut un străin la o petrecere, ar fi discutat cu el, ar fi ajuns să‑l simpatizeze, ca dintr‑o dată să‑şi dea seama că acesta purta o mască de latex, o figură calmă bine realizată, sub care se ascun­dea răul şi rânjetul hâd al Morţii. Un costum de Halloween, dar întors pe dos. Demonul deghizat în om obişnuit. Coşmarul lui Poe prinsese viaţă.
Joshua se cutremură de un fior.
— Am putea fixa o întâlnire? întrebă Hawthorne. Abia aştept să studiez colecţia de cărţi cumpărată de la mine de către dom­nul Frye. Pot veni aproape oricând. Ce zi v‑ar conveni?
Joshua nu era nerăbdător să‑l întâlnească şi să facă afaceri cu el. Decise să‑l amâne pe ocultist până când cărţile aveau să fie văzute şi de alţi experţi. Poate că vreunul dintre aceştia îşi va da seama de valoarea colecţiei şi va face o ofertă echitabilă. Atunci, îi va fi simplu să trateze cu Latham Hawthorne.
— Va trebui să revin cu un telefon, răspunse Joshua. Până atunci am multe alte treburi urgente de rezolvat. E vorba de o proprietate mare şi foarte complexă. Îmi va lua câteva săptămâni ca s‑o lichidez.
— Aştept telefonul dumneavoastră.
— Înainte de a închide, ar mai fi încă două lucruri, spuse Joshua.
— Da?
— V‑a povestit domnul Frye de ce avea o teamă atât de obsedantă de mama lui?
— Nu ştiu ce i‑a făcut, răspunse Hawthorne, dar o ura din tot sufletul. În viaţa mea n‑am văzut o ură atât de cumplită şi înverşunată ca în momentele în care vorbea despre ea.
— I‑am cunoscut pe amândoi, spuse Joshua. Niciodată n‑am observat ca între ei să fi existat astfel de sentimente. Întotdeauna am crezut că o idolatriza.
— Atunci, trebuie să fi fost o ură tainică, pe care o ascundea de foarte multă vreme, zise Hawthorne.
— Dar ce i‑ar fi putut face?
— După cum v‑am spus, mie nu mi‑a relatat nimic. Însă exista ceva în spatele acestui sentiment de ură, ceva atât de rău, încât domnul Frye nu avea puterea să vorbească despre asta. Spuneaţi că vreţi să discutaţi alte două lucruri. Care‑i al doilea?
— Bruno a pomenit vreodată de o dublură a lui?
— O dublură?
— O sosie. Cineva care putea trece drept el însuşi.
— Cu statura lui şi cu vocea aceea neobişnuită, n‑ar fi fost simplu să‑şi găsească o sosie.
— După cât se pare, a reuşit. Eu încerc să aflu de ce a avut nevoie de o dublură.
— Dar nu vă poate explica însăşi sosia? Ea trebuie să ştie de ce a fost angajată.
— Nu reuşesc să dau de ea.
— Înţeleg, spuse Hawthorne. Ei bine, domnul Frye nu mi‑a pomenit niciodată despre asta. Dar mă gândeam...
— Da?
— La un motiv pentru care ar fi avut nevoie de o sosie.
— Ce motiv? întrebă Joshua.
— Ca s‑o deruteze pe mama lui, când ea se întorcea din morţi ca să‑l înşface.
— Bineînţeles, exclamă sarcastic Joshua. Cum de nu m‑am gândit la asta!
— M‑aţi înţeles greşit, spuse Hawthorne. Ştiu că sunteţi scep­tic. Nu vreau să spun că ea s‑a întors din groapă cu adevărat. Nu deţin suficiente date ca să pot emite o părere. Dar domnul Frye era ferm convins că mama lui se întorsese. Poate şi‑a închipuit că, angajând o dublură, beneficia de o oarecare protecţie.
Joshua se văzu nevoit să admită că ideea lui Hawthorne era mai mult decât plauzibilă.
— Adică, cea mai simplă cale de a înţelege motivul este de a mă pune în pielea lui Frye şi de a gândi ca el, ca un paranoic schizofrenic.
— Dacă într‑adevăr a fost un paranoic schizofrenic, sublinie Hawthorne. După cum v‑am mai spus, eu nu iau nimic în derâdere.
— Iar eu îmi bat joc de toate, replică Joshua. Ei bine... vă mulţumesc pentru timp şi pentru osteneală, domnule Hawthorne.
— Pentru puţin. Aştept telefonul dumneavoastră.
Aşteaptă mult şi bine, îi răspunse în gând Joshua. Puse recep­torul în furcă, se ridică, se duse la fereastra înaltă şi aruncă o privire asupra văii, care începea să se ascundă în umbre, sub norii cenuşii şi marginile purpurii‑albăstrui ale întunericului din ce în ce mai dens. Ziua părea că se grăbeşte să devină noapte şi când o rafală de vânt rece făcu să zăngăne geamurile, Joshua se gândi că toamna făcea loc iernii cu aceeaşi grabă nefirească. Părea mai curând o seară mohorâtă şi ploioasă de ianuarie decât de octombrie timpuriu.
În mintea lui Joshua cuvintele lui Latham Hawthorne se înşirau ca firele întunecate ale unei pânze negre ţesute de un păianjen monstruos: Timpul lui se apropie, domnule Rhinehart. Există semne şi prevestiri. Nu mai e mult până atunci. Foarte curând.
În ultimii cincisprezece ani lumea părea să se fi năpustit la vale, ca o maşină fără frâne, total scăpată de sub control. Apăruseră o mulţime de oameni ciudaţi. Ca Hawthorne. Şi chiar mai răi. Mult mai răi. Mulţi dintre ei erau conducători politici, aceasta fiind meseria pe care şi‑o alegeau adesea astfel de şacali, dornici să capete putere asupra altora, ţineau în mâini frâiele pla­netei, mecanici ţicniţi ai fiecărei naţiuni, rânjind dement în timp ce împingeau maşinăria din ce în ce mai aproape de momentul deraierii.
Oare trăim ultimele zile ale planetei? se întrebă Joshua. Oare se apropie Armaggedonul?
Prostii, se dojeni el. Bătrâne, nu faci decât să transferi senti­mentul morţii iminente asupra percepţiei tale asupra lumii. Ai pierdut‑o pe Cora, eşti absolut singur şi dintr‑o dată ai devenit conştient că îmbătrâneşti şi că timpul îţi scapă printre degete. Acum ai sentimentul incredibil, măreţ şi grandoman că întreaga lume se va sfârşi o dată cu moartea ta. Dar singura zi de apoi care se apropie e a ta, se gândi el. Lumea va continua să existe şi după ce nu vei mai fi. Va mai exista încă multă, multă vreme.
Totuşi, nu era chiar sigur. Atmosfera părea încărcată de semne rău‑prevestitoare.
Cineva bătu la uşă. Era Karen Farr, tânăra şi harnica lui se­cretară.
— N‑am ştiut că mai eşti aici, îi spuse Joshua. Aruncă o privire la ceas. Ar fi trebuit să pleci încă de acum o oră.
— Am mai zăbovit la masa de prânz. Îmi rămăseseră de pus la punct câteva lucruri.
— Munca este o parte esenţială a vieţii, draga mea. Dar nu pierde prea mult timp muncind. Du‑te acasă. Ai să‑ţi termini treaba mâine.
— Termin în zece minute, îl asigură ea. Tocmai au venit două persoane. Vor să stea de vorbă cu dumneavoastră.
— N‑am nici o întâlnire programată.
— Au venit de la Los Angeles. Pe el îl cheamă Anthony Clemenza, iar doamna care‑l însoţeşte este Hilary Thomas. E femeia care...
— Ştiu cine este, o întrerupse Joshua, surprins. Pofteşte‑i ime­diat.
Ocoli masa de lucru şi‑şi întâmpină vizitatorii în mijlocul încăperii. După prezentările oarecum stânjenite, Joshua se asigură că oaspeţii se instalaseră confortabil, le oferi de băut, turnă Jack Daniel's pentru fiecare din ei şi‑şi trase un scaun faţă în faţă cu canapeaua pe care cei doi se aşezaseră unul lângă celălalt.
Tony Clemenza avea ceva care‑i plăcu din prima clipă lui Joshua. Părea un om sigur pe el şi competent.
Hilary Thomas radia aceeaşi agerime, încredere în sine şi competenţă ca şi Clemenza. Pe deasupra, era nespus de încântătoare.
Câteva momente, nici unul dintre ei nu‑şi găsi cuvintele. Se priviră unul pe altul în tăcere şi în aşteptare, apoi îşi muiară buzele în whiskey.
Joshua fuse cel care sparse gheaţa.
— Niciodată n‑am crezut prea mult în lucruri ca previziunea, dar pe Dumnezeul meu, în clipa de faţă am o mică presimţire. N‑aţi bătut atâta drum doar ca să‑mi povestiţi despre miercurea şi joia trecută, nu‑i aşa? Între timp s‑a mai întâmplat ceva.
— S‑au întâmplat multe, răspunse Tony. Dar nimic din toate acestea nu pare să aibă sens.
— Şeriful Laurenski ne‑a trimis la dumneavoastră, spuse Hilary.
— Sperăm să ne puteţi da unele răspunsuri.
— Şi eu caut răspunsuri, replică Joshua.
Hilary îşi lăsă capul într‑o parte şi‑l privi ciudat.
— Cred că, la rândul meu, am o presimţire, spuse ea. Şi aici s‑a întâmplat ceva, nu‑i aşa?
Joshua luă o înghiţitură de whiskey.
— Dacă aş fi un om superstiţios, probabil v‑aş răspunde că... undeva... un mort se plimbă printre cei vii.
Afară, ultima geană de lumină fu alungată de pe cer. Din­colo de fereastră noaptea cea neagră puse stăpânire pe vale. Un vânt rece încercă să‑şi facă loc printre nenumăratele careuri de sticlă ale ferestrei, şuierând şi gemând. Dar biroul lui Joshua părea inundat de o căldură nouă, fiindcă el, Hilary şi Tony se simţeau legaţi prin ceea ce ştiau despre misterul reîntoarcerii lui Bruno Frye din lumea morţilor.


În dimineaţa aceea, Bruno Frye dormise în partea din spate a furgonetei albastre Dodge, în parcarea unui supermagazin, până la ora unsprezece, când îl trezise coşmarul unor şoapte cumplite şi ameninţătoare, dar fără înţeles. Un timp rămase lungit în aerul înnăbuşitor al furgonetei slab luminate, cu braţele înlănţuite în jurul trupului, simţindu‑se atât de singur, de părăsit şi de înspăimântat, încât scânci şi plânse ca un copil.
Sunt mort, se gândi el. Mort M‑a ucis căţeaua. Mort. Căţeaua afurisită şi blestemată mi‑a înfipt cuţitul în burtă.
Pe măsură ce plânsul i se potolea, îl năpădi un gând neobişnuit şi tulburător: Dar dacă sunt mort... cum de mă aflu aici? Cum pot fi mort şi viu în acelaşi timp?
Îşi pipăi abdomenul cu amândouă mâinile. Nu avea locuri dureroase, nici răni de cuţit, nici cicatrice.
Brusc, gândul i se limpezi. O ceaţă cenuşie se ridică de pe mintea lui şi în clipa următoare totul începu să strălucească asemenea luminilor unui cristal cu multe faţete. Începu să se întrebe dacă Katherine se întorsese cu adevărat din mormânt. Oare Hilary Thomas era doar Hilary Thomas, nu Katherine Anne Frye? Oare era nebun de voia s‑o ucidă? Oare toate celelalte femei, pe care le ucisese în ultimii cinci ani, fuseseră, într‑adevăr, noi trupuri în care se ascunsese Katherine? Sau fuseseră oameni obişnuiţi, femei nevinovate care nu meritaseră să moară?
Bruno se aşeză pe podeaua furgonetei, năucit, copleşit de această nouă faţă a lucrurilor.
Şi şoaptele care îi năpădeau somnul în fiecare noapte, şoaptele acelea îngrozitoare, care‑l umpleau de spaimă...
Dintr‑o dată înţelese că, dacă se concentra îndeajuns de mult, dacă scotocea cu atenţie printre amintirile copilăriei, avea să descopere ce însemnau acele şoapte, semnificaţia lor. Îşi aminti două uşi masive de lemn fixate în pământ. Şi‑o aminti pe Katherine deschizând acele uşi şi îmbrâncindu‑l în întunericul de dedesubt. Şi‑o aminti trântind uşile la loc şi ferecându‑le, apoi treptele care duceau jos, tot mai jos, în inima pământului...
Nu!
Îşi acoperi urechile cu mâinile, ca şi cum astfel ar fi putut opri amintirile urâte la fel de uşor cum te fereşti de un zgomot neplăcut.
Era leoarcă de sudoare. Tremura din toate încheieturile.
— Nu, murmură el. Nu, nu, nu!
De când se ştia, neîncetat încercase să afle cine şoptea în coşmarurile de fiecare noapte. Dorise cu ardoare să descopere ce încercau să‑i spună şoaptele şi, poate, astfel să le alunge din somnul lui pentru totdeauna. Acum când se afla în pragul acelei descoperiri, îşi dădu seama că adevărul era mult mai cumplit şi mai înspăimântător decât misterul şi, cuprins de panică, se îndepărtă de revelaţie cu o clipă înainte ca în mintea lui să se facă lumină.
Furgoneta se umplu din nou de şoapte, voci şuierătoare, murmure obsedante.
Bruno ţipă îngrozit, legănându‑se dintr‑o parte în alta pe podea.
Din nou simţi târându‑se pe el creaturi ciudate, încercând să i urce pe braţe, pe piept şi pe spate. Să ajungă la obrazul lui. Să se strecoare printre buzele şi dinţii lui. Să‑i intre în nări.
Zvârcolindu‑se şi ţipând, încercă să le scuture de pe el, să le lovească cu palma, să le alunge.
Dar iluzia era întreţinută de întuneric, iar în furgonetă era prea multă lumină ca halucinaţiile groteşti să poată dura. Văzu că nu avea nimic pe trup şi panica se potoli încet-încet, lăsându‑l sleit de puteri.
Timp de câteva minute rămase pe podea, cu spatele rezemat de peretele furgonetei, tamponându‑şi cu batista obrazul transpi­rat şi ascultând cum respiraţia lui îşi încetinea ritmul.
În cele din urmă, hotărî că sosise timpul să pornească din nou în căutarea căţelei afurisite. Era undeva afară, îl aştepta, se ascundea undeva în oraş. Trebuia să dea de ea şi s‑o ucidă, înainte ca ea să găsească o cale de a‑i veni de hac.
Scurtul moment de limpezime a minţii, scânteia de luciditate dispăruse ca şi cum nici n‑ar fi existat vreodată. Îşi uitase întrebările şi îndoielile. Din nou era absolut convins că Katherine se întorsese din mormânt şi că trebuia cu orice preţ oprită.
Mai târziu, după un prânz grăbit, se duse cu maşina în West‑wood şi opri ceva mai departe de casa lui Hilary. Urcă din nou în spatele furgonetei şi începu să supravegheze casa printr‑un mic orificiu din partea laterală a maşinii.
Pe aleea circulară din faţa locuinţei domnişoarei Thomas se vedea o furgonetă utilitară. Pe părţile laterale era scris cu litere albastre şi aurii:

FEMEI DE SERVICIU LA DISCREŢIE
CURĂŢENIE SĂPTĂMÎNALĂ, DE PRIMĂVARĂ
SAU DUPĂ PETRECERI
SPĂLĂM CHIAR ŞI GEAMURILE

Trei femei în halate albe lucrau în casă. Făcură câteva dru­muri din casă până la furgonetă, ducând mături şi cârpe umede, aspiratoare, găleţi, scoţând saci de plastic plini cu gunoi, apoi ducând o maşină cu abur pentru curăţarea covoarelor, scoţând fragmente de mobilă sfărâmată de Bruno în accesul de furie dis­trugătoare din zorii zilei precedente.
Deşi stătu la pândă toată după‑amiaza, n‑o văzu nici o clipă pe Hilary Thomas şi se convinse că nu era acasă. De fapt, îşi închipuia că nu se va întoarce decât când va avea certitudinea că se afla în siguranţă, când îl va şti mort.
— Dar nu eu sunt cel care va muri, spuse el cu voce tare, studiind casa Ai auzit, căţea? Mai întâi, am să‑ţi fac ţie de petre­canie. Am să pun mâna pe tine înainte să ai tu ocazia să mă înşfaci. Am să‑ţi retez capul tău cel blestemat.
În cele din urmă, puţin după ora cinci, femeile îşi luară ustensilele şi le urcară în spatele furgonetei. Apoi încuiară uşa şi plecară.
Bruno se luă după ele.
Erau singurul lui fir către Hilary Thomas. Căţeaua le anga­jase. Probabil că ştiau unde se afla. Dacă ar reuşi să o prindă sin­gură pe una dintre ele şi s‑o facă să vorbească, ar afla unde se ascunde Katherine.
Sediul firmei de prestări de servicii se găsea într‑o clădire ornamentată cu stuc şi având un singur nivel, pe o stradă laterală murdară, la jumătate de cvartal de Pico. Furgoneta urmărită de Frye se opri într‑o parcare de lângă clădire, în rând cu alte opt furgonete marcate cu numele firmei scris cu aceleaşi litere albastre şi aurii.
Frye trecu pe lângă şirul de furgonete albe, se duse până în capătul cvartalului, întoarse în intersecţia pustie şi porni în direcţie opusă. Ajunse exact la timp ca să le vadă pe cele trei femei intrând în sediu. Nici una nu părea să‑l fi remarcat sau să‑şi fi dat seama că furgoneta Dodge era una şi aceeaşi maşină care rămăsese toată ziua în preajma locuinţei domnişoarei Thomas. Opri în apropiere de colţ, vizavi de firma de prestări de servicii, sub ramurile unui curmal care foşneau în bătaia vântului şi aşteptă să apară una dintre cele trei femei.
În următoarele zece minute din sediu ieşiră multe lucrătoare în halate albe dar nici una dintre ele nu fusese la locuinţa lui Hilary Thomas în acea după‑amiază. Apoi recunoscu pe una. Femeia ieşise din clădire şi se îndrepta spre o maşină Datsun de culoare galbenă strălucitoare. Era tânără, sub treizeci de ani, cu părul şaten şi drept, lung până aproape de talie. Mergea cu umerii daţi spre spate, cu bărbia ridicată, cu paşi agili şi elastici. Vântul îi lipea uniforma de şolduri şi de coapse, făcând să‑i fluture tivul până deasupra genunchilor frumoşi. Fata urcă la volanul automobilului Datsun şi ieşi din parcare. Viră la stânga şi porni spre Pico.
Frye ezită, încercând să‑şi dea seama dacă fata reprezenta ţinta cea mai potrivită sau dacă trebuia să aştepte pe una din cele­lalte două. Dar ceva îi spunea că fata era exact ce căuta. Porni furgoneta Dodge şi se desprinse de bordură.
Pentru a nu fi observat, încercă să interpună câte o maşină între Dodge şi automobilul Datsun galben. O urmări de pe o stradă pe alta, cât mai discret posibil. După toate aparenţele, ea nu avea nici cea mai mică idee că era urmărită.
Locuinţa fetei se găsea în Culver City, la numai câteva cvar­tale de studiourile cinematografice MGM. Locuia într‑un bungalou vechi, dar frumos, pe o străduţă cu alte bungalouri, la fel de vechi şi de frumoase. Câteva case purtau patina timpului: cenuşii, afundate în pământ şi triste, necesitau lucrări de reparaţii. Dar cele mai multe erau întreţinute cu vizibilă mândrie, proaspăt zugrăvite, cu obloane în culori vii, cu mici verande ele­gante, ici‑colo câte un vitraliu, ici‑colo câte o uşă cu geam încas­trat sau lampioane, sau acoperişuri de ţiglă. Nu era un cartier bogat, însă avea o puternică personalitate. Casa fetei era cufun­dată în întuneric. Ea intră şi aprinse luminile în camerele de la stradă.
Bruno parcă furgoneta Dodge de cealaltă parte a străzii, într‑o porţiune mai întunecoasă decât noaptea care se lăsase nu de mult. Stinse farurile, opri motorul şi coborî geamul portierei. Cartierul era liniştit, nu se auzea aproape nici un zgomot. Singurele sunete erau foşnetul copacilor care răspundeau vântului insistent de toamnă, vâjâitul câte unei maşini aflate în trecere şi muzica swing provenită de la o combină muzicală sau un aparat de radio îndepărtat. Era o melodie a lui Benny Goodman de prin anii patruzeci, dar Bruno nu‑şi mai amintea titlul, sunetul de alămuri ajungea până la el cu intermitenţă, după bunul plac al vântului. Bruno rămase la volan, ascultând, pândind.
La ora 6:40 Frye trase concluzia că femeia nu avea nici soţ, nici prieten. Dacă ar fi locuit împreună cu un bărbat, mai mult ca sigur că până atunci acesta s‑ar fi întors de la lucru.
Frye mai lăsă să treacă cinci minute.
Muzica lui Benny Goodman încetă.
Era singura schimbare.
La 6:54 coborî din furgonetă şi traversă strada, înspre casa fetei.
Bungaloul se găsea pe un mic teren, mult prea aproape de vecini pentru scopul urmărit de Bruno. Avea însă avantajul numeroşilor copaci şi tufe care înconjurau proprietatea, ascunzând veranda de la intrare de privirile iscoditoare ale vecinilor din dreapta şi din stânga. Dar chiar şi aşa, era nevoit să acţioneze rapid, să intre în casă repede şi fără zgomot, fără a‑i lăsa fetei răgazul să ţipe.
Urcă cele două trepte joase până pe verandă. Scândurile scârţâiră uşor. Bruno apăsă butonul soneriei.
Fata veni la uşă, zâmbind întrebător:
— Da?
De cealaltă parte a uşii se vedea un lanţ de siguranţă. Mai gros şi mai rezistent decât altele, dar nici pe departe atât de efi­cient pe cât îşi închipuia femeia. Chiar şi cineva mai puţin solid decât Bruno Frye l‑ar fi putut smulge din perete cu câteva lovi­turi zdravene în uşă. Bruno nu trebui decât să‑şi proptească umărul masiv în uşă o singură dată, cu putere, chiar în clipa în care ea întreba zâmbind "Da?" Uşa se deschise brusc spre inte­rior, aşchii zburară prin aer şi o parte a lanţului rupt căzu pe podea cu un clinchet puternic.
Dintr‑un salt, Bruno fu înăuntru, trântind uşa în spatele lui. Era convins că nimeni nu‑l văzuse intrând.
Femeia zăcea pe spate pe podea. Uşa o trântise la pământ. Încă purta halatul alb. Fusta i se ridicase, dezvelindu‑i coapsele. Avea picioare foarte frumoase.
El îngenunche alături de ea.
Fata era năucită. Deschise ochii şi încercă să‑şi privească ata­catorul, dar avu nevoie de câteva clipe ca să‑şi recapete vederea limpede.
El îi puse vârful cuţitului în gât.
— Dacă ţipi, te spintec. Ai înţeles?
Ochii ei căprui şi calzi îşi pierdură expresia nedumerită şi în ei îşi făcu loc spaima. Începu să tremure. În colţul ochilor i se adunară lacrimi sclipitoare, care însă nu se rostogoliră pe obraz.
Nerăbdător, el o împunse în gât cu vârful cuţitului. Pe piele apăru un strop minuscul de sânge.
Ea îşi strânse pleoapele.
— Fără ţipete, o ameninţă Bruno. M‑ai auzit?
Cu un efort, ea răspunse:
— Da.
— Ai să fii cuminte?
— Te rog. Te rog să nu‑mi faci rău.
— Nu vreau să‑ţi fac rău, spuse Frye. Dacă nu ţipi, dacă eşti cuminte şi mă ajuţi, nu voi fi nevoit să‑ţi fac rău. Dar, dacă ţipi sau încerci să fugi, te fac bucăţi. Ai înţeles?
— Da, răspunse ea cu glas abia auzit.
— Ai să fii cuminte?
— Da.
— Locuieşti singură?
— Da.
— Nu ai soţ?
— Nu.
— Nici prieten?
— Nu locuieşte aici.
— Îl aştepţi în astă‑seară?
— Nu.
— Mă minţi?
— E adevărat. Jur.
Obrazul smead devenise alb ca varul.
— Dacă mă minţi, spuse el, îţi fac faţa fâşii.
Ridică lama cuţitului şi‑i lipi vârful de obraz.
Ea închise ochii şi se cutremură.
— Aştepţi pe cineva?
— Nu.
— Cum te cheamă?
— Sally.
— OK, Sally, vreau să‑ţi pun câteva întrebări, dar nu aici şi nu aşa.
Ea deschise ochii. Avea lacrimi în gene. O lacrimă i se pre­linse pe obraz. Înghiţi cu greu.
— Ce vrei să ştii?
— Vreau să‑ţi pun câteva întrebări despre Katherine.
Ea se încruntă.
— Nu cunosc nici o Katherine.
— O cunoşti sub numele de Hilary Thomas.
Ea se încruntă şi mai tare.
— Femeia din Westwood?
— Azi ai făcut curat în casa ei.
— Da... dar n‑o cunosc. N‑am întâlnit‑o niciodată.
— Asta vom vedea.
— E adevărat. Nu ştiu nimic despre ea.
— Poate că ştii mai multe decât îţi închipui.
— Nu. Zău că nu.
— Haide, o îndemnă el, străduindu‑se să zâmbească şi să vor­bească pe un ton prietenos. Să mergem în dormitor, acolo vom discuta mai confortabil.
Ea începu să tremure şi mai tare, aproape ca o epileptică.
— Vrei să mă violezi, aşa‑i?
— Nu, nu.
— Ba da. Ba da.
Frye abia reuşea să‑şi stăpânească furia. Era furios că fata îl contrazicea Furios că nu voia să se mişte de acolo. Ar fi vrut să‑i poată înfige cuţitul în burtă şi să‑i scoată de acolo ceea ce dorea să ştie, dar bineînţeles că nu putea. Voia să ştie unde se ascun­dea Hilary Thomas. I se părea că cea mai bună cale de a afla informaţia necesară era s‑o frângă pe femeia aceea ca pe o sârmă rezistentă: s‑o îndoaie înainte şi înapoi până când se va rupe, să‑i adreseze când ameninţări, când vorbe bune, recurgând la mici violenţe, folosind tonul prietenos şi mângâierea. Nu se gândi nici o clipă că ea ar fi dispusă să‑i destăinuie ce ştia. În mintea lui, fata fusese angajată de Hilary Thomas, deci de Katherine, prin urmare era complice la tentativa lui Katherine de a‑l ucide. Fata nu era doar o spectatoare inocentă. Era femeia de serviciu a lui Katherine, o complotistă, poate tot o moartă revenită printre cei vii. Bănuia că fata ascundea informaţia şi că refuza să i‑o dezvăluie.
— Îţi promit că nu te violez, spuse el încet şi cu blândeţe. Dar, în timp ce‑ţi pun întrebările, vreau să stai culcată pe spate, ca să nu te poţi ridica s‑o iei la fugă. Mă voi simţi mai în siguranţă dacă stai culcată pe spate. Deci, dacă tot trebuie să stai un timp culcată, de ce să nu stai pe o saltea moale, în loc de podea? Nu mă gândesc decât la confortul tău, Sally.
— Mă simt bine aici, spuse ea neliniştită.
— Nu vorbi prostii, o dojeni Frye. În plus, dacă vine cineva la uşa din faţă şi sună la sonerie... ne‑ar putea auzi şi şi‑ar putea închipui că ceva nu e în regulă. Dormitorul e mult mai intim. Hai să mergem. Haide. Sus!
Ea se ridică în picioare.
Bruno continuă să ţină cuţitul lipit de gâtul ei.
Se duseră în dormitor.


Hilary nu era o băutoare, dar îi părea bine că avea în faţă un pahar de whiskey bun, în timp ce şedea pe canapeaua din biroul lui Joshua Rhinehart şi‑l asculta pe avocat. Joshua le povesti amândurora despre banii ridicaţi din banca de la San Francisco, despre sosia care lăsase o scrisoare bizară în seiful băncii şi despre propria‑i nesiguranţă în privinţa identităţii persoanei îngropate ca Bruno Frye.
— Aveţi de gând să exhumaţi cadavrul? întrebă Tony.
— Nu încă, răspunse Joshua. Mai întâi, trebuie să verific câteva lucruri. Dacă reuşesc, s‑ar putea să am suficiente răspun­suri ca să nu mai fie nevoie să dezgrop cadavrul.
Le povesti despre Rita Yancy din Hollister şi despre doctorul Nicholas Rudge din San Francisco, apoi reproduse recenta con­versaţie cu Latham Hawthorne.
Cu toată căldura din cameră şi cea produsă de whiskey, Hilary simţea fiori de gheaţă în oase.
— Acest Hawthorne pare el însuşi numai bun să fie închis într‑un ospiciu.
Joshua oftă.
— Uneori mă gândesc că, dacă am închide toţi ţicniţii în ospicii, n‑ar mai rămâne nimeni afară.
Tony se aplecă în faţă pe locul lui de pe canapea.
— Credeţi că Hawthorne chiar nu ştia despre existenţa sosiei?
— Da, răspunse Joshua. În mod paradoxal, îl cred. Poate că a bătut câmpii în legătură cu satanismul şi poate că, din anumite puncte de vedere, e lipsit de scrupule, ba chiar periculos, dar nu mi‑a făcut impresia unui mincinos. Oricât ar părea de ciudat, cred că, de cele mai multe ori, spune adevărul şi nu cred să mai avem ceva de aflat de la el. Poate că doctorul Rudge sau Rita Yancy ne vor destăinui informaţii mai preţioase. Dar de ajuns cu asta. Povestiţi‑mi despre dumneavoastră. Ce s‑a întâmplat? Ce v‑a adus tocmai la St. Helena?
Hilary şi Tony relatară, pe rând, întâmplările din ultimele zile.
Când terminară, Joshua rămase o clipă cu ochii la Hilary, apoi clătină din cap şi spuse:
— Eşti tare curajoasă, domnişoară!
— Nici pomeneală! protestă ea. Sunt o fricoasă. Sunt speriată de moarte. De zile întregi trăiesc într‑o spaimă cumplită.
— Faptul că eşti speriată nu înseamnă că eşti fricoasă, o con­trazise Joshua. Toate actele de curaj pornesc din frică. Atât laşul, cât şi fricosul, acţionează din spaimă şi necesitate. Singura deose­bire între ei este că laşul cedează în faţa fricii, în timp ce omul curajos triumfă asupra ei. Dacă ai fi laşă, ai fi fugit într‑o vacanţă de o lună în Europa, în Hawai sau mai ştiu eu unde şi ai fi lăsat timpul să rezolve enigma lui Bruno Frye. Dar dumneata ai venit aici, în oraşul de reşedinţă al lui Bruno, unde se pre­supune că rişti mai mult decât în Los Angeles. Eu nu admir multe lucruri pe lumea asta, dar admir curajul dumitale.
Hilary se îmbujoră. Se uită La Tony, apoi la paharul cu whiskey.
— Dacă aş fi curajoasă, răspunse ea, aş rămâne în oraş şi i‑aş întinde o cursă, folosindu‑mă pe mine ca momeală. Aici nu sunt chiar în pericol. La urma urmei, el mă caută în Los Angeles. Nu are de unde şti unde m‑am dus.


Dormitorul.
De pe pat Sally îl urmărea pe Frye cu o privire încordată şi îngrozită.
El se plimbă prin cameră, uitându‑se prin sertare. Apoi se întoarse lângă ea.
Gâtul fetei era gingaş şi neted. Stropul de sânge se prelinsese pe curbura delicată, până pe claviculă.
Fata îl văzu privind sângele, întinse mâna, atinse picătura şi‑şi privi degetele pătate.
— Nu te teme, spuse el. E o simplă zgârietură.
Dormitorul lui Sally, aflat în partea din spate a bungaloului mic şi cochet, era decorat în nuanţe de cafeniu. Trei pereţi erau zugrăviţi în bej. Cel de al patrulea era acoperit cu tapet imitând pânza de sac. Covorul era de culoarea ciocolatei. Cuvertura şi draperiile aveau un model abstract cafeniu cu crem, un fel de spirale în nuanţe naturale, odihnitoare pentru ochi. Mobilierul din lemn de mahon, foarte bine lustruit, sclipea sub raza de lumină aurie a uneia din cele două veioze de aramă de pe nop­tieră.
Fata era culcată pe spate, cu picioarele apropiate, cu braţele întinse pe lângă corp, cu pumnii strânşi. Rămăsese îmbrăcată în halatul alb, tras cu îndârjire peste genunchi. Părul lung şi casta­niu se răsfirase în jurul capului ca un evantai. Era foarte drăguţă.
Bruno se aşeză lângă ea, pe marginea patului.
— Unde este Katherine?
Ea clipi. Lacrimi i se prelinseră din colţurile ochilor. Plângea tăcut, temându‑se să geamă sau să scâncească, temându‑se că, la cel mai mic sunet, el o va înjunghia.
— Unde‑i Katherine? repetă Frye întrebarea.
— Ţi‑am spus că nu cunosc pe nimeni cu numele de Kathe­rine, răspunse fata.
Vorbea icnit şi tremurat. Fiecare cuvânt îi cerea un efort deosebit. Buza de jos, plină şi senzuală, tremura.
— Ştii bine la cine mă refer, se răsti el. Nu te juca cu mine. Acum îşi spune Hilary Thomas.
— Te rog. Te rog... dă‑mi drumul.
El aţinti cuţitul către ochiul ei drept, cu vârful spre pupila mărită de groază.
— Unde‑i Hilary Thomas?
— Oh, Doamne, îngăimă ea. Domnule, trebuie să fie o greşeală. O greşeală. Faci o mare greşeală.
— Vrei să‑ţi pierzi ochiul? La rădăcina părului ei se iviră broboane de transpiraţie. Vrei să nu mai vezi cu un ochi? întrebă Frye.
— Nu ştiu unde este, răspunse disperată Sally.
— Să nu mă minţi.
— Nu mint. Jur că nu.
El o privi fix câteva secunde.
Picături minuscule de transpiraţie apărură acum şi pe buza de sus a fetei.
Frye îi luă cuţitul de la ochi.
Ea păru vizibil uşurată.
Dar el o luă prin surprindere. O plesni peste obraz cu mâna liberă, cu atâta putere, încât dinţii ei clănţăniră şi ochii i se rosto­goliră în orbite.
— Căţea!
Ochii fetei se umplură de lacrimi. Începu să scâncească înăbuşit şi încercă să se ferească de el.
— Nu se poate să nu ştii, spuse Frye. Doar te‑a angajat
— Ne angajează mereu. N‑a făcut decât să dea un telefon şi să solicite o curăţenie generală. N‑a spus unde se află.
— Era acasă când ai ajuns acolo?
— Nu.
— Era altcineva acasă?
— Nu.
— Atunci cum aţi intrat?
— Cum?
— Cine v‑a dat cheia?
— Oh. Oh, da, răspunse ea, înseninându‑se puţin la faţă, acum că întrezărea o portiţă de scăpare. Impresarul ei. Un impresar artistic. Mai întâi a trebuit să trecem pe la biroul lui, ca să luăm cheia.
— Unde vine asta?
— În Beverly Hills. Dacă vrei să ştii unde este femeia, trebuie să mergi să stai de vorbă cu impresarul ei. Cu el trebuie să discuţi. Cu siguranţă că ştie unde poate fi găsită.
— Cum îl cheamă?
Ea şovăi.
— Are un nume neobişnuit. L‑am văzut scris... dar nu ştiu dacă mi‑l amintesc exact... El îi apropie din nou cuţitul de ochi.
— Topelis, spuse fata.
— Spune‑mi‑l pe litere.
Ea se supuse.
— Nu ştiu unde este domnişoara Thomas. Dar acest domn Topelis ştie. Cu siguranţă că ştie.
El îi îndepărtă cuţitul de ochi.
Trupul ei încordat la maximum se destinse puţin.
El o privi ţintă. Ceva zvâcni în străfundurile memoriei, o amintire, apoi o cumplită revelaţie.
— Părul tău, spuse el. Ai părul negru. Şi ochii. Foarte întunecaţi.
— Ce s‑a întâmplat? întrebă ea speriată, dându‑şi brusc seama că încă nu se găsea în siguranţă.
— Ai aceiaşi ochi, acelaşi păr şi acelaşi ten ca ea, spuse Frye.
— Nu înţeleg. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Mă înspăimânţi.
— Credeai că ai să mă poţi trage pe sfoară?
Rânjea, încântat că nu se lăsase tras pe sfoară.
Ştia. Ştia.
— Ai crezut că am să plec şi am să mă duc la acest Topelis, spuse Bruno. Şi că astfel ai să poţi fugi.
— Topelis ştie unde este. El ştie. Eu nu ştiu. Îţi jur că nu ştiu nimic.
— Acum ştiu eu unde este, spuse Bruno.
— Dacă ştii, mă poţi lăsa în pace.
El râse.
— Aţi schimbat trupurile, nu‑i aşa?
Fata se holbă la el.
— Cum?
— Ai ieşit cumva din femeia aia, din Hilary Thomas, şi ai luat în stăpânire trupul fetei, nu‑i aşa?
Fata încetă să mai plângă. Spaima o răvăşise atât de mult, încât îi secase izvorul lacrimilor.
Căţeaua.
Căţea afurisită.
— Chiar îţi închipuiai că mă poţi păcăli? întrebă el. Râse din nou, satisfăcut. După câte mi‑ai făcut, cum ţi‑ai închipuit că nu te‑aş recunoaşte?
În glasul ei se ghicea teroarea.
— Nu ţi‑am făcut nimic. Nu ştiu ce vrei să spui. Oh, Iisuse! Dumnezeule, Doamne Dumnezeule. Ce vrei de la mine?
Bruno se aplecă şi‑şi apropie obrazul de al ei. O privi în ochi şi spuse:
— Eşti aici, aşa‑i? Eşti înăuntru, acolo în adânc, te ascunzi de mine, nu‑i aşa? Nu‑i aşa, mamă? Te văd, mamă. Te văd acolo, înăuntru.


Câţiva picuri grei de ploaie izbiră în fereastra dublă a biroului lui Joshua.
Vântul nopţii gemu în întuneric.
— Tot nu înţeleg de ce Frye m‑a ales tocmai pe mine, spuse Hilary. Când am venit aici, ca să mă documentez pentru scenariu, s‑a arătat prietenos. Mi‑a răspuns la toate întrebările despre prepararea vinului. Am petrecut două sau trei ore împreună şi nimic din comportarea lui nu mi‑a dat a înţelege că s‑ar deosebi de ceilalţi oameni de afaceri. Ca după câteva săptămâni să‑şi facă apariţia în casa mea, înarmat cu un cuţit. Din scrisoarea găsită în seif, se pare că mă crede mama lui, încarnată într‑un nou trup. De ce tocmai eu?
Joshua se foi în fotoliu.
— M‑am tot uitat la dumneata şi m‑am gândit...
— La ce?
— Poate te‑a ales fiindcă... ei bine, fiindcă semeni puţin cu Katherine.
— Doar nu vreţi să spuneţi că avem de a face cu o altă dublură, interveni Tony.
— Nu, răspunse Joshua. Nu‑i vorba decât de o vagă ase­mănare.
— Bun, spuse Tony. Altă sosie ar fi deja prea mult.
Joshua se ridică, se duse la Hilary, îi prinse bărbia între degete, îi înălţă capul şi o întoarse cu faţa spre stânga, apoi spre dreapta.
— Părul, ochii, tenul arămiu, spuse el gânditor. Da, există unele asemănări. Chipul dumitale îmi aminteşte vag de Kathe­rine şi din alte puncte de vedere. E vorba de lucruri neînsemnate, atât de vagi, încât nici nu le pot numi. E o uşoară asemănare. Katherine nu era atât de frumoasă ca dumneata.
Joshua dădu drumul bărbiei lui Hilary, iar fata se ridică şi se duse lângă biroul avocatului. Cugetând la cele aflate în decur­sul ultimei ore, privi, cu atenţie, obiectele aranjate cu grijă pe masa de lucru: sugativă, capsator, cuţit de tăiat corespondenţa, greutatea pentru hârtii.
— S‑a întâmplat ceva? întrebă Tony.
Vântul se înfurie brusc şi o noua rafală de stropi izbi fereastra.
Ea se întoarse cu faţa către cei doi bărbaţi.
— Daţi‑mi voie să rezum situaţia. Să văd dacă am înţeles bine.
— Nu cred că vreunul dintre noi a înţeles situaţia, interveni Joshua, înapoindu‑se la fotoliul lui. Toată povestea asta e prea încurcată ca să‑i putem da de capăt.
— Exact asta am vrut să spun şi eu, replică Hilary. S‑ar putea să fi descoperit o nouă întorsătură.
— Spune, o îndemnă Tony.
— Din câte îmi dau seama, spuse Hilary, la scurt timp după moartea mamei lui, în mintea lui Bruno a încolţit ideea că ea se înapoiase din mormânt. Timp de cinci ani a cumpărat cărţi despre morţi vii de la Latham Hawthorne. Timp de cinci ani a trăit cu spaima de Katherine. În sfârşit, când m‑a întâlnit pe mine, a tras concluzia că eu eram noul trup în care se reîncarnase mama lui. Dar de ce i‑a luat atâta timp?
— Nu cred că te înţeleg, spuse Joshua
— De ce i‑a luat cinci ani ca să‑şi îndrepte atenţia spre cineva, cinci ani ca să aleagă o ţintă în carne şi oase pentru spaima lui?
Joshua ridică din umeri.
— E nebun. Nu ne putem aştepta ca judecata lui să fie logică şi uşor de înţeles.
Însă Tony pricepu sensul întrebării. Se trase mai în faţă pe canapea, încruntându‑se.
— Cred că ştiu ce vrei să spui, vorbi el. Dumnezeule, mi se face pielea de găină.
Joshua se uită de la unul la altul şi spuse:
— Cred că bătrâneţea m‑a făcut încet la minte. Vrea cineva să explice şi unui sărman bătrân despre ce‑i vorba?
— Poate că eu nu sunt prima femeie pe care o ia drept mama lui, spuse Hilary. Poate a mai ucis şi altele înainte să vină după mine.
Joshua o privi cu gura căscată.
— Imposibil!
— De ce?
— Dacă ar fi ucis femei vreme de cinci ani de zile, s‑ar fi aflat. Ar fi fost prins!
— Nu‑i neapărat nevoie, interveni Tony. Criminalii psihopaţi sunt, de regulă, foarte inteligenţi şi foarte grijulii. Unii îşi fac pla­nuri amănunţite, şi totuşi, au o capacitate neobişnuită de a‑şi asuma riscurile necesare când intervine ceva şi le dejoacă pla­nurile. Nu sunt uşor de prins.
Joshua îşi trecu o mână prin coama de păr alb ca zăpada.
— Dacă Bruno a ucis şi alte femei, unde sunt cadavrele?
— Nu în St Helena, răspunse Hilary. O fi fost el schizofrenic, dar partea respectabilă a personalităţii lui, doctorul Jekyll, se stăpânea perfect printre oamenii care îl cunoşteau. Cu siguranţă că pleca din oraş ca să‑şi aleagă victima. Se ducea în altă parte decât în vale.
— La San Francisco, spuse Tony. Se pare că mergea în oraş cu regularitate.
— În oricare oraş din nordul statului, spuse Hilary. În oricare loc îndeajuns de îndepărtat de Napa Valley, ca să‑şi asigure anonimatul.
— Staţi aşa! exclamă Joshua Aşteptaţi o clipă. Chiar dacă se ducea în altă parte şi găsea femei care semănau vag cu Katherine, chiar dacă le ucidea în alte oraşe, tot ar fi trebuit să existe cadavre. S‑ar fi constatat similitudini în modul în care fuseseră ucise, asemănări pe care autorităţile nu aveau cum să nu le remarce. Poliţia ar fi căutat un Jack Spintecătorul al zilelor noas­tre. Am fi aflat din jurnalele de actualităţi.
— Dacă crimele se întind pe o durată de cinci ani şi au avut loc în mai multe oraşe din diverse comitate, probabil că poliţia n‑a făcut nici o legătură între ele, spuse Tony. E un stat mare. Cu o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătraţi. Există sute şi sute de secţii de poliţie şi ele rareori fac schimb de informaţii, aşa cum s‑ar cuveni. De fapt, pentru poliţie există o singură cale sigură de a remarca legătura între mai multe crime aparent izo­late: dacă cel puţin două, preferabil trei, au loc la scurt interval una după alta, într‑o singură jurisdicţie, un singur oraş sau comitat.
Hilary se îndepărtă de masa de lucru şi se înapoie la canapea.
— Prin urmare, e posibil, spuse ea cu sufletul la fel de îngheţat ca vântul de octombrie de afară. E posibil ca Frye să fi măcelărit şi alte femei — două, şase, zece, cincisprezece, poate chiar mai multe — în ultimii cinci ani, dar eu sunt prima care i‑a dat de furcă.
— Nu numai că‑i posibil, dar şi foarte probabil, interveni Tony. Părerea mea e că nu trebuie să ne îndoim de acest lucru. Copia xerox a scrisorii descoperite în seiful de la bancă se găsea pe măsuţa de cafea din faţa lui. Tânărul o luă şi citi cu voce tare prima frază. "Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, dar mereu se întoarce din mormânt şi se încarnează în noi trupuri."
— Trupuri, sublinie Hilary.
— Iată cuvântul cheie, spuse Tony. Nu trup, la singular. Trupuri, la plural. De aici cred că putem deduce că a ucis de mai multe ori şi că era convins că Katherine s‑a întors de mai multe ori printre cei vii.
Joshua era pământiu la faţă.
— Dar dacă aveţi dreptate... eu am... noi toţi în St. Helena am trăit în preajma unui monstru crud şi inuman. Fără să avem habar!
Chipul lui Tony era încrâncenat.
— "Fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rând."
— Asta de unde ai mai luat‑o? întrebă Joshua.
— Am o minte ca o ladă cu vechituri, explică Tony. Foarte puţin se pierde, fie că vreau, fie că nu. Îmi amintesc citatul de la orele de catehism catolic de odinioară. E luat din scrierile sfinţilor, dar nu mai ştiu exact cui aparţine. "Fiara Iadului se plimbă printre noi în hainele unui om de rând. Dacă demonul îşi va dezvălui adevărata faţă într‑un moment în care te‑ai îndepărtat de Dumnezeu, atunci vei fi lipsit de apărare şi el îţi va devora bucuros inima, îţi va sfâşia membrele unul câte unul şi‑ţi va duce sufletul nemuritor în străfundurile iadului."
— Vorbeşti ca Latham Hawthorne, spuse Joshua.
Afară se auzea urletul vântului.


Frye puse cuţitul pe noptieră, departe de Sally. Apoi apucă poalele halatului şi‑l sfâşie. Nasturii săriră cât colo.
Ea era paralizată de spaimă. Nu‑i opuse rezistenţă, nu putea.
El rânji şi spuse:
— Haide, haide, mamă. Acum vom fi chit.
Rupse halatul pe toată lungimea lui şi‑l dădu în lături. Fata rămase în sutien, chiloţi şi ciorapi. Avea un trup zvelt şi frumos.
El apucă cupele sutienului şi le smuci în jos. Bretelele intrară în piele, apoi se rupseră. Materialul se sfâşie. Elasticul plesni.
Avea sâni mari pentru înălţimea şi osatura ei, sâni plini, cu sfârcuri foarte tari şi închise la culoare. El îi frământă cu sălbăticie.
— Da, da, da, da, da!
Vocea gravă şi hârşâită făcea ca fiecare cuvânt să pară o incantaţie sinistră, o litanie satanică.
Îi smulse pantofii, mai întâi dreptul, apoi stângul şi‑i azvârli într‑o parte. Unul din ei lovi oglinda de deasupra măsuţei de toaletă şi‑o făcu ţăndări.
Sunetul de sticlă spartă trezi fata din transa cauzată de şoc. Încercă să se smulgă de lângă el, dar spaima o sleia de puteri. Începu să se zvârcolească şi să se zbată zadarnic sub trupul lui.
El o potoli fără prea mare greutate, o pălmui de două ori cu atâta forţă, încât ea rămase cu gura căscată şi ochii i se umplură de lacrimi. Un firicel de sânge i se ivi în colţul gurii şi se prelinse pe bărbie.
— Căţea afurisită! scrâşni el. Nu vrei sex, ai? Ziceai că eu nu pot să fac sex. Niciodată, aşa ziceai. Că nu puteam să risc ca vreo femeie să afle cine sunt, aşa ziceai. Ei bine, tu ştii deja cine sunt, mamă. Tu îmi cunoşti deja secretul. De tine n‑am ce să ascund, mamă. Tu ştii că sunt altfel decât ceilalţi bărbaţi. Ştii că organul meu nu‑i ca al lor. Ştii bine cine a fost tatăl meu. Ştii. Ştii că organul meu seamănă cu al lui. De tine nu trebuie să‑l ascund, mamă. Am să‑l înfig în tine, mamă. Până sus. M‑ai auzit? Da?
Femeia plângea, legănându‑şi capul dintr‑o parte într‑alta.
— Nu, nu, nu! Oh, Dumnezeule! Apoi se stăpâni, îl privi cu atenţie în ochi (dar dincolo de ochii aceia căprui, Bruno o vedea pe Katherine, privindu‑l furioasă) şi spuse: Ascultă‑mă. Te rog, ascultă‑mă. Eşti bolnav. Eşti foarte bolnav. Nu ştii ce vorbeşti. Ai nevoie de ajutor.
— Taci, taci, taci!
O plesni din nou, cu şi mai mare forţă decât înainte, luându‑şi avânt şi repezindu‑şi palma peste obrazul ei.
Fiecare act de violenţă îl excita. Îl excita sunetul sec al fiecărei lovituri, fiecare icnet de durere, ţipetele ei de pasăre spe­riată, felul în care carnea se înroşea şi se umfla. Vederea chipului schimonosit de spaimă şi ochii ei ca de iepuraş speriat îi transformau dorinţa în patimă arzătoare.
Tremura de dorinţă, tremura, ardea, trepida. Răsufla greu ca un taur. Avea ochii larg deschişi. Saliva atât de abundent, încât tre­buia să înghită o dată la câteva secunde, ca să nu saliveze pe ea.
Chinuia cu sălbăticie sânii ei frumoşi, mângâindu‑i şi strivindu‑i, frământându‑i cu cruzime.
Spaima ei pierise, făcând loc aceleiaşi stări de semitransă, încremenită şi rigidă.
Pe de o parte, Bruno o ura şi nu‑i păsa cât o făcea să sufere. Voia să‑i producă suferinţă. Voia s‑o facă să sufere pentru toate câte îi făcuse ea şi, în primul rând, pentru faptul că îl adusese pe lume.
Pe de altă parte, îi era ruşine să atingă sânii mamei lui, îi era ruşine că voia să‑şi introducă penisul în ea. Aşadar, pe măsură ce‑şi punea mâinile pe ea, încerca să se explice şi să‑şi justifice gesturile.
— Îmi spuneai că, dacă voi încerca vreodată să fac dragoste cu o femeie, ea îşi va da seama imediat că nu sunt o fiinţă ome­nească. Spuneai că‑şi va da seama de deosebire şi că va înţelege. Că va chema poliţia şi că voi fi arestat şi ars pe rug, fiindcă toţi îşi vor da seama cine a fost tatăl meu. Dar tu ştii deja. Pentru tine nu‑i nici o noutate, mamă. Aşa că‑mi pot folosi organul cu tine. Îl pot vârî în tine, mamă şi nimeni nu mă va arde de viu.
Nici o clipă nu‑i trecuse prin minte acest gând câtă vreme ea fusese în viaţă. Se simţise dominat fără speranţă de personali­tatea ei. Dar, până când ea se întorsese din mormânt şi se reîncar­nase pentru prima oară, Bruno prinsese gustul libertăţii şi în mintea lui încolţiseră o sumedenie de idei noi şi îndrăzneţe. Înţelesese imediat că trebuia s‑o ucidă, ca s‑o împiedice să pună iarăşi stăpânire pe viaţa lui sau să‑l tragă după ea în mormânt. Totodată, îşi dăduse seama că o putea viola fără riscuri, din moment ce ea îi cunoştea deja secretul. Ea era cea care‑i destăinuise adevărul despre propria‑i persoană, i‑l repetase de zeci de mii de ori. Katherine ştia că tatăl lui era un demon, o creatură hidoasă şi respingătoare, fiindcă ea fusese violată de acea creatură şi rămăsese însărcinată împotriva voinţei ei. Pe timpul sarcinii purtase corsete peste corsete, ca să‑şi ascundă starea. Când se apropiase sorocul, se dusese să nască sub îngrijirea unei moaşe discrete din San Francisco. Mai târziu povestise oamenilor din St. Helena că Bruno era fiul din flori al unei prietene din colegiu, care dăduse de necaz, şi că mama lui murise la scurt timp după naştere, ultima ei dorinţă fiind ca Katherine să‑i crească băiatul. Katherine adusese copilul acasă, pretinzând că‑i fusese încredinţat spre îngrijire după toate rigorile legii. Trăise cu spaima permanentă şi paralizantă că cineva va descoperi că Bruno era copilul ei şi că tatăl lui nu era o făptură omenească. Unul dintre lucrurile care‑l însemnau ca fiind pro­genitura unui demon era penisul. Avea penisul unui demon, alt­fel decât cel al unui bărbat obişnuit. Katherine îi spunea că va trebui întotdeauna să şi‑l ascundă, altfel va fi descoperit şi ars pe rug. Îi povestise despre toate aceste lucruri, i le repetase încă de când era prea mic ca să înţeleagă la ce folosea un penis. Astfel, în mod straniu, ea devenise în acelaşi timp binecuvântarea şi blestemul lui. Un blestem, fiindcă mereu se întorcea din morţi ca să pună stăpânire pe el sau să‑l ucidă. Dar şi o binecuvântare, fiindcă, dacă nu învia iar şi iar, Bruno nu avea în cine să descarce enorma cantitate de spermă acumulată în el ca o lavă fierbinte. Fără ea, ar fi fost condamnat la o viaţă de celibat. Prin urmare, deşi reîncarnările ei îl umpleau de furie şi de groază, o parte din fiinţa lui aştepta cu nerăbdare fiecare întâlnire cu fiecare nou trup în care se reîncarna mama lui.
Îngenunchind pe pat alături de ea, cu ochii la sânii şi părul pubian a cărui culoare neagră era vizibilă prin chiloţii galben pal, organul îi crescu atât de tare, încât începu să‑l doară. Era conştient că jumătatea demonică a fiinţei lui prelua controlul, simţea fiara ieşind la suprafaţă şi punând stăpânire pe mintea lui. Apucă ciorapii lui Sally (Katherine) şi‑i trase în jos, sfâşiind nailonul şi dezgolindu‑i picioarele frumoase. Îi prinse coapsele cu mâinile lui mari şi i le depărtă, mişcându‑se cu stângăcie pe saltea, până îngenunche între picioarele ei.
Fata se trezi din nou din transă. Brusc, începu să se împo­trivească, să‑l lovească, să dea din picioare, dar el o imobiliză fără efort. Ea continua să‑l lovească cu pumnii, însă fără vlagă. Dându‑şi seama că loviturile nu‑l impresionau, îşi făcu palmele căuş, cu unghiile prefăcute în gheare, şi‑l zgârie pe faţă, sfâşiindu‑i obrazul stâng, apoi încercă să‑i scoată ochii.
El se trase brusc înapoi, ridică un braţ ca să se apere şi‑şi strânse pleoapele când unghiile ei îi zgâriară adânc dosul palmei. Apoi se prăvăli cu tot trupul peste ea, strivind‑o cu trupul lui mare şi puternic. Îşi puse un braţ peste gâtul ei şi începu să apese, sufocând‑o.


Joshua Rhinehart spălă cele trei pahare de whiskey în chiu­vetă, apoi i se adresă lui Tony şi lui Hilary:
— Voi doi sunteţi mai implicaţi decât mine. Ce‑ar fi să veniţi mâine cu mine la Hollister, ca s‑o vedeţi pe Rita Yancy?
— Speram să ne propuneţi, spuse Hilary.
— Deocamdată, aici nu mai avem nimic de făcut, adăugă Tony.
Joshua îşi şterse mâinile cu un prosop de bucătărie.
— Bun. S‑a aranjat. V‑aţi luat cameră la hotel pentru la noapte?
— Nu încă, răspunse Tony.
— Sunteţi bineveniţi în casa mea, zise Joshua.
Hilary îi răspunse cu un surâs fermecător.
— Sunteţi foarte amabil. Dar nu vrem să vă deranjăm.
— Nu mă deranjaţi.
— Totuşi, am venit neanunţaţi şi...
— Domnişoară, i se adresă Joshua, pierzându‑şi răbdarea. Ştii de cât timp n‑am mai primit eu oaspeţi? De peste trei ani. Şi ştii de ce n‑am mai primit oaspeţi de trei ani? Fiindcă n‑am invitat pe nimeni să vină în casa mea, de aceea. Nu sunt din cale afară de sociabil. Nu fac invitaţii cu una‑cu două. Dacă aş avea impre­sia că dumneata şi Tony m‑aţi inoportuna — sau, şi mai rău, m‑aţi plictisi — nu v‑aş fi invitat. Acum, dă‑mi voie să nu mai pierd vremea cu amabilităţi inutile. Aveţi nevoie de o cameră. Eu dispun de o cameră. Rămâneţi la mine sau nu?
Tony râse, iar Hilary îi zâmbi larg lui Joshua.
— Vă mulţumim pentru invitaţie. Am fi încântaţi.
— Bravo, spuse Joshua.
— Îmi place stilul dumneavoastră, adăugă ea.
— Cei mai mulţi mă consideră un uricios.
— Dar un uricios simpatic.
Joshua zâmbi şi el.
— Mulţumesc. Cred că am să pun să mi se scrie asta pe mormânt. " Aici zace Joshua Rhinehart, un urâcios simpatic."
Chiar când ieşeau din birou, se auzi telefonul, şi Joshua se înapoie să răspundă. Era doctorul Nicholas Rudge, care telefona din San Francisco.


Bruno Frye continua să stea lungit peste trupul femeii, ţintuind‑o de saltea cu braţul musculos proptit în gâtul ei.
Fata se îneca şi se chinuia să tragă aer în piept. Obrazul îi devenise stacojiu şi schimonosit de chinurile agoniei.
Priveliştea îl excita.
— Nu te lupta cu mine, mamă. Nu te lupta aşa. Ştii bine că n‑are nici un rost. Ştii bine că, până la urmă, tot eu am să înving.
Fata se zvârcoli sub trupul lui, mult mai greu şi mai puternic. Încercă să‑şi arcuiască spatele şi să se rostogolească într‑o parte. Nu reuşi să‑l arunce deoparte, şi tot trupul începu să‑i tremure spasmodic, reacţionând la lipsa de aer şi la cantitatea tot mai redusă de sânge care ajungea la creier. În cele din urmă, păru să‑şi dea seama că nu va reuşi niciodată să se elibereze de el, că nu avea absolut nici o scăpare şi rămase inertă, învinsă.
Convins că femeia cedase atât psihic, cât şi trupeşte, Frye îşi ridică braţul de pe gâtul ei învineţit. Îşi ridică şi genunchii, eliberându‑i trupul de greutatea lui. Ea îşi duse mâinile la gât. Se înecă şi începu să tuşească violent.
Peste măsură de excitat, cu inima bătând să‑i spargă pieptul, cu timpanele bubuind, arzând de dorinţă, Frye se ridică şi, rămânând în picioare lângă pat, se dezbrăcă şi‑şi aruncă hainele departe, pe comodă.
Privi în jos la sexul în erecţie. Priveliştea îl înfioră de plăcere. Era tare ca oţelul. Enorm. De culoarea furiei.
Se urcă din nou pe pat.
Fata era de acum docilă. Ochii ei priveau în gol.
Îi smulse chiloţii galben pal şi îngenunche între picioarele ei frumoase. Saliva i se prelinse din gură, picurând pe sânii ei.
O pătrunse. O pătrunse cu organul lui de demon, pe toată lungimea lui. Mârâind ca un animal. O înjunghie cu penisul lui de demon. O înjunghie iar şi iar, până când o umplu de sămânţa lui.
Îşi imagină lichidul lăptos. Şi‑l imagină ţâşnind din el în adâncul trupului ei.
Se gândi la sângele care ţâşneşte dintr‑o rană. Petale roşii răspândindu‑se dintr‑o rană adâncă de cuţit.
Amândouă imaginile îl excitau la culme: sperma şi sângele.
O posedă fără menajamente.
Transpirând, gâfâind, salivând, se împinse în ea iar şi iar. În ea. Înăuntrul ei. Tot mai adânc.
Mai târziu avea să folosească cuţitul.


Joshua Rhinehart apăsă un buton al telefonului de pe birou, comutând convorbirea pe difuzorul exterior, astfel ca Tony şi Hilary să poată auzi discuţia.
— Am încercat mai întâi la numărul de acasă, spuse Rudge. Nu mă aşteptam să fiţi la birou la ora aceasta.
— Sunt un maniac al muncii, domnule doctor.
— Ar trebui să luaţi măsuri, spuse Rudge pe un ton care trăda sinceră îngrijorare. Nu‑i un mod de viaţă. Am tratat multe per­soane peste măsură de ambiţioase, pentru care munca devenise singura preocupare în viaţă. Obsesia muncii vă poate distruge.
— Domnule doctor Rudge, care este specialitatea dumnea­voastră?
— Psihiatria.
— Am bănuit.
— Sunteţi executorul testamentar?
— Exact. Presupun că aţi auzit de moartea lui Bruno Frye.
— Doar ce s‑a scris în ziare.
— În timp ce mă ocupam de unele probleme ale proprietăţii, am descoperit că domnul Frye v‑a vizitat cu regularitate în ultimul an şi jumătate, până la moartea lui.
— Venea la mine o dată pe lună, preciză doctorul Rudge.
— Ştiaţi că avea porniri ucigaşe?
— Bineînţeles că nu, răspunse Rudge.
— L‑aţi tratat atâta timp şi nu v‑aţi dat seama că era capabil de violenţă?
— Ştiam că suferă de tulburări grave, explică Rudge. Dar nu mi‑am închipuit că reprezenta un pericol pentru cineva. În orice caz, trebuie să înţelegeţi că nu mi‑a oferit ocazia de a‑i depista latura violentă. Mă refer la faptul că venea aici o dată pe lună, după cum v‑am spus. Am cerut să‑l văd cel puţin o dată pe săptămână, dacă nu chiar de două ori, dar a refuzat. Pe de o parte, voia să‑l ajut. Dar, în acelaşi timp, se temea de ce ar fi putut afla despre el însuşi. După un timp, am hotărât să nu insist prea mult în legătură cu vizitele săptămânale, fiindcă mă temeam să nu renunţe complet şi să nu anuleze şi vizita lunară. M‑am gândit că, oricât de insuficientă ar fi fost terapia, oricum era mai bine decât deloc.
— De ce a venit la dumneavoastră?
— Vreţi să ştiţi ce era în neregulă cu el, de ce anume se plângea?
— Întocmai.
— Ca avocat, domnule Rhinehart, ar trebui să vă daţi seama că nu pot dezvălui astfel de informaţii în orice condiţii. Convor­birile dintre doctor şi pacient sunt strict confidenţiale.
— Pacientul e mort, domnule doctor Rudge.
— Nu există nici o deosebire.
— Ba există o deosebire foarte mare pentru pacient.
— A avut încredere în mine.
— Când pacientul este mort, conceptul de confidenţialitate între doctor şi pacient îşi pierde parţial sau total validitatea.
— Poate că îşi pierde validitatea, obiectă doctorul Rudge. Dar valabilitatea morală rămâne. Încă îmi revine o anumită respon­sabilitate. N‑aş face nimic care să întineze reputaţia unui pacient, indiferent că este mort sau viu.
— Lăudabil, spuse Joshua. Dar, în cazul nostru, nimic din ce mi‑aţi spune dumneavoastră nu i‑ar putea întina reputaţia mai mult decât şi‑a întinat‑o singur.
— Nici asta nu contează.
— Domnule doctor, avem de a face cu o situaţie ieşită din comun. Chiar astăzi am intrat în posesia unor informaţii care atestă că în ultimii cinci ani Bruno Frye a ucis un număr de femei, un număr mare de femei, fără a fi descoperit.
— Glumiţi.
— Nu ştiu ce vi se pare atât de nostim, domnule doctor Rudge. Dar ştiu că eu nu fac glume când e vorba de un criminal în serie. Rudge amuţise. Mai mult decât atât, spuse Joshua. Am motive să cred că Frye n‑a acţionat de unul singur. Se prea poate să fi avut un acolit. Acolit care la ora aceasta umblă în libertate.
— Extraordinar!
— Aşa zic şi eu.
— Aţi comunicat aceste informaţii şi poliţiei?
— Nu, răspunse Joshua. Pe de o parte, probabil că nu există date suficiente ca să le reţină atenţia. Ceea ce am descoperit mă convinge pe mine şi pe alte două persoane implicate în acest caz. Dar poliţia va replica, probabil, că sunt simple dovezi circum­stanţiale. Pe de altă parte, nu ştiu precis care secţie de poliţie are jurisdicţie în acest caz. E posibil ca asasinatele să fi fost comise în mai multe comitate, în diferite oraşe. Mă gândesc că, poate, Frye v‑a spus ceva ce nu pare important în sine, dar care se potriveşte cu faptele pe care le‑am aflat. Dacă în decursul acelor optsprezece luni de terapie aţi adunat unele informaţii care com­pletează ceea ce ştiu eu, atunci poate voi deţine destule date ca să decid cărei secţii de poliţie să mă adresez şi să‑i conving că avem de a face cu un caz deosebit de grav.
— Păi...
— Domnule doctor Rudge, dacă insistaţi să‑l protejaţi pe acest pacient, ar putea fi comise şi alte crime. Ar putea muri alte femei. Vreţi să le aveţi pe conştiinţă?
— Bine, încuviinţă doctorul Rudge. Dar nu putem vorbi la telefon.
— Mâine voi veni la San Francisco, cât de devreme mă puteţi primi.
— Sunt liber toată dimineaţa, spuse Rudge.
— Aş putea veni împreună cu asociaţii mei la biroul dum­neavoastră la ora zece?
— Perfect, răspunse Rudge. Dar vă previn, înainte de a vă destăinui datele mele, vreau să aud în detaliu informaţiile pe care le deţineţi dumneavoastră.
— Fireşte.
— Iar dacă nu mă convingeţi că avem de a face cu un pericol iminent, voi păstra secretul în continuare.
— Oh, nu ne îndoim că vom reuşi să vă convingem, spuse Joshua. Sunt sigur că povestea noastră o să vă facă părul măciucă. Ne vedem mâine dimineaţă, domnule doctor. Joshua puse receptorul în furcă. Se uită la Tony şi Hilary. Mâine vom avea o zi plină. Mai întâi San Francisco şi doctorul Rudge, apoi Hollister şi misterioasa Rita Yancy.
Hilary se ridică de pe canapeaua pe care şezuse cât timp Joshua vorbise la telefon.
— Nu‑mi pasă nici dacă va trebui să facem înconjurul lumii. Cel puţin, se pare că lucrurile încep să se lege. Pentru prima oară am sentimentul că vom reuşi să aflăm ce se află în spatele tuturor acestor întâmplări.
— Asta este şi impresia mea, întări Tony. Îi zâmbi lui Joshua. Ştiţi... felul în care aţi discutat cu Rudge... aveţi un real talent pentru interogatorii. Aţi fi un poliţist grozav.
— Am să scriu şi asta în epitaf, glumi Joshua. "Aici zace Joshua Rhinehart, un urâcios simpatic, care ar fi fost un poliţist grozav". Se ridică în picioare. Mi‑e o foame de lup. În frigiderul de acasă am câteva fripturi şi nu ştiu câte sticle de Cabernet Sauvignon Robert Mondavi. Ce mai aşteptăm?


Frye se îndepărtă de patul năclăit de sânge şi de peretele stro­pit cu sânge din spatele patului.
Puse cuţitul însângerat pe comodă şi ieşi din cameră.
Casa era cufundată într‑o tăcere stranie.
Energia demonică dispăruse. Îşi simţea pleoapele grele, membrele amorţite, se simţea letargic şi satisfăcut. În baie, potrivi duşul atât de fierbinte pe cât putea suporta. Intră sub duş şi se săpuni. Îşi spălă părul, faţa şi trupul de sânge. Se clăti, se săpuni din nou şi se clăti a doua oară.
Avea mintea golită de gânduri. Nu se gândea la nimic altceva decât la curăţenie. Priveliştea sângelui care se pierdea în gaura de scurgere nu i‑o aducea în minte pe femeia ucisă din camera alăturată, pentru el nu era decât o murdărie scursă la canal.
Nu‑şi dorea decât să‑şi aranjeze înfăţişarea şi să se ducă să doarmă câteva ceasuri în furgonetă. Era istovit. Parcă avea plumb în braţe, îşi simţea picioarele ca de cauciuc.
Ieşi de sub duş şi se şterse cu un prosop mare. Prosopul mirosea la fel ca femeia, dar mirosul nu‑i trezi nici un fel de imagini, nici plăcute, nici neplăcute.
Rămase mult timp în faţa chiuvetei, frecându‑şi mâinile cu o periuţă găsită lângă săpunieră. Îndepărtă orice urmă de sânge din încreţiturile pielii de pe degete, acordând o atenţie deosebită unghiilor pline de sânge închegat.
Ieşi din baie, cu intenţia de a‑şi lua hainele din dormitor, când observă pe uşă o oglindă mare, pe care n‑o remarcase când intrase la duş. Se opri şi se studie cu atenţie, căutând eventuale pete de sânge care scăpaseră neobservate. Avea pielea curată, lucioasă şi trandafirie ca a unui nou‑născut.
Îşi privi fix penisul flasc şi testiculele lăsate, străduindu‑se să vadă semnul diavolului. Ştia că nu era la fel cu alţi bărbaţi, nu se îndoia nici o clipă. Mama lui fusese îngrozită la gândul că cineva putea descoperi secretul, că lumea va afla că el era pe jumătate diavol, fiul unei femei obişnuite şi al unei creaturi cu colţi şi solzi, ivită din străfundurile iadului. Spaima ei i se trans­misese lui Bruno încă din fragedă copilărie, iar el continua să se teamă şi acum să nu fie descoperit şi ars pe rug. Niciodată nu rămăsese gol în faţa altei persoane. La şcoală nu făcuse sport şi fusese scutit de gimnastică pe motiv că religia îi interzicea să facă duş în pielea goală în prezenţa celorlalţi băieţi. Niciodată nu se dezbrăcase complet în faţa unui medic. Mama lui fusese absolut convinsă că oricine i‑ar fi văzut organele sexuale ar fi înţeles imediat că bărbăţia lui era moştenirea genetică a unui tată demon, iar Bruno fusese profund impresionat şi afectat de cer­titudinea ei neclintită şi înfricoşată.
Totuşi, privindu‑se în oglindă, nu văzu nimic deosebit la organele sale sexuale faţă de cele ale altor bărbaţi. Curând după criza de inimă care cauzase moartea mamei sale, se dusese la un film porno, în San Francisco, nerăbdător să vadă cum arăta penisul unui bărbat normal. Descoperise cu surpriză şi nedumerire că bărbaţii din film erau foarte asemănători cu el. Se dusese şi la alte filme de acelaşi gen, dar nu văzuse nici un bărbat care să se deosebească vizibil de el. Unii aveau penisul mai mare, alţii aveau un organ mic, unii îl aveau mai gros, alţii mai subţire, unii îl aveau uşor curbat, unii erau circumcişi, alţii nu. Dar acestea nu erau decât deosebiri minore, nici vorbă de deosebirea fundamentală, cumplită şi şocantă la care se aştep­tase.
Nedumerit şi îngrijorat, se înapoiase la St. Helena, ca să fie cu el însuşi şi să discute ceea ce descoperise. Primul gând fusese că mama lui îl minţise. Dar era aproape de neconceput. De câteva ori pe săptămână, ani la rând, îi povestise cum fusese con­ceput şi de fiecare dată îi descrisese oribilul diavol şi violul sălbatic, cutremurându‑se de plâns. Pentru ea fusese o experienţă reală, nu o poveste imaginară, inventată ca să‑l inducă în eroare. Şi totuşi... Stând de vorbă cu el însuşi în după‑amiaza aceea, în urmă cu cinci ani, discutând cu el însuşi, nu găsise altă explicaţie decât că mama lui fusese o mincinoasă, el însuşi îi împărtăşea părerea.
A doua zi se întorsese la San Francisco, excitat, nerăbdător, decis să rişte să facă sex cu o femeie pentru prima oară în treizeci şi cinci de ani. Se dusese la un salon de masaj, de fapt un bor­del, unde alesese ca maseuză o blondă zveltă şi atrăgătoare. Fata se numea Tammy şi, în afară de dinţii de sus puţin ieşiţi în afară şi un gât cam lung, era o fată frumoasă, cum nu mai întâlnise până atunci, sau, cel puţin, aşa i se păruse lui în timp ce se lupta să nu ejaculeze în pantaloni. Într‑un separeu mirosind a spermă şi dezinfectant cu aromă de brad, acceptase preţul cerut de Tammy, plătise şi o privise cum îşi scotea puloverul şi pantalonii. Avea un trup catifelat şi subţire, atât de apetisant, încât el rămăsese încremenit, incapabil să se mişte, copleşit la gândul a tot ce putea face cu ea. Ea se aşezase pe marginea patului îngust, îi zâmbise şi‑l îndemnase să se dezbrace. El îşi scosese hainele, rămânând în chiloţi, dar când venise vremea să‑şi arate penisul rigid, nu se simţise în stare să‑şi asume riscul, fiindcă se văzuse pe rug, învăluit de flăcări, condamnat la moarte din pricina sângelui său de diavol. Îngheţase. Se uita fix la picioarele suple ale lui Tammy, la cârlionţii părului pubian, la sânii rotunzi, dorind‑o, având nevoie de ea, dar temându‑se s‑o posede. Simţindu‑i reţinerea, fata îi pusese o mână între picioare, atingându‑i penisul prin chiloţi. Îl masase uşor prin pânza subţire şi‑i spusese: "Oh, îl vreau. E atât de mare. Niciodată n‑am avut aşa ceva Arată‑mi‑l. Vreau să‑l văd. Niciodată n‑am avut aşa ceva". Când Tammy rostise acele cuvinte, el înţelesese că exista o deosebire, în ciuda faptului că el n‑o remarcase. Tammy încercase să‑i scoată chiloţii, dar el o plesnise peste faţă, o trântise pe spate, aruncând‑o pe pat. Ea se lovise cu capul de perete, ridicase braţele ca să se apere, ţipând ca din gură de şarpe. Bruno se întrebase dacă tre­buia s‑o omoare. Deşi nu‑i văzuse penisul de diavol, poate recunoscuse la el ceva neomenesc, prin simplul fapt că‑l pipăise prin chiloţi. Înainte de a apuca să ia o decizie, uşa separeului se dăduse de perete, ca urmare a ţipetelor fetei, şi în prag se ivise un bărbat cu un ciomag în mână. Individul era aproape la fel de solid ca Bruno, iar ciomagul îi conferea un avantaj considerabil. Bruno era convins că va fi învins, umilit, blestemat şi scuipat, că va fi torturat şi apoi ars pe rug, dar, spre marea lui mirare, nu i se ceruse decât să se îmbrace şi să plece. Tammy nu pomenise un cuvânt despre penisul neobişnuit al lui Bruno. După toate aparenţele, deşi fata înţelesese că el era altfel, totuşi nu‑şi dăduse seama în ce consta deosebirea, nu ştia că el era însemnat de diavolul care‑l zămislise, dovadă că purta în el sămânţa iadului. Uşurat, se îmbrăcase în grabă şi părăsise în fugă salonul de masaj, roşu la faţă, ruşinat şi recunoscător că secretul nu‑i fusese dat în vileag. Se înapoiase la St. Helena, gândindu‑se cum scăpase ca prin urechile acului, atât el cât şi el însuşi căzuseră de acord că Katherine avusese dreptate şi că, în lipsa unei femei, era nevoit să‑şi producă sigur satisfacţie.
După aceea, Katherine începuse să se întoarcă din mormânt, şi Bruno reuşise să se satisfacă prin ea, revărsând cantităţi impre­sionante de spermă în multe trupuri încântătoare în care se reîncarnase ea. Continua să‑şi producă satisfacţie în mare parte de unul singur, cu el însuşi, cu celălalt eu al lui, cu cealaltă jumătate, dar era extrem de excitant ca, din când în când, să‑şi facă loc în adâncul umed, strimt şi fierbinte al unei femei.
Acum stătea în faţa oglinzii fixate pe uşa de la baia lui Sally şi‑şi privea fascinat penisul reflectat în oglindă, întrebându‑se ce deosebire sesizase Tammy când îi simţise sexul pulsând în erecţie cu cinci ani în urmă, în separeul salonului de masaj.
După un timp, îşi plimbă privirea de la organele sexuale la pântecele plat, tare şi musculos, apoi la pieptul uriaş, apoi mai sus, până când întâlni, în oglindă, privirea celuilalt Bruno. Când se privi în ochi, totul în jurul lui se topi în ceaţă şi realitatea îşi pierdu contururile, îmbrăcând noi forme, fără droguri sau alcool, lunecă în lumea halucinaţiilor. Întinse mâna şi atinse oglinda, iar degetele celuilalt Bruno le atinseră pe ale lui, venind din adâncurile oglinzii. Ca prin vis, se apropie de oglindă şi‑şi lipi nasul de nasul celuilalt Bruno. Îl privi în ochi pe celălalt şi ochii aces­tuia îi răspunseră cu aceeaşi privire sfredelitoare. O clipă uită că avea în faţa lui o simplă imagine reflectată, celălalt Bruno era real. Îl sărută, dar sărutul era rece. Se trase înapoi câţiva cen­timetri. La fel şi celălalt Bruno. Îşi linse buzele. Celălalt făcu la fel. Apoi se sărutară din nou. Linse gura deschisă a celuilalt Bruno şi, treptat, sărutul deveni cald, dar nu moale şi plăcut cum se aşteptase. În ciuda celor trei orgasme pe care le avusese cu Sally‑Katherine, penisul i se întări din nou. Când deveni foarte turgescent, se împinse în penisul celuilalt Bruno şi‑şi legănă încet şoldurile, frecându‑şi organele în erecţie unul de celălalt, continuând să se sărute şi să privească plin de adoraţie în ochii reflectaţi în oglindă. Timp de un minut sau două se simţi fericit cum nu mai fusese de zile întregi.
Apoi halucinaţia dispăru brusc şi realitatea îl lovi cu forţa unui baros care izbeşte metalul. Deveni conştient că, de fapt, nu‑şi îmbrăţişa celălalt eu şi că încerca să facă sex cu o simplă ima­gine plată din oglindă. O puternică undă de emoţie trecu din ochii lui în ochii din oglindă şi trupul i se cutremură de un şoc devastator, un şoc emoţional, care însă îl afectă şi fizic, făcându‑l să se zvârcolească şi să tremure. Letargia îi dispăru într‑o fracţiune de secundă. Brusc îşi recăpătă energia, mintea începu să‑i lucreze cu febrilitate.
Îşi aminti că era mort. Jumătate din el murise. Căţeaua îl înjunghiase cu o săptămână în urmă la Los Angeles. Acum era şi mort, şi viu.
Îl năpădi o jale nesfârşită.
Ochii i se umplură de lacrimi.
Îşi dădu seama că nu se mai putea abţine ca în trecut. Că nu se va mai putea abţine niciodată.
Nu se mai putea mângâia şi nu mai putea fi mângâiat de el însuşi ca odinioară. Niciodată.
Acum avea doar două mâini, nu patru, numai un penis, nu două, numai o gură, nu două.
Nu se va mai putea săruta şi nici nu‑şi mai putea simţi cele două limbi mângâindu‑se una pe alta. Niciodată.
Jumătate din el murise. Începu să plângă.
Niciodată nu va mai face sex cu el însuşi cum se întâmplase de mii de ori în trecut. De acum nu va mai avea altă iubită decât propria‑i mână, care nu‑i oferea decât plăcerea limitată a mas­turbării.
Era singur.
Pentru totdeauna.
Un timp rămase în faţa oglinzii, plângând, cu umerii laţi aplecaţi sub povara cumplită a unei disperări perverse. Treptat, însă, durerea insuportabilă şi autocompasiunea se transformară în mânie. Ea îi făcuse toate acestea. Katherine. Căţeaua. Ucisese jumătate din fiinţa lui, îl lăsase incomplet, îngrozitor de gol şi de pustiu. Căţeaua cea afurisită, egoistă şi blestemată! Pe măsură ce furia lui creştea, îl năpădi dorinţa de a sparge lucrurile. În pielea goală, răscoli bungaloul — salonul, bucătăria şi baia —sfărâmând mobila, sfâşiind tapiţeria, spărgând vasele, blestemându‑şi mama, blestemându‑l pe diavolul care‑i era tată, blestemând o lume pe care uneori nu o înţelegea cu nici un chip.


În bucătăria lui Joshua Rhinehart, Hilary curăţă trei cartofi mari şi‑i aşeză unul lângă altul pe masă, gata să‑i introducă în cuptorul cu microunde de îndată ce feliile groase de friptură aveau să fie aproape gata. Munca în bucătărie o destindea. Îşi urmări mâinile care lucrau, fără a se gândi la altceva decât la masa pe care o prepara şi încercând să‑şi alunge toate gândurile negre.
Tony prepara salata. În picioare la chiuvetă, lângă ea, cu mânecile cămăşii suflecate, spăla şi tăia legume proaspete.
În timp ce tinerii pregăteau cina, Joshua îl sună pe şerif de la telefonul din bucătărie. Îi povesti lui Laurenski despre banii retraşi din conturile lui Frye de la banca din San Francisco şi despre sosia care umbla pe undeva prin Los Angeles în căutarea lui Hilary. Îi relată şi teoria despre crimele în serie, la care ajunsese împreună cu Tony şi cu Hilary cu puţin timp în urmă, când se găseau încă la birou. De fapt, Laurenski nu putea face mare lucru, din moment ce (din câte ştiau ei) nici un asasinat nu fusese comis pe teritoriul aflat sub jurisdicţia lui. Dar Frye era aproape cu siguranţă vinovat de crime despre care deocamdată nu aveau cunoştinţă. Era de aşteptat să se înregistreze şi altele în comitat, până la elucidarea misterului sosiei. Din acest motiv şi fiindcă reputaţia lui Laurenski avusese cumva de suferit când garantase pentru Frye în faţa poliţiei din Los Angeles în seara zilei de miercuri a săptămânii precedente, Joshua îşi închipuia (părere împărtăşită şi de Hilary) că şeriful se cuvenea să afle toate informaţiile cunoscute de ei trei. Deşi Hilary nu auzea decât replicile de la un singur capăt al firului, îşi dădea seama că şeri­ful Laurenski era uluit şi înţelegea din răspunsurile lui Joshua că Laurenski îi sugerase în două rânduri să exhumeze cadavrul îngropat în mormântul lui Frye, ca să vadă dacă era, într‑adevăr, vorba de Bruno Frye. Joshua prefera să aştepte până când avea să stea de vorbă cu doctorul Rudge şi cu Rita Yancy, totuşi îl asigură pe Laurenski că exhumarea va avea loc, în caz că Rudge şi Yancy nu‑i vor oferi răspunsuri la întrebările pe care intenţiona să le adreseze celor doi.
Când termină de discutat cu şeriful, Joshua veni să vadă cum pregătise Tony salata. Dezbătu cu el dacă salata verde era sufi­cient de fragedă, îşi făcu probleme dacă ridichile erau prea iuţi sau, poate, nu îndeajuns de iuţi, examină fripturile care sfârâiau cu meticulozitatea cu care ar fi căutat defecte la trei diamante, îi spuse lui Hilary să pună cartofii în cuptorul cu microunde, tăie repede câţiva ardei iuţi proaspeţi pentru sos şi deschise două sti­cle de Cabernet Sauvignon, un vin roşu şi foarte sec de la crama Robert Mondavi, aflată pe aceeaşi stradă. Era foarte aferat în bucătărie, pe Hilary o amuza grozav agitaţia şi meticulozitatea lui.
O miră cât de repede ajunsese să‑l simpatizeze pe avocat. Rareori se simţea atât de în largul ei în compania unei persoane pe care de abia o cunoscuse. Înfăţişarea lui paternă, sinceritatea brutală, spiritul, inteligenţa, politeţea ciudată şi spontană o făceau să se simtă bine şi în siguranţă în prezenţa lui.
Mâncară în sufragerie, o încăpere rustică şi primitoare, cu trei pereţi tencuiţi în alb şi unul de cărămidă, podea din lemn de ste­jar şi tavan cu bârne. Din când în când, în ferestrele frumoase, cu rame de plumb, se abătea câte o rafală de stropi grei de ploaie.
Când se aşezară să mănânce, Joshua spuse:
— Să stabilim un lucru. Nu discutăm despre Bruno Frye până nu terminăm ultima înghiţitură de friptură, ultima înghiţitură din vinul acesta excelent, ultimul strop de cafea şi ultimul strop de coniac.
— De acord, încuviinţă Hilary.
— Desigur, acceptă şi Tony. Cred că mintea mea a ajuns deja la saturaţie pe această temă. Există şi alte lucruri pe lume despre care merită să vorbeşti.
— Da, întări Joshua. Dar, din păcate, multe dintre ele sunt la fel de deprimante ca şi povestea lui Frye. Războiul, terorismul, inflaţia, întoarcerea ludiţilor, politicieni ignoranţi şi...
— ...artă, muzică, filme, ultimele descoperiri din medicină, revoluţia tehnologică prin care viaţa noastră se va ameliora, indiferent ce ar face neo‑ludiţii, adăugă Hilary.
Joshua, aflat de cealaltă parte a mesei, se încruntă spre ea.
— Te cheamă Hilary sau Pollyanna?
— Iar pe dumneata Joshua sau Cassandra? replică ea.
— Cassandra a avut dreptate când a profeţit nenorocire şi dis­trugere, spuse Joshua Dar nimeni n‑a vrut să plece urechea la spusele ei.
— Dacă nu te crede nimeni, spuse Hilary, atunci la ce bun să ai dreptate?
— Oh, eu am renunţat să‑i mai conving pe oameni că guver­nul e singurul duşman şi că Fratele mai Mare ne va înghiţi pe toţi. Am încercat să‑i mai conving de alte sute de lucruri, care mie mi se păreau adevăruri evidente, dar pe care ei nu le sesizau. Prea mulţi sunt ignoranţi care nu pricep nimic. Dar eu trăiesc o uriaşă satisfacţie doar la gândul că am dreptate şi că‑mi văd con­firmate presimţirile în ziarele de fiecare zi. Eu ştiu. E suficient.
— Ah, exclamă Hilary. Cu alte cuvinte, nu‑ţi pasă dacă lumea se prăbuşeşte în jurul nostru, doar ca să ai plăcerea ego­istă de a spune: "V‑am prevenit eu că aşa se va întâmpla!"
— Mi‑ai zis‑o!
Tony izbucni în râs.
— Fereşte‑te de ea, Joshua. Nu uita că meseria ei este să mânuiască cuvintele.
Timp de trei sferturi de oră discutară fel şi fel de subiecte, apoi, în ciuda hotărârii luate, ajunseră să vorbească iarăşi despre Bruno Frye, cu mult înainte de a termina vinul sau de a ajunge la cafea şi coniac.
La un moment dat, Hilary întrebă:
— Dar ce putea să‑i facă Katherine, ca să‑l înfricoşeze în asemenea măsură şi să‑l determine s‑o urască atât de mult?
— Este exact întrebarea pe care i‑am pus‑o eu lui Latham Hawthorne.
— Şi ce‑a răspuns?
— Că nu ştie, răspunse Joshua. Mie tot nu‑mi vine să cred că între mamă şi fiu a existat o ură atât de înverşunată, fără ca nimic să răzbată la suprafaţă în toţi anii cât am trăit în preajma lor. Katherine îl răsfăţa în permanenţă. Iar Bruno părea s‑o adore. Bineînţeles, toţi cei din oraş îşi închipuiau că ea era o sfântă, fiindcă adoptase băiatul. Acum însă se pare că a fost mai curând un diavol decât o sfântă.
— Stai puţin, îl rugă Tony. Adică l‑a adoptat? Ce vrei să spui?
— Exact ce am spus. Putea lăsa copilul să meargă la un orfe­linat, dar n‑a făcut‑o. I‑a oferit inima şi casa.
— Dar noi am crezut că era fiul lui Katherine, interveni Hilary.
— Fiul adoptiv, preciză Joshua.
— Asta nu s‑a mai scris în ziare, spuse Tony.
— Ba da, cu mult timp în urmă, zise Joshua. Cu excepţia câtorva luni, Bruno a trăit toată viaţa ca un Frye. Uneori mi se părea că este un Frye chiar mai mult decât dacă ar fi fost copilul natural al lui Katherine, în caz că ea ar fi avut copii. Avea aceiaşi ochi ca ai ei. Fără îndoială, avea firea închisă şi posomorâtă a lui Katherine şi, din câte povestesc oamenii, firea lui Leo.
— Dar dacă a fost adoptat, spuse Hilary, există o şansă să aibă un frate.
— Nu, răspunse Joshua. N‑a avut fraţi.
— Cum poţi fi atât de sigur? Poate are chiar un frate geamăn! exclamă Hilary, entuziasmată de idee.
Joshua se încruntă.
— Crezi că Katherine a înfiat numai unul din gemeni, fără să fi ştiut că exista încă un frate?
— Asta ar explica apariţia dublurii, interveni Tony.
Joshua se încruntă şi mai mult.
— Dar unde a fost acest frate misterios vreme de atâţia ani?
— Probabil, a fost crescut de altă familie, răspunse Hilary, grăbindu‑se să‑şi argumenteze teoria. În alt oraş, în altă parte a statului.
— Sau, poate, în altă parte a ţării, adăugă Tony.
— Vreţi să spuneţi că, într‑un fel sau altul, Bruno şi‑a întâlnit până la urmă fratele de care n‑a ştiut atâta vreme?
— Foarte posibil, spuse Hilary.
Joshua clătină din cap.
— Foarte posibil, dar în cazul nostru nu s‑a întâmplat aşa. Bruno a fost copil unic.
— Eşti absolut sigur?
— Nu există nici o îndoială, răspunse Joshua. Împrejurările naşterii lui nu constituie un secret.
— Dar gemenii... E o teorie atât de promiţătoare, spuse Hilary.
Joshua încuviinţă din cap.
— Ştiu. E un răspuns facil, şi mi‑aş dori să găsim un răspuns facil, ca să încheiem toată povestea asta cât mai repede. Crede‑mă că nu‑mi face plăcere să găsesc fisuri în teoria dumitale.
— Poate că nici nu‑i poţi găsi fisuri, replică Hilary.
— Ba pot.
— Încearcă, îl îndemnă Tony. Spune‑ne de unde este Bruno, cine era adevărata lui mamă. Poate şi noi vom reuşi să găsim fisuri în povestea dumitale. Poate nu‑i chiar atât de simplă pe cât crezi.


În cele din urmă, după ce rupsese, sfâşiase şi sfărâmase totul în casă, Bruno îşi veni în fire, ura lui bestială se domoli, transformându‑se într‑o furie mai omenească, mai puţin distrugătoare. După ce se mai răcori, rămase un timp în mijlocul dezastrului, răsuflând greu, cu transpiraţia picurându‑i de pe frunte şi de pe trupul gol. Apoi se duse în bucătărie şi se îmbrăcă.
După ce‑şi puse hainele, se opri la picioarele patului însângerat şi privi fix trupul măcelărit cu sălbăticie al fetei pe care o cunoscuse sub numele de Sally. Acum, prea târziu, îşi dădea seama că nu fusese Katherine. Nu fusese o nouă reîncarnare a mamei lui. Căţeaua nu părăsise trupul lui Hilary pentru a se întrupa în Sally, nu putea face acest lucru decât după ce Hilary avea să fie moartă. Bruno nu reuşea să înţeleagă cum de‑şi închipuise altceva, era uimit că nu‑şi dăduse seama de atâta lucru.
Cu toate acestea, nu simţea nici o remuşcare pentru ce‑i făcuse lui Sally. Dacă Sally nu fusese Katherine, atunci fusese una dintre menajerele ei, o femeie trimisă din Iad pentru a o sluji pe Katherine. Sally făcuse parte dintre duşmanii lui, fusese com­plice în complotul menit să‑l ucidă. Nu se îndoia de acest lucru. Poate că şi ea se întorsese din mormânt. Da. Bineînţeles. Era convins de acest lucru. Da. Sally fusese exact ceea ce era şi Katherine, o moartă reîncarnată în alt trup, unul dintre monştrii care nu voiau să rămână în mormânt, unde le era locul. Făcea parte dintre ei. Se cutremură. Era convins că fata ştiuse tot tim­pul unde se ascundea Hilary‑Katherine. Dar păstrase secretul şi meritase să moară pentru credinţa‑i neclintită faţă de mama lui.
În plus, de fapt n‑o omorâse, fiindcă avea să revină la viaţă în alt trup, alungând sufletul căruia îi aparţinea de drept.
Acum, trebuia s‑o dea uitării pe Sally şi s‑o găsească pe Hilary‑Katherine. Încă bântuia, în aşteptarea lui.
Trebuia să dea de ea şi s‑o ucidă, înainte ca ea să găsească vreo cale de a‑i veni de hac.
Cel puţin, Sally îi oferise un mic indiciu. Un nume. Individul acela, Topelis. Impresarul lui Hilary Thomas. Probabil că Topelis ştia unde se ascundea femeia.


Strânseră vasele, iar Joshua umplu din nou paharele, apoi începu să istorisească evoluţia lui Bruno dintr‑un copil orfan la unicul moştenitor al domeniului Frye. Adunase datele în decur­sul anilor, puţin câte puţin, de la Katherine şi de la alţi oameni care locuiseră la St. Helena cu mult înainte de sosirea lui în vale, în calitate de avocat.
În 1940, anul în care se născuse Bruno, Katherine avea douăzeci şi şase de ani şi continua să trăiască împreună cu tatăl ei, Leo, în căsuţa izolată de pe stâncă, situată în spatele şi dea­supra cramei, unde locuiseră împreună din anul 1918, un an după ce murise mama lui Katherine. Katherine lipsise de acasă numai câteva luni dintr‑un an, când fusese la colegiu în San Fran­cisco, renunţase la şcoală fiindcă nu voise să fie departe de St Helena numai ca să acumuleze o sumedenie de cunoştinţe depăşite, de care nu s‑ar fi slujit niciodată. Iubea valea şi uriaşa casă în stil victorian din vârful stâncii. Katherine era o femeie frumoasă şi bine făcută, care ar fi putut avea oricâţi pretendenţi şi‑ar fi dorit. Dar ea nu părea interesată de iubire. Deşi încă tânără, firea ei interiorizată şi răceala faţă de toţi bărbaţii con­vinseseră pe cei mai mulţi care o cunoşteau că va rămâne fată bătrână. Ba chiar mai mult decât atât, că era perfect împăcată cu această soartă.
Apoi, în ianuarie 1940, Katherine primise un telefon de la o prietenă, Mary Gunther, pe care o cunoscuse la colegiu cu câţiva ani în urmă. Mary îi cerea ajutorul, avea necazuri din pricina unui bărbat. Acesta îi promisese că o va lua de soţie, apoi o du­sese cu vorba, inventând fel şi fel de scuze, după care dispăruse, când ea era însărcinată în şase luni. Mary nu avea bani, nu avea familie căreia să‑i ceară sprijinul şi nu avea nici o prietenă atât de apropiată precum Katherine. O rugase pe Katherine să vină la San Francisco după câteva luni, de îndată ce se năştea copilul, nu voia să fie singură în acel moment de cumpănă. Totodată, o rugase pe Katherine să aibă grijă de copil până când ea avea să‑şi găsească o slujbă, să‑şi facă un rost şi să poată oferi copilului un cămin adevărat. Katherine acceptase şi începuse să povestească locuitorilor orăşelului St. Helena că urma să joace, pentru scurt timp, rolul mamei. Părea atât de fericită, încât vecinii îşi spuneau că va fi o mamă minunată pentru propriii ei copii, dacă va găsi un om cu care să se mărite şi care să le fie tată.
La şase săptămâni după telefonul de la Mary Gunther şi cu şase săptămâni înainte de plănuita călătorie a lui Katherine la San Francisco, pentru a fi alături de prietena ei, Leo suferise o masivă hemoragie cerebrală şi murise subit într‑una din uriaşele pivniţe ale cramei, în mijlocul stivelor înalte de butoaie de ste­jar. Deşi Katherine fusese şocată şi profund îndurerată, deşi tre­buia să înveţe să conducă afacerile familiei, nu‑şi călcase promisiunea faţă de Mary Gunther. În aprilie, când Mary îi tri­misese vorbă că se născuse copilul, Katherine plecase la San Francisco. Lipsise mai mult de două săptămâni şi se înapoiase cu un bebeluş, Bruno Gunther, copilaşul îngrijorător de mic şi de fragil al lui Mary.
Katherine se aştepta să‑l ţină pe Bruno un an, răstimp în care Mary avea să se restabilească pe deplin şi să‑şi asume întreaga răspundere pentru bebeluş. Dar după şase luni primise vestea că Mary avea alte necazuri, de data aceasta mult mai grave: o formă gravă de cancer. Mary era pe moarte. Nu mai avea de trăit decât câteva săptămâni, cel mult o lună. Katherine dusese copilul la San Francisco, ca mama să poată petrece puţinul timp rămas în compania lui. În ultimele zile de viaţă, Mary făcuse toate demer­surile legale ca băieţelul să rămână în custodia permanentă a lui Katherine. Părinţii lui Mary muriseră şi fata nu avea rude mai apropiate care l‑ar fi putut creşte pe Bruno. Dacă nu ar fi fost luat de Katherine, ar fi sfârşit într‑un orfelinat sau la o familie de părinţi vitregi, care s‑ar fi ocupat de el sau nu. Mary murise şi Katherine suportase cheltuielile de înmormântare, apoi se înapoiase la St. Helena împreună cu Bruno.
Crescuse băieţelul ca şi cum ar fi fost fiul ei bun, purtându‑se nu ca un tutore, ci ca o mamă bună şi iubitoare. Şi‑ar fi putut permite mii de doici şi alte ajutoare în casă, dar nu anga­jase pe nimeni, refuza să lase pe altcineva să se ocupe de Bruno.
Leo nu avusese nici el servitori, iar Katherine moştenise spiritul independent al tatălui ei. Se descurcase bine singură, iar când Bruno împlinise patru ani, Katherine se întorsese la San Fran­cisco, la judecătorul care i‑l încredinţase în mod legal, la cererea lui Mary, şi înfiase oficial copilul, dându‑i numele de familie Frye.
Sperând să găsească un indiciu în povestirea lui Joshua, atenţi la eventuale inadvertenţe sau contradicţii, Hilary şi Tony ascultară aplecaţi în faţă, cu coatele sprijinite pe masa din sufragerie. Când Joshua termină istorisirea, amândoi se rezemară de spătarul scaunelor şi‑şi luară paharele de vin.
— Încă mai există oameni în St. Helena care‑şi amintesc de Katherine Frye ca de o sfântă, care a luat în casa ei un orfan şi i‑a oferit dragoste şi o avere considerabilă, încheie Joshua.
— Prin urmare, n‑a existat un geamăn, spuse Tony.
— Categoric nu, răspunse Joshua.
Hilary oftă.
— Ceea ce înseamnă că ne întoarcem de unde am plecat.
— În povestea asta există câteva lucruri care mă pun pe gânduri, zise Tony.
Joshua ridică din sprâncene.
— De pildă?
— Ei bine, chiar şi în zilele noastre, când avem o atitudine mai liberală, e foarte greu pentru o femeie singură să înfieze un copil, explică Tony. Or, în 1940 trebuie să fi fost aproape imposibil.
— Cred că există o explicaţie, răspunse Joshua. Dacă nu mă înşală memoria, Katherine mi‑a povestit o dată că ea şi Mary anticipaseră refuzul tribunalului de a legaliza înţelegerea dintre ele. Aşadar, i‑au spus judecătorului ceea ce au socotit a fi o min­ciună de circumstanţă şi anume, că Mary era verişoara ei şi cea mai apropiată rudă în viaţă. Pe atunci, dacă o rudă apropiată dorea să ia un copil în custodie, tribunalul se declara imediat de acord.
— Şi judecătorul a acceptat declaraţia de rudenie de sânge fără s‑o verifice? întrebă Tony.
— Va trebui să ţii cont de faptul că în 1940 judecătorii se implicau mult mai puţin în probleme de familie decât se întâmplă acum. A existat un timp când americanii considerau rolul statului ca fiind relativ neînsemnat. În general, erau vremuri mai sănătoase decât cele pe care le trăim.
Hilary se întoarse spre Tony.
— Spuneai că sunt câteva lucruri care te pun pe gânduri. Care‑s celelalte?
Tony îşi trecu palma peste obraz cu un gest obosit.
— Nu mi‑e uşor să‑mi găsesc cuvintele. E vorba de o simplă bănuială. Dar povestea pare... prea perfectă.
— Vrei să spui că a fost născocită? întrebă Joshua.
— Nu ştiu, răspunse Tony. Nici eu nu‑mi dau seama ce vreau să spun. Dar când ai lucrat în poliţie atâţia ani cât am lucrat eu, capeţi un fel de fler pentru astfel de lucruri.
— Adică, ţi se pare că ceva nu‑i în regulă? întrebă Hilary.
— Cam aşa ceva.
— Ce anume? întrebă Joshua.
— Nu‑i vorba de ceva anume. După cum v‑am spus, povestea pare prea perfectă, prea lipsită de fisuri. Tony îşi goli paharul, apoi întrebă: Nu s‑ar putea ca Bruno să fie chiar fiul lui Katherine?
Joshua se holbă la el, năucit.
— Vorbeşti serios?
— Da.
— Adică, mă întrebi dacă nu s‑ar putea ca ea să fi născocit toată povestea cu Mary Gunther şi că, de fapt, s‑a dus la San Francisco pentru a da naştere propriului ei copil din flori?
— Exact asta am întrebat, răspunse Tony.
— Nu, răspunse Joshua. Nu era însărcinată.
— Eşti sigur?
— Păi, replică Joshua, eu personal nu i‑am făcut analiza de urină sau testul cu iepuraşul. În 1940 încă nu venisem în vale. M‑am stabilit aici abia în 1945, după război. Dar am auzit povestea în repetate rânduri, uneori fragmente, alteori în întregime, de la oameni care au fost aici în 1940. Îmi vei răspunde că, probabil, nu făceau decât să repete versiunea lui Katherine. Dacă ar fi fost însărcinată, nu şi‑ar fi putut ascunde starea. Nu într‑un orăşel atât de mic ca St. Helena. Toţi ar fi aflat.
— Unele femei nu se dezvoltă foarte mult când sunt gravide, interveni Hilary. Te uiţi la ele şi nu‑ţi dai seama care‑i starea lor.
— Uiţi că n‑o interesau bărbaţii, replică Joshua. Nu se întâlnea cu nimeni. Cum să fi rămas însărcinată?
— Poate nu se întâlnea cu nimeni de prin partea locului, spuse Tony. Dar la vremea recoltei, spre sfârşitul verii, nu vin mulţi muncitori sezonieri ca să lucreze în vii? Nu sunt mulţi dintre ei frumoşi şi virili?
— Stai, stai, stai! îl opri Joshua. Iar ai luat‑o la vale! Vrei să spui că Katherine, a cărei lipsă de interes faţă de bărbaţi era noto­rie, s‑ar fi îndrăgostit dintr‑o dată de un muncitor sezonier?
— Se mai întâmplă.
— Dar asta înseamnă că acest puţin probabil cuplu de îndrăgostiţi să fi avut cel puţin o legătură scurtă, în ceea ce s‑ar putea numi un mic acvariu, fără a fi văzuţi şi fără a stârni bârfe. În plus, vrei să spui că Katherine era şi unul dintre acele cazuri rare, unul la o mie, la care sarcina nu era evidentă. Nu. Joshua îşi scutură coama de păr alb. E prea mult pentru mine. Prea multe coincidenţe. Dumitale ţi se pare că povestea lui Katherine pare prea perfectă, prea fluentă, dar, pe lângă presupunerile dumitale fanteziste, povestea ei are amprenta clară a realităţii.
— Ai dreptate, interveni Hilary. Iată încă o teorie promi­ţătoare de care se alege praful. Îşi goli paharul cu vin.
Tony îşi scărpină bărbia şi oftă.
— Da. Presupun că sunt mult prea obosit ca să mă fac înţeles. Cu toate acestea, eu cred în continuare că versiunea lui Kathe­rine nu corespunde realităţii. Mai trebuie să fie ceva. Un lucru pe care ea l‑a ascuns de ochii lumii. Un lucru neobişnuit.


În bucătăria lui Sally, stând în mijlocul cioburilor de veselă, Bruno Frye deschise cartea de telefon şi căută numărul firmei Topelis & Asociaţii. Birourile erau în Beverly Hills. Formă numărul şi‑i răspunse secretara, întocmai cum se aşteptase.
— E vorba de o urgenţă, îi spuse el secretarei. Mă gândeam că m‑aţi putea ajuta.
— O urgenţă? se miră ea.
— Da. Sora mea este una dintre clientele domnului Topelis. Avem un deces în familie şi trebuie să dau imediat de ea.
— Oh, îmi pare rău, spuse femeia.
— Din păcate, se pare că sora mea e plecată într‑o scurtă vacanţă şi nu ştiu unde anume s‑a dus.
— Înţeleg.
— Trebuie să iau urgent legătura cu ea.
— În mod obişnuit, ar trebui să vă fac legătura imediat cu domnul Topelis. Dar în astă‑seară lipseşte şi n‑a lăsat nici un număr de telefon la care să poată fi găsit.
— Oricum, n‑aş vrea să‑l deranjez, spuse Bruno. M‑am gândit că, dacă tot răspundeţi la toate telefoanele domnului Topelis, poate ştiţi unde se află sora mea. Vreau să spun că, poate, a sunat şi a lăsat vorbă domnului Topelis, un indiciu oarecare despre locul în care se găseşte.
— Cum se numeşte sora dumneavoastră?
— Hilary Thomas.
— Oh, da! Ştiu eu unde este.
— Grozav. Unde?
— Domnişoara Thomas n‑a lăsat vorbă unde se găseşte. Dar cu puţin timp în urmă a telefonat cineva care a transmis dom­nului Topelis un mesaj pentru dumneaei. Aşteptaţi o clipă, da?
— Desigur.
— Cred că l‑am notat pe aici pe undeva. Bruno aşteptă răbdător, în timp ce ea căuta printre însemnări. Iată‑l, se auzi din nou vocea secretarei. A sunat un anume domn Wyant Stevens. Voia ca domnul Topelis să‑i comunice domnişoarei Thomas că era dispus să se ocupe de tablouri. Domnul Stevens spunea că nu va avea somn până când domnişoara nu se va întoarce de la St. Helena, ca să poată încheia afacerea. Prin urmare, probabil că se află la St. Helena. Şocat, Bruno nu reuşi să articuleze un cuvânt. Nu ştiu la care hotel sau motel, continuă secretara pe un ton de scuză. Dar în Napa Valley nu există multe astfel de locuri, aşa că nu vă va fi greu să daţi de ea.
— Nici o problemă, răspunse Bruno cu glas tremurat.
— Cunoaşte pe cineva la St. Helena?
— Poftim?
— Mă gândeam că, poate, s‑a dus la nişte prieteni, sugeră se­cretara.
— Da, răspunse Bruno. Cred că ştiu unde este.
— Condoleanţe.
— Cum?
— Mă refeream la decesul în familie.
— Oh, răspunse Bruno. Îşi umezi buzele neliniştit. Da. În ultimii cinci ani au fost câteva astfel de evenimente triste în familia noastră. Vă mulţumesc pentru ajutor.
— Pentru puţin.
Bruno închise telefonul.
Deci ea era la St. Helena.
Căţeaua obraznică se întorsese acasă.
De ce? Dumnezeule, ce căuta acolo? Ce urmărea? Ce avea de gând?
Indiferent ce era în mintea ei, nu putea fi spre binele lui. De asta era absolut convins.
Înnebunit, înspăimântat că ea punea la cale o stratagemă ca să‑l ucidă, începu să telefoneze companiilor aeriene de la Aero­portul Internaţional Los Angeles, încercând să‑şi rezerve loc la o cursă spre nord. Până dimineaţă nu existau curse de navetişti, iar la primele zboruri de a doua zi nu mai era nici un loc liber. Nu avea nici un mijloc de a pleca din Los Angeles până în după‑amiaza următoare.
Când avea să fie prea târziu.
Ştia. Simţea.
Trebuia să se mişte repede.
Hotărî să plece cu maşina. Încă nu se înnoptase. Dacă stătea la volan toată noaptea şi rula cu viteză maximă, în zori putea fi la St. Helena.
Avea sentimentul că era în joc chiar viaţa lui.
Părăsi în grabă vila, poticnindu‑se de mobilele distruse şi alte sfărâmături şi lăsă deschisă uşa din faţă, fără a se mai obosi să‑şi ia măsuri de precauţie, fără a pierde vremea să vadă dacă era şi altcineva prin apropiere. Traversă în fugă peluza şi se duse la furgoneta parcată pe strada întunecoasă şi pustie.


După ce savurară cafeaua şi coniacul în salon, Joshua îi con­duse pe Tony şi Hilary în camera de oaspeţi, prevăzută cu baie, situată în celălalt capăt al casei faţă de propriul lui dormitor. Camera era mare şi primitoare, cu pervaze adânci şi ferestre încastrate în plumb, ca şi cele din sufragerie. Patul uriaş cu bal­dachin o umplu de încântare pe Hilary.
După ce‑i urară noapte bună lui Joshua, închiseră uşa dor­mitorului, traseră draperiile la ferestre, ca noaptea să nu‑şi aţintească ochii orbi asupra lor, şi făcură duş împreună, ca să‑şi destindă muşchii îndureraţi. Erau istoviţi şi nu voiau decât să se bucure de plăcerea odihnitoare, copilăroasă şi asexuală a băii, la fel cum făcuseră şi în noaptea precedentă la hotelul de lângă aeroportul din Los Angeles. Nici unul din ei nu se aştepta ca pasiunea să se trezească la viaţă. Cu toate acestea, în timp ce el îi săpunea sânii, mişcările blânde, ritmice, circulare ale mâinilor lui o făcură să se înfioare de plăcere. El îi prinse sânii în căuşul palmelor şi sfârcurile ei se întăriră prin spuma de săpun care‑i acoperea. El îngenunche şi‑i spălă pântecele, picioarele lungi şi zvelte, fesele. Lumea din jurul lui Hilary se reduse la dimensiu­nile unei mici sfere, la câteva imagini, sunete şi senzaţii mi­nunate: săpunul mirosind a liliac, şuieratul apei care curgea, rotocoalele de abur, trupul lui zvelt şi suplu strălucind de apa prelinsă peste muşchii frumos dăltuiţi, sexul lui care creştea şi se întărea incredibil pe măsură ce ea îl săpunea la rândul ei. La terminarea duşului, uitaseră cât de obosiţi erau, uitaseră cât îi dureau muşchii, nu rămânea decât dorinţa.
Pe patul cu baldachin, în lumina blândă a unicei veioze, el o strânse în braţe şi‑i sărută ochii, nasul, buzele. Îi sărută bărbia, gâtul şi sfârcurile întărite.
— Te rog, şopti ea. Acum.
— Da, răspunse bărbatul cu buzele îngropate în gâtul ei.
Ea îşi desfăcu picioarele şi el o pătrunse.
— Hilary, murmură el. Iubita mea Hilary.
Intră în trupul ei cu forţă, şi totuşi cu tandreţe, umplând‑o de prezenţa lui.
Ea începu să se mişte în acelaşi ritm cu el. Îşi plimba palmele pe spatele lui lat, urmărind traseul fiecărui muşchi. Niciodată nu se simţise atât de vie şi plină de energie. În numai un minut ajunse la orgasm. Se eliberă cu sentimentul că nu se va opri niciodată, că senzaţia va deveni din ce în ce mai puternică, fără sfârşit, durând o veşnicie.
El se mişcă în trupul ei şi deveniră un singur trup şi un sin­gur suflet, aşa cum nu i se întâmplase niciodată cu nici un alt bărbat. Ştia că Tony era la rândul lui conştient de această legătură unică şi uimitor de profundă. Erau uniţi prin trup, prin suflet, prin minte şi prin gând, modelaţi într‑o singură fiinţă, mult supe­rioară celor două jumătăţi luate în parte, iar în acel moment de excepţională sinergie, pe care nici unul din ei nu‑l trăise în altă companie, Hilary înţelese că legătura dintre ei era atât de aparte, de importantă, de rară şi de puternică, încât va dura o viaţă. În timp ce‑l chema pe nume, ridicându‑şi şoldurile, ca să vină în întâmpinarea lui, în timp ce se elibera încă o dată şi el ejacula în adâncurile fiinţei ei, Hilary înţelese, la fel ca prima oară când făcuseră dragoste, că putea avea încredere în el şi că se putea baza pe el cum nu i se întâmplase cu nici o altă făptură ome­nească, şi, mai presus de orice, înţelese că niciodată nu va mai fi singură.
Ceva mai târziu, stând întinşi sub cuvertură, el o întrebă:
— Acum, vrei să‑mi spui de unde ai cicatricea de pe coapsă?
— Da. Acum îţi spun.
— Mie mi se pare o urmă de glonţ.
— Asta şi este. Aveam nouăsprezece ani şi locuiam la Chicago. De un an nu mai mergeam la liceu. Lucram ca dac­tilografă şi încercam să pun bani deoparte, ca să‑mi închiriez o locuinţă numai pentru mine. Plăteam chirie lui Earl şi Emmei pentru camera în care stăteam.
— Lui Earl şi Emmei?
— Părinţii mei.
— Le spuneai pe nume?
— Niciodată nu i‑am considerat părinţii mei.
— Probabil că te‑au făcut să suferi mult, spuse el pe un ton înţelegător.
— De fiecare dată când li se ivea ocazia.
— Dacă nu vrei să vorbeşti despre asta acum...
— Vreau, răspunse Hilary. Dintr‑o dată, pentru prima oară în viaţa mea, vreau să vorbesc. Nu mă mai doare să vorbesc. Fiindcă acum te am pe tine şi asta compensează tot ce‑am pătimit atunci.
— Ai mei erau săraci, spuse Tony. Dar în familia noastră exista iubire.
— Ai avut noroc.
— Îmi pare rău pentru tine, Hilary.
— S‑a terminat, spuse ea. Au murit cu ani în urmă, ar fi tre­buit să mi‑i scot din minte de multă vreme.
— Povesteşte‑mi.
— Le plăteam câţiva dolari chirie în fiecare săptămână, bani pe care‑i foloseau ca să‑şi cumpere mai multă băutură, dar restul salariului meu de dactilografă îl puneam deoparte. Fiecare bănuţ. Nu era mult, dar în bancă se înmulţeau. Nu cheltuiam nici pen­tru gustarea de prânz. Mă lipseam de ea. Eram ferm hotărâtă să‑mi iau un apartament al meu. Puţin îmi păsa dacă era tot sărăcăcios, cu camere întunecoase, cu instalaţii defecte şi gândaci, atâta vreme cât ar fi fost numai al meu, fără Earl şi Emma. Tony o sărută pe obraz, apoi pe colţul buzelor. În cele din urmă, am reuşit să economisesc suma necesară. Eram pe punctul de a mă muta. Încă o zi, încă un cec de salariu şi urma să‑mi văd de dru­mul meu. Tremura. Tony o strânse în braţe. În ziua aceea m‑am întors de la serviciu, povesti Hilary, şi am intrat în bucătărie. Acolo l‑am văzut pe Earl proptind‑o pe Emma de frigider. Earl avea pistol. Îi vârâse ţeava printre dinţi.
— Dumnezeule!
— Suferea o criză cumplită de... Ştii ce este delirium tremens?
— Bineînţeles. Halucinaţii. Accese de furie incontrolabilă. Se întâmplă cu alcoolicii înveteraţi. Am avut de a face cu persoane suferind de delirium tremens. Pot fi violenţi şi imprevizibili.
— Earl lipise ţeava de dinţii ei încleştaţi şi urla nu ştiu ce bazaconii despre viermi care i se părea lui că ieşeau din pereţi. O acuza pe Emma că lăsase viermii să iasă din pereţi şi voia s‑o facă să‑i oprească. Am încercat să stau de vorbă cu el, dar nu m‑a ascultat. Viermii continuau să iasă din pereţi şi să colcăie în jurul lui. S‑a înfuriat pe Emma şi a apăsat pe trăgaci.
— Iisuse!
— Am văzut cum îi zboară creierii.
— Hilary...
— Simt nevoia să vorbesc despre asta.
— Bine.
— Niciodată n‑am vorbit până acum.
— Te ascult.
— În clipa în care a împuşcat‑o, am alergat afară din bucă­tărie, continuă Hilary. Ştiam că mă va împuşca în spate înainte să ies din casă şi să ajung pe coridor, aşa că am fugit în partea opusă, spre camera mea. Am închis şi am ferecat uşa, dar el a zburat încuitoarea cu un glonţ. Între timp ajunsese la convingerea că eu eram cea care făcea ca viermii să iasă din pereţi. A tras spre mine. N‑a fost o rană mortală, dar m‑a durut îngrozitor, ca şi cum cineva m‑ar fi împuns cu un vătrai înroşit în foc. Sângeram cumplit.
— Cum de n‑a tras a doua oară? Ce anume te‑a salvat?
— L‑am înjunghiat, răspunse ea.
— L‑ai înjunghiat? De unde ai avut cuţit?
— Păstram unul la mine în cameră. De când aveam opt ani. A fost prima oară când l‑am folosit. Totdeauna m‑am gândit că, dacă vreodată Earl şi Emma vor fi pe punctul de a mă omorî în bătaie, îi voi înjunghia, ca să‑mi salvez viaţa. Aşa că l‑am înjunghiat pe Earl aproape în aceeaşi clipă în care a apăsat pe trăgaci. Nu l‑am rănit mai rău decât mă rănise el pe mine, dar a rămas şocat şi îngrozit la vederea propriului sânge. S‑a repezit afară din cameră şi s‑a dus în bucătărie. A început să urle din nou la Emma şi să‑i spună să alunge viermii înainte de a simţi miro­sul sângelui şi a veni după el. Apoi a golit încărcătorul în ea, fiindcă ea nu voia să alunge viermii. Deşi rana din coapsă mă durea îngrozitor şi eram speriată de moarte, totuşi am încercat să număr focurile de armă. Când mi‑am făcut socoteala că ter­minase gloanţele, am ieşit, poticnindu‑mă, din camera mea şi am încercat să ajung la uşa din faţă. Dar el avea mai multe cutii de gloanţe. Îşi reîncărcase arma. M‑a văzut şi a tras în mine din bucătărie. Am alergat înapoi în camera mea, am baricadat uşa cu un dulap şi m‑am rugat la Dumnezeu să apară ajutoare înainte să pierd prea mult sânge. În bucătărie, Earl continua să urle ceva despre viermi, apoi despre crabi uriaşi de la ferestre şi să tragă în Emma. Cred că în total a tras în ea vreo sută cincizeci de gloanţe. Cadavrul ei era făcut praf. Bucătăria arăta ca un abator.
Tony îşi drese glasul.
— Ce s‑a întâmplat cu el?
— S‑a sinucis când, în sfârşit, şi‑au făcut apariţia cei de la asis­tenţa socială.
— Dar tu?
— Eu am rămas o săptămână în spital. Şi m‑am ales cu o cica­trice, ca să nu uit.
Un timp rămaseră tăcuţi.
În spatele draperiilor şi al ferestrelor se auzi tuşind vântul nopţii.
— Nu ştiu ce să spun, vorbi Tony într‑un târziu.
— Spune‑mi că mă iubeşti.
— Te iubesc.
— Spune‑mi.
— Te iubesc.
— Şi eu te iubesc, Tony. El o sărută. Te iubesc mai mult decât aş fi crezut vreodată că voi iubi pe cineva, spuse ea. În numai o săptămână, m‑ai schimbat pentru toată viaţa.
— Eşti o fire extraordinar de tare, spuse el plin de admiraţie.
— Tu mi‑ai dat puterea necesară.
— Ai fost puternică şi înainte să apar eu în viaţa ta.
— Nu îndeajuns. Tu mi‑ai dat mai multă forţă. De obicei... doar când mă gândesc la ziua în care a tras în mine... mă tulbur, mă cuprinde din nou teama, ca şi cum s‑ar fi întâmplat ieri. Dar de data aceasta nu mi‑a mai fost frică. Ţi‑am povestit tot şi aproape că nu mi‑a păsat. Ştii de ce?
— Dece?
— Fiindcă toate acele grozăvii petrecute în Chicago, focurile de armă şi toate cele întâmplate mai înainte, sunt acum de dome­niul trecutului. Nu mai contează nimic din toate acestea. Te am pe tine şi tu eşti răsplata pentru tot ce am îndurat. Tu ai echili­brat balanţa. De fapt, tu înclini balanţa în favoarea mea.
— Să ştii că e la fel de valabil şi pentru mine. Am nevoie de tine la fel de mult cum ai şi tu.
— Ştiu. De aceea e atât de bine.
Tăcură din nou.
Apoi ea spuse:
— Mai există un motiv pentru care amintirile de la Chicago nu mă mai sperie. Pe lângă faptul că acum te am pe tine.
— Ce anume?
— Ceva legat de Bruno Frye. Astă‑seară am început să‑mi dau seama că el şi cu mine avem multe în comun. Se pare că şi el a îndurat de la Katherine acelaşi fel de chinuri cum am suferit eu de la Earl şi Emma. Numai că el a cedat nervos, dar eu nu. Omul acela mare şi puternic a cedat nervos, în timp ce eu am rezistat. Asta înseamnă ceva pentru mine. Înseamnă mult. Înseamnă că n‑ar trebui să‑mi fac atâtea griji sau să mă tem să mă deschid spre oameni, înseamnă că sunt capabilă să rezist la toate adversităţile vieţii.
— Întocmai cum ţi‑am spus şi eu. Eşti dură, puternică, rezis­tentă, spuse Tony.
— Nu sunt tare. Atinge‑mă. Sunt chiar atât de dură?
— Aici nu, spuse el.
— Dar aici?
— Eşti tare, spuse el.
— Tare nu‑i acelaşi lucru cu dur.
— Eşti plăcută la atingere.
— Nici plăcut nu‑i acelaşi lucru cu dur.
— Eşti plăcută, tare şi fierbinte, spuse el.
Ea îl strânse în braţe.
— Asta înseamnă tare, spuse, zâmbind.
— Dar nu mi‑e greu să te îmblânzesc din nou. Vrei să‑ţi arăt?
— Da, răspunse ea. Da. Arată‑mi.
Făcură iarăşi dragoste.
În timp ce Tony intra din nou în trupul ei, cu mişcări lungi şi catifelate, în timp ce se cutremura sub valuri de plăcere, Hilary avu certitudinea că totul va fi bine. Actul dragostei o liniştea, îi dădea o enormă încredere în viitor. Bruno Frye nu se întorsese din mormânt. Nu era urmărită de un cadavru viu. Exista o explicaţie logică. A doua zi urma să stea de vorbă cu doctorul Rudge şi cu Rita Yancy şi să dezlege misterul sosiei lui Frye. Aveau să afle suficiente date şi dovezi pentru a ajuta poliţia, iar sosia urma să fie găsită şi arestată. Pericolul avea să treacă. Apoi ea va rămâne pentru totdeauna cu Tony, Tony cu ea, şi nu li se va mai putea întâmpla nimic rău. Nimic n‑o va putea atinge. Nici Bruno Frye, nici altcineva. În sfârşit, era fericită şi în siguranţă.
Mai târziu, când era gata să se cufunde în genunea somnului, un trăsnet puternic zgudui cerul, rostogolindu‑se din munţi asupra văii şi a casei.
Un gând straniu îi fulgeră prin minte: Trăsnetul e un avertis­ment. Un semn. Îmi spune să fiu atentă, să nu mai fiu atât de sigură pe mine.
Dar, înainte să se poată concentra asupra gândului, se prăbuşi în hăurile somnului.


Frye părăsi Los Angeles‑ul şi porni spre nord, mai întâi pe lângă coastă, apoi se îndepărtă de ocean, o dată cu şoseaua.
California tocmai depăşise una dintre crizele ei periodice de combustibil. Staţiile de benzină erau deschise. Combustibilul se găsea la discreţie. Autostrada era ca o arteră de asfalt străbătând prin carnea statului. Fasciculele de lumină ale celor două faruri o deschideau în faţa ochilor lui, ca două bisturie.
În timp ce conducea, gândul îi fugi la Katherine. Căţeaua! Ce făcea la St. Helena? Se mutase înapoi în casa de pe stâncă? în acest caz, preluase din nou controlul asupra cramei? Nu va încerca să‑l facă să rămână lângă ea? Va trebui să locuiască cu ea şi să i se supună ca înainte? Toate aceste întrebări erau de o importanţă vitală pentru el, deşi cele mai multe erau absurde şi nu puteau primi un răspuns raţional.
Era conştient că nu avea mintea limpede. Oricât se străduia, nu se simţea capabil să gândească clar şi această incapacitate îl umplea de spaimă.
Se întrebă dacă nu era cazul să tragă pe dreapta cu prima ocazie şi să doarmă puţin. La trezire avea să‑şi recapete stăpânirea de sine.
Apoi îşi aminti că Hilary‑Katherine era deja la St. Helena şi ideea că poate îi întindea o cursă în propria lui casă îl tulbură mai mult decât incapacitatea temporară de a‑şi pune ordine în gânduri.
O clipă se întrebă dacă, de fapt, casa îi mai aparţinea. În definitiv, el era mort. (Sau pe jumătate mort). Îl îngropaseră. (Sau, cel puţin, aşa îşi închipuiau.) Până la urmă, proprietatea urma să fie lichidată.
În timp ce se gândea la pierderile suferite, Bruno simţi cum îl cuprinde ura împotriva lui Katherine, care‑l lipsise de atâtea lucruri şi‑i oferise atât de puţine bucurii. Îl ucisese, îl lipsise de el însuşi, îl lăsase singur, fără să se poată atinge pe el însuşi, fără să‑şi poată vorbi, iar acum se mutase în propria lui casă.
Apăsă pedala de acceleraţie până când indicatorul de viteză atinse o sută douăzeci de kilometri pe oră.
Dacă vreun poliţist l‑ar fi oprit pentru depăşirea vitezei legale, Bruno nu s‑ar fi dat în lături să‑l ucidă. Cu cuţitul. Să‑l înjunghie. Să‑l spintece. Nimeni nu‑l putea opri pe Bruno să ajungă la St. Helena înainte de răsăritul soarelui.



7


Temându‑se să nu fie văzut de oamenii care lucrau la cramă în tura de noapte, oameni care ştiau că murise, Bruno Frye nu intră cu furgoneta pe domeniu. Lăsă maşina cam la un kilometru şi jumătate depărtare, pe şoseaua principală, şi porni pe jos, prin vie, spre casa pe care o construise cu cinci ani în urmă.
Luna strălucea pieziş printre marginile zdrenţuite ale norilor, o lună albă şi rece, care arunca exact atâta lumină ca el să‑şi poată face drum printre araci.
Dealurile erau învăluite în tăcere. Aerul mirosea vag a sul­fat de cupru, cu care fusese stropită via peste vară pentru a o feri de mană. Peste acest miros se simţea aerul proaspăt şi ozonat de după ploaie, ploaie care stârnise şi izul de sulfat de cupru. Nu mai ploua. Furtuna nu fusese prea puternică, probabil, numai câţiva stropi şi câteva rafale de vânt. Pământul era moale şi umed, nu îmbibat de apă.
Cerul nopţii era puţin mai deschis la culoare faţă de cum fu­sese cu o jumătate de oră înainte. Zorile încă nu se treziseră la răsărit, dar nu erau departe.
Când ajunse în luminiş, Bruno se ghemui lângă nişte tufe şi scrută umbrele din jurul casei. Ferestrele erau întunecate şi oarbe. Nici o mişcare. Nici un sunet, afară de şoapta blândă a vântului.
Ţinea în mâna stângă o lanternă neaprinsă, iar în dreapta un cuţit. Era pregătit să atace şi să lovească la cea mai mică mişcare, dar, în afară de el, nu se mişca nimic.
Ajuns în prag, puse lanterna deoparte, scoase cheia din buzunarul hainei şi descuie uşa. Luă lanterna, deschise uşa cu piciorul, aprinse lanterna şi intră repede, cu cuţitul întins în faţă.
Dar ea nu‑l aştepta în hol.
Cu paşi rari, parcurse una după alta încăperile mohorâte şi ticsite de mobilier. Căută prin dulapuri, în spatele canapelelor şi în spatele vitrinelor masive.
Ea nu era în casă.
Poate că el se întorsese la timp ca să‑i dejoace planurile.
Rămase în mijlocul salonului, continuând să ţină în mâini lanterna şi cuţitul, amândouă îndreptate spre podea. Se clătină pe picioare, istovit, ameţit, cu mintea tulbure.
Trăia unul dintre acele momente în care simţea o nevoie dis­perată să stea de vorbă cu el însuşi, să‑şi împartă sentimentele cu el însuşi, să‑şi înlăture nedumeririle împreună cu el însuşi, ca să poată gândi limpede din nou. Dar nu va mai putea nicicând să se sfătuiască cu el însuşi, fiindcă el însuşi murise.
Era mort.
Începu să tremure din toate încheieturile. Îl podidi plânsul.
Era singur, înfricoşat şi cu mintea învălmăşită.
Timp de patruzeci de ani jucase rolul omului obişnuit, fiind luat cu succes drept o persoană normală. Dar acum nu mai putea. Jumătate din el murise. Pierderea era prea mare ca să‑şi mai poată reveni. Îşi pierduse încrederea în sine. Nemaiputându‑se întoarce spre el însuşi, nemaiavând celălalt eu care să‑i dea sfaturi şi sugestii, îi lipseau resursele ca să păstreze şarada în continuare.
Dar căţeaua se găsea la St. Helena. Undeva în apropiere. Bruno nu‑şi putea limpezi gândurile, nu se putea controla, totuşi ştia un lucru: trebuia s‑o găsească şi s‑o ucidă. Trebuia să scape de ea o dată pentru totdeauna.


Micul ceas deşteptător de voiaj fusese pus să sune joi dimineaţă la ora şapte.
Tony se trezi cu o oră înainte. Se trezi brusc, vru să se ridice în capul oaselor, îşi aminti unde se afla şi se lăsă înapoi pe pernă. Rămase culcat pe spate, în întuneric, cu privirea aţintită în tavan, ascultând respiraţia regulată a lui Hilary.
Se trezise brusc ca să scape de un coşmar. Un vis brutal şi macabru, plin de morgi, morminte şi sicrie, un vis întunecat, apăsător şi încărcat de moarte. Cuţite. Gloanţe. Sânge. Viermi ieşind din pereţi şi din ochii goi ai cadavrelor. Morţi umblători vorbind despre crocodili. În vis, viaţa lui Tony se aflase în peri­col de vreo şase ori, dar de fiecare dată Hilary păşise între el şi ucigaş şi de fiecare dată murise pentru el.
Un vis cumplit de tulburător.
Se temea să n‑o piardă. O iubea. O iubea mai mult decât i‑ar fi putut spune vreodată. Era un om dintr‑o bucată şi nu ezita o clipă să‑şi exprime sentimentele, însă, pur şi simplu, îi lipseau cuvintele pentru a descrie sentimentul unic şi profund pe care i‑l purta. Nici nu credea că ar exista astfel de cuvinte, toate cele pe care le ştia erau primitive, greoaie şi cumplit de nepotrivite. Dacă Hilary i‑ar fi luată, şi‑ar vedea în continuare de viaţa lui, fireşte, dar nu cu uşurinţă, nu fericit, ci doar cu preţul unei imense dureri şi suferinţe.
Privea tavanul întunecat şi‑şi spunea că visul nu era un motiv de îngrijorare. Nu fusese un semn. Nu fusese o profeţie. Nu fusese decât un simplu vis. Un vis urât. Nimic mai mult decât un vis.
În depărtare un tren şuieră de două ori. Un sunet rece, sin­guratic şi jalnic, care‑l făcu să‑şi tragă cuvertura până sub bărbie.


Bruno decise că, probabil, Katherine îl aştepta în casa con­struită de Leo.
Ieşi din casa lui şi străbătu viile. Luă cu el lanterna şi cuţitul.
La primile sclipiri palide ale zorilor, când cea mai mare parte a cerului era încă neagră‑albăstruie, în timp ce valea rămânea cufundată în umbra nopţii pe cale să se risipească, urcă la casa de pe stâncă. Nu luă telefericul, fiindcă ar fi trebuit să meargă până la cramă şi să urce la etajul al doilea, unde se găsea staţia de teleferic, într‑un colţ al clădirii. Nu îndrăznea să‑şi facă apariţia acolo, închipuindu‑şi că peste tot mişunau deja spionii lui Katherine. Voia să intre pe furiş în casă, aşa că singura cale erau treptele de pe suprafaţa stâncii.
Începu să urce grăbit câte două trepte o dată, dar nu ajunse prea departe şi‑şi dădu seama că trebuia neapărat să fie prudent. Scara era o ruină. Nu mai fusese reparată, cum se întâmpla cu telefericul. Decenii de ploi şi vânt, urmate de arşiţa verii, ero­daseră o bună parte din mortarul care lega treptele între ele. Aproape la fiecare dintre cele trei sute douăzeci de trepte, pietre mici se desprindeau sub piciorul lui, prăvălindu‑se cu zgomot la baza stâncii. De câteva ori fu pe punctul de a‑şi pierde echilibrul, de a cădea pe spate sau de a fi proiectat lateral, în gol. Balustrada de protecţie era veche, deteriorată şi lipsea pe porţiuni întregi. Dacă s‑ar fi rezemat de ea, nu i‑ar fi fost de nici un ajutor. Cu toate acestea, urcă încet şi cu atenţie treptele şi, în cele din urmă, ajunse în vârful stâncii.
Traversă pajiştea năpădită de buruieni. Zeci de tufe de trandafiri, odinioară îngrijite şi tunse cu grijă, îşi trimiteau în toate direcţiile tentaculele cu spini transformate în grămezi de ramuri încurcate şi fără flori.
Bruno intră în bizara casă victoriană şi cercetă camerele pline de praf şi pânze de păianjen, care miroseau de la mucegaiul ce invadase draperiile şi covoarele. Casa era ticsită cu mobilă veche, obiecte de artă lucrate din sticlă, statuete şi multe altele, dar nu avea nimic sinistru. Femeia nu era nici aici.
Nu ştia dacă era bine sau dacă era rău. Pe de o parte, ea nu venise acasă, nu se instalase aici în lipsa lui. Asta era bine. Îl făcea să se simtă uşurat. Pe de altă parte... unde dracu' era?
Mintea lui devenea din ce în ce mai tulbure. Capacitatea de a gândi raţional începuse să‑i slăbească în urmă cu câteva ore, iar acum nu se putea baza nici pe cele cinci simţuri. Uneori i se părea că aude voci şi le căuta prin toată casa, ca să‑şi dea seama că nu fusese decât propriul lui glas. Alteori mucegaiul nu mai mirosea deloc a mucegai, amintind de parfumul preferat al mamei lui, ca în clipa următoare să miroasă din nou a mucegai. Când privea la picturile cunoscute, atârnate pe pereţi încă de când era copil, nu reuşea să‑şi dea seama ce reprezentau, formele şi culorile rămâneau confuze şi privea uimit chiar şi la cele mai simple pânze. Se opri în faţa unui tablou care ştia că înfăţişează un peisaj cu copaci şi flori de câmp, dar nu reuşi să vadă acele lucruri, nu reuşea decât să‑şi aducă aminte că ele se aflau acolo, acum vedea doar pete, linii disparate, puncte şi forme fără sens.
Încercă să nu se lase cuprins de panică. Îşi spuse că acea bizară tulburare şi derută se datora doar faptului că nu dormise toată noaptea. Străbătuse, la volan, o mare distanţă într‑un timp scurt, era normal să fie istovit. Îşi simţea pleoapele grele, iritate, roşii şi usturătoare. Îl durea tot trupul. Avea gâtul înţepenit. Nu avea nevoie decât de odihnă. La trezire urma să‑şi recapete mintea limpede. Iată ce‑şi repeta în gând. Iată ce trebuia să ajungă să creadă.
Scotocind casa dintr‑un capăt într‑altul, ajunse în mansarda spaţioasă cu tavan înclinat, în care îşi petrecuse atâta timp din viaţă. În lumina lăptoasă a lanternei, văzu patul în care dormise în anii cât locuise la conac.
El însuşi se găsea deja în pat. El însuşi zăcea întins, cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit. Bineînţeles, ochii erau cusuţi. Veşmântul alb nu era, de fapt, o cămaşă de noapte, era giulgiul în care‑l învelise Avril Tannerton. Fiindcă el însuşi era mort. Căţeaua îl înjunghiase şi‑l ucisese. El însuşi era mort şi rece de o săptămână.
Bruno se simţea prea moleşit ca să dea glas durerii şi furiei. Se duse la patul uriaş şi se lungi pe el, alături de el însuşi.
El însuşi mirosea îngrozitor. Un miros înţepător, de chimi­cale.
Aşternutul din jur era pătat şi umed de la scurgerile întunecate care se prelingeau încet din trup.
Lui Bruno nu‑i păsa de murdărie. Partea lui de pat era uscată. Deşi el însuşi era mort şi nu avea nicicând să mai vor­bească sau să râdă, lui Bruno îi făcea bine simplul fapt că se găsea alături de el.
Întinse mâna şi se atinse pe el însuşi. Atinse mâna rece şi rigidă şi o strânse într‑a lui.
Sentimentul de singurătate dureroasă se mai domoli.
Fireşte, nu se simţea întreg. Niciodată nu avea să se mai simtă întreg, fiindcă jumătate din el murise. Dar stând întins alături de cadavru, nu se mai simţea chiar singur.


Lăsând lanterna aprinsă, ca să împrăştie întunericul din mansarda oblonită, Bruno adormi.
Biroul doctorului Nicholas Rudge se găsea la etajul al douăzeci şi unulea al unui zgârie‑nori din inima oraşului San Francisco. Hilary se gândi că, după toate aparenţele, arhitectul fie nu auzise în viaţa lui de sintagma "ţinutul cutremurelor", fie încheiase un târg avantajos cu Necuratul. Un perete al biroului lui Rudge era numai din sticlă, din podea până în tavan, şi împărţit în trei panouri enorme prin numai două bare înguste şi verticale din oţel. Dincolo de peretele de sticlă se întindea oraşul cu terasele lui, golful, magnificul Golden Gate Bridge şi câteva fuioare întârziate de ceaţă din noaptea ce trecuse. Briza dinspre Pacific se înteţea, sfâşiind norii cenuşii, şi cerul se făcea din clipă în clipă tot mai albastru. Priveliştea era spectaculoasă.
În capătul opus al încăperii spaţioase erau şase scaune con­fortabile, aranjate în jurul unei mese de cafea din lemn de tek. Era limpede că şedinţele de terapie în grup se desfăşurau în acel colţ. Tot acolo luară loc Hilary, Tony şi Joshua.
Rudge era un bărbat îndatoritor, înzestrat cu talentul de a face pe cineva să se simtă cea mai interesantă şi mai încântătoare fiinţă pe care o întâlnise în viaţa lui. Era chel ca în palmă (ca o bilă de biliard, ca poponeţul unui bebeluş, ca un vultur pleşuv), însă avea barbă şi mustaţă, amândouă tunse cu grijă. Purta cos­tum cu vestă, cravată şi batistă asortată, dar înfăţişarea lui nu amintea prin nimic de un bancher sau de un filfizon. Avea un aer distins, inspira încredere, dar, cu toate acestea, era extrem de relaxat, ca şi cum ar fi fost încălţat cu tenişi.
Joshua rezumă datele pe care doctorul spusese că dorea să le afle, apoi ţinu o scurtă prelegere (care păru să‑l umple de încântare pe Rudge) despre obligaţia psihiatrului de a proteja societatea de un pacient cu tendinţe criminale. După un sfert de oră, Rudge auzise suficient ca să se convingă că, în cazul de faţă, pretenţia de confidenţialitate între doctor şi pacient nu era nici recomandabilă, nici justificată. Se arătă dispus să le arate dosarul Frye.
— Trebuie totuşi să recunosc, spuse Rudge, că, dacă cineva dintre dumneavoastră ar fi venit la mine cu această poveste incredibilă, aş fi pus foarte puţină bază pe ea. Mi‑aş fi închipuit că aveţi nevoie să vă tratez, ca specialist.
— Am luat în consideraţie şi posibilitatea ca nici unul dintre noi trei să nu fie în toate minţile, spuse Joshua.
— Dar am respins‑o, adăugă Tony.
— Ei bine, dacă într‑adevăr sunteţi în toate minţile, spuse Rudge, ar fi de preferat să spuneţi "noi patru", fiindcă m‑aţi câştigat de partea dumneavoastră.
În ultimele optsprezece luni, le explică Rudge, îl văzuse de optsprezece ori pe Frye între patru ochi, în şedinţe de câte cinci­zeci de minute. După prima programare, când îşi dăduse seama că pacientul era profund tulburat de ceva, îl încurajase pe Frye să vină cel puţin o dată pe săptămână, închipuindu‑şi că pro­blema era mult prea gravă ca să se rezolve numai prin şedinţe lunare. Dar Frye se opusese ideii unor tratamente mai frecvente.
— După cum v‑am spus la telefon, continuă Rudge, domnul Frye era sfâşiat între două dorinţe. Voia să‑l ajut. Voia să ajungă la esenţa problemei. Dar, în acelaşi timp, se temea să‑mi dezvăluie unele lucruri... şi se temea de ce ar fi putut afla despre sine însuşi.
— Şi care era problema lui? întrebă Tony.
— Păi, problema în sine — blocajul psihologic care‑i provoca neliniştea, tensiunea şi încordarea — era îngropată în adâncurile subconştientului. De aceea avea nevoie de mine. În cele din urmă, am fi reuşit să depistăm acest blocaj, poate chiar să‑l rezolvăm, dacă terapia ar fi dat roade. Dar n‑am ajuns până acolo. Aşadar, nu vă pot spune ce era în neregulă cu el, fiindcă nu ştiu. Cred însă că ceea ce doriţi, de fapt, să mă întrebaţi este motivul care l‑a adus pe Frye la mine. Ce l‑a făcut să‑şi dea seama că avea nevoie de ajutor?
— Da, încuviinţă Hilary. Cel puţin, e un punct de plecare. Ce simptome avea?
— Elementul cel mai supărător, cel puţin din punctul de vedere al domnului Frye, era un coşmar care se repeta şi care îl umplea de spaimă.
Pe măsuţa rotundă de cafea se găsea un casetofon, cu două stive de casete alături: paisprezece într‑una şi patru în cealaltă. Rudge se aplecă şi luă una dintre cele patru casete.
— Toate consultaţiile mele sunt înregistrate şi puse la păstrare într‑un seif, spuse doctorul. Acestea sunt înregistrările şedinţelor cu domnul Frye. Aseară, după ce am vorbit la telefon cu dom­nul Rhinehart, am ascultat fragmente din aceste casete, ca să‑mi dau seama dacă puteam alege ceva semnificativ. Am bănuit că mă veţi convinge să deschid dosarul Frye şi m‑am gândit că ar fi mai bine să auziţi plângerile lui Bruno Frye rostite de propria lui voce.
— Excelent! exclamă Joshua.
— Această înregistrare datează de la prima şedinţă, preciză Rudge. În primele patruzeci de minute, Frye n‑a spus aproape nimic. Lucru foarte straniu. Părea calm şi stăpân pe sine, dar mi‑am dat seama că era speriat şi că încerca să‑şi ascundă adevăratele sentimente. Se temea să stea de vorbă cu mine. A fost la un pas de a se ridica să plece. Dar am continuat să‑i vorbesc cu extrem de multă blândeţe. În ultimele zece minute mi‑a destăinuit motivul pentru care venise la mine, dar chiar şi atunci a trebuit să‑i scot cu cleştele vorba din gură. Iată o parte a convorbirii.
Rudge împinse caseta în casetofon şi puse aparatul în funcţiune.
Auzind timbrul cunoscut, grav şi hârşâit, Hilary simţi un fior de gheaţă pe şira spinării.

Primul vorbi Frye:
"Sufăr de o tulburare."
Ce fel de tulburare?"
"Noaptea."
"Da?'"
"În fiecare noapte."
"Vrei să spui că nu poţi dormi?"
"Şi asta."
"Poţi fi mai explicit?"
"Am un vis."
Ce fel de vis?"
Un coşmar."
"Acelaşi în fiecare noapte?"
"Da."
"De cât timp îl ai?"
"De când mă ştiu."
"Un an? Doi ani?'"
"Nu, nu. Mult mai mult de atât."
"Cinci ani? Zece?'
"Cel puţin treizeci. Poate chiar mai mult."
"Ai avut acelaşi vis urât în fiecare noapte vreme de cel puţin treizeci de ani?"
"Întocmai."
"Nu se poate să fi fost chiar în fiecare noapte."
"Ba da. Nu mă iartă niciodată."
"Despre ce‑i vorba în visul dumitale?"
"Nu ştiu."
"Nu te ascunde de mine."
"Nu mă ascund."
"Vrei să‑mi povesteşti?"
"Da."
"De aceea te afli aici. Atunci, povesteşte‑mi."
"Vreau să povestesc. Însă nu ştiu ce înseamnă visul."
"Cum se poate să ai un vis noapte de noapte timp de treizeci de ani şi să nu ştii ce este?"
"Mă trezesc ţipând. Întotdeauna ştiu că m‑a trezit un vis. Dar niciodată nu sunt în stare să mi‑l amintesc."
"Atunci, cum ştii că‑i vorba de acelaşi vis?"
"Ştiu."
"Nu‑i de ajuns."
"De ajuns pentru ce?'
"Ca să mă convingi că întotdeauna e vorba de acelaşi vis. Dacă eşti atât de sigur că e unul şi acelaşi coşmar care se repetă, atunci probabil ai motive întemeiate să gândeşti astfel."
"Dacă vă spun..."
"Da?'
"O să mă credeţi nebun."
"Eu nu folosesc niciodată acest cuvânt."
"Nu?"
"Nu."
"Ei bine... de fiecare dată când mă trezeşte visul, am senzaţia că ceva se târăşte pe mine."
"Ce anume?'
"Nu ştiu. Nu reuşesc niciodată să‑mi amintesc. Dar am senzaţia că ceva încearcă să‑mi intre în nas şi în gură. Ceva dez­gustător. Încearcă să pătrundă în trupul meu. Se furişează în colţul ochilor, încercând să‑mi deschidă pleoapele. Îl simt mişcându‑se pe sub haine. În părul meu. Peste tot. Ceva care colcăie, care se târăşte..."

Toţi cei din biroul lui Nicholas Rudge rămăseseră cu ochii aţintiţi asupra casetofonului.
Glasul lui Frye era la fel de hârşâit, dar acum în el se ghicea o spaimă cumplită.
Hilary aproape că vedea figura schimonosită de groază a uriaşului, ochii măriţi de spaimă, obrazul palid, sudoarea rece la rădăcina părului.
Dialogul de pe casetă continuă:

"E vorba de un singur lucru care se târăşte?"
"Nu ştiu."
"Sau mai multe?'"
"Nu ştiu."
"Ce senzaţie ai?'
"Îngrozitoare... Oribilă..."
"De ce vrea acest ceva să pătrundă în trupul dumitale?"
"Nu ştiu."
"Spui că de fiecare dată te simţi aşa după un vis."
"Da. Timp de un minut sau două."
"Mai simţi şi altceva, în afară de senzaţia că ceva se târăşte pe dumneata?'
"Da. Darnu‑i o senzaţie. E un sunet."
"Ce fel de sunet?'
"Şoapte."
"Adică, te trezeşti şi ţi se pare că auzi oameni şoptind?"
"Da. Şoapte. Şoapte. Şoapte. De jur împrejurul meu."
"Cine sunt oamenii aceştia?'
"Nu ştiu."
"Ce şoptesc?'
"Nu ştiu."
"Ai impresia că încearcă să‑ţi spună ceva?
"Da. Dar eu nu‑i înţeleg."
"Ai vreo presupunere? Vreo bănuială? Poţi ghici cumva?'
"Nu aud exact cuvintele, dar ştiu că nu‑i ceva de bine."
"Nu‑i ceva de bine? Cum adică?'
"Mă ameninţă. Mă urăsc."
"Şoapte ameninţătoare."
"Da."
"Cât durează aceste şoapte?"
"Cam tot atât cât... foşnetul... târâtul..."
"În jur de un minut?'
"Da. Vorbesc ca un om nebun?"
"Câtuşi de puţin."
"Nu se poate. Sunt convins că vorbesc ca un om nebun."
"Domnule Frye, crede‑mă că am auzit relatări mult mai bizare decât a dumitale."
"Mă tot gândesc că, dacă aş înţelege ce spun şoaptele şi dacă aş şti ce anume se târăşte pe mine, mi‑aş da seama ce înseamnă visul. Iar dacă aş şti ce reprezintă, poate că nu l‑aş mai avea."
"Cam aşa vom aborda şi noi problema."
"Mă puteţi ajuta?"
"Ei bine, asta depinde în mare măsură de cât eşti de dispus să te ajuţi singur."
"Oh, vreau să scap de acest coşmar. Sigur că vreau."
"Atunci, probabil că vei reuşi."
"Îl am de atâta vreme... dar nu reuşesc să mă obişnuiesc cu el. Mi‑e groază să merg la culcare. În fiecare noapte mi‑e, pur şi simplu, groază de acest vis."
"Ai mai consultat vreun psihiatru?'
"Nu."
"De ce?"
"Mi‑a fost teamă."
"Teamă de ce?"
"De ce... ar putea descoperi."
"De ce să‑ţi fie teamă?'
"Ar putea fi ceva... ruşinos."
"De mine nu trebuie să‑ţi fie ruşine."
"Mi‑ar putea fi ruşine de mine însumi."
"Nu‑i cazul să‑ţi faci griji. Sunt medicul dumitale. Mă aflu aici, ca să te ascult şi să te ajut. Dacă dumneata..."

Doctorul Rudge scoase caseta din aparat şi spuse:
— Un coşmar repetat. Nu‑i ceva chiar atât de neobişnuit. Dar un coşmar urmat de halucinaţii tactile şi auditive nu întâlneşti în fiecare zi.
— Şi totuşi, interveni Joshua, nu v‑a făcut impresia că ar fi periculos?
— Oh, Dumnezeule, nu! răspunse Rudge. Era, pur şi simplu, speriat de un vis, lucru explicabil. Faptul că unele senzaţii din vis persistau şi după ce se trezea înseamnă că acel coşmar reprezenta ceva deosebit de urât, o experienţă îngropată undeva în străfundurile subconştientului. În general, coşmarurile sunt o cale sănătoasă de a elibera presiunea psihologică. Nu prezenta simptome de psihoză. Nu părea să confunde visul cu realitatea. Le delimita net când vorbea despre ele. În mintea lui exista o dis­tincţie clară între coşmar şi realitate.
Tony se trase mai în faţă pe scaunul pe care şedea.
— Este posibil să fi fost mai puţin sigur pe realitate decât a părut în faţa dumneavoastră?
— Adică, dacă e posibil... să se fi prefăcut?
— Este posibil?
Rudge încuviinţă din cap.
— Psihologia nu‑i o ştiinţă exactă. În comparaţie cu ea, psi­hiatria este şi mai puţin exactă. Da, este posibil să se fi prefăcut, mai ales că ne întâlneam o dată pe lună şi nu aveam cum să urmăresc fluctuaţiile stării lui de spirit şi schimbările de perso­nalitate, care ar fi fost mult mai evidente în cazul unor între­vederi săptămânale.
— Ţinând cont de ce v‑a spus Joshua adineauri, vorbi şi Hilary, aveţi impresia că, într‑adevăr, se prefăcea?
Rudge zâmbi trist.
— Se pare că aşa s‑a întâmplat, nu?
Luă altă casetă, care fusese derulată la un anumit moment al altei convorbiri dintre el şi Frye, şi o introduse în aparat.

Niciodată n‑ai pomenit de mama dumitale."
"Ce‑i cu ea?'
"Asta te întreb şi eu."
"Mă copleşiţi cu întrebări, nu‑i aşa?"
"Cu unii pacienţi, aproape că nu‑i nevoie să pun întrebări. Pur şi simplu, îşi deschid sufletul şi încep să vorbească."
"Da? Despre ce vorbesc?
"Deseori vorbesc despre mama lor."
"Trebuie să fie foarte plicticos pentru dumneavoastră."
"Numai rareori. Povesteşte‑mi despre mama dumitale."
"O chema Katherine."
"Şi?"
"N‑am ce spune despre ea."
"Fiecare are ce spune despre mama lui... şi despre tată."

Timp de aproape un minut se aşternu tăcerea. Singurul sunet era fâşâitul benzii care continua să se învârtească.
— Îl aştept, spuse Rudge, explicând rostul tăcerii. Va vorbi numaidecât.

"Domnule doctor Rudge?"
"Da?"
"Credeţi...?"
"Ce anume?'
"Credeţi că morţii rămân morţi?"
"Vrei să ştii dacă sunt credincios?"
"Nu. Vreau să spun... credeţi că cineva poate muri... ca apoi să se întoarcă din mormânt?"
"Ca un strigoi?"
"Da. Credeţi în stafii?"
"Dar dumneata?'
"Eu v‑am întrebat primul."
"Nu. Nu cred în stafii, Bruno. Dar dumneata?'
"Încă nu ştiu."
"Ai văzut vreodată o stafie?'
"Nu ştiu precis."
"Ce legătură are asta cu mama dumitale?'
"Ea mi‑a spus că... se va întoarce din mormânt."
"Când ţi‑a spus asta?'
"Oh, de mii de ori. Mereu zicea aşa. Zicea că ştie cum tre­buie să facă. Zicea că va fi cu ochii pe mine şi după moartea ei. Şi că, dacă va vedea că nu mă port cum trebuie şi nu‑mi duc viaţa aşa cum voia ea, se va întoarce din mormânt şi mă va face să regret amarnic."
"Ai crezut‑o?'
"..."
"Ai crezut‑o?'
"..."
"Bruno?'
"Să schimbăm subiectul."

— Iisuse! exclamă Tony. Iată de unde vine ideea că Katherine s‑a întors din mormânt. Chiar ea i‑a vârât asta în cap, cât timp era în viaţă!
Joshua i se adresă lui Rudge:
— Ce Dumnezeu a vrut să facă femeia asta? Ce fel de relaţie a existat între ei?
— Aici e cheia problemei, răspunse Rudge. Dar noi n‑am ajuns până acolo. Am sperat să‑l conving să vină la mine în fiecare săptămână, dar m‑a refuzat mereu... apoi a murit.
— Aţi mai abordat tema stafiilor şi în şedinţele ulterioare? întrebă Hilary.
— Da, răspunse doctorul. Chiar la întrevederea următoare el a deschis din nou subiectul. Mi‑a spus că morţii rămân morţi şi că numai copiii şi nebunii cred contrariul. Mi‑a spus că nu există stafii sau zombie. A ţinut să mă asigure că n‑o crezuse nici o clipă pe Katherine când ea îl prevenise că se va întoarce din mormânt.
— Minţea, interveni Hilary. De fapt, a crezut‑o.
— Se pare că da, întări Rudge.
Introduse a treia casetă în aparat.

"Domnule doctor, cărei religii aparţineţi?'
"Am fost crescut în credinţa catolică."
"Aţi rămas credincios?"
"Da."
"Mergeţi la biserică?'
"Da. Dar dumneata ?'
"Nu. Mergeţi la liturghie în fiecare săptămână?'
"Aproape în fiecare săptămână."
"Credeţi în Rai?'
"Da. Dar dumneata?'
"Da. Dar în Iad?'
"Ce crezi dumneata despre toate acestea, Bruno?'
"Păi, dacă există Rai, trebuie să existe şi Iad."
"Unii oameni ar spune că Iadul este pe pământ."
"Nu. Există un alt loc, cu foc veşnic şi toate celelalte. Iar dacă există îngeri..."
"Da?'
"Trebuie să existe şi demoni. Biblia spune că există."
"Poţi fi un bun creştin şi fără a lua de bună toată Biblia."
"Ştiţi să recunoaşteţi diversele semne ale diavolului?'
"Semne?'
"Da. Când un bărbat sau o femeie încheie un târg cu diavolul, acesta îi înseamnă. Dacă le stăpâneşte sufletul din oricare alt motiv, îi înseamnă într‑un anume fel, aşa cum însemnăm noi vitele."
"Chiar crezi că poţi încheia un târg cu diavolul?'
"Cum? Oh, nu. Nu, astea‑s prostii. Dar unii cred în astfel de lucruri. Mulţi oameni cred. Mie mi se par persoane interesante. Psihologia lor mă fascinează. Am citit mult despre ştiinţele oculte, încercând să‑mi dau seama ce fel de oameni pot crede în asemenea lucruri. Vreau să înţeleg cum lucrează mintea lor. Înţelegeţi?'
"Vorbeai despre felul în care diavolul îi înseamnă pe muri­tori."
"Da. E vorba despre ceva ce am citit de curând. Nimic important."
"Povesteşte‑mi."
"Ei bine, se presupune că în iad există sute şi sute de demoni. Poate mii. Se pare că fiecare are propriu‑i semn şi îl întipăreşte pe oamenii al căror suflet îl ia în stăpânire. De pildă, în Evul Mediu, se credea că un semn din naştere în formă de căpşună pe obraz era semnul diavolului. Altul era privirea crucişă. Sau un al treilea sân. Unele femei se nasc cu trei sâni. Nu‑s cazuri chiar atât de rare. Unii spun că ar fi semnul diavolu­lui. Numărul 666. Acesta este semnul lui Satan, tartorul tuturor demonilor. Oamenii posedaţi de el au numărul 666 întipărit pe piele, în păr, unde nu poate fi văzut. Adică, aşa afirmă cei care cred cu adevărat. Apoi gemenii... Sunt un alt semn al lucrării diavolului..."
"Gemenii sunt lucrarea diavolului?'
"Vă rog să înţelegeţi că eu nu cred în nimic din toate aces­tea. Nu cred. Sunt prostii. Vă povestesc doar ce cred unii ţicniţi."
"Înţeleg."
"Dacă vă plictisesc..."
"Nu. Astfel de lucruri mă fascinează în egală măsură ca pe dumneata."

Rudge opri casetofonul.
— Câteva cuvinte înainte să ascultăm mai departe. L‑am încu­rajat să vorbească despre ştiinţele oculte, închipuindu‑mi că pen­tru el era un exerciţiu intelectual, un mod de a‑şi întări mintea pentru a face faţă propriei probleme. Spre regretul meu, chiar l‑am crezut când a afirmat că nu ia în serios astfel de lucruri.
— Dar el le lua, spuse Hilary. Le lua cât se poate de în serios.
— Aşa se pare. La vremea aceea însă, am crezut că nu era decât o gimnastică a minţii, care‑l pregătea, să‑şi rezolve propria problemă. Dacă ar fi găsit o modalitate de a explica procesele de gândire, aparent iraţionale, ale unor indivizi bizari ca ocultiştii înveteraţi, i‑ar fi fost uşor să afle o explicaţie pentru mica mostră de comportament iraţional a propriei sale personalităţi. Dacă ar fi fost în stare să‑i explice pe ocultişti, i‑ar fi fost mult mai simplu să explice visul pe care nu şi‑l amintea. Eu asta am crezut că face. Dar m‑am înşelat. La dracu'! Cel puţin, dacă ar fi venit mai des.
Rudge porni din nou casetofonul.

"Spuneai că gemenii sunt lucrarea diavolului."
"Da. Bineînţeles, nu toţi. Doar anumite perechi de gemeni."
"De pildă?'
"Gemenii siamezi. Unii zic că ar fi semnul diavolului."
"Da. Îmi dau seama cum apare o astfel de superstiţie."
"Uneori gemenii identici se nasc cu capetele acoperite de căiţe. E un fapt rar. Unul, da. Dar nu amândoi. E foarte rar ca amândoi gemenii să se nască cu căiţe. Când se întâmplă aşa ceva, este, cu siguranţă, semnul diavolului. Cel puţin, aşa cred unii."

Rudge scoase caseta din aparat.
— Nu ştiu exact cum se leagă asta de ce s‑a întâmplat cu dum­neavoastră trei. Dar, întrucât se pare că există o dublură a lui Bruno Frye, am considerat că v‑ar interesa subiectul gemenilor. Joshua se uită la Tony, apoi la Hilary.
— Dar dacă Mary Gunther a avut doi copii, de ce a adus Katherine acasă numai unul? De ce ar fi minţit că n‑a existat decât un singur copilaş? Mi se pare absurd.
— Nu ştiu, spuse Tony. Ţi‑am spus că mie povestea mi se pare prea perfectă.
— Ai găsit certificatul de naştere al lui Bruno? întrebă Hilary.
— Nu încă, răspunse Joshua. Nu era în nici unul dintre seifu­rile lui.
Rudge luă cea de a patra casetă pe care o alesese din stiva cea mare.
— Aceasta datează de la ultima mea întrevedere cu Frye. Cu numai trei săptămâni în urmă. Într‑un târziu, a acceptat să recurg la hipnoză ca să‑l ajut să‑şi amintească visul. Dar s‑a arătat cir­cumspect. M‑a pus să‑i promit că nu‑i voi pune prea multe întrebări. Nu aveam voie să‑l întreb nimic în afară de vis. Frag­mentul pe care l‑am ales pentru dumneavoastră e înregistrat după ce a intrat în transă. L‑am condus înapoi în timp, nu prea departe, doar la noaptea precedentă. L‑am adus din nou în visul lui.
"Ce vezi, Bruno?"
"Pe mama. Şi pe mine."
"Continuă."
"Mă trage de mână."
"Unde eşti?'
"Nu ştiu. Dar sunt foarte mic."
"Mic?"
"Sunt un băieţel."
"Şi mama dumitale te sileşte să mergi undeva?'
"Da. Mă trage de mână."
"Unde te trage?'
"Spre... spre... uşă. Uşa. N‑o lăsaţi s‑o deschidă. N‑o lăsaţi! Nu!"
"Linişteşte‑te. Fii cuminte. Povesteşte‑mi despre uşa aceea. Unde se deschide ea?'
"În iad."
"De unde ştii?'
"E în pământ."
"Uşa este în pământ?'
"Pentru numele lui Dumnezeu, n‑o lăsaţi s‑o deschidă! N‑o lăsaţi să mă ducă iar acolo! Nu! Nu! Nu vreau să mai cobor acolo!"
"Linişteşte‑te. Fii calm. N‑ai de ce să‑ţi fie teamă, Bruno. Linişteşte‑te. Te‑ai destins?'
"D‑da."
"Bine. Acum, încet, calm şi fără teamă, spune‑mi ce se întâmplă în continuare. Dumneata şi mama dumitale staţi în faţa uşii care duce în pământ. Ce se întâmplă acum?'
"Ea... ea... deschide uşa."
"Continuă."
"Mă îmbrânceşte."
"Continuă."
"Mă îmbrânceşte... Înăuntru."
"Continuă, Bruno."
"Trânteşte uşa... o încuie."
"Te încuie înăuntru?'
"Da."
"Cum e acolo înăuntru?'
"Întuneric."
"Altceva?'
"Doar întuneric. Beznă."
"Nu se poate să nu distingi ceva."
"Nu. Nimic."
"Ce se întâmplă în continuare?"
"Încerc să ies."
"Şi?"
"Uşa e prea grea, prea rezistentă."
"Bruno, e vorba doar de un vis?'
".."
"E doar un vis, Bruno?'
"Aşa visez eu."
"Dar e şi o amintire?'
"..."
"Mama dumitale te‑a încuiat cu adevărat într‑o încăpere îtunecoasă când erai copil?'
"D‑da."
"În pivniţă?'
"În pământ. În încăperea de sub pământ."
"De câte ori a făcut asta?'
"Mereu."
"O dată pe săptămână?'
"Mai des."
"Era o pedeapsă?'
"Da."
"Pentru ce?'
"Fiindcă... nu mă purtam... şi nu gândeam... ca unul singur."
"Ce vrei să spui?'
"Mă pedepsea că nu eram unul singur."
"Un singur ce?'
"Unul. Unul. Unul şi atât. Asta‑i tot. Unul şi atât."
"Bine. Vom reveni la asta mai târziu. Acum vom vedea ce se întâmplă în continuare. Eşti încuiat în camera aceea. Nu poţi ieşi. Ce se întâmplă mai departe, Bruno?'
"Mi‑e f‑f‑frică."
"Nu. Nu ţi‑e frică. Eşti foarte calm, eşti relaxat, nu ţi‑e teamă deloc. Am dreptate? Eşti calm?'
"Cred... că da."
"OK. Ce se întâmplă după ce încerci să deschizi uşa?'
"N‑o pot deschide. Stau pe ultima treaptă şi privesc în jos prin întuneric."
"Există trepte?'
"Da."
"Unde duc treptele?'
"În iad."
"Cobori?'
"Nu! Stau... acolo sus. Şi ascult."
"Ce auzi?'
"Voci."
"Ce spun vocile?'
"Nu sunt decât... şoapte. Nu înţeleg ce spun. Dar se apropie... se aud din ce în ce mai tare... Se apropie. Urcă treptele. Acum le aud foarte tare!"
"Ce spun ele?'
"Sunt şoapte. De jur împrejurul meu."
"Şi ce spun şoaptele?'
"Nimic. Nu înseamnă nimic."
"Ascultă cu atenţie."
"Nu vorbesc în cuvinte."
"Ale cui sunt şoaptele? Cine şopteşte?'
"Oh, Iisuse! Ascultaţi! Iisuse!"
"Cine sunt?'
"Nu sunt fiinţe omeneşti. Nu. Nu! Nu sunt fiinţe omeneşti!"
"Şoaptele nu sunt ale unor fiinţe omeneşti?'
"Luaţi‑i de pe mine! Luaţi‑i de pe mine!"
"De ce te scuturi pe haine?'
"Sunt pe tot trupul!"
"Nu‑i nimic pe tine."
"Sunt pe mine, peste tot."
"Nu te ridica, Bruno. Aşteaptă...
"Oh, Dumnezeule!"
"Bruno, rămâi culcat pe canapea."
"Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse."
"Îţi ordon să rămâi culcat pe canapea."
"Iisuse, ajutaţi‑mă! Ajutaţi‑mă!"
"Ascultă‑mă, Bruno. Ai..."
"Trebuie să scap de ei, să scap de ei."
"Totul e în regulă, Bruno. Linişteşte‑te. Au plecat."
"Nu! Sunt şi mai mulţi. Ah! Ah! Nu!"
"Uite că pleacă. Şoaptele devin din ce în ce mai slabe, se pierd. Sunt..."
"Se aud tot mai tare! Şi mai tare! Ca un urlet!"
"Fii calm. Rămâi culcat şi fii..."
"Îmi intră în nas! Oh, Iisuse! În gură!"
"Bruno!"

Pe bandă se auzi un sunet ciudat şi gâtuit. Sunetul se repeta iar şi iar.
Hilary îşi înlănţui corpul cu braţele. În birou se făcuse dintr‑o dată frig.
— A sărit de pe canapea şi a alergat în colţul acela, povesti Rudge. S‑a ghemuit acolo şi şi‑a acoperit faţa cu palmele.
Banda continua să redea sunetul straniu, şuierat şi gâtuit.
— Dar l‑aţi trezit din transă, spuse Tony.
Palid la faţă, Rudge îşi aminti momentul.
— La început, am crezut că va rămâne în vis. Nu mi se mai întâmplase aşa ceva. Sunt specialist în terapia prin hipnoză. Mă pricep foarte bine. Dar am crezut că‑l pierdusem. A durat ceva timp, dar într‑un târziu, a început să reacţioneze.
Pe bandă continua să se audă sunetul gâtuit şi şuierat.
— Ceea ce auziţi, continuă Rudge, este ţipătul lui Frye. Este atât de înspăimântat, încât are o crampă pe corzile vocale. Şi‑a pierdut glasul. Încearcă să strige, dar nu reuşeşte să scoată sunete.
Joshua se ridică şi se aplecă să închidă casetofonul. Mâna îi tremura.
— Credeţi că mama lui l‑a încuiat, cu adevărat, într‑o încăpere întunecoasă?
— Da, răspunse Rudge.
— Şi că acolo înăuntru mai era ceva?
— Da.
Joshua îşi trecu o mână prin părul alb şi des.
— Dar ce putea fi, pentru numele lui Dumnezeu? Ce putea fi în acea încăpere?
— Nu ştiu, răspunse Rudge. Speram să aflu în următoarele şedinţe. Dar a fost ultima oară când l‑am văzut.
În timp ce zburau spre sud‑est la bordul avionului Cessna Skylane al lui Joshua, Tony spuse:
— Punctul meu de vedere asupra întregii afaceri s‑a modifi­cat simţitor.
— În ce fel? întrebă Joshua.
— Păi, în primul rând eu am privit povestea aceasta în termeni de alb şi negru. Hilary era victima, Frye era personajul negativ. Acum însă, într‑un fel... poate că şi Frye e o victimă.
— Înţeleg ce vrei să spui, spuse Hilary. Ascultând înre­gistrările... mi‑a fost milă de el.
— E normal să vă fie milă de el, spuse Joshua, numai nu uitaţi că e extrem de periculos.
— N‑a murit?
— Oare a murit?


Hilary scrisese un scenariu care includea două scene petre­cute la Hollister, aşa că ştia câte ceva despre localitate.
La prima vedere, Hollister semăna cu alte o sută de orăşele din California. Unele străzi erau frumoase, altele, urâte. Case noi şi case vechi. Palmieri şi stejari. Tufe de leandru. Cum era unul dintre cele mai secetoase ţinuturi ale statului, aici se găsea mai mult praf decât în alte părţi, dar nu se observa decât când vântul sufla cu putere.
Deosebirea dintre Hollister şi alte oraşe consta în ce se afla sub el. Falii. Majoritatea aşezărilor din California erau ridicate pe sau în apropierea faliilor geologice, care lunecau din când în când, dând naştere cutremurelor. Însă Hollister nu era construit pe o singură falie, ci pe o intersecţie de falii, vreo douăsprezece, poate chiar mai multe, mari şi mici, printre care şi falia San Andreas.
Hollister era un orăşel în mişcare, în fiecare zi a anului avea parte de cel puţin un cutremur. Majoritatea acestora se situau în partea de mijloc sau inferioară a scării Richter. Oraşul nu fusese niciodată ras din temelii. Însă trotuarele erau crăpate şi sparte. O alee putea fi netedă luni, puţin scobită marţi şi iarăşi aproape netedă miercuri. În unele zile aveau loc cutremure în lanţ, care zgâlţâiau uşor oraşul, cu scurte pauze, timp de câte o oră sau două, dar locuitorii rareori acordau atenţie acestor mici zgudui­turi, la fel cum locuitorii ţinutului de schi High Sierra nu se sin­chiseau de viscolele care aduceau abia un centimetru de zăpadă. În cursul deceniilor, traseul unor străzi din Hollister fusese oare­cum modificat de pământul aflat în veşnică mişcare, bulevarde odinioară drepte erau acum uşor cotite sau uneori în unghi drept Băcăniile aveau rafturi uşor înclinate spre spate sau protejate cu plase de stană, ca sticlele şi conservele să nu se prăbuşească la podea de fiecare dată când se clătina pământul. Unii locuiau în case care se scufundau încet în solul instabil, dar procesul era atât de lent, încât nu existau motive de alarmă şi nimeni nu se grăbea să‑şi caute o altă locuinţă. Oamenii se mulţumeau să repare crăpăturile din pereţi şi să îndrepte partea de jos a uşilor, adaptându‑se cum se pricepeau mai bine. Din când în când, cineva din Hollister mai adăuga o încăpere la casă, fără să‑şi dea seama că anexa se găsea de o parte a unei falii, iar casa, de cealaltă, ca urmare, în decursul a câţiva ani noua cameră se mişca demn şi hotărât, ca o broască ţestoasă, spre nord, spre sud, spre est sau spre vest, în funcţie de falie, în timp ce restul casei rămânea pe loc sau se deplasa, abia vizibil, în direcţie opusă, pro­ces subtil, dar constant, care, până la urmă, reuşea să desprindă anexa de restul casei. Subsolurile câtorva locuinţe ascundeau guri de scurgere, găuri fără fund, acestea se pierdeau, fără speranţă, pe sub construcţiile pe care într‑o bună zi aveau să le înghită, dar până atunci locuitorii orăşelului Hollister trăiau şi munceau dea­supra lor. Mulţi oameni ar fi îngroziţi să locuiască într‑un oraş în care (după expresia unor localnici) "mergeai seara la culcare ascultând şoaptele pământului". Dar timp de generaţii întregi, cetăţenii orăşelului îşi văzuseră de treburile lor, cu un optimism demn de toată admiraţia.
Aici era chintesenţa optimismului californian.
Rita Yancy locuia într‑o casă de pe colţ, pe o stradă liniştită. Era o clădire micuţă, cu o verandă spaţioasă la faţadă. Aleea era străjuită de flori de toamnă albe şi galbene.
Joshua apăsă butonul soneriei. Hilary şi Tony rămaseră în spatele lui.
O femeie în vârstă veni să le deschidă. Părul ei cărunt era prins într‑un coc. Avea obrazul ridat şi ochi albaştri, ageri şi strălucitori. Surâdea prietenos. Purta o rochie de casă de culoare albastră, şorţ alb şi pantofi comozi şi bătrâneşti.
— Da? îi întâmpină ea, ştergându‑şi mâinile cu o cârpă.
— Doamna Yancy? întrebă Joshua.
— Eu sunt.
— Numele meu este Joshua Rhinehart.
Ea încuviinţă din cap.
— Mi‑am închipuit că veţi veni încoace.
— Sunt ferm hotărât să stau de vorbă cu dumneavoastră, spuse Joshua.
— Îmi faceţi impresia unui om care nu se dă bătut cu una, cu două. Sau chiar deloc.
— Sunt pregătit să dorm aici, pe verandă, până când voi căpăta informaţiile pentru care am venit.
Ea oftă.
— Nu va fi nevoie. De ieri, de când mi‑aţi telefonat, m‑am gândit mult la povestea asta. Am ajuns la concluzia că nu mă puteţi acuza de nimic. Absolut de nimic. Am şaptezeci şi cinci de ani şi femeile de vârsta mea nu sunt trimise la închisoare. Prin urmare, pot foarte bine să vă spun despre ce‑i vorba, altfel, veţi continua să vă ţineţi de capul meu.
Făcu un pas înapoi şi deschise larg uşa, poftindu‑i înăuntru.


În mansarda casei din vârful stâncii, Bruno se trezi ţipând.
Încăperea era cufundată în întuneric. Bateriile lanternei se terminaseră în timp ce el dormea.
Şoapte.
De jur împrejurul lui.
Şoapte abia auzite, şuierătoare, rele.
Tot plesnindu‑se peste faţă, peste gât, peste piept şi peste braţe, în încercarea de a alunga creaturile scârboase care se târau pe trupul lui, Bruno căzu din pat. Pe podea, creaturile mişcătoare păreau a fi şi mai multe decât în pat, mii şi mii, şi toate şopteau, şopteau. Începu să scâncească şi să bolborosească vorbe fără sens, apoi îşi acoperi nasul şi gura cu palma, ca acele creaturi să nu se furişeze în trupul lui.
Lumină.
Şuviţe de lumină.
Şuviţe subţiri de lumină, ca nişte fire răzleţe şi strălucitoare atârnând din ţesătura, de altfel, întunecată a încăperii. Nu multe fire, nu multă lumină, totuşi cât de cât. Oricum, era cu mult mai bine decât deloc.
Se năpusti cât putu de repede spre acele vagi filamente de lumină, aruncând creaturile de pe el, şi descoperi o fereastră. De cealaltă parte a ferestrei erau obloane. Lumina se cernea prin crăpăturile subţiri dintre obloane.
Bruno rămase la fereastră, clătinându‑se pe picioare, bâjbâind pe întuneric la încuietoare. O găsi, dar geamul nu voia să se deschidă. Încuietoarea era mâncată de rugină.
Ţipând şi scuturându‑se cu disperare, se întoarse bâjbâind la pat, îl găsi prin întuneric, luă lampa de pe noptieră, se întoarse cu ea la fereastră şi, folosind‑o ca pe o rangă, sparse geamul. Aruncă lampa, căută încuietoarea, o găsi, o zgâlţâi, îşi zdreli încheietura unui deget în încercarea de a debloca încuietoarea, apoi deschise obloanele, răsuflând uşurat în clipa în care lumina inundă mansarda.
Şoaptele dispărură.


Salonul Ritei Yancy — aşa îl numea ea, salon, în loc să folosească un cuvânt mai modern şi mai sugestiv — era aproape o parodie a salonului stereotip în care se presupunea că băbuţe ca ea îşi petreceau amurgul vieţii. Draperii de creton. Pretutin­deni broderii lucrate de mână şi atârnate pe pereţi — majoritatea îndemnuri optimiste, cu chenare de flori şi păsărele de dimen­siunile unei monede de un penny — constantă etalare de bunăvoinţă, bună dispoziţie şi prost gust. Tapiţerie cu ciucuri. Fotolii cu rezemătoare pentru cap. Exemplare din Reader's Digest pe o măsuţă delicată. Un coş cu gheme de lână şi andrele de tricotat. Un covor înflorat, protejat de traverse la fel de înflo­rate. Cuverturi lucrate de mână puse pe canapea şi pe spătarul ei. Un ceas ticăia monoton pe consola şemineului.
Hilary şi Tony se aşezară pe canapea, chiar pe margine, ca şi cum s‑ar fi temut să se rezeme de spătar, ca să nu şifoneze cuvertura. Hilary observă că fiecare dintre nenumăratele bibelouri era şters de praf şi bine lustruit. Avea sentimentul că Rita Yancy ar sări ca arsă şi ar alerga să ia cârpa de praf dacă cineva ar atinge unul dintre preţioasele ei lucruri, cu gând să‑l admire.
Joshua se aşeză într‑un fotoliu, cu ceafa şi braţele sprijinite de şervetele de protecţie.
Doamna Yancy se instală în fotoliul care se vedea că era locul ei preferat. Bătrânica părea să‑şi fi modelat, în parte, firea după acel fotoliu, în timp ce fotoliul împrumutase ceva din per­sonalitatea ei. Era foarte posibil, se gândi Hilary, să ţi‑o ima­ginezi pe doamna Yancy crescând împreună cu fotoliul, ca o singură creatură organic‑anorganică cu şase picioare şi piele de catifea, bine periată.
Bătrâna luă o cuvertură albastru cu verde, împăturită pe taburetul pentru picioare. Despături cuvertura şi‑şi înveli picioarele cu ea.
Urmă un moment de tăcere totală, când până şi ceasul de pe consolă păru că încetase să mai ticăie, ca şi cum timpul s‑ar fi oprit în loc, ca şi cum, printr‑o minune, toţi ar fi fost îngheţaţi şi transportaţi împreună cu încăperea pe o planetă îndepărtată, pen­tru a fi expuşi într‑un muzeu extraterestru, la secţia de antropolo­gie terestră.
Apoi Rita Yancy sparse gheaţa şi vorbele ei năruiră complet imaginea bonomă pe care şi‑o făcuse Hilary despre ea.
— Ei bine, fără îndoială că n‑are nici un rost s‑o luăm pe oco­lite. Nu vreau să‑mi pierd toată ziua cu tâmpenia asta. Să trecem direct la subiect. Vreţi să ştiţi de ce îmi plătea Bruno Frye cinci sute de dolari pe lună. Mă plătea ca să‑mi ţin gura. Mama lui m‑a plătit cu aceeaşi sumă timp de aproape treizeci şi cinci de ani, iar după moartea ei am început să primesc cecuri de la Bruno. Trebuie să recunosc că am fost al dracului de surprinsă. În zilele noastre, nu întâlneşti la tot pasul un fiu care să dea atâţia bani ca să protejeze reputaţia maică‑si, mai ales după ce ea a dat ortul popii. Cu toate acestea, mi‑a plătit.
— Vreţi să spuneţi că l‑aţi şantajat pe domnul Frye, iar mai înainte pe mama lui? întrebă uimit Tony.
— Numiţi‑o cum vreţi. Am luat bani ca să‑mi ţin gura sau i‑am stors prin şantaj, cum vreţi.
— Din câte ne‑aţi relatat până acum, continuă Tony, cred că legea ar opta pentru şantaj, nu pentru altceva.
Rita Yancy îi zâmbi.
— Crezi că mă supără cuvântul? Crezi că mă tem de el? Că mă trec fiorii? Să‑ţi spun ceva, băiete. În viaţa mea am fost acuzată de lucruri mult mai grave. Vreţi să discutăm în termeni de şantaj? N‑am nimic împotrivă. Şantaj. Asta este. N‑are rost să înfrumuseţăm realitatea Bineînţeles, dacă sunteţi atât de fraieri, încât să aduceţi o bătrână în faţa tribunalului, nu voi mai folosi acest cuvânt. Nu voi afirma decât că i‑am făcut un mare serviciu lui Katherine Frye cu multă vreme în urmă şi că ea a insistat să mă răsplătească trimiţându‑mi câte un cec în fiecare lună. De fapt, nici nu aveţi dovezi că n‑ar fi aşa, am dreptate? De aceea am cerut ca suma să‑mi fie trimisă lunar. Vreau să spun că cei care practică şantajul dau lovitura şi apoi dispar: pretind toţi banii o dată, ceea ce permite autorităţilor să le dea de urmă. Dar cine ar crede ca un şantajist să fie de acord cu o plată modestă, făcută într‑un cont, lună de lună?
— Nu avem nici cea mai mică intenţie să vă aducem în faţa justiţiei, o asigură Joshua. Şi nu avem nici cel mai mic interes să recuperăm banii care v‑au fost plătiţi. Înţelegem că n‑ar avea nici un rost.
— Bun! se bucură doamna Yancy. Fiindcă, dacă aţi încerca, m‑aş împotrivi din răsputeri.
Îşi îndreptă cuvertura.
Trebuie s‑o ţin minte pe femeia asta, se gândi Hilary. Să nu uit nimic. Într‑o bună zi ar putea da naştere unui extraordinar rol de caracter: bunicuţa neconformistă, caustică şi puţin coruptă.
— Nu dorim decât nişte informaţii, continuă Joshua. Avem o problemă cu proprietatea, fapt care întârzie plăţile. Trebuie să primesc răspunsuri la câteva întrebări, ca să pot încheia lichidarea proprietăţii. Spuneaţi că nu vreţi să vă pierdeţi o zi întreagă "cu tâmpenii". Ei bine, nici noi nu vrem să pierdem luni întregi cu proprietatea Frye. Singurul motiv pentru care mă aflu aici este să capăt unele informaţii de care am nevoie ca să închei "tâmpenia" cu care mă lupt eu.
Doamna Yancy îl privi cercetător pe Joshua, apoi pe Hilary şi Tony. Privirea ei vicleană îi cântări pe fiecare în parte. În cele din urmă încuviinţă din cap cu vădită satisfacţie, ca şi cum le‑ar fi citit gândurile şi ar fi fost de acord cu ce descoperise în ele.
— Vă cred. Bine. Întrebaţi‑mă.
— Fireşte, începu Joshua, primul lucru pe care am dori să‑l aflăm este secretul care i‑a făcut pe Katherine Frye şi pe fiul ei să vă plătească în ultimii patruzeci de ani aproape un sfert de milion de dolari.
— Ca să înţelegeţi acest lucru, răspunse doamna Yancy, tre­buie să ştiţi câte ceva despre mine. Vedeţi dumneavoastră, în tinereţe, pe vremea marii crize economice, căutam orice fel de slujbă care să mă ajute să‑mi duc traiul de azi pe mâine şi mi‑am dat seama că nici una nu‑mi oferea mai mult decât o simplă supravieţuire şi o existenţă de trudă. Toate, în afară de una sin­gură. Am înţeles că singura meserie care‑mi dădea o şansă să câştig bani buni era cea mai veche profesie din lume. La opt­sprezece ani am început să lucrez. Pe atunci, într‑un mediu atât de amestecat, o femeie ca mine era denumită "de moravuri uşoare". Azi nu mai e nevoie să umbli cu menajamente. În zilele noastre, poţi folosi orice cuvânt pofteşti. O şuviţă de păr cărunt îi lunecase din coc. Bătrâna o îndepărtă de pe obraz, petrecând‑o pe după ureche. Când vine vorba de sex, "mozoleală", cum i se mai zicea pe vremea mea, sunt uimită de cât de mult s‑au schim­bat lucrurile.
— Vreţi să spuneţi că aţi fost... prostituată? întrebă Tony, dând glas uimirii pe care o simţea şi Hilary.
— Eram o fată extraordinar de frumoasă, declară cu mândrie doamna Yancy. N‑am lucrat niciodată pe străzi, în baruri sau hoteluri. Nimic de acest gen. Eu făceam parte din personalul uneia dintre cele mai elegante şi mai rafinate case de toleranţă din San Francisco. Ne ocupam exclusiv de clientela de lux. Numai bărbaţi de mâna întâi. Niciodată nu erau mai puţin de zece fete, deseori chiar cincisprezece, şi fiecare dintre noi era foarte frumoasă şi rafinată. Am câştigat bani buni, după cum mă aştep­tasem. Când am împlinit douăzeci şi patru de ani, mi‑am dat seama că aveam şanse să câştig şi mai bine dacă deschideam pro­priul meu bordel, în loc să lucrez pentru altcineva. Prin urmare, am găsit un local foarte atrăgător şi mi‑am cheltuit aproape toate economiile ca să‑l aranjez. Am angajat un număr de fete tinere, frumoase şi cu maniere alese. În următorii treizeci şi şase de ani am lucrat ca patroană de bordel, conducând un stabiliment al naibii de elegant. M‑am retras cu cincisprezece ani în urmă, când am împlinit şaizeci de ani, fiindcă voiam să vin aici, la Hollister, unde locuieşte fiica mea împreună cu soţul. Înţelegeţi, voiam să fiu aproape de nepoţii mei. Nepoţii înfrumuseţează bătrâneţea mult mai mult decât mi‑aş fi închipuit.
Hilary se lăsă pe spătarul canapelei, fără să‑şi mai facă griji că va şifona cuvertura aşezată acolo.
— E o poveste fascinantă, dar ce legătură are cu Katherine Frye?
— Tatăl ei era un client statornic al bordelului meu din San Francisco, răspunse Rita Yancy.
— Leo Frye?
— Da. Un om foarte ciudat. Eu nu m‑am ocupat niciodată de el. După ce am devenit patroană de bordel, m‑am ocupat rareori de clienţi. Treaba mea era să administrez casa de toleranţă. Dar îmi ajungea la ureche tot ce vorbeau fetele mele despre el. Părea să fie un ticălos fără egal. Îi plăceau femeile docile şi supuse. Îi plăcea să le insulte, să le spună cuvinte urâte în timp ce era cu ele. Era un individ extrem de autoritar, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Îi plăceau anumite lucruri, câtuşi de puţin frumoase, şi plătea bani buni pentru dreptul de a le face cu fetele mele. Oricum, în aprilie 1940 fiica lui Leo, Katherine, a venit la mine. Era prima oară când o întâlneam. Nici nu ştiam că Leo avea o fată. Dar el îi vorbise lui Katherine despre mine. O trimisese la mine ca să poată naşte fără ştirea nimănui.
Joshua clipi uluit.
— Să nască?
— Era însărcinată.
— Copilul era Bruno?
— Cum rămâne cu Mary Gunther? întrebă Hilary.
— N‑a existat nimeni cu acest nume, spuse bătrâna. N‑a fost decât povestea născocită de Katherine şi Leo.
— Ştiam eu! exclamă Tony. Era prea perfect. Prea nu exista nici o fisură.
— Nimeni din St. Helena nu ştia că Katherine era însărcinată, continuă Rita Yancy. Se încingea cu câteva corsete. Nici nu vă puteţi închipui în ce hal îşi strângea mijlocul. Era ceva oribil. Din momentul în care nu i‑a mai venit ciclul, cu mult înainte să înceapă să‑i crească burta, a început să poarte corsete din ce în ce mai strâmte, unul peste altul. Se abţinea să mănânce, ca să nu se îngraşe nici un gram. Mare mirare că n‑a avortat sau că n‑a murit.
— Şi dumneavoastră aţi primit‑o? întrebă Tony.
— N‑am să vă spun că am făcut‑o din bunătate creştinească, răspunse doamna Yancy. Nu pot să sufăr bătrânele mironosiţe care fac pe virtuoasele, ca cele pe care le văd la serile de bridge organizate de biserică. Nu mi s‑a muiat inima de mila lui Katherine, nici vorbă de aşa ceva. Şi n‑am primit‑o din obligaţie faţă de tatăl ei. Nu‑i datoram nimic. Iar după ce aflasem despre el de la fetele mele, nici măcar nu‑l simpatizam. Când a venit Katherine, el nu mai dăduse pe la noi de şase săptămâni. Am primit‑o dintr‑un singur motiv şi n‑am de gând să afirm altceva. Avea la ea trei mii de dolari pentru casă, masă şi onorariul doctorului. Pe vremea aceea, suma valora mai mult decât în zilele noastre.
Joshua clătină din cap.
— Nu pot să înţeleg. Îi mergea vestea că era o fire rece. Că n‑o interesau bărbaţii. Nimeni nu ştia să fi avut vreun iubit. Cine era tatăl?
— Leo, răspunse doamna Yancy.
— Oh, Dumnezeule! murmură Hilary.
— Sunteţi sigură? o întrebă Joshua pe doamna Yancy.
— Absolut sigură, răspunse bătrâna. Îşi violase fata încă de când avea patru ani. În copilărie o silise să facă sex oral cu el. Mai târziu, când ea crescuse, îşi făcuse mendrele cu ea. După pofta inimii.


Bruno spera ca o noapte de somn adânc să‑i limpezească mintea confuză, să‑i risipească tulburarea şi deruta care‑l tor­turaseră în noaptea precedentă şi în zorii zilei. Acum însă, stând în dreptul ferestrei sparte de la mansardă, scăldat în lumina cenuşie de octombrie, nu reuşea să se controleze mai mult decât cu şase ore în urmă. În minte îi roiau gânduri haotice, îndoieli, întrebări şi temeri, amintiri plăcute şi neplăcute se încolăceau ca nişte viermi, imaginile mentale se schimbau şi dispăreau ca stropii de argint viu.
Ştia de unde i se trăgeau toate acestea. Era singur. Absolut singur. Era numai jumătate de fiinţă omenească. Sfâşiat în jumătate. Acesta era necazul. De când jumătatea lui fusese ucisă, se simţise din ce în ce mai agitat, din ce în ce mai nesigur pe sine. Nu mai avea resursele de care dispunea când amândouă jumătăţile fiinţei lui erau în viaţă. Acum încerca să bâjbâie prin viaţă ca o jumătate de om şi nu reuşea să facă faţă, chiar şi cele mai mărunte probleme îi păreau insolubile.
Se îndepărtă de fereastră şi se duse, clătinându‑se la pat. Îngenunche pe podea, lângă pat şi‑şi puse capul pe pieptul cada­vrului.
— Spune ceva. Spune‑mi ceva. Ajută‑mă să înţeleg ce trebuie să fac. Te rog. Te rog, ajută‑mă.
Dar Bruno cel mort nu avea nimic de spus lui Bruno cel aflat încă în viaţă.


Salonul doamnei Yancy.
Ceasul care ticăia.
O pisică albă ieşi alene din sufragerie şi sări în poala bătrânei.
— De unde ştiţi că Leo a abuzat de Katherine? întrebă Joshua. Mă îndoiesc că de la el.
— Sigur că nu, încuviinţă doamna Yancy. Ştiu de la Kathe­rine. Era într‑un hal fără hal. Aproape îşi pierduse minţile. Sperase ca tatăl ei s‑o aducă la mine când i se apropia sorocul, dar între timp el murise. Fata era singură şi îngrozită. Din pri­cina tratamentului pe care şi‑l aplicase — corsete şi greva foamei — s‑a chinuit cumplit la naştere. Am chemat doctorul care examina fetele săptămânal, ştiind că va fi discret şi că va accepta să se ocupe de acest caz. Doctorul era convins că copilul va muri la naştere. De altfel, credea că nici Katherine nu avea prea multe şanse de supravieţuire. Fata a îndurat chinurile facerii timp de paisprezece ore. În viaţa mea n‑am văzut pe cineva care să sufere ca ea. În mare parte a zăcut fără cunoştinţă, iar când şi‑a venit în fire a ţinut cu orice preţ să‑mi spună ce‑i făcuse tatăl ei. Cred că încerca să‑şi uşureze sufletul. Părea că se teme să plece pe lumea cealaltă cu acest secret, aşa că mi s‑a confesat ca unui preot. Tatăl ei o silise să facă sex oral cu el curând după ce mama ei murise. Când se mutaseră în casa de pe stâncă — pre­supun că aceasta este foarte izolată — practic, a început să facă din ea sclava poftelor lui trupeşti. Când fata a crescut suficient de mult pentru a întreţine relaţii sexuale, Leo a început să‑şi ia măsuri de precauţie, dar, în cele din urmă, după ani şi ani, s‑a petrecut o greşeală, iar Katherine a rămas însărcinată.
Lui Hilary îi venea să ia pătura de pe canapea şi să se înve­lească în ea, simţind că o ia frigul. În ciuda bătăilor frecvente, a presiunilor psihologice, a torturii fizice şi mentale îndurate pe când trăia cu Earl şi Emma, ştia că avusese noroc să scape de abuzul sexual. Era convinsă că Earl fusese impotent, numai incapacitatea lui de a întreţine raporturi sexuale o salvase de acea ultimă umilinţă. Dar Katherine Frye cunoscuse din plin acest abuz, şi Hilary se simţi dintr‑o dată apropiată de acea femeie.
Tony ghici ce era în mintea ei. Îi luă mâna şi i‑o strânse cu blândeţe, cu un gest liniştitor.
Doamna Yancy mângâia pisica albă, care torcea încet şi monoton.
— Totuşi, eu nu înţeleg un lucru, spuse Joshua. De ce n‑a trimis‑o Leo pe Katherine la dumneavoastră de îndată ce şi‑a dat seama că ea urma să aibă un copil? De ce nu v‑a rugat să aranjaţi un avort? Nu mă îndoiesc că dispuneaţi de relaţiile necesare.
— Desigur, răspunse doamna Yancy. În meseria mea trebuie să cunoşti doctori dispuşi să se ocupe de astfel de situaţii. Leo ar fi putut aranja un avort cu ajutorul meu. Nu ştiu exact de ce n‑a făcut‑o. Dar presupun că spera ca fiică‑sa să nască o fetiţă fru­moasă.
— Nu vă înţeleg, spuse Joshua.
— Nu e destul de clar? întrebă doamna Yancy, scărpinând pisica cea albă sub bărbia grasă. Dacă ar fi avut o nepoată, în câţiva ani ar fi început să se ocupe şi de ea, aşa cum făcuse cu Katherine. Atunci, ar fi avut două femei. Un mic harem propriu.


Neprimind răspuns de la cealaltă jumătate a lui, Bruno se ridică în picioare şi începu să se plimbe fără ţintă prin mansarda uriaşă, stârnind praful din podele, sute de particule de praf pluteau în raza de lumină alburie venită prin fereastră.
În cele din urmă, dădu cu ochii de o pereche de haltere, fiecare în greutate de vreo douăzeci şi cinci de kilograme. Făceau parte dintr‑un set complicat de greutăţi pe care le folo­sise timp de şase zile în fiecare săptămână, între doisprezece şi treizeci şi cinci de ani. Cea mai mare parte a aparatelor sportive —greutăţi de mână, haltere — se găseau la subsol. Însă întotdeauna păstrase un set de haltere în camera lui, ca să le folosească în momentele în care nu avea ce face şi când câteva exerciţii cu bicepşii sau cu încheieturile mâinilor erau exact ce‑i trebuia ca să‑i alunge plictiseala.
Ridică greutăţile şi începu să lucreze cu ele. Umerii lui enormi şi braţele puternice intrară repede în ritmul familiar şi, treptat, începu să transpire.
În urmă cu douăzeci şi opt de ani, când îşi exprimase pentru prima oară dorinţa de a ridica greutăţi şi de a deveni culturist, mama lui opinase că era o idee excelentă. Exerciţiile lungi şi dificile cu greutăţile îi consumau energia sexuală pe care înce­pea s‑o genereze, aflându‑se la anii pubertăţii. Fiindcă nu îndrăznea să‑şi expună penisul demonic în faţa unei fete, exerciţiile repetate cu greutăţile îl preocupau şi‑i captau ima­ginaţia şi emoţiile, în locul sexului. Katherine se declarase de acord.
Mai târziu, când făcuse muşchi şi căpătase o forţă remarca­bilă, ea începuse să se întrebe dacă procedase bine să‑l lase să devină atât de puternic. Temându‑se ca Bruno să nu‑şi dezvolte corpul şi apoi să se întoarcă împotriva ei, încercase să‑i ascundă greutăţile. Dar când el izbucnise în lacrimi şi o rugase să revină asupra hotărârii, Katherine îşi dăduse seama că niciodată nu va avea motive să se teamă de el.
Cum să‑şi fi închipuit altceva? se întrebă Bruno, ridicând greutăţile până la umăr şi apoi coborându‑le încet. Doar îşi dăduse seama că întotdeauna va fi mai puternică decât el. În definitiv, ea avea cheia uşii care ducea sub pământ. Ea avea pu­terea să deschidă acea uşă şi să‑l silească să coboare în hruba întunecoasă. Oricât i‑ar fi crescut bicepşii şi tricepşii, atâta vreme cât ea ţinea cheia, avea să rămână mai puternică decât el.
Cam tot la vremea când corpul lui începuse să se dezvolte, Katherine îi spusese pentru prima oară că ştia cum să se întoarcă din mormânt. Voia ca el să ştie că‑l va veghea de dincolo chiar şi după moarte. Jurase că se va întoarce să‑l pedepsească dacă va vedea că nu se comportă cum trebuie sau dacă nu va avea grijă să‑şi ascundă moştenirea diavolească de ochii altor oameni. Îl prevenise de mii de ori că, dacă nu va fi cuminte şi o va sili să se întoarcă din mormânt, ea îl va zvârli în hruba din pământ, va închide uşa şi‑l va lăsa acolo pentru totdeauna.
Acum, în timp ce făcea exerciţii în mansarda prăfuită, Bruno se întrebă deodată dacă nu cumva ameninţarea lui Katherine fu­sese o vorbă în vânt. Oare chiar avusese puteri supranaturale? Oare chiar se putea scula din morţi? Sau îl minţise? Nu cumva îl minţise fiindcă se temea de el? Nu cumva se temea că el se va face mare şi puternic... şi‑i va frânge gâtul? Oare povestea ei cu reîntoarcerea din mormânt nu fusese doar o slabă măsură de pre­cauţie, ca lui să nu‑i încolţească în minte ideea că o putea ucide, eliberându‑se de ea pentru totdeauna?
Toate aceste întrebări îi veniră în minte, dar nu reuşea să şi le amintească îndeajuns de mult ca să le găsească un răspuns. Gânduri răzleţe fulgerau ca nişte scântei electrice prin creierul scurtcircuitat. Fiecare îndoială era dată uitării doar la o clipă după ce‑i venea în gând.
Pe de altă parte, fiecare temere care creştea în el nu se mai risipea, ci rămânea pe loc, puternică şi ameninţătoare, în ungherele întunecate ale minţii. Se gândi la Hilary‑Katherine, ultima reîncarnare a mamei lui şi‑şi aminti că trebuia s‑o găsească.
Înainte să‑l găsească ea pe el.
Începu să tremure.
Scăpă din mână o greutate, care căzu cu zgomot pe podea. Apoi o scăpă şi pe cealaltă. Podelele începură să vibreze.
— Căţeaua, scrâşni el plin de furie şi spaimă.


Pisica cea albă lingea mâna doamnei Yancy, în timp ce bătrâna continua să povestească:
— Leo şi Katherine au născocit o poveste complicată ca să explice apariţia copilului. Nu voiau să recunoască faptul că era al ei. Altfel, ar fi trebuit să declare şi cine era tatăl, vreun tânăr admirator al lui Katherine. Dar Katherine nu avea pe nimeni care să‑i facă curte. Bătrânul nu lăsase pe nimeni să se apropie de ea. Era numai a lui. Mă trec fiorii. Ce fel de om îşi poate viola pro­pria fiică? Şi când te gândeşti că nenorocitul a abuzat de ea încă de la patru ani! Când nici măcar nu înţelegea ce se petrece. Doamna Yancy îşi clătină capul cărunt, cu indignare şi tristeţe. Cum poate un bărbat adult să fie stârnit de un copil? Dacă aş fi legiuitor, aş cere ca toţi bărbaţii care fac astfel de lucruri să fie castraţi... sau, poate, chiar mai rău. Cred că mai rău. Vă spun drept că mă umple de dezgust.
— De ce n‑au pretins, pur şi simplu, că fiică‑sa a fost violată de un muncitor sezonier sau de vreun străin aflat în trecere? întrebă Joshua. N‑ar fi trebuit să trimită un nevinovat la puşcărie ca să susţină aşa o versiune. Ar fi putut da poliţiei semnalmente false. Şi chiar dacă, prin cine ştie ce întâmplare, ar fi fost găsit un om care să corespundă acelor semnalmente, vreun amărât fără alibi... ea putea oricând să afirme că nu era cel pe care‑l căutau. În acest fel, nimeni n‑ar fi ajuns la închisoare.
— Adevărat, întări Tony. Majoritatea cazurilor de viol de acest gen nu sunt niciodată rezolvate. Probabil că poliţia s‑ar fi mirat în cazul în care Katherine ar fi identificat, cu certitudine, o persoană arestată.
— Eu înţeleg de ce Katherine nu s‑a grăbit să reclame un viol, interveni Hilary. Ar fi fost nevoită să îndure o nesfârşită umilinţă şi ruşine. Mulţi cred că toate femeile violate, pur şi simplu, o caută cu lumânarea.
— Ştiu, încuviinţă Joshua. Ştiţi bine că afirm mereu că lumea e alcătuită în cea mai mare parte din idioţi, imbecili şi bufoni. Ţineţi minte? Dar St. Helena a fost întotdeauna un oraş relativ lipsit de prejudecăţi. Oamenii de aici n‑ar fi acuzat‑o pe Kathe­rine fiindcă fusese violată. Adică majoritatea locuitorilor n‑ar fi făcut‑o. Katherine ar fi avut probabil de furcă cu vreo câţiva mai grosolani, ar fi fost nevoită să îndure unele umilinţe, cum e şi firesc, dar până la urmă s‑ar fi bucurat de compătimirea şi înţelegerea tuturor. Mie mi se pare că ar fi fost mult mai uşor să aleagă această cale decât să încerce să convingă pe toată lumea de minciuna complicată cu Mary Gunther şi apoi să se chinuie să păstreze minciuna până la sfârşitul zilelor.
Pisica se învârti în poala doamnei Yancy. Bătrâna o scărpină pe burtă.
— Leo nu voia să reclame un viol, fiindcă violurile sunt de competenţa poliţiei, explică doamna Yancy. Leo avea mare respect pentru poliţie. Era adeptul disciplinei. Credea că poliţiştii îşi fac meseria mai bine decât se întâmplă în realitate şi se temea ca nu cumva poliţia să suspecteze că ceva nu era în regulă în povestea cu violul, inventată de el şi Katherine. Nu voia să atragă atenţia asupra lui, nu în acest mod. Era speriat de moarte ca nu cumva poliţia să descopere adevărul. Nu era dispus să rişte să meargă la închisoare pentru abuz de minori şi incest.
— Katherine v‑a povestit toate acestea? întrebă Hilary.
— Da. După cum v‑am spus mai înainte, fata trăise toată viaţa cu ruşinea de a fi fost batjocorită de Leo şi, când s‑a gândit că ar putea muri la naştere, a vrut să povestească cuiva, oricui, tot ce îndurase. În orice caz, Leo era convins că nu risca nimic atâta vreme cât Katherine îşi ascundea sarcina şi dacă şi‑o ascundea complet, păcălind pe toată lumea din St. Helena. În această situaţie era posibil să declare copilul ca fiind fiul nelegitim al unei prietene nefericite, fostă colegă de liceu cu Katherine.
— Aşadar, tatăl ei a fost cel care a forţat‑o să poarte corsetele, spuse Hilary, compătimind‑o pe Katherine Frye mult mai mult decât şi‑ar fi închipuit în clipa în care pusese piciorul în salonul doamnei Yancy. El a silit‑o să îndure toate acele chinuri, pentru propria‑i protecţie. A fost ideea lui.
— Da, confirmă doamna Yancy. Ea n‑a fost niciodată în stare să‑i ţină piept. Întotdeauna a făcut ce i‑a cerut el. Nici de data aceasta lucrurile n‑au stat altfel. S‑a strâns în corsete şi a făcut foame, deşi îndura suferinţe cumplite. A procedat aşa fiindcă s‑a temut să‑i iasă din cuvânt. Lucru deloc surprinzător, dacă ne gândim că aproape douăzeci de ani el s‑a străduit să‑i distrugă voinţa.
— Dar Katherine a mers la colegiu, spuse Tony. N‑a fost o tentativă de a‑şi câştiga independenţa?
— Nu, răspunse doamna Yancy. Colegiul a fost ideea lui Leo. În 1937 Leo a plecat în Europa pentru şapte, opt luni, ca să vândă ultimele posesiuni din fosta lui ţară. A văzut că se apropia al Doilea Război Mondial şi a vrut să nu‑i rămână nici un fel de va­lori blocate acolo. A refuzat s‑o ia pe Katherine cu el. Presupun că intenţiona să împace afacerile cu plăcerile. Era un bărbat extrem de potent. Am auzit că unele bordeluri din Europa oferă tot felul de senzaţii perverse, exact genul care‑i plăcea lui. Ţap bătrân şi păcătos. Katherine l‑ar fi încurcat. A hotărât s‑o trimită la colegiu cât timp el va fi plecat din ţară şi a aranjat ca ea să locuiască la o familie de cunoscuţi din San Francisco. Familia respectivă avea o firmă care distribuia vin, bere şi alcool în zona golfului, printre mărcile pe care le comercializau numărându‑se şi Shade Tree.
— Totuşi, risca scăpând‑o din ochi atâta vreme, observă Joshua.
— Se pare că el n‑a gândit aşa, răspunse doamna Yancy. Şi s‑a dovedit că a avut dreptate. În toate lunile cât nu l‑a avut în preajmă, Katherine n‑a ieşit o clipă de sub influenţa lui. N‑a povestit nimănui despre ce‑i făcuse Leo. Vă spun că era o fată lipsită de voinţă. O sclavă. Acesta e cuvântul. Era sclava lui, nu numai temporar la dispoziţia lui, ca un muncitor sezonier. Era subjugată psihic şi mental. Iar când Leo s‑a înapoiat din Europa, a retras‑o de la colegiu. A dus‑o înapoi la St. Helena, iar ea n‑a ridicat nici o obiecţie. Nu i se putea împotrivi. Nu ştia cum.
Ceasul de pe şemineu începu să bată ora. Două bătăi ritmice, care stârniră ecouri blânde în tavanul din salon.
Joshua şezuse pe marginea fotoliului. Se lăsă pe spate, până când capul i se sprijini din nou pe şervetul de protecţie. Era palid la faţă şi avea cearcăne vineţii în jurul ochilor. Părul alb cădea în şuviţe lipicioase, parcă fără viaţă. În puţinul timp de când îl cunoscuse Hilary, Joshua îmbătrânise sub ochii ei. Arăta stors de puteri.
Hilary îşi închipuia ce simte avocatul. Istoria familiei Frye era o poveste neînchipuit de sumbră despre comportarea inu­mană a unei făpturi faţă de alta. Cu cât scormoneau mai adânc în toată acea murdărie, cu atât îi deprima mai mult. Nu puteau să nu reacţioneze sufleteşte şi li se strângea inima cu fiecare nouă şi îngrozitoare descoperire.
Joshua vorbi ca pentru sine, încercând să‑şi limpezească gândurile.
— Prin urmare, s‑au întors la St. Helena şi şi‑au reluat relaţia incestuoasă din punctul în care o lăsaseră, până când, într‑o bună zi au făcut o greşeală şi ea a rămas însărcinată. Şi în tot acest timp nimeni din St. Helena n‑a bănuit nimic.
— Incredibil, se minună şi Tony. De regulă, minciuna simplă e cea mai bună, fiindcă e singura în iţele căreia nu rişti să te încurci. Povestea cu Mary Gunther era foarte complicată! Ca un număr de jonglerie. Aveau de ţinut în aer, simultan, două­sprezece mingi. Şi totuşi, au reuşit s‑o scoată la capăt fără fisură.
— Nu se poate spune chiar aşa, îl contrazise doamna Yancy. Fără îndoială că au existat unele fisuri.
— De pildă?
— Păi... În ziua în care a plecat din St. Helena şi a venit la mine ca să nască, Katherine a lansat zvonul că primise veşti de la presupusa Mary Gunther că pruncul se născuse. A fost o prostie. Zău aşa! Katherine a spus tuturor că se ducea la San Francisco pentru a lua copilul. A povestit că Mary îi vorbise de un copilaş încântător, dar a omis să precizeze dacă era băiat sau fată. A fost modul jalnic în care Katherine a încercat să se justi­fice, fiindcă nu avea de unde şti sexul copilului înainte ca acesta să se nască. O tâmpenie. Ar fi trebuit să‑şi dea seama. A fost sin­gura ei greşeală: să declare că pruncul se născuse înainte de ple­carea din St. Helena. Ah, zău că era cu nervii la pământ. Nu mai putea gândi limpede. Nu mai era stăpână pe ea, după câte îi făcuse Leo în decursul anilor. Iar faptul că rămăsese însărcinată, că fu­sese nevoită să ascundă sarcina sub toate acele corsete, apoi moartea lui Leo survenită într‑un moment în care avea nevoie de el mai mult decât oricând, toate acestea au adus‑o în pragul nebuniei. Nu mai era în toate minţile, nu putea gândi raţional.
— Nu înţeleg, spuse Joshua. De ce a fost o greşeală să declare că Mary deja născuse copilaşul? Unde‑i fisura?
Mângâind pisica, doamna Yancy răspunse:
— Ce ar fi trebuit ea să spună celor din St. Helena era că Mary încă nu născuse, dar i se apropia sorocul şi că ea, Kathe­rine, se ducea la San Francisco să stea cu prietena ei. În acest fel, n‑ar fi fost silită să susţină în continuare povestea cu un singur copil. Dar nu i‑a dat prin minte. Nu şi‑a imaginat ce s‑ar putea întâmpla. A spus în dreapta şi în stânga că era vorba de un singur copil, care deja venise pe lume. Ca după aceea să vină la mine şi să nască doi gemeni.
— Gemeni? întrebă Hilary.
— Fir‑ar să fie! exclamă Tony.
Joshua sări în picioare, uluit.
Pisica cea albă sesiză încordarea din încăpere. Ridicând capul din poala Ritei Yancy, privi atent pe fiecare dintre cei prezenţi. Ochii ei galbeni păreau să lucească asemeni unei lumini venite dinăuntru.


Dormitorul din mansardă era spaţios, dar nu îndeajuns cât să alunge sentimentul lui Bruno că se sufoca între cei patru pereţi. Încercă să‑şi găsească ceva de făcut. Lipsa de ocupaţie îi accen­tua senzaţia de claustrofobie.
Se plictisi de greutăţi înainte să‑l doară braţele masive de atâtea exerciţii.
Luă din raft o carte şi încercă să citească, dar nu reuşi să se concentreze.
Mintea încă nu i se limpezise, zbura de la un gând la altul, ca un giuvaergiu căutând cu disperare mută un săculeţ rătăcit, plin cu diamante.
Vorbi cu eul său mort.
Căută păianjeni prin unghere prăfuite şi‑i strivi.
Cântă de unul singur.
Râse din când în când, fără să‑şi dea seama ce anume îl amuza, de fapt.
Plânse.
O blestemă pe Katherine.
Îşi făcu planuri.
Şi, mai ales, umblă de colo‑colo, ca un leu în cuşcă, măsurând încăperea în lung şi în lat.
Ardea de nerăbdare să plece din casă şi să înceapă s‑o caute pe Hilary‑ Katherine, însă ştia că ar fi o nebunie să iasă afară ziua în amiaza mare. Era convins că spionii lui Katherine mişunau pretutindeni în St. Helena. Alţi morţi vii, bărbaţi şi femei întorşi de pe Lumea Cealaltă, ascunşi în alte trupuri. Probabil că toţi îl căutau pe el. Da. Da. Poate zeci de spioni. În tim­pul zilei ar fi fost prea expus. Trebuia să aştepte până la apusul soarelui şi abia după aceea să înceapă s‑o caute pe căţeaua de Katherine. Deşi noaptea era perioada preferată a nemorţilor, care puteau să dea târcoale în număr deosebit de mare, şi deşi îşi risca viaţa căutând‑o pe Katherine în timpul nopţii, totodată avea avantajul întunericului. Umbrele nopţii îl puteau ascunde de morţii umblători, la fel cum îi ascundea şi pe ei de ochii lui. Şansele fiind egale, succesul căutării depindea de cel care era mai isteţ — el sau Katherine — iar dacă acesta era singurul criteriu, atunci poate că el avea mai mulţi sorţi de izbândă. Oricât de deşteaptă, şireată şi vicleană ar fi Katherine, nu era la fel de inteligentă ca el.
Bruno se gândea că va fi în siguranţă dacă va rămâne în casă în timpul zilei, lucru paradoxal, fiindcă nu se simţise în siguranţă nici un minut în cei treizeci şi cinci de ani cât locuise aici împreună cu Katherine. Acum, casa reprezenta un adăpost sigur, fiindcă era ultimul loc în care Katherine şi spionii ei s‑ar gândi să‑l caute. Ea voia să‑l prindă şi să‑l aducă aici. Bruno ştia. Ştia! Se întorsese din mormânt pentru un singur motiv: ca să‑l aducă în vârful stâncii, în preajma casei, la uşile din celălalt capăt al pajiştii, uşile din pământ. Voia să‑l vâre în hruba din pământ şi să‑l încuie acolo pe vecie. Asta îi spusese că va face dacă se va întoarce să‑l pedepsească. Bruno nu uitase. Acum ea se aştepta ca el să evite cu orice preţ vârful stâncii şi casa cea veche. Nu s‑ar gândi niciodată să‑l caute în dormitorul din mansardă, abando­nat de atâta timp. Nu s‑ar gândi în vecii vecilor.
Era atât de mulţumit de excelenta lui strategie, încât râse cu glas tare.
Apoi îl săgetă un gând năprasnic. Dar dacă totuşi i‑ar da prin minte să‑l caute aici şi ar veni cu câţiva prieteni, morţi vii şi ei, suficient de mulţi ca să‑i vină de hac? Atunci, n‑ar trebui să‑l târască prea departe. Uşile din pământ erau chiar în spatele casei. Dacă Katherine şi prietenii ei din fundul iadului l‑ar prinde aici, l‑ar căra cât ai clipi până la uşi şi l‑ar arunca în beciul cel întunecos şi plin de şoapte.
Înspăimântat, alergă la pat şi se lungi lângă el însuşi, încercând să‑l facă pe acesta să‑l încurajeze că totul va fi bine.


Joshua nu‑şi găsea locul. Se plimba în sus şi în jos pe o tra­versă înflorată din salonul doamnei Yancy.
— Când a născut doi gemeni, continuă bătrâna, Katherine şi‑a dat seama că minciuna complicată despre Mary Gunther nu mai era credibilă. Oamenii din St. Helena fuseseră pregătiţi cu ideea unui singur copil. Oricum ar fi explicat prezenţa celui de al doilea, ar fi trezit suspiciuni. Gândul că toţi aveau să afle ce se întâmplase între ea şi tatăl ei... Ei bine, presupun că a fost prea mult, după toate câte pătimise în viaţă. Pur şi simplu, şi‑a pier­dut controlul. Timp de trei zile a fost în delir, a bolborosit ca o nebună. Doctorul i‑a dat sedative, dar n‑au avut întotdeauna efect. Delira, aiura, vorbea fără şir. M‑am gândit că ar fi trebuit să chem poliţia, ca s‑o închidă într‑o cameră cu pereţi din saltele. Dar n‑am vrut să fac una ca asta. Bineînţeles că n‑am vrut.
— Totuşi, avea nevoie de ajutorul unui psihiatru, spuse Hilary. Faptul că a fost lăsată să ţipe astfel vreme de trei zile nu i‑a făcut bine deloc.
— Poate că nu, încuviinţă doamna Yancy. Dar nu aveam încotro. Vreau să spun că, dacă eşti patroana unui bordel de lux, nu vrei să dai ochii cu poliţia decât când le plăteşti şpaga. De regulă, poliţia nu intervine într‑o afacere stilată ca a mea. În definitiv, o parte dintre clienţii mei erau politicieni influenţi şi oameni de afaceri plini de bani, iar poliţia nu voia să pună cine ştie ce granguri în situaţii neplăcute. Ştiam că, dacă aş fi trimis-o pe Katherine la spital, povestea ar fi apărut în ziare şi atunci poliţia ar fi fost nevoită să‑mi închidă bordelul. Nu mă puteau lăsa să‑mi văd de afaceri după atâta publicitate. Nici vorbă. Ar fi fost de neconceput. Aş fi pierdut totul. Doctorul meu se temea să nu‑şi ruineze cariera, dacă pacienţii lui ar fi aflat că în secret trata prostituate. În zilele noastre nimeni nu se sinchiseşte nici dacă un medic practică vasectomie la aligatori cu aceleaşi instru­mente pe care le foloseşte pentru oameni. Dar în 1940 lumea era mai... pretenţioasă. Aşa că, vedeţi dumneavoastră, a trebuit să mă gândesc la mine şi să‑mi protejez doctorul, fetele...
Joshua se opri lângă fotoliul bătrânei. O privi de sus în jos, îi privi rochia simplă, şorţul, şosetele cafenii închis, pantofii negri şi butucănoşi, pisica cu blană albă şi mătăsoasă şi încercă să‑şi dea seama care era adevărata faţă a acelei bunicuţe.
— Când aţi acceptat cele trei mii de dolari ai Katherinei, nu v‑aţi asumat şi o anumită răspundere faţă de ea?
— Nu eu i‑am cerut să vină să nască în bordelul meu, replică doamna Yancy. Afacerea mea valora mult mai mult de trei mii de dolari. Nu era să renunţ la tot, numai de dragul principiilor. Aşa credeţi că ar fi trebuit să procedez? Clătină din cap neîncrezătoare. Dacă asta vă închipuiţi că ar fi trebuit să fac, atunci trăiţi pe altă lume, domnule.
Joshua o privi ţintă pe bătrână, incapabil să scoată un cuvânt, de teamă că ar fi început să ţipe la ea. Nu voia să fie dat afară din casa doamnei Yancy înainte de a fi sigur că aflase tot ce ştia bătrâna despre sarcina lui Katherine Anne Frye şi despre gemeni. Gemeni!
— Uitaţi ce este, doamnă Yancy, interveni Tony, la scurt timp după ce aţi primit‑o pe Katherine, când aţi descoperit că‑şi strângea mijlocul cu corsete, v‑aţi dat seama că risca să piardă copilul. Singură aţi spus că doctorul nu elimina această posibi­litate.
— Da.
— Tot el v‑a spus că Katherine risca să moară la naştere.
— Şi?
— Moartea unui copil sau a unei femei în chinurile facerii ar fi dus automat la închiderea bordelului, ca şi venirea poliţiei pentru o femeie în criză de nervi. Cu toate acestea, n‑aţi refuza­t‑o pe Katherine cât era încă timp s‑o faceţi. Chiar şi după ce aţi aflat că exista un oarecare risc, aţi păstrat cei trei mii de dolari şi i‑aţi îngăduit să rămână. Fără îndoială, vă daţi seama că dacă cineva ar fi murit, ar fi trebuit să anunţaţi poliţia, cu riscul de a vi se închide bordelul.
— Nici o problemă, răspunse doamna Yancy. Dacă ar fi murit bebeluşii, i‑am fi dus de acolo într‑un geamantan. I‑am fi în­gropat în secret sus pe dealuri în comitatul Marin. Sau poate am fi aruncat geamantanul de pe Golden Gate Bridge.
Joshua simţi o pornire nestăpânită s‑o înşface pe bătrână de coc şi s‑o salte din fotoliu, ca s‑o smulgă din siguranţa ei neruşinată. Se stăpâni şi‑i întoarse spatele, apoi, răsuflând adânc, începu din nou să se plimbe pe traversa înflorată, privind furios podeaua.
— Dar Katherine? o întrebă Hilary pe Rita Yancy. Ce‑aţi fi făcut, dacă ar fi murit ea?
— Exact acelaşi lucru ca şi în cazul gemenilor, răspunse cu dezinvoltură bătrâna. Numai că, desigur, pe Katherine, n‑am fi putut‑o căra într‑un geamantan.
Joshua se opri în celălalt capăt al salonului şi o privi îngrozit. Bătrâna nu glumise. Nici nu‑şi dădea seama de umorul macabru al ultimelor ei cuvinte, pur şi simplu, afirma un fapt.
— Dacă s‑ar fi întâmplat ceva, ne‑am fi descotorosit de cadavru, continuă doamna Yancy, răspunzând întrebării lui Hilary. Am fi procedat în aşa fel, încât să nu afle nimeni că Katherine venise la bordelul meu. Nu mă priviţi aşa şocată şi dezaprobatoare, domnişoară. Nu sunt o ucigaşă. Vorbim despre ceea ce aş fi făcut, ceea ce orice om cu capul pe umeri ar fi făcut în locul meu, dacă Katherine sau copilul ar fi murit de moarte bună. De moarte bună. Pentru numele lui Dumnezeu, dacă aş fi fost o ucigaşă, m‑aş fi descotorosit de biata Katherine cât timp a fost în delir şi nu ştiam dacă se va face bine. În acea perioadă, fata reprezenta o ameninţare pentru mine. Nu ştiam dacă nu cumva mă va costa casa, afacerea, totul. Cu toate acestea, n‑am strâns‑o de gât. Doamne, nici o clipă nu mi‑a trecut prin minte una ca asta! Am îngrijit‑o cât a fost în criză. Am îngrijit‑o până când a depăşit momentele de isterie şi apoi totul a fost bine.
— Ne‑aţi spus că Katherine aiura, delira şi rostea cuvinte fără sens, interveni Tony. Sună ca şi cum...
— Numai timp de trei zile, răspunse doamna Yancy. Am fost nevoiţi chiar s‑o legăm de pat, ca să nu se lovească. Dar n‑a fost bolnavă decât trei zile. Prin urmare, poate că n‑a fost o cădere nervoasă, ci doar o criză trecătoare, fiindcă după trei zile şi‑a revenit complet.
— Gemenii, spuse Joshua. Să revenim la gemeni. De fapt, asta dorim să ştim.
— Cred că v‑am spus tot, răspunse doamna Yancy.
— Erau gemeni identici? întrebă Joshua.
— Cum să‑ţi dai seama la nou‑născuţi? Toţi bebeluşii au pielea roşie şi zbârcită. N‑ai cum să‑ţi dai seama atât de timpuriu dacă sunt sau nu identici.
— Dar doctorul n‑ar fi putut să facă o analiză...?
— La mine era bordel de lux, domnule Rhinehart, nu spital. Gâdilă pisica sub bărbie şi pisica ridică, în joacă, o lăbuţă. Doc­torul nu avea nici timp, nici instrumente pentru astfel de analize. Şi apoi, ce ne păsa nouă dacă băieţii erau sau nu gemeni identici?
— Katherine l‑a numit pe unul din ei Bruno, spuse Hilary.
— Da, confirmă doamna Yancy. Am aflat şi eu după moartea lui Katherine, când băiatul a început să‑mi trimită cecuri.
— Cum l‑a numit pe celălalt geamăn?
— Habar n‑am. Când a plecat de la mine, nu dăduse nume nici unuia din ei.
— Dar numele lor nu figurau pe certificatele de naştere? întrebă Tony.
— N‑au existat certificate, spuse doamna Yancy.
— Cum aşa?
— Copiii n‑au fost înregistraţi.
— Dar legea...
— Katherine a insistat ca gemenii să nu fie înregistraţi. Plătea bine pentru ce cerea, aşa că am ajutat‑o.
— Şi doctorul a devenit complice la această ilegalitate? întrebă Tony.
— A primit o mie de dolari ca să asiste la naştere şi ca să‑şi ţină gura, răspunse bătrâna. O mie de dolari valorau pe vremea aceea mult mai mult decât acum. A fost plătit regeşte ca să încalce câteva reguli.
— Amândoi gemenii erau sănătoşi? întrebă Joshua.
— Erau slăbuţi, răspunse doamna Yancy. Groaznic de piper­niciţi. Probabil fiindcă Katherine făcuse foame timp de luni de zile. Şi din pricina corsetelor. Dar plângeau la fel de tare ca ceilalţi nou‑născuţi. N‑aveau probleme cu pofta de mâncare. Păreau destul de sănătoşi, numai că erau mici.
— Cât timp a rămas Katherine la dumneavoastră? întrebă Hilary.
— Aproape două săptămâni. A avut nevoie de acest răgaz ca să‑şi recapete puterile după o naştere atât de grea. Şi era necesar ca bebeluşii să se mai întremeze puţin.
— La plecare a luat amândoi copiii?
— Bineînţeles. Doar nu aveam creşă. Am răsuflat uşurată când a plecat.
— Ştiaţi că avea de gând să ducă numai unul la St. Helena? întrebă Hilary.
— Am înţeles că aşa intenţiona. Da.
— A spus ce avea de gând cu celălalt băiat? întrebă Joshua, preluând întrebările.
— Cred că voia să‑l încredinţeze spre adopţie, răspunse doamna Yancy.
— Credeţi? exclamă exasperat Joshua. Nu v‑a interesat câtuşi de puţin ce se putea întâmpla cu doi bebeluşi neajutoraţi în mâinile unei femei cu evidente probleme psihice?
— Se însănătoşise.
— Prostii.
— Credeţi‑mă că, dacă aţi fi întâlnit‑o pe stradă, n‑aţi fi zis că suferă de ceva.
— Dar sub această aparenţă, pentru numele lui Dumnezeu...
— Era mama lor, răspunse înţepată doamna Yancy. Nu le putea face nici un rău.
— Nu aveaţi de unde şti cu certitudine, spuse Joshua.
— Ba ştiam, declară doamna Yancy. Întotdeauna am avut cel mai profund respect pentru maternitate şi pentru dragostea de mamă. Dragostea de mamă poate face minuni.
Din nou, Joshua simţi că‑i vine s‑o înşface de cocul din vârful capului.
— Katherine nu putea încredinţa copilul spre adopţie, spuse Tony. Nu fără un certificat de naştere, prin care să poată dovedi că erau copiii ei.
— Fapt care implică o seamă de posibilităţi, care de care mai dezagreabile, preciză Joshua.
— Sinceră să fiu, mă uimiţi, oameni buni, spuse doamna Yancy, clătinând din cap şi scărpinându‑şi pisica. Întotdeauna vă duceţi cu gândul la ce‑i mai rău. În viaţa mea n‑am întâlnit oameni mai pesimişti decât dumneavoastră. V‑aţi gândit că a lăsat copilul pe pragul unei case? Probabil, l‑a abandonat la un orfe­linat sau, poate, la o biserică, într‑un loc în care ar fi fost găsit numaidecât şi i s‑ar fi acordat îngrijirea cuvenită. Îmi închipui că a fost adoptat de o pereche tânără şi înstărită, crescut într‑un cămin primitor, în care s‑a bucurat de afecţiune, educaţie aleasă şi tot felul de avantaje.


În mansardă, în aşteptarea înserării, plictisit, neliniştit, singur, temător, uneori apatic, alteori frenetic, Bruno Frye îşi petrecu o mare parte a după‑amiezii de joi vorbind cu eul său mort. Spera să‑şi liniştească mintea zbuciumată, să‑şi recapete sentimentul finalităţii, însă nu făcea mari progrese în acest sens, sau chiar deloc. Decise că se va simţi mai calm, mai fericit şi mai puţin sin­gur dacă se va putea uita în ochii celuilalt, ca odinioară, când şedeau privindu‑se cu adoraţie vreme de un ceas sau chiar mai bine, comunicând atât de mult fără cuvinte, împărtăşind aceleaşi gânduri, devenind din doi unul singur, o unică fiinţă. Îşi aminti cum, în baia lui Sally, cu numai o zi în urmă, când se oprise în faţa oglinzii, luase propria‑i imagine în oglindă drept celălalt eu al lui. Privind în ochii pe care‑i crezuse a fi ai celuilalt, se simţise minunat, fericit, liniştit sufleteşte. Acum dorea cu disperare să retrăiască acea stare de spirit. Cât de bine ar fi să poată privi în ochii adevăraţi ai celuilalt eu, chiar dacă acum erau stinşi şi fără viaţă. Dar el însuşi zăcea pe pat cu pleoapele strânse. Bruno atinse ochii celuilalt Bruno, cel mort, dar ochii lui erau două globuri îngheţate. Pleoapele nu se ridi­cau la îndemnul degetelor lui. Pipăi contururile ochilor închişi pe vecie şi dădu de suturile ascunse din colţurile ochilor, mici noduri de aţă care ţineau pleoapele lipite. Emoţionat la gândul de a vedea din nou ochii celuilalt, Bruno se ridică şi coborî în grabă scara, să caute nişte lame şi o forfecuţă delicată de manichiură, ace, o croşetă şi alte instrumente chirurgicale improvizate, care să‑i poată fi de folos, ca să deschidă ochii celuilalt Bruno.


Dacă Rita Yancy deţinea şi alte informaţii despre gemenii Frye, nici Hilary, nici Joshua nu avea şanse să mai scoată ceva de la ea. Din clipă în clipă unul din ei risca să spună ceva atât de usturător, de furios, de muşcător şi de mustrător, încât bătrâna s‑ar fi simţit jignită şi i‑ar fi dat afară din casă.
Tony îşi dădu seama că Hilary era profund tulburată de asemănările dintre propria‑i copilărie chinuită şi suferinţa lui Katherine. Pe Hilary o revoltau toate cele trei atitudini afişate de Rita Yancy: izbucnirile fals moralizatoare, scurtele momente de sentimentalism siropos, la fel de fals, şi duritatea constantă şi şocantă, care nu avea nimic neprefăcut.
Joshua suferea fiindcă îşi pierduse respectul de sine: lucrase pentru Katherine douăzeci şi cinci de ani şi nu sesizase nebunia liniştită care, cu siguranţă, fierbea sub masca de placiditate, con­trolată cu grijă. Era scârbit de sine însuşi, prin urmare mai iras­cibil decât de obicei. Şi cum doamna Yancy se vădea a fi chiar şi în împrejurări obişnuite genul de persoană pe care Joshua o dispreţuia, răbdarea avocatului faţă de ea încăpea într‑un degetar, nici acela plin.
Tony se ridică de pe canapea şi se duse la taburetul din faţa fotoliului în care şedea Rita Yancy. Se aşeză pe taburet, explicându‑i că voia să mângâie pisica. De fapt, schimbându‑şi locul, se postase între bătrână şi Hilary, blocându‑l efectiv pe Joshua, care avea aerul că era gata‑gata s‑o înşface pe doamna Yancy şi s‑o zgâlţâie. Taburetul era un loc propice din care să continue cu întrebările, pe un ton mai puţin oficial. În timp ce mângâia pisica albă, Tony continuă să discute cu bătrâna, încercând să‑i câştige bunăvoinţa, încântând‑o, făcând apel la farmecul blând care era numai al lui şi pe care‑l folosise în atâtea rânduri în munca de poliţist.
În cele din urmă, o întrebă dacă la naşterea gemenilor con­statase ceva ieşit din comun.
— Ceva ieşit din comun? repetă nedumerită doamna Yancy. Nu credeţi că toată blestemăţia asta a fost ieşită din comun?
— Aveţi dreptate, încuviinţă el. Nu m‑am exprimat prea clar. Voiam să ştiu dacă la naşterea propriu‑zisă s‑a constatat ceva deosebit, mă refer la dureri, la contracţii, la starea iniţială a gemenilor în momentul expulsiei, dacă a existat ceva anormal, ceva bizar.
Citi în ochii ei surpriza, apoi întrebarea păru să‑i trezească o amintire.
— De fapt, a existat ceva neobişnuit, răspunse bătrâna.
— Daţi‑mi voie să ghicesc, o întrerupse Tony. Amândoi gemenii s‑au născut cu căiţă.
— Întocmai! De unde ştiţi?
— Am presupus.
— Pe dracu'! îl ameninţă cu degetul. Eşti mai isteţ decât laşi să se vadă.
El se sili să‑i zâmbească. Era nevoie de un efort, fiindcă Rita Yancy nu avea nimic care să‑l îndemne la un zâmbet sincer.
— Amândoi s‑au născut cu căiţă, continuă ea. Aveau căpuşoarele acoperite aproape în întregime. Bineînţeles că doctorul mai avusese de‑a face cu asemenea cazuri. Dar după părerea lui, probabilitatea ca amândoi gemenii să aibă căiţe era de una la un milion.
— Katherine a ştiut acest lucru?
— Despre căiţe? La vremea aceea, nu. Delira din pricina durerii. Timp de trei zile a fost complet ieşită din minţi.
— Dar mai târziu?
— Sunt convinsă că i s‑a spus, răspunse doamna Yancy. Nu‑i genul de lucru pe care să uiţi să‑l spui unei mame. De fapt... Îmi amintesc că i‑am spus chiar eu. Da. Aşa e. Acum, îmi amintesc foarte limpede. A fost fascinată. Ştiţi, unii cred că pruncii născuţi cu căiţă sunt înzestraţi cu al doilea văz.
— Aşa credea şi Katherine?
Rita Yancy se încruntă.
— Nu. Ea a spus că era semn rău, nu bun. Leo fusese fasci­nat de lucruri supranaturale şi Katherine citise câteva cărţi din colecţia lui de literatură ocultă. Într‑una dintre acele cărţi scria că, dacă gemenii se nasc cu căiţe, era... nu‑mi amintesc exact cum s‑a exprimat ea, dar nu era de bine. O prevestire funestă sau cam aşa ceva.
— Semnul diavolului? întrebă Tony.
— Da! întocmai!
— Deci Katherine credea că gemenii ei erau însemnaţi de un demon şi că sufletele lor erau deja sortite osândei veşnice?
— Aproape uitasem despre asta, spuse doamna Yancy.
Privi fix dincolo de Tony, fără să vadă pe nimeni dintre cei prezenţi în salon. Se întoarse în trecut şi se sili să‑şi amintească...
Hilary şi Joshua rămaseră deoparte, tăcuţi, ca să n‑o tulbure. Tony se linişti, văzând că amândoi îi recunoşteau autoritatea.
În cele din urmă, doamna Yancy răspunse:
— După ce Katherine mi‑a spus că acele căiţe erau semnul diavolului, s‑a abţinut de la alte comentarii. N‑a vrut să mai pomenească un cuvânt pe tema asta. Timp de câteva zile a tăcut chitic. Şedea în pat, cu ochii în tavan, aproape nemişcată. Părea că se gândeşte intens la ceva. Apoi, dintr‑o dată, a început să se comporte atât de straniu, încât iar am ajuns să mă întreb dacă nu cumva trebuia totuşi s‑o trimit la balamuc.
— Delira şi era violentă ca înainte? întrebă Tony.
— Nu, nu. De data aceasta, n‑a făcut altceva decât să vor­bească. Să rostească fel şi fel de lucruri bizare, nebuneşti, obsedante. Mi‑a spus că cei doi gemeni erau copiii unui demon. Că fusese violată de o creatură venită din iad, o creatură verde, acoperită de solzi, cu ochi imenşi, limbă despicată şi gheare lungi. Spunea că acel diavol venise din iad ca s‑o oblige să‑i poarte în pântece copiii. Curată ţicneală, nu? Se jura în fel şi chip că acesta era adevărul. Ba chiar mi l‑a descris pe demon. O descriere a naibii de sugestivă. Foarte amănunţită, foarte bine realizată. Când mi‑a povestit cum o violase demonul, mi s‑a făcut pielea de găină, deşi ştiam că bate câmpii. Povestea era foarte convingătoare şi plină de imaginaţie. La început, am crezut că glumeşte, că nu voia decât să se amuze pe socoteala mea, dar ea nu râdea, iar eu nu vedeam nimic de râs în toată tărăşenia. I‑am reamintit că‑mi mărturisise totul despre Leo, dar a început să ţipe la mine. Doamne, ce‑a mai ţipat! Am crezut c‑o să‑mi zboare geamurile ţăndări. A negat că ar fi spus aşa ceva. A declarat că se simţea jignită. A fost atât de supărată pe mine că adusesem vorba de incest, atât de plină de sine, atât de înţepată, atât de hotărâtă să mă facă să‑mi cer scuze... Încât, ei bine, nu mi‑am putut stăpâni râsul. Asta a înfuriat‑o şi mai mult. Tot repeta că nu Leo era tatăl, deşi amândouă cunoşteam la fel de bine adevărul. A făcut tot ce i‑a stat în putinţă ca să mă determine să cred că gemenii fuseseră zămisliţi de un demon. Şi vă spun sincer că juca teatru nemaipomenit de bine! Bineînţeles că n‑am crezut o iotă. Toate tâmpeniile alea cu o creatură din iad care îşi făcuse mendrele cu ea... Ce idioţenii! Dar am început să mă întreb dacă nu cumva chiar începuse să creadă în ce spunea. Fiindcă părea absolut convinsă. Era de‑a dreptul fanatică. Zicea că se teme ca ea şi copiii să nu fie arşi de vii dacă credincioşii aflau că se însoţise cu un demon. Mă implora să păstrez secretul. Ţinea neapărat să nu spun nimănui despre căiţe. Mi‑a mărturisit că ştia că amândoi gemenii purtau semnul diavolului între picioare. M‑a implorat să nu dezvălui nici această taină.
— Între picioare? se miră Tony.
— Oh, o ţinea una şi bună, ca la balamuc, povesti Rita Yancy. Insista că amândoi copiii moşteniseră organele sexuale ale tatălui lor. Spunea că gemenii nu aveau sex omenesc, era convinsă că şi eu remarcasem faptul, dar mă ruga din tot sufletul să nu spun nimănui. Ei bine, era de‑a dreptul ridicol. Amândoi copiii aveau sexul absolut normal. Dar Katherine a continuat să bată câmpii despre demoni aproape două zile. Uneori părea, pur şi simplu, isterică. Voia să ştie câţi bani îi cer ca să păstrez secretul despre demon. I‑am spus că nu‑i cer nici un sfanţ pentru aşa ceva, apoi am adăugat că m‑aş mulţumi cu cinci sute de dolari pe lună, ca să nu suflu o vorbă despre Leo şi despre toată povestea. Mă refer la povestea cea adevărată. Asta a mai liniştit‑o puţin, dar a con­tinuat să fie obsedată de chestia cu diavolul. Aproape ajunsesem la concluzia că, într‑adevăr, credea în ceea ce spunea şi mă bătea gândul să chem doctorul ca s‑o consulte. Apoi s‑a calmat. A părut că‑şi vine în fire. Sau, poate, s‑a plictisit de gluma aceea. În orice caz, n‑a mai suflat o vorbă despre demon. Din acel moment s‑a purtat normal timp de vreo săptămână, până în ziua în care şi‑a luat copiii şi a plecat.
Tony cugeta la cele auzite de la doamna Yancy.
Bătrâna mângâia pisica cea albă, ca o vrăjitoare alintându‑şi felina de lângă casă.
— Dar dacă...? se întrebă Tony. Dar dacă, dar dacă, dar dacă?
— Dar dacă ce? întrebă Hilary.
— Nu ştiu, răspunse el. Fragmentele enigmei par să se îmbine... dar totul pare atât de... incredibil. Poate că le‑am aşezat complet greşit. Trebuie să mă gândesc. Încă nu sunt sigur.
— Ei, mai aveţi şi alte întrebări? vru să ştie doamna Yancy.
— Nu, răspunse Tony, ridicându‑se de pe taburet. Nu‑mi mai vine în minte nici o întrebare.
— Cred că am aflat ceea ce am vrut să ştim, întări Joshua.
— Mai mult decât am fi bănuit, adăugă Hilary.
Doamna Yancy ridică pisica din poală şi o puse pe podea, apoi se sculă din fotoliu.
— Am pierdut prea mult timp cu aiureala asta. De mult tre­buia să fiu în bucătărie. Am treabă. În dimineaţa asta am copt patru tarte. Acum, trebuie să prepar umpluturile şi să pun totul la cuptor. Îmi vin nepoţii la masă şi fiecăruia îi place alt fel de plăcintă. Uneori scumpii de ei sunt o adevărată pacoste. Pe de altă parte, nu ştiu ce m‑aş face fără ei.
Pisica sări deodată peste taburet şi alergă pe traversă, pe lângă Joshua, apoi se refugie sub o masă din colţ.
Chiar în clipa în care animalul ajunse sub masă, casa începu să se legene. Două lebede de sticlă alunecară de pe un raft şi căzură pe covorul gros, fără să se spargă. Două broderii de perete căzură şi ele. Ferestrele zăngăniră.
— Cutremur, spuse doamna Yancy.
Podeaua se legăna ca puntea unui vas în toiul furtunii.
— N‑aveţi de ce să vă temeţi, spuse doamna Yancy.
Mişcarea începu să‑şi piardă din intensitate.
Huruitul nemulţumit al pământului se potoli.
Casa rămase nemişcată.
— Vedeţi? li se adresă doamna Yancy. S‑a terminat.
Dar Tony simţea că se apropiau noi unde de şoc şi nici una dintre ele nu avea vreo legătură cu cutremurele.


În cele din urmă, Bruno reuşi să deschidă ochii celuilalt eu. La început vederea lor îl tulbură profund. Nu mai erau ochii limpezi, de un albastru‑cenuşiu electrizant pe care îi ştia şi‑i iubea. Erau ochii unui monstru. Umflaţi, moi, putreziţi şi protu­beranţi. Albul lor avea pete cafenii‑roşcate de la sângele închegat în vasele plesnite. Irişii erau opaci, tulburi, mai puţin albaştri decât fuseseră în viaţă, mai curând de culoarea unei vânătăi urâte, întunecaţi şi răniţi.
Cu toate acestea, cu cât îi privea mai mult, cu atât deveneau mai puţin hidoşi. La urma urmei, erau ochii celuilalt eu, încă parte din el, aceiaşi ochi pe care‑i cunoscuse mai bine decât pe oricare alţii, aceiaşi ochi pe care‑i iubise, în care avusese încredere şi care, la rândul lor, îl iubiseră şi se încrezuseră în el. Încercă să nu se uite la ei, ci în ei, dincolo de putreziciunea de la suprafaţă, în profunzime, acolo unde (adesea în trecut) sta­bilise legătura uimitoare şi înfiorată cu cealaltă jumătate a sufletului lui. Acum, nu mai simţea nimic din vechiul miracol, fiindcă ochii celuilalt Bruno nu‑i mai întorceau privirea. Cu toate aces­tea, însuşi faptul de a se uita adânc în ochii morţi ai celuilalt îi reînviau cumva amintirea unităţii absolute de odinioară dintre el şi el însuşi. Îşi aminti plăcerea totală şi îmbătătoare, senzaţia de împlinire de a fi cu el însuşi, doar el cu el însuşi împotriva lumii, fără să se teamă de singurătate.
Se agăţă de acea amintire, fiindcă amintirea era tot ce‑i mai rămânea.
Rămase pe pat multă vreme, privind fix în ochii unui mort.


Avionul Cessna Turbo Skylane RG al lui Joshua Rhinehart zbura spre nord, despicând curentul de aer dinspre est şi îndreptându‑se spre Napa.
Hilary privea norii risipiţi de dedesubt şi dealurile îmbrăcate în culori palide de toamnă, care ondulau la câteva sute de metri sub plafonul de nori. Deasupra lor nu se vedea decât cerul de un albastru de cristal şi dâra îndepărtată a unui avion militar cu reacţie.
Departe, spre vest, un grup compact de nori negri‑cenuşii se întindea de la nord la sud cât vedeai cu ochii. Norii de furtună se apropiau ca nişte corăbii gigantice sosite de pe mare. Până la căderea nopţii, Napa Valley — de fapt, toată treimea nordică a statului, de la peninsula Monterey la graniţa cu statul Oregon —avea să cadă din nou pradă urgiilor cerului.
În primele zece minute după decolare, nici unul dintre ei nu scoase un cuvânt. Fiecare era preocupat de propriile‑i gânduri sumbre şi de propriile‑i temeri.
Apoi Joshua spuse:
— Geamănul trebuie să fie dublura pe care‑o căutăm.
— Nu există nici un dubiu, întări Tony.
— Aşadar, Katherine nu şi‑a rezolvat problema omorând celălalt copil, adăugă Joshua.
— E limpede că nu, îl aprobă Tony.
— Dar eu pe care din ei l‑am omorât? întrebă Hilary. Pe Bruno sau pe fratele lui?
— Va trebui să exhumăm cadavrul şi să vedem ce putem afla, spuse Joshua.
Avionul intră într‑un gol de aer. Se prăbuşi peste şaptezeci de metri, ca şi cum ar fi lunecat pe un tobogan uriaş, apoi se ridică din nou la altitudinea dinainte.
Când i se potoli senzaţia de gol din stomac, Hilary deschise din nou subiectul:
— Bun, haideţi să discutăm toată povestea asta şi să vedem dacă putem căpăta unele răspunsuri. Oricum, pe toţi ne muncesc aceleaşi gânduri. Dacă Katherine nu l‑a ucis pe fratele geamăn al lui Bruno, ca să poată păstra în continuare minciuna cu Mary Gunther, atunci ce a făcut cu el? Unde dracu' a fost în toţi aceşti ani?
— Ei bine, rămâne teoria preferată a Ritei Yancy, răspunse Joshua, pronunţându‑i numele în aşa fel, încât să lase de înţeles că îi făcea silă să‑i rostească numele chiar şi când nu avea încotro. Poate că Katherine a lăsat unul din gemeni pe pragul unui orfelinat sau al unei biserici.
— Nu ştiu, interveni Hilary nu prea convinsă. Nu‑mi place teoria asta... dar nu‑mi dau seama exact de ce. E prea... comună... prea banală... prea romantică. La dracu'! Tot n‑am găsit cuvântul potrivit. Nu ştiu cum să mă exprim. Pur şi simplu, simt că Katherine n‑a procedat aşa. E prea...
— Prea simplu, spuse Tony. Exact cum povestea cu Mary Gunther era prea perfectă ca s‑o pot accepta. Abandonarea unuia din gemeni ar fi fost modul cel mai rapid, mai simplu şi mai sigur — deşi nu şi cel mai moral — de a‑şi rezolva problema. Dar oamenii nu aleg aproape niciodată calea cea mai rapidă, mai amplă şi mai sigură. Mai ales când suferă de stresul de care suferea Katherine la plecarea din bordelul Ritei Yancy.
— Cu toate acestea, nu putem exclude complet această va­riantă, opină Joshua.
— Eu cred că da, îl contrazise Tony. Fiindcă, dacă acceptăm că fratele a fost abandonat şi apoi adoptat de o familie, trebuie să găsim o explicaţie pentru reîntâlnirea dintre el şi Bruno. Cum naşterea fratelui n‑a fost înregistrată, nu exista nici o posibilitate de a se regăsi. Singura modalitate ca Bruno să‑şi reîntâlnească fratele ar fi fost printr‑o simplă întâmplare. Chiar dacă suntem dispuşi să acceptăm şi o astfel de coincidenţă, tot va trebui să explicăm cum se poate ca geamănul să fi crescut în alt cămin, într‑un mediu total diferit de al lui Bruno, fără s‑o cunoască pe Katherine, şi totuşi să simtă aceeaşi ură neîmpăcată şi aceeaşi spaimă cumplită faţă de ea.
— Nu‑i deloc uşor, recunoscu Joshua.
— Trebuie să explicăm de ce şi cum geamănul a căpătat aceeaşi fire psihopată, aceleaşi halucinaţii paranoice care se potrivesc perfect cu ale lui Bruno, adăugă Tony.
Cessna înainta, huruind, spre nord.
Rafale de vânt zgâlţâiau micul aparat.
Timp de un minut toţi trei rămaseră tăcuţi în micul şi costisi­torul avion cu un singur motor, care zbura cu o sută cincizeci de kilometri la oră, consumând un galon de benzină la zece kilo­metri, şi care arăta ca un cocon zburător, alb, roşu şi gălbui.
— Ai câştigat, spuse Joshua într‑un târziu. Nu găsesc nici o explicaţie. Nu văd cum putea să crească geamănul departe de Bruno, şi totuşi să capete aceeaşi boală psihică. E limpede că genetica nu explică astfel de lucruri.
— Atunci, ce vrei să spui? îl întrebă Hilary pe Tony. Că Bruno şi fratele lui n‑au fost despărţiţi?
— Katherine i‑a dus pe amândoi în casa ei din St. Helena, spuse Tony.
— Dar unde a fost celălalt geamăn în toţi aceşti ani? se miră Joshua. Încuiat într‑o debara sau ceva asemănător?
— Nu, răspunse Tony. Probabil că l‑ai întâlnit de multe ori.
— Cum? Eu? Nu. Niciodată. Numai pe Bruno.
— Dar dacă... Dar dacă amândoi trăiau ca unul şi acelaşi Bruno? Dacă apăreau... pe rând?
Joshua îşi luă ochii de la cerul din faţa lui şi‑l privi pe Tony, clipind nedumerit.
— Vrei să spui că au jucat acest joc copilăresc vreme de patruzeci de ani? întrebă el neîncrezător.
— N‑a fost un joc, răspunse Tony. Cel puţin, pentru ei n‑a fost un joc. Probabil că pentru ei a fost o necesitate disperată şi plină de riscuri.
— Nu înţeleg, spuse Joshua.
Hilary se întoarse spre Tony.
— Mi‑am dat seama că la asta te gândeai când ai început s‑o întrebi pe doamna Yancy dacă gemenii s‑au născut cu căiţe şi cum a reacţionat Katherine la auzul veştii.
— Da, confirmă Tony. Faptul că Katherine tot repeta povestea cu demonul... acest amănunt mi‑a oferit un element important al misterului.
— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Joshua, pierzându‑şi răbdarea. Nu mai fi atât de misterios. Vorbeşte odată clar, ca eu şi Hilary să înţelegem.
— Iertaţi‑mă. Într‑un fel, gândeam cu voce tare. Tony se mişcă pe scaunul lui. OK, fiţi atenţi. Îmi va lua ceva timp. Va trebui s‑o iau de la capăt... Ca să înţelegeţi ce vreau să spun eu despre Bruno, va trebui s‑o înţelegeţi pe Katherine sau, cel puţin, s‑o înţelegeţi aşa cum o înţeleg eu. Teoria mea porneşte de la... o familie în care nebunia a fost... transmisă urmaşilor vreme de cel puţin trei generaţii. Nebunia creşte constant, ca dobânda în bancă. Tony se foi din nou pe locul lui. Să începem cu Leo. Un tip extrem de autoritar. Ca să se simtă fericit, avea nevoie de con­trol total asupra celorlalţi. Este unul dintre motivele pentru care a reuşit atât de bine în afaceri, dar şi pentru care nu avea prea mulţi prieteni. Ştia cum să‑şi impună voinţa de fiecare dată şi niciodată nu ceda câtuşi de puţin. Mulţi bărbaţi agresivi ca Leo abordează sexul cu totul altfel decât celelalte lucruri în viaţă, pre­feră să fie scutiţi de orice răspundere când sunt în pat, să fie domi­naţi, ca o schimbare faţă de viaţa lor de toate zilele. Dar numai în pat. Nu şi Leo. Nici chiar în pat. Insista să fie el cel care domină, chiar şi în viaţa sexuală. Îi plăcea să jignească şi să umilească femeile, să le insulte, să le silească să facă lucruri neplăcute, să fie dur cu ele, ba chiar puţin sadic. Ştim toate aces­tea de la doamna Yancy.
— E o mare deosebire între a plăti prostituate ca să‑ţi satis­facă cine ştie ce pofte perverse şi a abuza de propriul copil, obiectă Joshua.
— Însă noi ştim că, în decursul anilor, a abuzat în repetate rânduri de Katherine, preciză Tony. Prin urmare, în ochii lui Leo deosebirea n‑a fost chiar atât de mare. Probabil, o fi spus că abuzul faţă de fetele doamnei Yancy nu era un păcat, din moment ce le plătea, devenind deci proprietarul lor, cel puţin pentru un timp. Probabil că a fost un om cu un foarte pronunţat simţ al proprietăţii... şi cu o definiţie extrem de liberă a ceea ce însemna "proprietate". O fi folosit acelaşi argument, acelaşi punct de vedere, pentru a justifica şi ce‑i făcuse lui Katherine. Un astfel de om consideră copilul drept una dintre proprietăţile sale — copilul meu, în loc de copilul meu. Pentru el, Katherine era un obiect care, nefolosit, şi‑ar fi pierdut utilitatea.
— Mă bucur că nu l‑am cunoscut pe ticălos, spuse Joshua. Dacă i‑aş fi strâns vreodată mâna, cred că şi acum m‑aş simţi mânjit.
— Ce vreau eu să spun, continuă Tony, este că, în copilărie, Katherine a fost prizonieră în propria ei casă, angajată într‑o relaţie brutală cu un bărbat capabil de orice şi că, în aceste condiţii groaznice, nu a avut practic nici o şansă să‑şi menţină integritatea mentală. Leo era un tip plicticos, un adevărat pust­nic, un monument de egoism, cu impulsuri sexuale foarte pu­ternice şi foarte perverse. Este posibil, ba chiar probabil, să nu fi avut numai probleme psihice. Se prea poate să fi fost nebun de‑a binelea, cu mintea dusă, psihopat, rupt de realitate, însă capabil să‑şi ascundă starea psihică. Există o categorie de psi­hopaţi care îşi controlează cu stricteţe închipuirile şi care au capacitatea de a canaliza o bună parte din energia lor de nebuni spre activităţi acceptabile din punct de vedere social: capacitatea de a trece drept oameni normali. Această categorie de bolnavi psihici îşi manifestă nebunia într‑un domeniu restrâns, de regulă privat. În cazul lui Leo, el se defula cumva cu prostituatele... şi din plin cu Katherine. Trebuie să ne închipuim că nu abuza de ea doar fizic. Poftele lui depăşeau aspectul pur sexual. Tânjea după control absolut. O dată ce a subjugat‑o din punct de vedere fizic, probabil că nu i‑a fost de ajuns până când n‑a dominat‑o sufleteşte, spiritual, apoi mental. Când a venit la bordelul doam­nei Yancy, ca să nască pruncul tatălui ei, Katherine era la fel de nebună cum fusese Leo. Dar se pare că moştenise şi autocon­trolul tatălui, capacitatea lui de a trece drept om normal. Şi‑a pierdut această putere vreme de trei zile după naştere, apoi şi‑a revenit.
— Şi‑a mai pierdut controlul o dată, adăugă Hilary, în timp ce avionul se zgâlţâia traversând o zonă de turbulenţe atmosferice.
— Da, încuviinţă Joshua. Când a afirmat în faţa doamnei Yancy că fusese violată de un demon.
— Dacă teoria mea este corectă, continuă Tony, Katherine a suferit schimbări importante după naşterea gemenilor. A trecut de la o stare psihotică gravă la una şi mai gravă. Un nou gen de închipuiri a luat locul celor vechi. Fusese capabilă să afişeze un calm de suprafaţă, în ciuda abuzurilor la care o supusese tatăl ei, în ciuda torturilor fizice şi psihice pe care le îndurase, în ciuda faptului că purta în pântece copilul lui şi chiar în ciuda chinului de a‑şi strânge trupul cu corsetul zi şi noapte vreme de atâtea luni, când legile firii făceau să i se îngroaşe mijlocul. A reuşit cumva să păstreze un aer de normalitate în tot acest timp. Dar după naşterea gemenilor, descoperirea că povestea cu copilul lui Mary Gunther nu‑i mai putea fi de nici un folos a fost picătura care a umplut paharul. A cedat nervos, până când i‑a încolţit în minte ideea că fusese violată de un demon. Ştim de la doamna Yancy că pe Leo îl interesau ştiinţele oculte. Katherine citise unele din­tre cărţile lui Leo. Aflase despre credinţa unora că gemenii născuţi cu căiţe sunt însemnaţi de diavol. Cum gemenii ei se născuseră cu căiţe... a început să fabuleze. Iar ideea că fusese victima nevinovată a unei creaturi demonice care o siluise era foarte tentantă. O scutea de ruşinea şi vinovăţia de a aduce pe lume copiii tatălui ei. Un alt secret care trebuia ascuns de ochii lumii, dar nu şi de sine însăşi. Nu mai era o ruşine pentru care să fie nevoită să‑şi găsească scuze în permanenţă. Nimeni nu se aştepta ca o femeie de rând să ţină piept unui demon înzestrat cu puteri supranaturale. Dacă ajungea să se convingă pe ea însăşi că fusese violată de un monstru, atunci putea începe să se con­sidere doar o victimă inocentă şi nefericită.
— Dar a fost, oricum, o victimă, protestă Hilary. Victima tatălui ei. El şi‑a impus voinţa asupra ei, nu invers.
— Adevărat, încuviinţă Tony. Probabil că Leo a petrecut mult timp spălându‑i creierul, încercând s‑o facă să creadă că era vina ei, că ea era cea răspunzătoare pentru relaţia lor anormală. A transferat vinovăţia asupra fiicei, obicei frecvent prin care un bolnav psihic încearcă să scape de propriu‑i sentiment de vinovăţie. Or, acest tip de comportament se potriveşte cu per­sonalitatea autoritară a lui Leo.
— Bine, acceptă Joshua, în timp ce zburau spre nord, avântându‑se în cerul care se deschidea în faţa lor. Sunt de acord cu tot ce aţi spus până acum. Poate că lucrurile nu stau chiar aşa, însă, cel puţin, se leagă, ceea ce, în cazul nostru, înseamnă un mare pas înainte. Deci Katherine a născut doi gemeni, şi‑a pier­dut minţile timp de trei zile, apoi şi‑a recăpătat controlul, recurgând la o nouă închipuire, o nouă născocire a minţii ei. Vârându‑şi în cap că fusese violată de un demon, putea uita că tatăl ei era, de fapt, vinovatul. Putea uita incestul şi‑şi putea recăpăta, în parte, respectul de sine. De fapt, probabil că în viaţa ei nu s‑a simţit atât de bine ca atunci.
— Întocmai, aprobă Tony.
— Doamna Yancy a fost singura persoană căreia Katherine i‑a vorbit despre incest, spuse Hilary. Prin urmare, când a optat pentru noua închipuire, cea cu demonul, Katherine s‑a grăbit să‑i destăinuie doamnei Yancy "adevărul". Era neliniştită ca nu cumva doamna Yancy s‑o considere o femeie îngrozitoare, o mare păcătoasă, şi mai dorea ca doamna Yancy s‑o creadă o simplă victimă a unei creaturi supranaturale, căreia nu‑i putuse opune rezistenţă. De aceea a insistat atâta timp asupra acestei versiuni.
— Iar când doamna Yancy n‑a crezut‑o, continuă Tony, a hotărât să treacă povestea sub tăcere. Şi‑a imaginat că nici alţii nu‑i vor acorda crezare. Oricum, nu conta, fiindcă în mintea ei era convinsă că ştie adevărul, acesta constând în povestea cu demonul. Era un secret mult mai uşor de păstrat decât cel cu Leo.
— Iar Leo murise cu câteva săptămâni mai înainte, adăugă Hilary, aşa că nu mai era lângă ea ca să‑i amintească ceea ce uitase.
Joshua îşi luă o clipă mâinile de pe comenzile avionului şi şi le şterse pe cămaşă.
— Credeam că sunt mult prea bătrân şi mult prea cinic ca să mai reacţionez la o poveste de groază. Dar ceea ce aud mă face să‑mi transpire palmele. Există o înspăimântătoare legătură între faptele enunţate de Hilary. Leo nu mai era acolo ca să‑i amintească, însă ea avea nevoie de amândoi gemenii în preajmă, ca să‑i confirme noua închipuire. Copiii erau o dovadă vie, şi nu putea încredinţa pe nici unul din ei spre adopţie.
— Exact, încuviinţă Tony. Faptul de a‑i avea cu ea îi confirma închipuirea. Când se uita la cei doi copii perfect sănătoşi, amândoi făpturi omeneşti, vedea cu adevărat ceva deosebit la organele lor sexuale, cum îi spusese doamnei Yancy. În mintea ei le vedea altfel, le imagina, vedea ceva care i se părea a fi o dovadă că gemenii fuseseră zămisliţi de un diavol. Copiii reprezentau o parte din noua şi convenabila ei fantasmagorie. Spun "convenabilă", în comparaţie cu coşmarul pe care‑l trăise până atunci.
Mintea lui Hilary lucra mai febril decât motorul avionului. Când înţelese la ce făcea aluzie Tony, interveni cu însufleţire.
— Prin urmare, Katherine a dus copiii în casa de pe stâncă. Totuşi, trebuia să menţină şi minciuna cu Mary Gunther, nu‑i aşa? Bineînţeles. În primul rând, ţinea să‑şi apere reputaţia. Dar mai avea un motiv, mult mai important decât un nume fără pată. O psihoză îşi are rădăcinile în subconştient, dar, din câte înţeleg eu, închipuirile prin care un psihopat luptă cu tulburările lui inte­rioare sunt mai curând produsul conştientului. Aşadar... În timp ce Katherine credea în demon în mod conştient... În adâncurile subconştientului ştia că, dacă se va întoarce la St Helena cu gemenii şi toată povestea cu Mary Gunther va fi dată în vileag, vecinii îşi vor da seama într‑un târziu că tatăl era Leo. Dacă ar fi avut de luptat cu asemenea ruşine, n‑ar mai fi fost în stare să susţină fantezia cu demonul, născocită de conştientul ei. Noile ei iluzii, mult mai convenabile, ar fi fost înlocuite de cele vechi, mult mai întunecate şi mai chinuitoare. Astfel, ca să menţină pentru sine închipuirea cu demonul, trebuia să arate oamenilor numai un singur copil. În consecinţă, a dat gemenilor acelaşi nume. Le îngăduia să iasă în lume doar pe rând. Îi silea să ducă o singură viaţă.
— În cele din urmă, adăugă Tony, cei doi băieţi au ajuns să se considere una şi aceeaşi persoană.
— Staţi aşa, staţi aşa! îi rugă Joshua. Poate erau capabili să se dubleze unul pe celălalt şi să trăiască în societate sub un singur nume, o singură identitate. Îmi vine foarte greu să cred, dar voi face un efort. Cu siguranţă însă că, în particular, au continuat să fie două persoane distincte.
— Poate că nu, răspunse Tony. Avem dovezi că se consi­derau... o singură persoană în două trupuri.
— Dovezi? Ce dovezi? întrebă Joshua.
— Scrisoarea găsită în seiful băncii din San Francisco. În ea Bruno scria că el fusese ucis la Los Angeles. Nu că fratele lui ar fi fost ucis. Spunea că el, el însuşi, fusese ucis.
— Cu scrisoarea nu poţi dovedi nimic, îl contrazise Joshua. E opera unui nebun. N‑are nici o logică.
— Într‑un fel, are, îl contrazise Tony. Are logică din punctul de vedere al lui Bruno, dacă nu‑şi socotea fratele o persoană dis­tinctă. Dacă vedea în geamăn o parte din el însuşi, o prelungire a propriei fiinţe, nu o individualitate distinctă, atunci scrisoarea este foarte logică.
Joshua clătină din cap.
— Cu toate acestea, eu încă nu înţeleg cum ar putea fi deter­minaţi doi oameni să creadă că sunt una şi aceeaşi fiinţă.
— Ai auzit de multe ori vorbindu‑se despre dedublarea per­sonalităţii, explică Tony. Doctorul Jekyll şi domnul Hyde. Femeia a cărei poveste adevărată era relatată în Cele trei feţe ale Evei. A existat încă o carte despre o astfel de femeie. A fost best‑seller în urmă cu câţiva ani. Titlul cărţii era Sybil. Sybil avea şaisprezece personalităţi distincte. Ei bine, dacă am dreptate în privinţa celor întâmplate cu gemenii Frye, înseamnă că ei au căpătat o psihoză care reprezenta opusul dedublării de perso­nalitate. Ei nu s‑au... dedublat în patru, şase, opt sau optzeci. Dimpotrivă, ca urmare a teribilelor presiuni la care au fost supuşi de mama lor, s‑au... contopit din punct de vedere psihologic, s‑au contopit într‑o singură personalitate. Două individualităţi cu o singură personalitate, cu o singură conştiinţă, o singură imagine de sine, amândoi simţind şi trăind identic. Probabil că fenomenul este unic şi irepetabil, dar asta nu înseamnă că n‑a fost posibil.
— Cei doi au socotit, practic, esenţial să dezvolte personalităţi identice, pentru a putea trăi cu rândul în lumea din afara casei mamei lor, interveni Hilary. Chiar şi deosebirile nesemnificative ar fi distrus mitul unui singur copil.
— Dar cum? întrebă Joshua. Ce le‑a făcut Katherine? Cum i‑a determinat să facă asta?
— Probabil că niciodată nu vom şti cu certitudine, răspunse Hilary. Dar am câteva bănuieli în legătură cu ceea ce e posibil să le fi făcut.
— Şi eu, spuse Tony. Vorbeşte tu întâi.


Pe la mijlocul după‑amiezii lumina intrată prin ferestrele dinspre est ale mansardei începu să pălească. Strălucirea ei se pierdea treptat — dispăruse raza de lumină modelată de forma fe­restrei. Întunericul începea să se aştearnă încet-încet prin unghere.
Pe măsură ce umbrele înaintau pe podea, Bruno începu să se teamă că va fi surprins de întuneric. Nu putea aprinde nici o lampă, fiindcă nici una nu funcţiona. În casă nu mai exista curent electric de cinci ani, de la prima moarte a mamei lui. Lanterna era inutilă, bateriile se consumaseră.
Încercă o vreme să lupte împotriva panicii, privind cum încăperea era învăluită de umbre cenuşii şi purpurii. Nu se temea să stea afară pe întuneric, fiindcă aproape întotdeauna răzbătea câte o lumină de la case, de la stâlpii de iluminat, de la maşinile aflate în trecere, de la stele, de la lună. Dar într‑o cameră cufun­dată în beznă şoaptele şi creaturile târâtoare reveneau, dublă tor­tură pe care trebuia s‑o evite într‑un fel.
Lumânări.
Mama lui avea întotdeauna în cămară, la intrarea în bucătărie, câteva cutii de lumânări lungi. Pentru orice eventuali­tate, în cazul unei pene de curent. Bruno era sigur că în cămară va găsi şi chibrituri, peste o sută de chibrituri, într‑o cutie rotundă de metal cu capac. Nu atinsese nici unul dintre aceste obiecte de când se mutase din casă. Nu luase nimic cu el, afară de câteva obiecte personale şi câteva colecţii de artă achiziţionate de el însuşi. Se aplecă să‑l privească atent pe celălalt Bruno şi spuse:
— Cobor o clipă la parter.
Ochii tulburi şi pătaţi de sânge închegat îi răspunseră cu o privire fixă.
— Nu lipsesc mult, adăugă Bruno.
El însuşi nu răspunse.
— Mă duc să aduc câteva lumânări, ca să nu rămân pe întu­neric, spuse Bruno. Poţi sta liniştit aici câteva minute până când mă întorc?
Celălalt eu rămase la fel de tăcut.
Bruno se duse la treptele dintr‑un colţ al mansardei. Treptele duceau într‑un dormitor de la etajul al doilea. Scara nu era com­plet cufundată în întuneric, o parte din lumina din mansardă ajungea până aici. Dar, când deschise uşa din capătul de jos al scării, constată înmărmurit că în dormitor era întuneric beznă.
Obloanele.
Deschisese obloanele mansardei când se trezise pe întuneric în dimineaţa aceea, însă în restul casei ferestrele rămăseseră ba­ricadate. Nu îndrăznise să le deschidă. Era puţin probabil ca spi­onii lui Katherine să ridice privirea şi să remarce doar două obloane deschise la mansardă. Dar dacă ar aprinde lumina în toată casa, fără îndoială că spionii ar sesiza schimbarea şi ar da năvală. Acum, casa arăta ca un mormânt învăluit de întunericul etern.
Rămase în picioare pe trepte, încercând să desluşească ceva în dormitorul întunecat, temându‑se să facă un pas, cu urechile ciulite în aşteptarea şoaptelor.
Nici un sunet.
Nici o mişcare.
Se gândi să se înapoieze în mansardă. Dar aşa nu rezolva problema. Peste câteva ore avea să se lase noaptea şi el nu va avea nici o lumină care să‑l apere. Trebuia să‑şi croiască drum până la cămară şi să găsească lumânările.
Fără prea mare tragere de inimă, intră în cel de al doilea dor­mitor, lăsând deschisă uşa care dădea spre scară, ca să profite de slaba rază de lumină lăptoasă din spatele şi de deasupra lui. Două trepte. Apoi se opri.
Aşteptă.
Ascultă.
Nici o şoaptă.
Luă mâna de pe clanţă şi străbătu grăbit dormitorul, pipăind în drum mobilierul.
Nici o şoaptă.
Ajunse la altă uşă şi intră în coridorul de la etajul al doilea.
Nici o şoaptă.
O fracţiune de secundă, cum stătea în întunericul de catifea, nu‑şi aminti dacă trebuia s‑o ia la stânga sau la dreapta, ca să ajungă la scările care duceau la parter. Apoi se orientă şi porni spre dreapta, cu braţele întinse în faţă şi cu degetele răsfirate, ca un orb.
Nici o şoaptă.
Ajunse la trepte şi fu cât pe ce să calce în gol. Podeaua se deschisese brusc în faţa lui. Reuşi să împiedice căderea, aplecându‑se spre stânga şi agăţându‑se de balustrada invizibilă.
Şoapte.
Agăţat de balustradă, fără să vadă la un pas, îşi ţinu res­piraţia, cu capul aplecat într‑o parte.
Şoapte.
Şoapte venind după el. Ţipă şi coborî scara, poticnindu‑se ca un om beat. Îşi desprinse degetele de balustradă, îşi pierdu echilibrul, îşi flutură braţele prin aer, se împiedică şi căzu pe palier, cu faţa în covorul mucegăit, cu piciorul stâng săgetat de durere, o durere ca un fulger care stârnea ecouri surde în carnea lui. Îşi înălţă capul, auzi şoaptele din ce în ce mai aproape şi se ridică, scâncind înspăimântat, coborî grăbit, şchiopătând, următorul rând de scări, se poticni când ajunse la parter şi privi în urmă. Încercând să străpungă întunericul, auzi şoaptele năpustindu‑se asupra lui, transformate într‑un şuierat asurzitor. Urlă — Nu! Nu! — şi porni spre capătul îndepărtat al casei, pe coridorul de la etajul întâi, spre bucătărie, şoaptele îl ajunseră din urmă, năvăliră asupra lui, de deasupra, de dedesubt, din toate părţile, o dată cu creaturile — sau creatura aceea oribilă şi târâtoare, una sau mai multe, nu ştia precis, — porni, şchiopătând, spre bucătărie, lovindu‑se când de un perete, când de celălalt, plesnindu‑se şi scuturându‑se, încercând cu disperare să alunge acele creaturi, se izbi de uşa batantă a bucătăriei, care îi făcu loc să treacă, pipăi pereţii, aragazul, frigiderul, dulapurile, chiuveta, până ajunse la uşa de la cămară, cu creaturile târându‑se pe trupul lui, împresurat de şoapte, urlând, urlând din răsputeri. Dădu de perete uşa de la cămară, de unde îl izbi o duhoare insuportabilă, intră înăuntru, în ciuda mirosului respingător, şi‑şi dădu seama că nu va reuşi să găsească lumânările şi chibriturile doar pipăind borcane şi conserve, se răsuci pe călcâie, se întoarse în bucătărie, ţipând, scuturându‑se, alungând de pe obraz creaturile care încer­cau să i se vâre în nas şi în gură, găsi uşa exterioară care dădea spre veranda din spatele casei, bâjbâi la zăvoarele înţepenite, reuşi să le urnească din loc şi zvârli uşa de perete.
Lumină.
Lumina cenuşie de după‑amiază, coborând pieziş dinspre asfinţit pe pantele munţilor Mayacamas, inundă bucătăria prin uşa deschisă.
Lumina.
Rămase un timp în prag, lăsându‑şi trupul inundat de acea minunată lumină. Era leoarcă de transpiraţie. Răsufla greu şi întretăiat.
Când, în sfârşit, se linişti, se întoarse în cămară. Duhoarea aceea greţoasă venea de la borcane şi conserve vechi, care se umflaseră şi plesniseră, împrăştiindu‑şi conţinutul peste alte ali­mente alterate, de care se prinsese mucegai verde‑gălbui şi negri­cios. Încercând pe cât posibil să evite acea mizerie, găsi lumânările şi cutia de chibrituri.
Chibriturile erau încă uscate şi bune. Încercă unul, ca să fie sigur. Flacăra ţâşni ca un adevărat balsam pentru sufletul lui.


La vest de avionul Cessna care se îndrepta spre miazănoapte, la altitudinea de nouă sute de metri, nori de furtună se apropiau neînduplecaţi dinspre Pacific.
— Cum? întrebă Joshua. Cum a reuşit Katherine să‑i facă pe gemeni să gândească, să se poarte şi să fie una şi aceeaşi per­soană?
— După cum spuneam, răspunse Hilary, probabil că nicio­dată nu vom şti exact ce s‑a întâmplat. Mie mi se pare că şi‑a proiectat închipuirile asupra lor încă din ziua în care i‑a adus acasă, cu mult înainte ca ei să crească îndeajuns de mari ca să‑i înţeleagă vorbele. În decursul anilor le‑a repetat de sute, poate de mii de ori, că erau fiii unui demon. Le‑a spus că se născuseră cu căiţe şi le‑a explicat semnificaţia acestui fapt. Le‑a spus că organele lor sexuale se deosebeau de cele ale altor băieţi. Pro­babil, le‑a mai spus că, dacă lumea ar afla adevărul despre ei, i‑ar ucide. Când s‑au făcut destul de mari ca să‑şi pună întrebări legate de toate aceste lucruri, probabil aveau creierele atât de spălate, încât nu se mai puteau îndoi de versiunea mamei lor. Probabil căpătaseră deja aceeaşi psihoză şi aveau aceleaşi închipuiri. Trebuie să fi fost amândoi extrem de speriaţi, de înspăimântaţi să nu se afle ce era cu ei, să nu fie omorâţi. Spaima înseamnă stres. Iar acest stres le‑a făcut sufletele extrem de maleabile. Eu am impresia că acest stres colosal, exercitat per­manent, timp îndelungat, a creat exact atmosfera necesară ca cele două personalităţi să se contopească într‑una singură, aşa cum sugera Tony. Stresul constant şi prelungit în sine n‑a deter­minat această contopire, dar a creat condiţiile favorabile pentru producerea ei.
— Din înregistrările ascultate azi‑dimineaţă în biroul doc­torului Rudge, am aflat că Bruno ştia că el şi fratele lui se născuseră cu căiţe, spuse Tony. Ştim că era la curent cu super­stiţia legată de acest rar fenomen. Din tonul vocii lui, cred că putem presupune, fără a greşi prea mult, că şi el credea, la fel ca mama lui, că purta semnul diavolului. Există şi alte dovezi care duc la aceeaşi concluzie. De pildă, scrisoarea din seif. Bruno scria acolo că nu putea cere poliţiei să‑l apere de mama lui, fiindcă atunci poliţia ar descoperi adevărul despre el şi taina ascunsă timp de atâţia ani. În scrisoare Bruno afirma că, dacă lumea ar afla cine este, l‑ar ucide cu pietre. Se credea fiul unui diavol. Sunt convins de asta. Şi‑a însuşit închipuirile psihopate ale lui Katherine.
— Bine, încuviinţă Joshua. Poate că amândoi gemenii credeau în fantasmagoria cu demonul, fiindcă niciodată nu li s‑a oferit şansa de a nu crede. Totuşi, acest lucru nu explică de ce sau cum i‑a modelat Katherine într‑o singură persoană, cum i‑a determi­nat să... să se contopească din punct de vedere psihologic, cum spuneai adineauri.
— Răspunsul la întrebarea de ce e mult mai simplu, spuse Hilary. Câtă vreme gemenii s‑ar fi considerat personalităţi dis­tincte, între ei ar fi existat deosebiri, fie ele şi minore. Cu cât mai numeroase ar fi fost aceste deosebiri, cu atât mai mare era riscul ca unul din ei să dea în vileag, din întâmplare, întreaga mas­caradă. Cu cât reuşea să‑i facă să gândească, să se comporte, să vorbească şi să reacţioneze identic, cu atât ea se afla mai în si­guranţă.
— Cât despre răspunsul la întrebarea cum?, interveni Tony, nu trebuie să uiţi că Katherine ştia cum se subjugă şi cum se modelează mintea cuiva. În definitiv, mintea ei fusese subjugată şi modelată de un maestru, Leo. Leo folosise toate mijloacele posibile ca s‑o transforme în ceea ce dorea el, iar Katherine învăţase, fără voia ei, câte ceva din toată această experienţă. Tehnici de tortură fizică şi psihologică. Probabil că ar fi putut scrie şi o carte pe această temă.
— Pentru a‑i face pe gemeni să gândească ca o singură per­soană, spuse Hilary, era necesar să‑i trateze ca pe una şi aceeaşi persoană. Cu alte cuvinte, trebuia să dea ea tonul. Să le ofere acelaşi fel de afecţiune, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Să‑i pedepsească pe amândoi pentru faptele unuia singur, să‑i răsplătească pe amândoi pentru un lucru bun făcut de unul din ei, să trateze două trupuri ca şi cum ar fi avut una şi aceeaşi minte. Trebuia să li se adreseze ca şi cum ar fi fost o singură per­soană, nu două.
— Şi de fiecare dată când sesiza o scânteie de individualitate, fie îi silea pe amândoi să adopte acel comportament, fie îl eli­mina la cel care‑l manifestase. În plus, probabil că modul de adresare a avut o mare importanţă, adăugă Tony.
— Modul de adresare? repetă perplex Joshua.
— Da, încuviinţă Tony. Poate, vi se va părea extrem de bizar. Poate, chiar absurd. Dar ceea ce ne modelează este, în primul rând, înţelegerea şi folosirea limbajului. Limbajul este modul în care exprimăm fiecare idee, fiecare gând. O gândire neglijentă conduce la o folosire neglijentă a limbajului. Dar şi reciproca este la fel de adevărată: limbajul confuz duce la o gândire con­fuză. E un postulat de bază al semanticii. Prin urmare, pare logic să presupunem că o utilizare distorsionată şi selectivă a pronumelui a condus la o imagine de sine distorsionată selectiv, ima­gine pe care Katherine dorea ca gemenii să şi‑o însuşească. De exemplu, când gemenii vorbeau unul cu celălalt, este posibil să nu le fi îngăduit să folosească pronumele "tu". Fiindcă "tu" reprezintă ideea de altă persoană. Dacă gemenii au fost siliţi să se considere o singură fiinţă, probabil că pronumele "tu" a fost complet exclus din exprimarea lor. Nici unul din cei doi Bruno nu putea să se adreseze celuilalt spunând, de pildă: "Ce‑ar fi să jucăm, tu şi eu, o partidă de monopoly?" În loc de asta, proba­bil că spuneau ceva de genul: "Ce‑ar fi să jucăm eu şi cu mine o partidă de monopoly?" Fără îndoială că, vorbind despre el şi fratele lui geamăn, nu folosea pronumele "noi" şi "nouă", fiind­că acestea indică cel puţin două persoane. Probabil că folosea "eu şi cu mine însumi" când voia să spună "noi". Mai mult decât atât, când unul din gemeni îi vorbea lui Katherine despre fratele lui, sunt sigur că nu avea voie să folosească pronume ca "el" sau "lui". Acestea reprezintă aceeaşi idee de persoană exterioară vor­bitorului. Vi se pare complicat?
— Mi se pare dement, răspunse Joshua.
— Aşa şi este, confirmă Tony.
— Dar e prea mult. E ţicneală în toată regula.
— Bineînţeles că e ţicneală, încuviinţă Tony. Vorbim aici de o stratagemă a lui Katherine, iar Katherine nu era în toate minţile.
— Dar cum a reuşit să le impună toate aceste reguli bizare despre obiceiuri, comportamente, atitudini, pronume şi dracu' mai ştie ce?
— În acelaşi fel în care impui reguli obişnuite unor copii obişnuiţi, răspunse Hilary. Dacă fac ceea ce trebuie, îi răsplăteşti. Dacă nu, îi pedepseşti.
— Ca să faci nişte copii să se comporte atât de nefiresc pe cât pretindea Katherine de la gemeni, pentru a‑i determina să renunţe complet la individualitatea lor, pedeapsa trebuie să fi fost de‑a dreptul monstruoasă, opina Joshua.
— Noi ştim că a fost, într‑adevăr, monstruoasă, confirmă Tony. Toţi trei am ascultat înregistrarea doctorului Rudge de la ultima şedinţă de terapie a lui Bruno, când a fost supus hipnozei. Dacă vă mai amintiţi, Bruno spunea că mama lui îl pedepsea ducându‑l într‑o hrubă întunecoasă din pământ — repet cuvintele lui — "atunci când nu gândeam şi nu mă purtam ca unul singur". După părerea mea, voia să spună că, dacă refuzau să gândească sau să se comporte ca o singură persoană, el şi fratele lui erau închişi în acel loc întunecos. Katherine îi încuia ore întregi în­tr‑o hrubă în care exista ceva viu, ceva care se târa pe trupurile lor. Orice li s‑a întâmplat în acea încăpere sau hrubă... a fost atât de îngrozitor, încât decenii la rând au avut coşmaruri în fiecare noapte. Dacă a lăsat o impresie atât de puternică timp de atâţia ani, aş spune că era o pedeapsă suficient de cumplită pentru a acţiona ca un instrument de spălare a creierelor. Îndrăznesc să afirm că Katherine a reuşit întocmai ceea ce şi‑a propus cu gemenii: să‑i contopească într‑o singură fiinţă.
Joshua privea fix cerul din faţa lui.
În cele din urmă, spuse:
— Când s‑a întors de la bordelul doamnei Yancy, problema ei a fost să‑i facă pe gemeni să treacă drept copilul despre care vor­bise, păstrând astfel minciuna despre orfanul lui Mary Gunther. Dar ar fi putut obţine acelaşi rezultat încuind pe unul din fraţi, ţinându‑l în casă şi lăsându‑l numai pe celălalt să iasă în lume. Ar fi fost o cale mai rapidă, mai simplă, mai uşoară, mai sigură.
— Ştim cum sună Legea lui Clemenza, spuse Hilary.
— Adevărat, încuviinţă Joshua. Legea lui Clemenza: Puţini sunt cei care aleg calea cea mai rapidă, mai simplă, mai uşoară şi mai sigură.
— În plus, adăugă Hilary, poate Kaherine n‑a avut inima să ţină unul din băieţi încuiat în permanenţă, în timp ce celuilalt i se îngăduia să ducă o viaţă cât de cât normală. După toate suferinţele la care fusese supusă, poate exista o limită a suferinţei la care îşi supunea copiii.
— Mie mi se pare că i‑a făcut să sufere cumplit! exclamă Joshua. I‑a făcut să‑şi piardă minţile!
— Din întâmplare, da, încuviinţă Hilary. Dar nu aceasta a fost intenţia ei. Şi‑a închipuit că făcea ceea ce era mai bine pentru ei, însă cu starea ei mentală, nu avea cum să ştie ce era mai bine pentru ei.
Joshua oftă obosit.
— E o teorie foarte îndrăzneaţă.
— Nu chiar, îl contrazise Tony. Se potriveşte cu faptele pe care le cunoaştem.
Joshua încuviinţă din cap.
— De fapt, şi eu cred că aşa a fost. Adică, în cea mai mare parte. Aş vrea ca toţi ticăloşii din piesa asta să fie cu adevărat ticăloşi demni de dispreţ. Mi se pare cumva nedrept să‑i compătimesc atât de mult.


După ce aterizară la Napa, sub cerul care se întuneca rapid, se duseră direct la biroul şerifului de comitat şi‑i povestiră lui Peter Laurenski tot ce aflaseră. La început, acesta îi privi cu gura căscată, ca şi cum ar fi avut în faţa lui trei nebuni, apoi treptat ajunse să le dea crezare, deşi cu greu, neputându‑şi stăpâni uimirea. Manifestă o succesiune de reacţii, o transformare de stări de spirit pe care Hilary se aştepta s‑o întâlnească deseori în zilele care urmau.
Laurenski telefonă la secţia de poliţie din Los Angeles. Află că FBI‑ul luase deja legătura cu poliţia din Los Angeles în privinţa fraudei bancare de la San Francisco, în care fusese implicată dublura lui Bruno Frye, caz recunoscut acum ca fiind sub jurisdicţia poliţiei din Los Angeles. Noutatea adusă de Lau­renski consta în faptul că suspectul nu era cineva care doar semăna cu Frye, ci însuşi Frye, deşi Frye murise şi fusese îngropat în cimitirul din Napa Valley. Laurenski informă poliţia din Los Angeles că avea motive să creadă că cei doi Bruno uciseseră, pe rând, femei şi că în ultimii cinci ani comiseseră o serie de crime în nordul statului, deşi pentru moment nu putea aduce dovezi incontestabile şi nici referiri la cazuri specifice. Până în prezent, existau numai dovezi circumstanţiale: o interpretare ori­bilă, dar logică a scrisorii din seif, în lumina recentelor descoperiri despre Leo, Katherine şi despre gemeni, faptul că amândoi gemenii încercaseră s‑o ucidă pe Hilary, faptul că unul din ei îl acoperise pe celălalt cu o săptămână în urmă, când Hilary fusese atacată prima oară, ceea ce demonstra complicitate la ten­tativă de asasinat, în sfârşit, convingerea împărtăşită de Hilary, Tony şi Joshua că ura lui Bruno împotriva mamei lui era atât de puternică şi dementă, încât el n‑ar şovăi să ucidă oricare altă femeie, dacă i s‑ar părea că este mama lui, revenită la viaţă în­tr‑un alt trup.
În timp ce Hilary şi Joshua şedeau pe bancheta cu spătar care ţinea loc de canapea şi beau cafea adusă de secretara şeri­fului Laurenski, Tony luă telefonul şi, la rugămintea lui Lauren­ski, vorbi cu doi dintre superiorii lui de la Los Angeles. După toate aparenţele, felul în care îl susţinu pe Laurenski şi modul în care coroboră datele se dovediră eficiente, întrucât convorbirea se încheie cu promisiunea autorităţilor din Los Angeles de a lua imediat măsuri la faţa locului. Pornind de la presupunerea că psihopatul va supraveghea casa lui Hilary, poliţia din Los Ange­les acceptă să posteze oameni în zonă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
O dată asigurată cooperarea poliţiei din Los Angeles, şeriful redactă rapid o notificare cu principalele date ale cazului, noti­ficare care urma a fi distribuită tuturor instituţiilor legii din nor­dul Californiei. Înştiinţarea cuprindea şi cererea oficială de furnizare a informaţiilor legate de orice cazuri de asasinat rămase nerezolvate în ultimii cinci ani şi având drept victime brunete tinere şi frumoase, cu ochi căprui, din alte jurisdicţii decât a lui Laurenski, îndeosebi crime cu decapitări, mutilări sau dovezi de fetişism al sângelui.
Urmărindu‑l pe şerif cum dădea dispoziţii subordonaţilor şi funcţionarilor şi gândindu‑se la câte se întâmplaseră în ultimele douăzeci şi patru de ore, Hilary avu sentimentul că totul se mişca prea repede, ca un vârtej, şi că acest vârtej încărcat de surprize şi taine cumplite, ca o tornadă purtând în aer bulgări de pământ şi obiecte sfărâmate, o ducea către o prăpastie pe care încă n‑o putea vedea, dar în care risca să fie aruncată. Ar fi vrut să întindă amândouă mâinile, să poată stăpâni timpul, să‑l încetinească, să‑l oprească, să se odihnească vreo câteva zile, să se gândească la cele aflate, ca să poată urmări ultimele evoluţii ale misterului Frye cu mintea limpede. Era convinsă că această grabă nu era prudentă, ba, poate, chiar fatală. Dar mecanismul legii, o dată pus în funcţiune şi pornit la treabă, nu mai putea fi oprit. Iar tim­pul nu putea fi ţinut în frâu ca un cal nărăvaş.
Spera să nu existe nici o prăpastie în faţa ei.
La ora 5:30, după ce pusese în mişcare mecanismul de apli­care a legii, şeriful Laurenski, ajutat de Joshua, începu să dea telefoane, căutând un judecător. Găsiră unul, pe judecătorul Julian Harwey, care se arătă fascinat de cazul Frye. Harwey înţelese necesitatea de a recupera cadavrul şi de a‑l supune unor repetate teste, în scopul identificării. Dacă era arestat cel de al doilea Bruno şi dacă reuşea cumva să treacă de controlul psihiatric — lucru puţin probabil, dar nu imposibil — procurorul avea nevoie de dovezi că existase un cuplu de gemeni identici. Harwey acceptă să semneze un ordin de exhumare şi la ora 6:30 şeriful se afla deja în posesia hârtiei.
— Groparii nu vor putea deschide mormântul pe întuneric, spuse Laurenski. Dar am să‑i pun să sape mâine în zori.
Mai vorbi la telefon cu câteva persoane, cu directorul cimi­tirului din Napa Valley, unde era îngropat Frye, cu procurorul comitatului, care urma să supravegheze exhumarea, şi cu Avril Tannerton, antreprenorul de pompe funebre, ca să aranjeze trans­portul cadavrului până la laboratorul patologic al procurorului şi înapoi.
Când, într‑un târziu, şeriful puse receptorul în furcă, Joshua spuse:
— Îmi închipui că vei dori să percheziţionezi casa Frye.
— Fără îndoială, încuviinţă Laurenski. Vrem să găsim dovezi că acolo n‑a trăit numai un singur om. Iar dacă Frye într‑adevăr a ucis şi alte femei, cred că n‑ar fi rău să mergem şi în casa de pe stâncă.
— Putem percheziţiona casa nouă oricând doreşti, îl asigură Joshua. Dar în casa veche nu există lumină electrică. Va trebui să aştepţi până la ziuă.
— OK, acceptă Laurenski. Însă la casa din vie aş vrea să arunc o privire chiar în astă‑seară.
— Acum? întrebă Joshua, ridicându‑se de pe bancheta cu spătar.
— Nici unul din noi n‑a cinat, spuse Laurenski. Mai devreme, înainte ca cei trei să fi ajuns la jumătatea povestirii despre datele aflate de la doctorul Rudge şi Rita Yancy, şeriful telefonase soţiei, ca s‑o anunţe că va ajunge acasă foarte târziu. Haideţi să îmbucăm ceva la cafeneaua de după colţ. Apoi putem porni spre casa lui Frye.
Înainte de a pleca la restaurant, Laurenski îi spuse subordo­natului din tura de noapte unde putea fi găsit şi‑i ceru să‑l anunţe dacă va primi veşti de la poliţia din Los Angeles, în legătură cu arestarea celui de al doilea Bruno Frye.
— Nu va fi prea uşor, spuse Hilary.
— Cred că are dreptate, întări Tony. Bruno a ascuns acest secret teribil vreme de patruzeci de ani. O fi el nebun, dar îl duce mintea. Poliţia din Los Angeles nu va pune mâna pe el cu una, cu două. Vor fi nevoiţi să se joace cu el de‑a şoarecele şi pisica multă vreme până să‑l încolţească, în sfârşit.


Când începuse să se lase întunericul, Bruno închisese din nou obloanele mansardei.
Acum, pe fiecare noptieră erau lumânări. Pe comodă alte două. Flăcările gălbui şi jucăuşe făceau să danseze umbre pe pereţi şi pe tavanul încăperii.
Bruno ştia că ar trebui deja să plece în căutarea lui Hilary‑Katherine, dar nu avea puterea să se ridice şi să plece. Amâna mereu momentul.
Îi era foame. Deodată îşi aduse aminte că nu mâncase din ajun. Stomacul îi ghiorăia de foame.
Rămase un timp pe pat, lângă cadavrul cu ochii larg deschişi, încercând să decidă dacă să se ducă să caute ceva de mâncare. Câteva conserve din cămară nu se umflaseră şi nu plesniseră, însă el era convins că tot ce se găsea pe acele rafturi era alterat şi toxic. Aproape o oră se luptă cu foamea, încercând să‑şi ima­gineze unde ar putea găsi ceva de mâncare, fără a fi văzut de spi­onii lui Katherine. Spionii erau pretutindeni. Căţeaua şi spionii ei. Pretutindeni. Încă avea mintea înceţoşată şi, în ciuda foamei, nu reuşea să se concentreze asupra ideii de mâncare. Într‑un târziu, îşi aminti că existau alimente în casa de la vie. Probabil că laptele se alterase în săptămâna care trecuse, iar pâinea se întărise. Dar cămara era plină de hrană conservată, frigiderul era ticsit cu brânzeturi şi fructe, iar în congelator avea îngheţată. Gândul la îngheţată îl făcu să surâdă ca un copil.
Atras de perspectiva îngheţatei şi sperând că o cină bună îl va face să‑şi recapete energia necesară ca să înceapă s‑o caute pe Hilary‑Katherine, coborî din mansardă şi străbătu casa, cu o lumânare în mână. Ieşi din casă, suflă în lumânare şi o vârî în buzunarul hainei. Coborî treptele şubrede ale scării de pe stâncă şi porni prin via învăluită în întuneric.
Zece minute mai târziu, ajunse în casa lui, scăpără un chibrit şi aprinse din nou lumânarea, temându‑se să nu atragă atenţia dacă aprindea lumina electrică. Dintr‑un sertar de lângă chiuveta din bucătărie scoase o lingură, luă din congelator o cutie mare de carton cu îngheţată de ciocolată, se aşeză la masă şi, timp de un sfert de oră, luă linguri mari de îngheţată direct din cutie şi le mâncă zâmbind, până când simţi că nu mai putea lua nici o înghiţitură.
Lăsă lingura în cartonul pe jumătate plin, puse îngheţata la loc în congelator şi‑şi aduse aminte că trebuia să împacheteze nişte conserve, ca să le ia cu el în casa de pe stâncă. Era posibil să n‑o găsească pe Hilary‑Katherine zile în şir şi nu voia să fie pus în situaţia de a se furişa până aici de fiecare dată când trebuia să mănânce. Mai curând sau mai târziu, căţeaua se va gândi să‑şi trimită câteva iscoade ca să supravegheze casa şi atunci îl vor prinde. Dar nu‑l va căuta niciodată în casa de pe stâncă, nici în­tr‑un milion de ani, prin urmare acolo trebuia să‑şi care proviziile.
Se duse în dormitorul mare, luă din debara o valiză încăpătoare, o cără în bucătărie şi o umplu cu conserve de pier­sici, pere, felii de mandarine, borcane cu unt de arahide, măsline, două feluri de jeleu — fiecare borcan înfăşurat în şerveţele, ca să nu se spargă — şi cutii cu crenvurşti mici vienezi. După ce ter­mină de împachetat, valiza era extrem de grea, dar el era sufi­cient de musculos ca s‑o poată transporta.
Nu mai făcuse duş din noaptea precedentă, de când plecase de la Sally, şi se simţea murdar. Nu suferea murdăria, fiindcă de câte ori era murdar îi veneau cumva în minte şoaptele şi târâtoarele oribile din hruba de sub pământ. Decise că putea risca să facă repede un duş, înainte de a duce proviziile în casa de pe stâncă, chiar dacă astfel rămânea gol şi vulnerabil timp de câteva minute. În timp ce străbătea salonul, îndreptându‑se spre dor­mitor, auzi maşini apropiindu‑se pe drumul dintre vii. Motoarele răsunau nefiresc de tare în liniştea adâncă a podgoriilor.
Bruno alergă la o fereastră din faţă, dădu draperia puţin deoparte şi se uită afară.
Două maşini. Patru faruri. Urcau povârnişul care dădea în luminiş.
Katherine.
Căţeaua!
Căţeaua şi prietenii ei. Prietenii ei morţi.
Îngrozit, alergă în bucătărie, înşfăcă valiza, stinse lumânarea din mână şi o vârî în buzunar. Se strecură afară pe uşa din dos şi porni grăbit pe aleea din spatele casei, pierzându‑se la adăpostul viţei‑de‑vie, chiar când maşinile opreau în faţa casei.
Ghemuit, cu valiza grea în mână, conştient de riscul celui mai neînsemnat zgomot, Bruno înaintă printre araci. Ocoli casa până când putu vedea maşinile. Lăsă jos valiza şi se lungi lângă ea, lipindu‑se de pământul umed şi contopindu‑se cu umbrele nopţii. Urmări persoanele care coborau din maşini, cu inima bătând tot mai năvalnic pe măsură ce recunoştea figurile.
Şeriful Laurenski şi ajutorul lui. Deci şi poliţia se număra printre morţii vii! Nici nu‑i trecuse prin minte.
Joshua Rhinehart. Vasăzică şi bătrânul avocat făcea parte din conspiraţie! Şi el era unul dintre prietenii din iad ai lui Katherine.
Apoi Katherine în persoană! Căţeaua. Căţeaua în trupul ei cel nou şi zvelt. Şi omul din Los Angeles.
Toţi intrară în casă.
În camere se aprinseră pe rând luminile.
Bruno încercă să‑şi amintească dacă lăsase vreun semn că fusese acolo. Poate câţiva stropi de ceară de la lumânare. Dar picăturile de ceară deja se întăriseră şi se răciseră. Intruşii nu aveau de unde şti dacă ceara era proaspătă sau veche. Lăsase lin­gura în cartonul cu îngheţată, dar şi asta se putea întâmpla cu multă vreme în urmă. Har Domnului că nu făcuse duş! Apa de pe jos şi prosopul umed l‑ar da de gol. Dacă ar descoperi un prosop folosit nu de mult, ceilalţi ar înţelege imediat că el se întorsese la St. Helena şi şi‑ar intensifica cercetările.
Se ridică în picioare, săltă valiza şi porni cât putu de repede prin vie. Se îndreptă spre nord, spre cramă, apoi spre vest, în direcţia stâncii.
Niciodată nu‑l vor căuta în casa de pe stâncă. Nici într‑un milion de ani. Acolo se afla în siguranţă, fiindcă ei îşi închipuiau că‑i era prea frică să se ducă acolo.
Dacă se ascundea în mansardă, avea timp să se gândească, să‑şi facă planuri, să se organizeze. Nu îndrăznea să se pripească. În ultima vreme, de când cealaltă jumătate a lui murise, nu gândise prea limpede şi nu îndrăznea să facă vreo mişcare împotriva lui Katherine înainte de a se pregăti pentru toate even­tualităţile.
Acum ştia cum s‑o găsească. Prin Joshua Rhinehart.
Putea pune mâna pe ea oricând dorea. Dar, mai întâi, avea nevoie de timp, ca să‑şi făurească un plan fără fisuri. Abia aştepta să se înapoieze în mansardă şi să discute planul cu el însuşi.


Laurenski, adjunctul Tim Larsson, Joshua, Tony şi Hilary se împrăştiară prin toată casa. Căutară prin sertare, prin dulapuri, prin debarale şi prin şifoniere.
La început nu reuşiră să găsească nici o dovadă că în casă ar fi locuit mai mult de un singur om. Păreau să existe ceva mai multe haine decât necesarul pentru o singură persoană. În casă se găseau mai multe alimente decât ar fi avut nevoie un singur om. Dar asta nu dovedea nimic.
Apoi, în timp ce Hilary umbla prin sertarele mesei de scris din birou, descoperi un teanc de facturi primite recent şi încă neplătite. Două dintre ele proveneau de la stomatologi — unul din Napa, altul din San Francisco.
— Sigur! exclamă Tony, când toţi se adunară să cerceteze notele de plată. Bineînţeles că gemenii mergeau la doctori diferiţi, îndeosebi dentişti. Bruno Doi nu se putea duce în cabi­netul unui dentist pentru o plombă, când acelaşi dentist îi plom­base acelaşi dinte lui Bruno Unu cu numai o săptămână în urmă.
— Facturile ne sunt de mare ajutor, spuse şeriful Laurenski. Nici chiar gemenii identici nu fac aceleaşi carii în aceeaşi porţiune a aceluiaşi dinte. Două seturi de amprente dentare vor dovedi că au existat doi Bruno Frye.
Ceva mai târziu, în timp ce cercetau dulapul din dormitor, ajutorul de şerif Larsson făcu o descoperire tulburătoare. Una dintre cutiile de pantofi nu conţinea încălţăminte. Înăuntru se găseau vreo douăsprezece fotografii mari cât să încapă într‑un portofel, înfăţişând douăsprezece tinere, plus permisele de con­ducere a şase dintre ele şi alte unsprezece permise de conducere ale altor fete. Femeile din fotografii şi din pozele de permis aveau ceva în comun: o figură frumoasă, ochi şi păr de culoare închisă şi o anume conformaţie a feţei.
— Douăzeci şi trei de femei care seamănă vag cu Katherine, spuse Joshua. Dumnezeule! Douăzeci şi trei.
— O expoziţie a morţii, murmură Hilary, înfiorată.
— Cel puţin, nu avem numai fotografii neidentificate, inter­veni Tony. Datorită permiselor de conducere, deţinem numele şi adresele lor.
— Vom comunica aceste date chiar acum, spuse Laurenski şi‑l trimise pe Larsson la maşină să transmită informaţiile prin radio la sediu. Dar cred că toţi ştim ce vom descoperi.
— Douăzeci şi trei de cazuri de crimă nerezolvate, petrecute în ultimii cinci ani, spuse Tony.
— Sau douăzeci şi trei de cazuri de dispariţie, adăugă şeriful.
Mai rămaseră vreo două ore în casă, dar nu mai descoperiră nimic la fel de important ca fotografiile şi permisele de condu­cere. Hilary era cu nervii încordaţi la maximum la gândul cutremurător că şi permisul ei de conducere fusese la un pas de a ajunge în cutia aceea de carton. De fiecare dată când deschidea un sertar sau o uşă de dulap, se aştepta să găsească o inimă zbârcită, cu un ţăruş înfipt în ea, sau capul intrat în putrefacţie al unei femei. Răsuflă uşurată când căutările luară sfârşit.
Ieşind în aerul rece al nopţii, Laurenski spuse:
— Veniţi toţi trei mâine dimineaţă la biroul procurorului?
— Eu nu, răspunse Hilary.
— Nu, mulţumesc, refuză şi Tony.
— Nu avem ce căuta acolo, răspunse şi Joshua.
— La ce oră ne întâlnim în casa de pe stâncă? întrebă Laurenski.
— Mâine la prima oră mă voi duce acolo împreună cu Hilary şi Tony, ca să deschidem toate ferestrele şi toate obloanele, răspunse Joshua. Casa a fost închisă timp de cinci ani. Trebuie aerisită înainte ca să rămânem ore întregi acolo, căutând. Ce‑ar fi să vii şi dumneata, de îndată ce termini ce ai de făcut la procu­ratură?
— E‑n regulă, încuviinţă Laurenski. Ne vedem mâine. Poate că la noapte poliţia din Los Angeles îl va prinde pe nemernic.
— Poate, spuse Hilary, plină de speranţă.
Sus, în munţii Mayacamas, se auzi un bubuit înfundat de tunet.


Bruno Frye petrecu jumătate din noapte vorbind cu el însuşi şi punând la cale în amănunt uciderea lui Katherine.
Jumătatea lui dormea la lumina nestatornică a lumânărilor. Din mucurile lor se înălţau şuviţe subţiri de fum. Dansul flăcărilor arunca pe pereţi umbre mişcătoare şi macabre, oglin­dite în ochii înţepeniţi ai cadavrului.


Joshua Rhinehart nu reuşea să adoarmă. Se răsucea în aşter­nut, încurcându‑se din ce în ce mai mult în cearşafuri. La ora trei dimineaţă se duse la dulăpiorul bar, îşi turnă o porţie dublă de bourbon şi goli paharul dintr‑o înghiţitură. Dar nici aşa nu reuşi să se liniştească.
Niciodată nu‑i lipsise Cora mai mult decât acum.
Şi Hilary se trezi din coşmaruri repetate, dar noaptea nu trecu greu. Dimpotrivă, trecu repede ca gândul. N‑o părăsise sen­timentul că se îndrepta spre prăpastie şi că nu putea face nimic ca să împiedice căderea.


Aproape de revărsatul zorilor, în timp ce Tony şedea treaz alături, Hilary se răsuci spre el şi‑i spuse:
— Fă dragoste cu mine.
Timp de o jumătate de oră se pierdură unul în celălalt şi, deşi nu se simţiră mai bine decât în alte rânduri, nu se simţiră nici mai rău. O contopire blândă, liniştitoare şi tăcută.
— Te iubesc, îi spuse ea când terminară.
— Şi eu te iubesc.
— Indiferent ce se întâmplă, spuse ea, cel puţin am avut parte de aceste câteva zile împreună.
— Nu deveni fatalistă, o dojeni el.
— Păi... nu se ştie niciodată.
— Avem o viaţă întreagă înaintea noastră. Ani şi ani de stat împreună. Nimeni nu ne va lipsi de ei.
— Eşti atât de sigur şi de optimist. Regret că nu te‑am cunos­cut mai de mult.
— Am trecut de partea cea mai rea, îi spuse el. Acum cunoaştem adevărul.
— Dar încă nu l‑au prins p Bruno Frye.
— Îl vor prinde, îi răspunse Tony pe un ton încurajator. El crede că tu eşti Katherine şi nu se va îndepărta prea mult de Westwood. Va ţine în permanenţă casa sub observaţie, să vadă dacă te‑ai întors, aşa că, mai curând sau mai târziu, poliţia îl va descoperi şi totul se va termina.
— Ia‑mă în braţe, îl rugă ea.
— Sigur.
— Mmmm. Ce bine.
— Da.
— Ce bine e să mă ţii în braţe. Atât şi nimic mai mult.
— Da.
— Deja mă simt altfel.
— Totul va fi bine, o asigură el.
— Câtă vreme te am pe tine, preciză Hilary.
— Atunci, pentru totdeauna.


Cerul era întunecat, apăsător şi rău prevestitor. Piscurile munţilor Mayacamas rămâneau învăluite în ceaţă.
Peter Laurenski stătea în cimitir, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, cu umerii aduşi, înfrigurat de răcoarea dimineţii.
Folosind cazmale şi apoi lopeţi ca să arunce afară cei câţiva centimetri de ţărână, groparii cimitirului deschiseră mormântul lui Bruno Frye. Lucrau şi continuau să se plângă şerifului că nimeni nu‑i plătea pentru faptul că se sculaseră cu noaptea în cap şi că veniseră aici, fără să pună nimic în gură. Şeriful nu‑i compătimi prea mult, ci îi îndemnă să se grăbească.
La ora 7:45 Avril Tannerton şi Gary Olmstead sosiră cu maşina mortuară de la Forever View. Coborâră panta înverzită şi se apropiară de Laurenski. Olmstead avea un aer destul de sum­bru, însă Tannerton zâmbea şi trăgea adânc în piept aerul înţepător, ca şi cum şi‑ar fi făcut plimbarea de dimineaţă.
— Bună dimineaţa, Peter.
— Bună dimineaţa, Avril. Bună, Gary.
— Cât mai durează? întrebă Tannerton.
— Ei zic că un sfert de oră.
La ora 8.05 unul din gropari ieşi la suprafaţă şi întrebă:
— Sunteţi gata să‑l trageţi afară?
— Să‑i dăm drumul, spuse Laurenski.
Sicriul fu prins cu lanţuri şi scos din pământ prin acelaşi procedeu prin care fusese coborât în groapă cu numai o duminică în urmă. Sicriul de bronz era mânjit de ţărână pe mânere şi pe ornamente, dar în rest rămăsese strălucitor.
La ora 8:40 Tannerton şi Olmstead îl urcară în maşina mortuară.
— Vin în urma voastră până la procuratură, îi anunţă şeriful.
Tannerton zâmbi larg.
— Te asigur, Peter, că n‑avem de gând să fugim cu rămăşiţele pământeşti ale domnului Frye.


La ora 8.20, în bucătăria lui Joshua Rhinehart, în timp ce la câţiva kilometri depărtare sicriul era deshumat în cimitir, Tony şi Hilary îngrămădeau în chiuvetă, vasele rămase de la micul dejun.
— Le spăl mai târziu, le spuse Joshua. Haideţi să mergem pe stâncă şi să deschidem casa. Cred că miroase ca dracu' după atâţia ani. Sper că mucegaiul n‑a deteriorat prea mult colecţiile lui Katherine. L‑am prevenit pe Bruno de mii de ori, dar părea să nu‑i pese dacă... Joshua se opri şi clipi des. Chiar vreţi să ascultaţi tot ce îndrug aici? Bineînţeles că nu‑i păsa dacă putrezeşte totul. Erau colecţiile lui Katherine şi nu‑i păsa nici cât negru sub unghie de lucrurile adunate de ea.
Porniră spre Podgoriile Shade Tree în maşina lui Joshua. Ziua era mohorâtă, lumina era de un cenuşiu murdar. Joshua opri în parcarea pentru angajaţi.
Gilbert Ulman nu venise încă la lucru. Gilbert era mecanicul care se ocupa de întreţinerea cabinei, în afară de camioanele şi utilajele întregii proprietăţi.
Cheia de la cabină atârna într‑un cârlig din garaj, şi adminis­tratorul din tura de noapte, un bărbat solid pe nume Iannucci, se arătă încântat să i‑o aducă lui Joshua.
Cu cheia în mână, Joshua îi conduse pe Hilary şi Tony la eta­jul al doilea al uriaşei clădiri care constituia corpul principal al cramei, străbătură porţiunea birourilor administraţiei, un labo­rator de vinicultură şi ajunseră pe o pasarelă lată. Jumătate din clădire era deschisă de la etajul întâi până la acoperiş, iar în acel spaţiu uriaş se găseau trei enorme recipiente de fermentare, înalte cât trei etaje. Peste ele era suflat aer foarte rece şi peste tot mirosea a drojdie. În capătul lungii pasarele din colţul sud‑estic al clădirii intrară printr‑o uşă masivă din lemn de pin, prinsă cu balamale negre de fier, şi pătrunseră într‑o cameră micuţă, deschisă în capătul opus. Deasupra peretelui lipsă se vedea un acoperiş scos în afară pe o distanţă de vreo doisprezece metri, ca să apere de ploaie încăperea expusă. Cabina cu patru locuri, de culoare roşie, ca o maşină de pompieri, şi cu multe geamuri, era adăpostită sub acel acoperiş, chiar unde se sfârşea podeaua.


În laboratorul patologic plutea un miros vag şi neplăcut de chimicale. Acelaşi miros îl răspândea în jur şi legistul procura­turii, doctorul Amos Garnet, care sugea, cu râvnă, o bomboană de mentă.
În laborator se aflau cinci persoane. Laurenski, Larsson, Garnet, Tannerton şi Olmstead. Nici unul, afară poate doar de veşnic veselul Tannerton, nu părea prea încântat că se găsea acolo.
— Deschideţi‑l, ceru Laurenski. Am întâlnire cu Joshua Rhinehart.
Tannerton şi Olmstead deschiseră încuietorile sicriului de bronz. Câteva fărâme de ţărână căzură pe podea, pe plasticul întins jos de Garnet. Cei doi antreprenori ridicară capacul şi‑l dădură în lături.
Cadavrul dispăruse.
Sicriul căptuşit cu catifea şi mătase nu conţinea nimic altceva decât sacii cu mortar uscat furaţi din subsolul lui Avril Tannerton la sfârşitul săptămânii precedente.


Hilary şi Tony se aşezară într‑o parte a cabinei, iar Joshua în cealaltă. Genunchii avocatului îi atingeau pe cei ai lui Tony.
Hilary îl prinse de mână pe Tony, şi cabina roşie începu să urce încet, foarte încet, spre vârful stâncii. Hilary nu avea rău de înălţime, dar cabina părea atât de fragilă, încât nu se putea stăpâni să nu strângă din dinţi.
Joshua îi observă încordarea şi zâmbi:
— Nu te teme. Pare mică, dar e foarte rezistentă. Iar Gilbert o întreţine perfect.
Cabina continuă să urce lent, legănându‑se uşor în vântul aspru al dimineţii.
Priveliştea asupra văii devenea tot mai spectaculoasă. Hilary încercă să se concentreze asupra panoramei, făcând abstracţie de cabina care scârţâia şi zăngănea.
În cele din urmă, cabina ajunse la capătul cablului şi se opri. Joshua deschise uşa.
În clipa în care ieşiră din staţia cabinei, cerul înnorat fu străbătut de zig‑zagul alb şi furios al unui fulger, urmat de un trăsnet violent. Începu să toarne cu găleata. O ploaie rece, subţire şi piezişă.
Joshua, Hilary şi Tony alergară să se adăpostească. Urcară în grabă treptele din faţa casei şi străbătură veranda, îndreptându‑se spre uşă.
— Ziceai că aici nu există încălzire? întrebă Hilary.
— Cazanul a fost oprit în urmă cu cinci ani, răspunse avo­catul. De aceea v‑am spus să vă luaţi pulovere pe sub pardesiu. Ziua nu‑i foarte rece. Dar după ce o să staţi un timp în umezeala asta, aerul rece vă va pătrunde până la oase.
Joshua descuie uşa şi toţi trei intrară, aprinzând lanternele pe care le aduseseră cu ei.
— Ce duhoare! exclamă Hilary.
— Mucegai, spuse Joshua. Exact cum bănuiam.
Din holul de la intrare porniră pe coridor şi ajunseră în salonul spaţios. Razele lanternelor se opriră pe ceea ce părea a fi un depozit de mobilă veche.
— Dumnezeule! exclamă Tony. Mai rău decât în casa lui Bruno. Nici nu ai pe unde să calci.
— Katherine avea obsesia obiectelor de artă, răspunse Joshua. Nu ca investiţii. Nici fiindcă îi plăcea să le privească. Multe din­tre aceste obiecte sunt îngrămădite prin dulapuri, ascunse ved­erii. Tablourile zac în stive. După cum vedeţi, chiar şi în camerele principale există mult prea multe astfel de obiecte, lucrurile sunt prea îngrămădite ca să facă plăcere ochiului.
— Dacă în fiecare cameră există obiecte de asemenea valoare, spuse Hilary, atunci valorează o avere.
— Da, încuviinţă Joshua. Dacă n‑au fost roase de viermi, ter­mite sau mai ştiu eu ce. Îşi plimbă raza lanternei dintr‑un capăt într‑altul al salonului. Niciodată nu i‑am înţeles această manie a colecţiilor. Până în clipa de faţă. Acum mă întreb dacă... acum când privesc la toate acestea şi mă gândesc la ce ne‑a spus doamna Yancy...
— Te gândeşti că faptul de a colecţiona obiecte frumoase era o reacţie la urâţenia din viaţa ei înainte ca tatăl ei să moară?
— Da, răspunse Joshua. Leo i‑a ucis voinţa I‑a distrus sufle­tul, i‑a strivit spiritul şi a lăsat‑o cu o imagine oribilă despre sine. Probabil că s‑a detestat în toţi anii cât l‑a lăsat să‑şi facă cheful cu ea, deşi nu avea de ales. Aşa că poate... simţindu‑se atât de înjosită, şi‑a închipuit că‑şi putea înfrumuseţa sufletul trăind printre nenumărate lucruri frumoase.
Tăcură câteva momente, privind salonul ticsit de mobilier.
— E atât de trist, spuse Tony.
Joshua se smulse din visare.
— Să deschidem obloanele şi să lăsăm să intre lumina.
— Nu pot suporta mirosul, zise Hilary, ducându‑şi o mână la nas. Dar, dacă deschidem ferestrele, ploaia va bate înăuntru şi va strica lucrurile.
— Nu şi dacă le ridicăm doar câţiva centimetri, spuse Joshua. Câţiva stropi de ploaie nu mai au ce să strice în acest imperiu al mucegaiului.
— E de mirare cum de nu au crescut ciuperci în covor, spuse şi Tony.
Colindară parterul, deschizând ferestre, desferecând încuietorile obloanelor, lăsând să intre lumina cenuşie a furtunii şi aerul proaspăt al ploii.
După ce majoritatea ferestrelor de la parter fuseseră deschise, Joshua spuse:
— Hilary, aici n‑au mai rămas decât sufrageria şi bucătăria. Ce‑ar fi să te ocupi tu de ele, în timp ce eu şi Tony vom urca la etaj?
— OK, se învoi ea. Într‑o clipă sunt gata şi vin sus să vă ajut.
Porni în urma fasciculului de lumină şi intră în sufrageria cufundată în beznă, iar cei doi bărbaţi se îndepărtară pe coridor, în direcţia scărilor.


Ajunseră pe coridorul de la etaj.
— Puah! exclamă Tony. Aici duhoarea e şi mai cumplită.
Un tunet cutremură din temelii casa cea veche. Geamurile zăngăniră în ramele lor. Uşile se zgâlţâiră în balamale.
— Tu ocupă‑te de camerele din dreapta, spuse Joshua. Eu mă duc în cele din stânga.
Tony intră pe prima uşă din dreapta şi pătrunse în camera de croitorie. Într‑un colţ se vedea o veche maşină de cusut cu pedală, iar pe o măsuţă din colţ un model mai nou, electric, amândouă acoperite cu pânze de păianjen. În încăpere mai exis­tau o masă de lucru, două manechine de croitorie şi o singură fereastră.
Tony se duse la fereastră, puse lanterna pe podea şi încercă să deschidă levierul înţepenit. Era ruginit şi inutilizabil. Încercă să‑l forţeze, în timp ce ploaia bătea zgomotos în obloanele din spatele ferestrei.


Joshua îşi îndreptă lanterna spre interiorul primei camere din stânga şi văzu un pat, o comodă şi un scrin. În peretele din capătul opus se deschideau două ferestre.
Păşi peste prag, mai făcu doi paşi, ghici o mişcare în spatele lui şi vru să se întoarcă, dar în clipa următoare simţi o fulgerare de gheaţă în spate, apoi senzaţia se transformă în arsură, o lance de foc îi îndureră carnea şi înţelese că fusese înjunghiat. Simţi cum cuţitul este smuls din trupul lui. Întoarse capul. La lumina lanternei îl văzu pe Bruno Frye. Chipul nebunului avea o expre­sie dementă, diavolească. Cuţitul se ridică, apoi coborî, şi ful­gerul de gheaţă sfredeli din nou trupul lui Joshua. De astă dată lama pătrunse în umărul lui drept, din faţă înspre spate, până în plăsele şi Bruno se văzu nevoit să smucească cuţitul cu putere, de mai multe ori, ca să‑l poată scoate din rană. Joshua ridică braţul drept ca să se apere. Lama îi străpunse antebraţul. Genunchii i se înmuiară. Se prăbuşi. Se lovi de pat, lunecă pe podea, mânjit de propriul lui sânge. Bruno îi întoarse spatele şi porni pe coridorul de la etajul al doilea, dispărând din raza lanternei şi pierzându‑se în întuneric. Joshua îşi dădu seama că nici măcar nu ţipase, nu‑l prevenise pe Tony. Încercă să strige, încercă din răsputeri, dar prima rană părea să fie foarte gravă, fiindcă, în momentul în care vru să scoată un sunet, durerea îi arse pieptul şi nu reuşi să scoată decât un şuierat, un sâsâit afurisit de gâscă.


Gemând, Tony îşi încorda toate puterile ca să clintească încuietoarea înţepenită, apoi dintr‑o dată metalul ruginit cedă şi fereastra se deschise. Tony ridică geamurile şi răpăitul ploii se auzi mai tare. Câţiva stropi fini îl împroşcară prin despicăturile înguste dintre obloane, umezindu‑i obrazul.
Şi încuietoarea obloanelor era ruginită, dar Tony reuşi, până la urmă, s‑o mişte. Deschise obloanele, se aplecă afară în ploaie şi le fixă în lăcaşurile lor, ca să nu se clatine în bătaia vântului.
Era ud şi‑i era frig. Ardea de nerăbdare să continue cer­cetarea casei, sperând că astfel îşi va pune sângele în mişcare.
Alt tunet se rostogoli din înalturile munţilor Mayacamas, prăvălindu‑se la vale, asupra casei. Tony ieşi din camera de croitorie. În prag îl întâmpină cuţitul lui Bruno Frye.


În bucătărie, Hilary deschise obloanele ferestrei care dădea spre veranda din spate. Le prinse în lăcaşul lor şi rămase o clipă pe loc, să privească iarba biciuită de ploaie şi copacii legănaţi de vânt. În celălalt capăt al pajiştii, la circa douăzeci de metri mai departe, se vedeau uşi în pământ.
Rămase atât de surprinsă dând cu ochii de uşi, încât pentru o clipă i se păru că avea vedenii. Îşi încordă privirea prin perdeaua de ploaie, dar uşile nu dispărură ca un miraj, după cum aproape că se aştepta.
În celălalt capăt al peluzei terenul se înălţa, făcând trecerea spre pereţii verticali ai munţilor. Uşile erau fixate în coasta dealului prin cadre din lemn şi pietre prinse între ele cu mortar. Hilary plecă de la fereastră şi străbătu, grăbită, bucătăria mur­dară, nerăbdătoare să le povestească lui Joshua şi Tony despre descoperirea făcută.


Tony ştia cum să se apere de un om înarmat cu un cuţit. Avea experienţă în autoapărare şi în câteva ocazii se găsise în ast­fel de situaţii. Dar de data aceasta fusese luat prin surprindere, atât de brusc şi de neaşteptat fusese atacul.
Vânăt de furie, cu faţa lată schimonosită de un rânjet hidos, Frye îşi repezi cuţitul către obrazul lui Tony. Tony reuşi să evite, în parte, lovitura, totuşi lama îi crestă pielea într‑o parte a capu­lui, sfâşiind carnea şi umplându‑l de sânge.
Durerea îl săgetă ca o arsură de acid.
Tony scăpă din mână lanterna, care se rostogoli, făcând umbrele să salte şi să se legene.
Frye se mişcă rapid, incredibil de rapid. Atacă din nou, chiar când Tony îşi lua poziţie de apărare. De data aceasta cuţitul lovi cu putere, chiar dacă nu cu precizie: lama pătrunse cu vârful în umărul stâng, unde sfâşie haina şi puloverul, muşchiul şi cartilagiul dintre oase, lipsindu‑l de putere într‑o fracţiune de secundă şi silindu‑l să îngenuncheze.
Cumva Tony găsi forţa să‑şi repeadă pumnul de jos în sus, în testiculele lui Frye. Uriaşul icni şi se trase în spate, clătinându‑se pe picioare, moment în care scoase şi cuţitul din rana lui Tony.
Neştiind ce se petrecea la etajul de deasupra, Hilary strigă din capătul de jos al scării:
— Tony! Joshua! veniţi jos să vedeţi ce‑am găsit!
La sunetul vocii ei, Frye se răsuci în loc. Porni spre trepte, uitând că în spatele lui rămăsese un om rănit, dar încă viu.
Tony se ridică în picioare, însă o durere cumplită îi arse braţul, făcându‑l să se clatine ameţit. Simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Se văzu nevoit să se sprijine de perete.
Nu putea decât s‑o prevină.
— Fugi, Hilary! Fugi! Frye vine după tine!


Hilary se pregătea să repete chemarea, când deodată auzi strigătul lui Tony. O fracţiune de secundă nu‑i veni să‑şi creadă urechilor, apoi auzi la primul etaj paşi greoi care coborau. Încă nu‑l putea vedea pe palier, însă îşi dădu seama că nu putea fi decât Bruno Frye.
Atunci auzi glasul hârşâit şi tunător.
— Căţea, căţea, căţea, căţea!
Uluită, dar nu paralizată de surpriză, Hilary se îndepărtă de piciorul scării. Văzând că Frye ajunsese pe palier, o luă la fugă. Îşi dădu seama prea târziu că ar fi trebuit s‑o ia spre uşa din faţă a casei, ca să iasă şi să alerge la cabină. Ea însă fugise spre bucătărie şi nu mai avea cum să se întoarcă din drum.
Împinse uşa batantă şi intră în bucătărie, în timp ce Frye sări peste ultimele câteva trepte şi se năpusti pe coridor după ea.
Hilary se gândi să scotocească prin sertare după un cuţit.
Cu neputinţă. Nu‑i rămânea timp.
Alergă la uşa care dădea afară, o descuie şi ieşi în fugă din bucătărie, chiar în momentul în care Frye se repezi înăuntru prin uşa batantă.
Singura ei armă era lanterna, care, de fapt, nu se chema armă.
Străbătu veranda şi coborî treptele. Vântul şi ploaia îi biciuiau trupul.
Frye nu era departe. Continua să repete:
— Căţea, căţea, căţea, căţea!
Nu avea timp să ocolească toată casa şi să alerge la cabină înainte ca el s‑o ajungă din urmă. Frye era mult prea aproape şi distanţa dintre ei se micşora mereu.
Iarba era udă şi alunecoasă.
Hilary se temea să nu cadă.
Să nu moară.
Tony?
Alergă spre singurul loc care‑i putea oferi protecţie: uşile din pământ.
Un fulger despică cerul, urmat de bubuitura unui tunet.
Frye nu mai urla în urma ei. Hilary auzi un mârâit gros, ca de animal, un mârâit de satisfacţie.
Era foarte aproape.
Acum ea era cea care ţipa.
Ajunse la uşile din coasta dealului şi văzu că erau prinse una de cealaltă cu zăvoare: unul sus şi unul jos. Ajunse lângă ele şi trase zăvorul de sus, apoi se aplecă şi‑l trase pe cel de jos, aşteptându‑se din clipă în clipă să simtă în spate tăişul unui cuţit. Dar lovitura nu veni. Deschise uşile, în spatele cărora se căsca o beznă de nepătruns.
Întoarse capul.
Ploaia îi înţepă obrazul.
Frye se oprise. Rămăsese la numai doi metri depărtare.
Hilary aşteptă în dreptul uşilor deschise, profilată pe întune­ricul din spatele ei şi întrebându‑se ce era înăuntru, în afară de un şir de trepte.
— Căţea, mârâi Frye.
Dar pe chipul lui se citea mai curând spaimă decât furie.
— Aruncă cuţitul, spuse Hilary. Nu ştia dacă el se va supune, se îndoia că o va asculta, dar nu avea nimic de pierdut. Ascult‑o pe mama, Bruno. Aruncă cuţitul.
Frye făcu un pas spre ea.
Hilary nu cedă. Simţea cum îi bate inima, gata să‑i spargă pieptul.
Frye făcu încă un pas.
Tremurând, Hilary coborî cu spatele prima treaptă din spatele uşilor din pământ.


Când ajunse în capul scărilor, sprijinindu‑se cu o mână de perete, Tony auzi în spatele lui un zgomot întoarse capul.
Joshua se târâse afară din dormitor. Era plin de sânge şi avea obrazul aproape la fel de alb ca părul. Privirea lui era golită de expresie.
— E grav? întrebă Tony.
Joshua îşi linse buzele vinete.
— Voi supravieţui, murmură el cu glas ciudat, şuierat şi răguşit Hilary. Pentru numele lui Dumnezeu... Hilary!
Tony se dezlipi de perete şi porni, clătinându‑se, spre scări. Porni, poticnindu‑se, pe coridor, spre bucătărie. Îl auzea pe Frye strigând pe peluza din spatele casei.
Ajuns în bucătărie, Tony deschise un sertar, apoi altul, în căutarea unei arme.
— Fir‑ar al dracului! La dracu'!
În cel de al treilea sertar găsi cuţite. Îl alese pe cel mai mare. Era pătat de rugină, dar încă putea tăia un fir de păr.
Durerea din braţul stâng îl sleia de puteri. Ar fi vrut să‑şi susţină braţul rănit cu cel sănătos, dar avea nevoie de acesta ca să‑l înfrunte pe Frye.
Scrâşnind din dinţi, silindu‑se să‑şi învingă durerea pricinuită de răni şi clătinându‑se ca un om beat, Tony ieşi pe verandă. Îl văzu pe Frye din prima clipă. Uriaşul stătea în dreptul a două uşi deschise. Două uşi prinse în pământ.
Hilary nu se vedea nicăeri.


Hilary coborî şi cea de a şasea treaptă. Era ultima.
Bruno Frye rămase în capătul de sus al scării, privind în jos, temându‑se să vină după ea. Când o făcea căţea, când scâncea ca un copil. Se vedea limpede că era sfâşiat între două dorinţe: dorinţa de a o ucide şi cea de a fugi de lângă locul acela îngro­zitor.
Şoapte.
Deodată, Hilary auzi şoaptele şi, în aceeaşi clipă, simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Era un şuierat fără cuvinte, un sunet molcom, care creştea în intensitate cu fiecare clipă.
Apoi simţi ceva târându‑se pe piciorul ei stâng.
Ţipă şi urcă o treaptă, apropiindu‑se cu un pas de Frye. Se aplecă şi scutură acel ceva de pe picior.
Înfiorată, aprinse lanterna, se întoarse şi plimbă fasciculul prin încăperea subterană din spatele ei.
Gândaci. Sute şi sute de gândaci uriaşi colcăiau în hrubă: pe podea, pe pereţi, pe tavanul scund. Nu erau gândaci obişnuiţi, ci nişte gângănii enorme, lungi de peste cinci centimetri şi late de peste doi, cu picioare care se mişcau tot timpul şi cu antene neobişnuit de mari, tremurătoare şi neliniştite. Carapacele de un cafeniu‑verzui strălucitor păreau umede şi lipicioase, ca nişte stropi vâscoşi şi întunecaţi.
Şoaptele nu erau decât sunetul acelor mişcări neîncetate, al picioarelor lungi şi al antenelor tremurătoare care se frecau de alte picioare şi de alte antene, târându‑se, colcăind şi alergând în toate direcţiile.
Hilary începu să ţipe. Ar fi vrut să urce treptele şi să fugă de acolo, dar Frye era deasupra ei şi o aştepta.
Gândacii o luară la fugă din pricina luminii. Erau, fără îndoială, insecte subterane, care supravieţuiau numai în întuneric, şi Hilary se rugă la Dumnezeu să nu i se termine bateriile.
Şoaptele crescură în intensitate.
În cameră începură să pătrundă alţi gândaci. Veneau printr‑o crăpătură a podelei. Cu zecile. Cu sutele. În hrubă existau deja câteva mii de asemenea creaturi dezgustătoare, or încăperea abia dacă măsura şase metri pătraţi. Se înghesuiau unii peste alţii în straturi de câte doi sau trei, fugind de lumină. Cu toate acestea, deveneau din ce în ce mai îndrăzneţi.
Ştia că, probabil, un entomolog nu i‑ar numi gândaci. Erau insecte, insecte subterane care trăiau în măruntaiele pământului. Un om de ştiinţă ar avea, probabil, un nume latin, frumos şi urât. Dar pentru ea erau gândaci.
Hilary ridică privirea către Bruno.
— Căţea! mârâi el.
Leo Frye construise o pivniţă răcoroasă, lucru destul de obişnuit în 1918. Dar, din greşeală, o construise pe o falie. Hilary credea că podeaua fusese reparată în mai multe locuri, dar se crăpa de fiecare dată când se cutremura pământul. Or, într‑un ţinut al cutremurelor, pământul se zguduia adeseori.
Atunci, gângăniile se ridicau din infern.
Continuau să se reverse din gaura lor, o masă informă, târâtoare şi mişcătoare.
Se căţărau unii peste alţii, câte cinci, câte şase, câte şapte, acoperind pereţii şi tavanul, mişcându‑se, mişcându‑se neîncetat, mişunând fără odihnă. Sunetul ca o şoaptă produs de acea mişcare neîncetată devenise acum un zumzet audibil.
Drept pedeapsă, Katherine îl închidea pe Bruno în acest loc. Pe întuneric. Uneori ceasuri în şir. Deodată, gândacii începură să înainteze spre Hilary. Presiunea acumulată în acele grămezi mişcătoare îi făcu, în cele din urmă, să se împrăştie ca un val şi să se răspândească asemenea unei mase cafenii‑verzui. În ciuda luminii, înaintau scoţând un zgomot ca un şuierat.
Hilary ţipă şi urcă treptele, alegând cuţitul lui Bruno în locul hoardei oribile de gângănii din spatele ei.
Frye rânji.
— Să vedem cum îţi place, căţea! mârâi el şi trânti uşile.


Pajiştea din spatele casei nu măsura mai mult de douăzeci de metri, dar lui Tony i se părea că are de parcurs aproape doi kilometri de pe verandă până în locul în care se afla Frye. Alunecă şi căzu pe iarba udă, amortizând o parte din şoc cu umărul rănit. Câteva clipe simţi cum îi joacă în faţa ochilor o lumină strălucitoare, apoi un întuneric fosforescent, dar se împotrivi dorinţei de a rămâne întins acolo unde se afla. Se ridică în picioare.
Parcurse ultimii trei metri cu certitudinea cumplită că Frye va întoarce capul şi îl va vedea. Dar uriaşul continua să stea cu faţa la cele două uşi. Asculta glasul lui Hilary, iar Hilary ţipa.
Tony se furişă până în spatele lui Frye şi‑i înfipse lama cuţitului între omoplaţi.
Frye urlă, săgetat de durere şi se răsuci în loc.
Tony se trase în spate, clătinându‑se şi rugându‑se la Dum­nezeu ca rana să fi fost mortală. Ştia că nu avea cum să învingă într‑o luptă corp la corp cu Frye, mai ales că nu se folosea decât de o singură mână.
Frye îşi repezi ca un nebun mâna spre spate, încercând să apuce cuţitul înfipt în spate. Voia să şi‑l smulgă din trup, dar nu ajungea la el.
Un firicel de sânge i se prelinse din colţul gurii.
Tony se dădu un pas înapoi. Apoi încă unul.
Frye porni, clătinându‑se, spre el.


Hilary rămăsese pe ultima treaptă de sus, bătând cu pumnii în uşile închise şi ţipând după ajutor.
În spatele ei, şoaptele din pivniţa întunecoasă deveneau tot mai puternice cu fiecare bătaie năvalnică a inimii.
Riscă o privire peste umăr, proiectând lanterna în josul treptelor. Simpla vedere a masei mişcătoare de insecte o făcu să se sufoce de oroare. Încăperea era plină de gângănii, un strat care ar fi ajuns până la brâul unui om. O mare de gângănii care mişunau, se mişcau şi şuierau în aşa fel, încât părea că în pivniţă exista o singură creatură monstruoasă, cu nenumărate picioare, antene şi guri înfometate.
Îşi dădu seama că nu se oprise din ţipăt. Ţipa iar şi iar. Înce­pea să‑şi piardă glasul. Dar nu se putea opri.
Câteva insecte se aventurară în sus pe trepte, în ciuda luminii. Două ajunseră la picioarele ei, şi Hilary le strivi sub tălpi. Altele le luară locul.
Se întoarse din nou spre uşi, ţipând. Începu să bată în lem­nul lor cu toată puterea.
Apoi lanterna se stinse. Fără să‑şi dea seama, lovise cu ea în uşă, într‑un efort disperat de a cere ajutor. Sticla se sparse. Lumina muri.
O clipă, şoaptele părură să contenească, apoi crescură rapid în intensitate, devenind mai tari decât oricând.
Hilary se lipi cu spatele de uşă.
Îi veni în minte înregistrarea auzită în biroul doctorului Nicholas Rudge în dimineaţa precedentă. Se gândi la gemeni, care în copilărie fuseseră încuiaţi aici, şi‑i imagină acoperindu‑şi cu mânuţele nasul şi gura, ca să stăvilească năvala gângăniilor. Din pricina ţipetelor, căpătaseră o răguşeală cronică şi glasul lor devenise hârşâit: ore întregi, zile întregi de ţipete.
Îngrozită, privi în faţa ei prin întuneric, aşteptând ca oceanul de insecte să se închidă deasupra ei.
Simţi câteva pe glezne şi se aplecă repede, dându‑le deoparte.
Una urcă pe braţul stâng. Hilary o plesni, strivind‑o.
Acum şoaptele îngrozitoare ale insectelor mişcătoare de­veniseră aproape asurzitoare.
Hilary îşi acoperi urechile cu mâinile.
Un gândac căzu din tavan pe capul ei. Ţipând, Hilary îl smulse din păr şi‑l zvârli cât colo.
Deodată, uşile se deschiseră în spatele ei şi pivniţa fu inun­dată de lumină. Văzu la numai o treaptă sub ea năvala de insecte, apoi valul se retrase din faţa luminii soarelui, şi Tony o scoase afară, în ploaie, şi în superba lumină cenuşie.
Câteva insecte îi rămăseseră agăţate de haine, şi Tony le scu­tură.
— Dumnezeule, murmură el. Dumnezeule, Dumnezeule.
Hilary se sprijini de el.
Nu mai avea pe ea nici o insectă, dar i se părea că le simte şi acum. Târându‑se. Mişcându‑se.
Tremura necontrolat, spasmodic, şi Tony o înlănţui cu braţul teafăr. Începu să‑i vorbească blând şi calm, liniştindu‑i nervii.
În cele din urmă, Hilary reuşi să‑şi stăpânească ţipetele.
— Eşti rănit, spuse ea.
— Voi supravieţui. Şi voi picta.
Apoi Hilary dădu cu ochii de Frye. Zăcea în iarbă cu faţa în jos, fără îndoială, mort. Avea înfipt în spate un cuţit şi cămaşa îi era îmbibată de sânge.
— N‑am avut încotro, îi explică Tony. De fapt, nu voiam să‑l omor. Mi‑e milă de el... ştiind câte a îndurat de la Katherine. Dar n‑am avut de ales.
Se îndepărtară de cadavru şi traversară pajiştea.
Hilary aproape că nu‑şi mai simţea picioarele.
— Îi încuia pe gemeni înăuntru ori de câte ori voia să‑i pedepsească, spuse Hilary. De câte ori i‑a închis acolo? De o sută de ori? De două sute? De o mie?
— Nu te mai gândi, o sfătui Tony. Gândeşte‑te numai că amândoi trăim şi că suntem împreună. Gândeşte‑te dacă ai vrea să fii soţia unui poliţist trecut prin viaţă, care se chinuie să‑şi câştige existenţa ca pictor.
— Cred că mi‑ar plăcea grozav.
La circa zece metri de ei, şeriful Peter Laurenski ieşi în fugă din bucătărie şi alergă pe veranda din spatele casei.
— Ce s‑a întâmplat? le strigă el. Sunteţi teferi?
Tony nu se mai obosi să‑i răspundă.
— Avem ani întregi în faţa noastră, îi şopti el lui Hilary. Şi de azi înainte totul va fi bine. Pentru prima oară în viaţa noastră ştim amândoi cine suntem, ce vrem şi încotro ne îndreptăm. Am învins trecutul. Viitorul va fi simplu.
Porniră spre şeriful Laurenski, în timp ce ploaia de toamnă se cernea deasupra lor, murmurând în iarbă.

Sfirsit!