Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




marți, 21 iunie 2011

Soapte - partea a doua

Căţeaua! Căţea afurisită!
Frye îşi strecură o mână pe sub puloverul galben, apăsân‑du‑şi rana de jos, cea din pântece, care sângera cel mai tare. Îşi ţinu lipite marginile tăieturii cum putu mai bine, încercând să oprească viaţa care se scurgea din el. Simţi sângele cald prelingându‑se pe la cusăturile mănuşii şi mânjindu‑i degetele.
Nu‑l durea aproape deloc. Simţea numai o vagă arsură în stomac. Un curent electric pe partea stângă. Un zvâcnet uşor şi ritmic, simultan cu bătăile inimii. Atât şi nimic mai mult.
Cu toate acestea, ştia că rana era gravă şi că starea lui se va înrăutăţi din clipă în clipă. Se simţea slăbit şi neputincios. Pute­rea lui neobişnuită îl părăsise brusc şi total.
Ţinându‑şi pântecele cu o mână, se prinse de balustradă cu cealaltă şi coborî primele trepte, la fel de înşelătoare ca într‑o casă a groazei din parcul de distracţii, părând că se leagănă şi‑i fug din faţa ochilor. Când ajunse jos, era leoarcă de transpiraţie.
Afară, lumina soarelui îi înţepă ochii. Era mai strălucitor decât oricând, un soare monstruos, care umplea cerul şi‑l ardea fără cruţare. Avea senzaţia că strălucirea lui îi pătrundea prin pleoape, aprinzând mici focuri pe toată suprafaţa creierului.
Se îndoi de mijloc, blestemând, şi se târî pe trotuar până ajunse la furgoneta fumurie. Se săltă cu greu pe scaunul de la volan şi trase portiera, de parcă ar fi cântărit cinci tone.
Conduse cu o mână, coti la dreapta pe Wilshire Boulevard, se îndreptă spre Sepulveda şi viră la stânga în căutarea unei ca­bine telefonice mai ferite. Simţea fiecare denivelare din asfalt ca o lovitură în plexul solar. Din când în când, maşinile din jurul lui păreau că se întind, se ondulează şi se umflă, de parcă ar fi fost făcute dintr‑un material elastic, iar el era nevoit să se concen­treze, ca să le readucă la forme mai familiare.
Oricât de tare îşi apăsa rana, sângele continua să i se scurgă din trup. Arsura din pântece deveni mai ascuţită. Zvâcnetul rit­mic era acum o înţepătură ascuţită. Dar durerea insuportabilă pe care o aştepta încă nu se instalase.
Conduse pe Sepulveda, care părea că nu se mai sfârşeşte şi, în sfârşit, găsi telefonul public pe care‑l căuta. Cabina se afla în colţul cel mai îndepărtat al parcării unui supermagazin, la vreo sută de metri de magazin.
Parcă microbuzul pieziş, ascunzând cabina telefonică de ochii celor din magazin şi de automobiliştii care treceau pe Sepulveda. Nu era o cabină propriu‑zisă, ci un simplu paravan de plastic care, teoretic, asigura o excelentă izolare fonică, dar care, în realitate, nu oferea protecţie împotriva zgomotului din jur, însă, cel puţin, părea în stare de funcţionare şi era destul de izolat. În spatele lui se înălţa un gard mare de ciment, care despărţea terenul supermagazinului de un teren cu locuinţe. În dreapta se găseau câteva tufişuri şi doi palmieri pitici, care ascun­deau telefonul de strada laterală care făcea legătura cu Sepul­veda. Era puţin probabil ca cineva să‑l vadă îndeajuns de bine cât să‑şi dea seama că era rănit; Frye nu avea nevoie de curioşi prin preajmă.
Se căzni să treacă pe locul de lângă şofer şi coborî pe portiera din dreapta. Privi în jos la dâra roşie şi vâscoasă care i se prelingea printre degete şi simţi că‑l cuprinde ameţeala. Se uită repede în altă parte. Nu avea de făcut decât trei paşi până la tele­fon, dar fiecare dintre ei părea lung de un kilometru.
Nu‑şi amintea numărul cartelei telefonice de credit, cândva la fel de cunoscut ca şi data naşterii, aşa că sună direct în Napa Valley.
Centralista repetă apelul de şase ori.
— Alo?
— O convorbire cu taxă inversă din partea lui Bruno Frye, pentru oricine se întâmplă să răspundă. Acceptaţi convorbirea?
— Vă rog să‑mi faceţi legătura.
Se auzi un păcănit uşor şi centralista ieşi de pe fir.
— Sunt rănit grav. Cred... că sunt pe moarte, îi spuse Frye bărbatului din comitatul Napa.
— Oh, Iisuse, nu. Nu!
— Va trebui să... chem o ambulanţă, continuă Frye. Şi... şi atunci toată lumea va afla adevărul.
Discutară un minut, amândoi speriaţi şi neştiind ce să facă.
Deodată, Frye simţi cum ceva cedează înăuntrul lui. Ceva se destinsese ca un un arc.
Ca o pungă cu apă care plesneşte. Scoase un ţipăt de durere.
Bărbatul din Napa ţipă la rândul lui, cuprins de milă, ca şi cum ar fi simţit şi el durerea.
— Trebuie... să chem o ambulanţă, repetă Frye.
Închise telefonul.
Sângele i se prelinsese pe cracul pantalonilor până pe pantofi şi acum se scurgea pe asfalt.
Ridică din nou receptorul şi‑l puse pe tăblia de metal de lângă aparat. Alese o monedă de zece cenţi de pe tăblie, unde îşi pusese mărunţişul din buzunar, dar degetele refuzau să‑l asculte. O scăpă din mână şi o urmări cu o privire prostească, în timp ce moneda se rostogolea pe asfalt. Găsi altă fisă. O ţinu cât putu de strâns. O apucă de parcă ar fi fost un disc de plumb, mare cât o roată de maşină, şi, în sfârşit, o introduse în lăcaşul ei. Încercă să formeze 0. Nu mai avea putere nici pentru o mişcare atât de simplă. Braţele lui musculoase, umerii laţi, pieptul uriaş, spinarea puternică, pântecele tare, coapsele vânjoase nu‑l mai ascultau.
Nu putea telefona, nu putea nici să se mai ţină pe picioare. Căzu, se rostogoli pe asfalt şi rămase, zăcând, cu faţa în jos.
Nu se putea mişca.
Nu vedea nimic. Era orb.
În faţa ochilor avea doar întuneric de smoală.
Era înspăimântat.
Încercă să‑şi spună că şi el se va ridica din morţi, la fel cum făcuse Katherine. Mă voi întoarce şi voi pune mâna pe ea, se gândi. Mă voi întoarce. Dar, în adâncul sufletului, nu credea o iotă.
Cum zăcea acolo, cu mintea treptat golită de gânduri, avu un surprinzător moment de luciditate şi se întrebă dacă nu cumva se înşelase crezând că Katherine se întorcea din morţi. Nu cumva ucisese femei care doar îi semănau? Femei nevinovate? Nu cumva era nebun?
O nouă explozie de durere îi spulberă gândul, aruncându‑l din nou în bezna sufocantă care îl înconjura.
Simţi cum ceva se mişcă pe trupul lui.
Ceva se târa pe trupul lui.
Pe braţele şi pe picioarele lui.
Pe faţă.
Încercă să ţipe. Nu putea.
Auzi şoaptele.
Nu!
Intestinele i se revărsară afară.
Şoaptele crescură într‑un cor şuierător şi‑l purtară cu ele, asemenea unui râu negru şi învolburat.


Joi dimineaţă, Tony Clemenza şi Frank Howard dădură de urma lui Jilly Jenkins, un vechi prieten al lui Bobby Valdez "Îngerul". Jilly îl văzuse pe violatorul şi asasinul cu faţă de copil în luna iulie, dar nu‑l mai întâlnise de atunci. În perioada aceea Bobby tocmai îşi părăsise slujba de la Spălătoria Vee Vee Gee de pe Olympic Boulevard. Jilly nu ştia mai mult de atât.
Vee Vee Gee era o clădire mare cu ornamente din stuc, cu un nivel, datând de la începutul anilor '50, când o întreagă pleiadă de arhitecţi ignoranţi din Los Angeles se gândiseră să combine, pentru prima oară, un simulacru de stil spaniol cu funcţionalitatea unei fabrici. Tony nu reuşise niciodată să înţeleagă cum se întâmpla că până şi arhitecţii cei mai lipsiţi de sensibilitate reuşeau să vadă frumuseţe într‑un hibrid atât de grotesc. Acoperişul de ţiglă roşie‑portocalie era înţesat cu zeci de hornuri de cărămidă şi guri de aerisire din tablă ondulată, din­tre care abia dacă jumătate scoteau aburi. Ferestrele rustice aveau cadre grosolane din lemn închis la culoare, ca la locuinţa unui terrateniente bogat şi influent, însă sticla geamurilor de fabrică era dublată cu plasă de sârmă. În locul verandelor existau pasarele de încărcare. Zidurile erau drepte, cu colţuri ascuţite, clădirea având, întrucâtva, aspectul unei cutii — spre deosebire de muchiile rotunjite şi arcadele graţioase ale arhitecturii spaniole autentice. Clădirea arăta ca o prostituată bătrână, îmbrăcată în haine mai elegante decât fusese obişnuită să poarte şi care încerca cu disperare să se dea drept mare cucoană.
— Mă întreb de ce‑au ridicat‑o, spuse Tony, coborând din maşina fără însemnele poliţiei şi închizând portiera.
— Ce să ridice? întrebă Frank.
— De ce‑au construit clădiri atât de urâte? Ce rost aveau?
Frank clipi.
— Ce‑i aşa urât la ele?
— Pe tine nu te supără cum arată?
— E o curăţătorie. Nu avem nevoie de curăţătorii?
— Tu ai vreun arhitect în familie?
— Arhitect? Nu, răspunse Frank. De ce?
— Mă întrebam şi eu.
— Vezi tu, uneori e tare greu să te înţeleagă omul.
— Nu eşti primul care‑mi spune asta, replică Tony.
În biroul de la stradă cerură să vorbească cu proprietarul, Vincent Garamalkis, şi fură întâmpinaţi cu o răceală neobişnuită. Secretara deveni de‑a dreptul ostilă. Curăţătoria Vee Vee Gee plătise patru amenzi în patru ani fiindcă angajase necunoscuţi fără acte de identitate. Secretara era convinsă că Tony şi Frank veneau din partea Serviciului de Imigrări. Se mai îmbună puţin văzându‑le legitimaţia de poliţişti ai oraşului Los Angeles, dar nu se arătă binevoitoare decât după ce Tony reuşi s‑o convingă că nu‑i interesa câtuşi de puţin naţionalitatea lucrătorilor de la Vee Vee Gee. În cele din urmă, femeia recunoscu, fără prea mare entuziasm, că domnul Garamalkis se găsea în clădire. Tocmai se pregătea să‑i conducă la el când sună telefonul, aşa că femeia le dădu câteva instrucţiuni grăbite şi‑i rugă să se descurce singuri.
Enorma sală principală a curăţătoriei mirosea a săpun, apret şi abur. Era o încăpere umedă, fierbinte şi zgomotoasă. Maşinile de spălat industriale duduiau, bâzâiau şi fâşâiau. Uscătoare uriaşe zbârnâiau şi huruiau monoton. Pocnetul şi şuieratul aparatelor automate de împăturit îi dădea lui Tony senzaţia că i se strepezesc dinţii. Cei mai mulţi lucrători care descărcau cărucioarele cu rufe, bărbaţii voinici care introduceau hainele în maşini şi femeile care puneau etichete cu numere la două şiruri de mese lungi vorbeau între ei tare şi repede în spaniolă. În timp ce Tony şi Frank străbăteau sala, zarva se domoli puţin. Muncitorii încetară să mai vorbească şi‑i priviră bănuitori.
Vincent Garamalkis se găsea la un birou uzat, în celălalt capăt al uriaşei săli. Biroul era montat pe o platformă înaltă de un metru, astfel ca şeful să‑şi poată supraveghea angajaţii. Văzându‑i că se apropie, Garamalkis se ridică şi veni până la marginea platformei. Era un bărbat scund şi îndesat, cu un început de chelie, cu trăsături aspre şi ochi căprui şi blânzi, care nu se potriveau deloc cu restul chipului. Îi aşteptă cu mâinile în şolduri, ca şi cum le‑ar fi dat a înţelege că nu puteau urca până la el.
— Suntem de la poliţie, spuse Frank, arătându‑i legitimaţia.
— Da, încuviinţă Garamalkis.
— Nu de la Imigrări, îl linişti Tony.
— De ce mi‑aş face probleme cu Serviciul de Imigrări? întrebă sfidător Garamalkis.
— Secretara dumneavoastră îşi făcea probleme, replică Frank. Garamalkis îi privi încruntat de sus în jos.
— Sunt curat. Nu angajez decât cetăţeni americani şi străini cu acte de identitate.
— Bineînţeles, replică Frank. Iar urşii nu‑şi mai fac nevoile în pădure.
— Uitaţi ce este, interveni Tony, zău că puţin ne pasă de unde vin muncitorii dumneavoastră.
— Atunci ce doriţi?
— Am vrea să vă punem câteva întrebări.
— Despre ce?
— Despre omul acesta, răspunse Frank, întinzându‑i cele trei fotografii cu Bobby Valdez.
Garamalkis aruncă o privire la ele.
— Ce‑i cu el?
— Îl cunoaşteţi? întrebă Frank.
— De ce?
— Am vrea să dăm de urma lui.
— Pentru ce?
— Se ascunde de poliţie.
— Ce a făcut?
— Uitaţi ce este, începu Frank, sătul de reacţia posomorâtă a omului din faţa lui. Eu pot să vă şi oblig să‑mi răspundeţi. Putem purta discuţia aceasta aici sau în oraş. Iar dacă vă încăpăţânaţi să nu răspundeţi, putem apela la Serviciul de Imigrări. Puţin ne pasă dacă angajaţi câţiva mexicani, dar, dacă nu ne ajutaţi, vom avea grijă să ajungeţi după gratii. Aţi priceput? Aţi auzit ce‑am spus?
— Domnule Garamalkis, interveni Tony, tatăl meu a emigrat din Italia. A venit în această ţară cu acte în regulă şi, în cele din urmă, a primit cetăţenia. Totuşi, o dată a avut necazuri cu cei de la Serviciul de Imigrări. Nu era decât o greşeală strecurată în evi­denţa lor, o încurcătură birocratică. Cu toate acestea, l‑au hăituit mai mult de cinci săptămâni. Îl căutau la serviciu şi făceau vizite inopinate acasă, la ore neobişnuite. I‑au cerut acte şi dovezi, iar când tata le‑a arătat aceste acte, i‑au spus că erau false. L‑au ameninţat. De nenumărate ori. Ba chiar i‑au întocmit acte de deportare, înainte ca problema să fie clarificată. Tata a fost nevoit să angajeze un avocat, lucru pe care cu greu şi l‑a permis, iar mama a fost cu nervii la pământ până când totul s‑a lămurit. Vedeţi, deci, că nu am nici o simpatie pentru Serviciul de Imigrări. Prin urmare, n‑aş mişca un deget ca să‑i pun pe urmele dumneavoastră. N‑aş mişca un deget, domnule Garamalkis.
Omuleţul cel îndesat privi o clipă în jos, spre Tony, apoi clătină din cap şi oftă.
— Nu‑i aşa că‑ţi toacă nervii? Acum un an sau doi, când toţi studenţii aceia din Iran ne dădeau de furcă aici, în Los Angeles, răsturnând maşini şi încercând să dea foc la case, Serviciul de Imigrări nici nu s‑a gândit să‑i dea afară din ţară. La dracu', nici vorbă! Funcţionarii lor erau prea ocupaţi să‑mi hărţuiască lucrătorii. Oamenii pe care‑i angajez eu nu dau foc la case. Nu răstoarnă maşini şi nu aruncă cu pietre în poliţişti. Sunt oameni cumsecade şi muncitori. Nu vor decât să câştige o pâine. Să‑şi asigure o existenţă, aşa cum nu pot avea la sud de graniţă. Şi ştiţi de ce Serviciul pierde atâta vreme umblând după ei? Să vă spun eu, că am înţeles motivul. Fiindcă mexicanii nu opun rezistenţă. Nu sunt fanatici politici sau religioşi, cum sunt o mare parte din­tre iranieni. Nu sunt ţicniţi, nu sunt periculoşi. E mult mai sigur şi mai simplu pentru cei de la Imigrări să umble după aceşti oameni, fiindcă, în general, îi pot ridica fără proteste. Ah, sis­temul nostru e o ruşine.
— Înţeleg punctul dumneavoastră de vedere, spuse Tony. Aşadar, dacă aţi avea amabilitatea să vă uitaţi puţin la aceste fotografii...
Dar Garamalkis nu era încă pregătit să răspundă la întrebări. Mai avea de spus câteva lucruri.
— Acum patru ani, îl întrerupse el pe Tony, am fost amendat pentru prima oară. Motivele obişnuite. Câţiva dintre angajaţii mei mexicani nu aveau carte verde. Alţii aveau, dar era expirată. După ce am lămurit lucrurile la tribunal, am decis ca din acel moment să procedez conform legii. Să angajez doar mexicani cu carte verde valabilă. Iar dacă nu găseam destui din aceştia, intenţionam să angajez cetăţeni americani. Şi ştiţi ceva? Am fost un prost. Am fost un prost să‑mi închipui că puteam să‑mi ţin afacerea pe picioare în felul acesta. Vedeţi dumneavoastră, celor mai mulţi dintre lucrătorii mei nu‑mi permit să le plătesc decât salariul minim. Chiar şi acesta, cu mare efort. Problema este că americanii nu acceptă să lucreze pentru un salariu minim. Dacă eşti cetăţean american, poţi câştiga mai bine din ajutorul de şomaj decât dintr‑o slujbă plătită cu salariul minim. În plus, pen­tru ajutorul de şomaj nu plăteşti impozit. Prin urmare, vreme de vreo două luni am umblat înnebunit după muncitori, încercând să menţin curăţătoria în programul ei normal. Am fost la un pas de a face infarct. Vedeţi dumneavoastră, clientela mea numără hoteluri, moteluri, restaurante, frizerii... şi toţi vor să‑şi ia lucrurile înapoi cât mai repede şi la data programată. Dacă n‑aş fi început să angajez din nou mexicani, aş fi dat faliment.
Frank nu voia să mai audă şi restul. Tocmai se pregătea să spună o vorbă usturătoare, dar Tony îi puse o mână pe umăr şi‑l apăsă uşor, îndemnându‑l să aibă răbdare.
— Sigur, continuă Garamalkis, înţeleg să nu dai emigraţilor ajutor de şomaj, asistenţă medicală gratuită şi altele asemenea, dar nu înţeleg de ce să‑i deportezi, când ei acceptă slujbe pe care nu le acceptă nimeni. E ridicol. E o ruşine. Oftă din nou, se uită la fotografiile cu Bobby Valdez pe care le ţinea în mână şi spuse: Da, îl cunosc pe tip.
— Am auzit că a lucrat aici.
— Aşa e.
— Când?
— Cred că pe la începutul verii. În mai. Şi o parte a lunii iunie.
— După ce a fugit de poliţistul care‑l supraveghea, îi spuse Frank lui Tony.
— Asta nu ştiu, zise Garamalkis.
— Cum v‑a spus că se numeşte? întrebă Tony.
— Juan.
— Şi numele de familie?
— Nu mai ţin minte. N‑a stat decât vreo lună jumătate. Dar trebuie să figureze în acte.
Garamalkis coborî de pe platformă şi‑i conduse prin sala mare, prin abur şi miros de detergent, sub privirile bănuitoare ale lucrătorilor. Ajungând în biroul de la intrare, Garamalkis îi ceru secretarei să verifice registrele şi, în câteva minute, ea găsi statul de plată pe care‑l căuta. Bobby îşi dăduse numele de Juan Mazquezza. Adresa era pe La Brea Avenue.
— Chiar a locuit în apartamentul acela? întrebă Frank.
Garamalkis ridică din umeri.
— Nu era o muncă importantă, care să necesite o verificare a datelor personale.
— V‑a spus de ce a vrut să plece?
— Nu.
— V‑a spus unde se ducea?
— Nu sunt maică‑sa.
— Vreau să ştiu dacă intenţiona să se angajeze în altă parte.
— Nu. A plecat, pur şi simplu.
— Dacă nu‑l găsim pe Mazquezza la această adresă, spuse Tony, am vrea să ne întoarcem să discutăm cu lucrătorii dum­neavoastră. Poate vreunul dintre ei a reuşit să‑l cunoască mai bine. Poate mai are prieteni printre ei.
— Vă puteţi întoarce dacă doriţi, spuse Garamalkis. Dar nu va fi uşor să staţi de vorbă cu oamenii mei.
— De ce?
— Mulţi dintre ei nu vorbesc englezeşte, zâmbi el.
Tony zâmbi larg şi spuse:
— Yo leo, escribo y hablo español.
— Ah! exclamă surprins Garamalkis.
Secretara le făcu o copie după statul de plată, şi Tony îi mulţumi lui Garamalkis pentru ajutor.
Urcară în maşină. Frank se încadră în trafic, pornind spre La Brea Avenue.
— Trebuie să las totul în seama ta, spuse el.
— Ce anume? întrebă Tony.
— Ai obţinut informaţia mult mai repede decât aş fi reuşit eu.
Tony rămase surprins de compliment. Pentru prima oară în cele trei luni de când erau colegi Frank recunoştea că sistemul partenerului său dădea rezultate.
— Păcat că n‑am şi eu ceva din stilul tău, continuă Frank. Îţi dai seama că nu în totalitate. Rămân la părerea mea că de cele mai multe ori tot sistemul meu e mai bun. Dar din când în când întâlnim pe câte unul care nu s‑ar lăsa înduplecat de mine în vecii vecilor. Şi totuşi, tu reuşeşti să scoţi totul de la el într‑un minut. Da, da, aş vrea să am şi eu ceva din blândeţea ta.
— Poţi proceda la fel.
— Eu, nu. Nici vorbă.
— Bineînţeles că poţi.
— Tu ştii cum să iei omul, spuse Frank. Eu, nu.
— Poţi învăţa.
— Nu. Ne descurcăm destul de bine şi aşa. Reprezentăm exact cuplul poliţistul bun şi poliţistul rău, numai că noi nu ne jucăm rolurile. În cazul nostru, e vorba de firea fiecăruia.
— Dar tu nu eşti un poliţist rău.
Frank nu răspunse. În timp ce aşteptau la semafor, i se adresă lui Tony:
— Mai trebuie să‑ţi spun un lucru, care n‑o să‑ţi placă.
— Să vedem, îl îndemnă Tony.
— În legătură cu femeia de aseară.
— Hilary Thomas?
— Da. Ţi‑a căzut cu tronc, aşa‑i?
— Păi... da. Părea o fată drăguţă.
— Nu asta am vrut să spun. Mă refer la faptul că ţi‑a plăcut. Te‑a pus pe foc.
— Oh, nu. Arăta bine, însă n‑am...
— Nu face pe nevinovatul cu mine. Am văzut cum te uitai la ea.
Semaforul se schimbă în verde.
Merseră în tăcere cale de un cvartal.
În cele din urmă, Tony spuse:
— Ai dreptate. Nu mă aprind după prima femeie care‑mi iese în cale. Ştii asta foarte bine.
— Uneori îmi vine să cred că eşti eunuc.
— Hilary Thomas e... altfel. Nu‑i vorba doar de cum arată. Desigur, e o femeie superbă, dar asta nu‑i tot. Îmi place cum se mişcă, cum se poartă. Îmi place s‑o ascult vorbind. Nu doar tim­brul vocii ei. Mai e ceva. Îmi place cum se exprimă. Îmi place cum gândeşte.
— Şi mie îmi place cum arată, spuse Frank, dar mă lasă rece modul ei de a gândi.
— N‑a minţit, spuse Tony.
— Ai auzit ce‑a spus şeriful...
— Poate că Hilary nu şi‑a dat seama exact ce i s‑a întâmplat, însă n‑a scornit toată povestea din senin. Probabil, a văzut pe cineva care semăna cu Frye şi...
— Ai ajuns la ceea ce voiam să‑ţi spun şi te‑am avertizat că n‑o să‑ţi placă, îl întrerupse Frank.
— Te ascult.
— Indiferent cât ţi s‑au aprins călcâiele după ea, n‑ai nici o scuză pentru ce mi‑ai făcut mie aseară.
Tony îl privi nedumerit.
— Ce ţi‑am făcut?
— Se presupune că într‑o astfel de situaţie trebuie să‑ţi spri­jini colegul.
— Nu înţeleg.
Frank se înroşise. Nu se uita la Tony. Privea ţintă strada din faţa lui.
— Aseară, în timp ce‑i puneam întrebări, i‑ai luat apărarea în faţa mea în câteva rânduri.
— Frank, n‑am vrut să...
— Ai încercat să mă opreşti să urmez un şir de întrebări despre care ştiam că sunt importante.
— Mi s‑a părut că eşti prea aspru cu ea.
— Atunci ar fi trebuit să‑mi dai a înţelege ce părere ai într‑un mod mult mai subtil decât ai făcut‑o. Din ochi. Cu un gest, cu o atingere de mână. Aşa cum procedezi de fiecare dată. Dar în prezenţa ei te‑ai năpustit la mine ca un cavaler în zale.
— Trecuse printr‑o încercare grea şi...
— Rahat! i‑o tăie Frank. Nu trecuse prin nici o încercare. A inventat toată povestea!
— Rămân în continuare de altă părere.
— Fiindcă gândeşti cu ce‑ai în pantaloni, nu cu capul.
— Frank, nu‑i adevărat. Şi nu‑i cinstit din partea ta.
— Dacă ai crezut că mă purtam prea aspru, de ce nu m‑ai tras deoparte ca să mă întrebi ce urmăream?
— Dar te‑am întrebat, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Tony, înfuriindu‑se fără voia lui. Te‑am întrebat imediat ce ai telefonat la secţie, cât timp ea era încă pe peluză şi discuta cu reporterii. Voiam să ştiu ce‑ai aflat, dar tu n‑ai vrut să‑mi spui.
— Nu mi‑am închipuit că mă asculţi, replică Frank. Deja ţi se scurgeau ochii după ea, ca unui puştan îndrăgostit.
— E o prostie şi ştii asta foarte bine. Sunt un poliţist la fel de bun ca tine. Nu amestec sentimentele cu munca. Însă ştii ceva? Am impresia că tu faci asta.
— Ce fac?
— Tu eşti acela care uneori laşi sentimentele personale să intervină în munca ta, continuă Tony.
— Ce dracu' vrei să spui?
— Ai obiceiul să‑mi ascunzi informaţiile când afli ceva extrem de valoros, preciză Tony. Şi dacă stau să mă gândesc... procedezi astfel numai când e la mijloc o femeie şi când poţi folosi informaţia respectivă ca s‑o răneşti, s‑o îngenunchezi, s‑o faci să plângă. Îmi ascunzi informaţia, apoi o lansezi împotriva femeii pe neaşteptate, în modul cel mai abject cu putinţă.
— Întotdeauna obţin ceea ce caut.
— De regulă, există un mod mai simplu şi mai elegant de a afla.
— Adică modul tău.
— Acum două minute ai recunoscut că dă rezultate. Frank nu spuse nimic. Privea furios maşinile din faţa lui. Să ştii, Frank, că orice ţi‑ar fi făcut soţia ta la divorţ, oricât de mult te‑ar fi rănit, nu‑i un motiv ca să urăşti toate femeile care‑ţi ies în cale.
— Nu le urăsc.
— Poate nu conştient. Dar în subconştient...
— Mai slăbeşte‑mă cu tâmpeniile tale freudiene.
— OK. Bine, se învoi Tony. Dar, în acest caz, facem schimb de acuzaţii. Mi‑ai spus că aseară am procedat neprofesionist. Iar eu am replicat că tu ai procedat neprofesionist. Suntem chit.
Frank coti şi intră pe La Brea Avenue.
Opriră la alt semafor.
Lumina se făcu verde, şi continuară să înainteze ca melcul prin circulaţia din ce în ce mai intensă.
Timp de câteva minute nici unul nu scoase un cuvânt.
Apoi Tony zise:
— Indiferent ce defecte sau slăbiciuni ai avea, eşti un poliţist al dracului de bun. Frank îi aruncă o privire uimită. Vorbesc serios, întări Tony. Între noi au existat neînţelegeri. De multe ori nu ne potrivim. Poate nu vom reuşi să lucrăm bine împreună. Poate că fiecare din noi va trebui să solicite un nou partener. Dar, în esenţă, e vorba doar de o diferenţă de personalitate. Deşi eşti de vreo trei ori mai dur cu oamenii decât e necesar, eşti foarte bun în meseria ta.
Frank îşi drese glasul.
— Păi... la fel şi tu.
— Mulţumesc.
— Numai că uneori eşti prea... dulce.
— Iar tu poţi fi o acritură uneori.
— Vrei să ceri un nou coleg?
— Încă nu ştiu.
— Nici eu.
— Dacă nu reuşim să ne înţelegem, e prea periculos să rămânem împreună. Partenerii care se stresează reciproc îşi riscă viaţa unul altuia.
— Ştiu, răspunse Frank. Lumea e plină de idioţi, de derbedei şi de fanatici care poartă arme. Trebuie să lucrezi cu colegul ca şi cum ar fi o parte din tine, un al treilea braţ. Altfel rişti mult să fii pus la pământ.
— În concluzie, ar trebui să ne gândim serios dacă ne potrivim unul cu celălalt.
— Da, încuviinţă Frank.
Tony începu să se uite după numerele de pe clădirile pe lângă care treceau.
— Cred că suntem pe aproape.
— Se pare că aceea e casa, arătă Frank.
Adresa lui Juan Mazquezza de pe statul de plată al Curăţătoriei Vee Vee Gee era un bloc cu şaisprezece aparta­mente, înconjurat de o grădină şi situat într‑un cvartal dominat în mare parte de interese comerciale: puncte de depanare, un mic motel, un magazin de anvelope, o băcănie cu program non‑stop. De departe, apartamentele păreau noi şi destul de scumpe, dar privindu‑le mai îndeaproape, Tony descoperi urme de decrepi­tudine şi neglijenţă. Zidurile exterioare aveau nevoie să fie văruite, erau crăpate şi zgâriate. Scările, balustradele şi uşile de lemn se cereau vopsite. O pancartă pusă la intrare anunţa că locul se numea Apartamentele Las Palmeras. Panoul fusese lovit de o maşină şi era deformat vizibil, însă nimeni nu se grăbise să‑l înlocuiască. Las Palmeras arăta bine de la distanţă, fiindcă era înconjurat de verdeaţă, care‑i ascundea o parte din defecte şi îndulcea muchiile ştirbite. Dar chiar şi ambianţa, studiată mai îndeaproape, trăda decrepitudinea blocului Las Palmeras: tufişurile nu erau tunse de multă vreme, copacii creşteau la voia întâmplării, iar tufele aveau mare nevoie de îngrijire.
Modelul din Las Palmeras putea fi rezumat printr‑un singur cuvânt: tranziţie. Puţinele maşini din parcare întăreau această impresie. Se vedeau două maşini noi, potrivit de scumpe, strălucitoare şi îngrijite cu dragoste. Fără îndoială că aparţineau tinerilor şi tinerelor cu o perspectivă optimistă asupra vieţii, care vedeau în maşini un semn că s‑au realizat. Ceva mai departe se afla un vechi Ford uzat şi ruginit, cu o anvelopă spartă, aplecat pe o parte, nefolosit şi inutilizabil. Lângă Ford se găsea un Mer­cedes vechi de opt ani, spălat şi lustruit, dar uzat: pe o aripă din spate se vedea o adâncitură provocată de rugină. În vremuri mai bune proprietarul îşi permisese să cumpere o maşină în valoare de douăzeci şi cinci de mii de dolari, în timp ce în prezent se părea că nu reuşea să facă rost de cei două sute de dolari nece­sari pentru reparaţii. Las Palmeras era un loc pentru persoane în tranziţie. Pentru unii dintre ei era o escală în ascensiunea spre cariere excelente şi atrăgătoare. Pentru alţii era un loc nesigur pe buza unei stânci, ultimul refugiu respectabil înaintea unei triste şi inevitabile prăbuşiri în ruină totală.
În timp ce Frank parca lângă locuinţa administratorului, Tony îşi dădu seama că Las Palmeras reprezenta o metaforă pen­tru întreg oraşul Los Angeles. Oraşul îngerilor era poate cel mai faimos pământ al făgăduinţei cunoscut vreodată de omenire. Pe aici treceau sume fabuloase de bani, aici existau mii de feluri de a câştiga un cont gras în bancă. Los Angeles oferea suficiente poveşti de succes cât să umple un cotidian. Însă această uluitoare afluenţă crea în acelaşi timp şi o diversitate de instrumente ale autodistrugerii, punându‑le la îndemâna tuturor. La Los Angeles orice drog putea fi găsit şi cumpărat mai simplu şi mai rapid decât la Boston sau New York, la Chicago sau Detroit. Cocaină, haşiş, heroină, marijuana, amfetamine, barbiturice, LSD, PCP... Oraşul era un supermagazin al consumatorilor de droguri. Şi sexul era mai liber. Principiile şi sensibilităţile victoriene se năruiseră în Los Angeles mai repede decât în restul ţării, în parte fiindcă aici era nucleul afacerilor cu muzică rock, din care sexul făcea parte integrantă. Dar existau şi alţi factori, mult mai impor­tanţi, care contribuiseră la dezlănţuirea poftelor trupeşti ale californianului de rând. Clima avea şi ea o influenţă; zilele calde şi uscate, lumina subtropicală şi vânturile care se luau la întrecere între ele — vânturile dinspre deşert şi cele dinspre mare — aveau un puternic efect erotic. Temperamentul latin al emigranţilor mexicani îşi lăsa amprenta asupra întregii populaţii. Dar poate că, mai presus de orice, în California aveai impresia că te afli la marginea lumii occidentale, la marginea necunoscutului, în faţa unui abis misterios. Rareori trăiai un sentiment lucid că te aflai la limita dintre două culturi, însă subconştientul era supus în per­manenţă acestei influenţe, sentiment optimist şi uneori înfricoşător. Într‑un fel, toate aceste elemente se contopeau şi risipeau inhibiţiile, stârnind gonadele. Desigur, o viziune asupra sexului, liberă de sentimentul vinovăţiei, era sănătoasă. Dar în atmosfera specială a oraşului Los Angeles, unde şi cele mai bizare gusturi în materie de sex erau uşor îngăduite, unii bărbaţi (şi unele femei) căpătau dependenţă pentru sex la fel ca pentru heroină. Tony văzuse numeroase astfel de cazuri. Existau per­soane, anumite tipuri de personalitate, care alegeau să renunţe la tot — la bani, respect de sine, reputaţie — pentru o sărbătoare nesfârşită a cărnii şi pentru efemera satisfacţie a orgasmului. Dacă nu erai umilit şi nu‑ţi aflai ruina în sex şi droguri, Los Angeles‑ul îţi oferea o multitudine de religii trăsnite şi mişcări politice radicale cu tendinţe violente. Şi, fireşte, Las Vegas‑ul se găsea la distanţă de numai o oră de zbor cu avionul, curse dese şi ieftine, ba chiar gratuite, dacă foloseai cu regularitate liniile aeriene respective. Toate aceste mijloace de autodistrugere erau puse la îndemână de o bogăţie cu adevărat inexplicabilă. Cu bogăţia sa şi cu modul său voios de a sărbători libertatea, Los Angeles‑ul oferea atât mărul de aur, cât şi para otrăvită: tranziţia pozitivă şi tranziţia negativă. Unii se opreau în mersul lor ascen­dent în locuri ca blocul Las Palmeras, înşfăcau mărul, se mutau în Bel Air, în Beverly Hills, în Malibu sau undeva pe Coasta de Vest şi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi. Alţii gustau fructul otrăvit şi se opreau la Las Palmeras în drumul lor spre ruină, fără să ştie cum sau de ce ajunseseră acolo.
De fapt, administratoarea complexului de apartamente părea să nu înţeleagă că situaţia ei prezentă se datora modelelor tranziţiei. Se numea Lana Haverby. Avea peste patruzeci de ani, era blondă, bronzată, purta pantaloni scurţi şi maieu de atletism. Se considera atrăgătoare din punct de vedere sexual. Mergea, stătea şi şedea de parcă ar fi pozat. Avea picioare frumoase, dar restul era departe de prima tinereţe. Talia i se îngroşase mai mult decât părea să‑şi dea ea seama, avea şoldurile şi fundul prea mari pentru o vestimentaţie aşa de sumară. Sânii erau atât de mari, încât nu mai erau atrăgători, ci excentrici. Maieul subţire de atletism dădea la iveală despicătura dintre sâni, adâncă cât un ca­nion, şi‑i accentua sfârcurile mari şi tari, fără a da însă sânilor forma şi consistenţa de care aveau mare nevoie. Când nu‑şi schimba şi nu‑şi potrivea poziţia, când nu încerca să vadă ce efect avea trupul ei asupra lui Frank şi Tony, părea stânjenită, absentă. Privirea ei nu reuşea întotdeauna să se concentreze. Avea tendinţa de a lăsa frazele neterminate. Din când în când privea uimită în jur, la sufrageria mică şi întunecoasă, la mobilierul sărăcăcios, ca şi cum n‑ar fi avut nici cea mai mică idee de ce venise în acel loc sau de cât timp se găsea acolo. Îşi lăsa capul într‑o parte, de parcă ar fi auzit şoapte undeva pe aproape, şoapte care încercau să‑i explice ce se petrecea cu ea.
Lana Haverby se aşeză pe un fotoliu, iar cei doi poliţişti luară loc pe canapea. Lana se uită la fotografiile cu Bobby Valdez.
— Da, spuse ea. Era un dulce.
— Locuieşte aici? întrebă Frank.
— A locuit... da. La apartamentul nouă... aşa mi se pare. Dar s‑a mutat
— S‑a mutat de aici?
— Da.
— Când?
— Vara asta. Cred că era...
— Când anume? întrebă Tony.
— Întâi august, răspunse ea.
Îşi încrucişă din nou picioarele goale şi‑şi trase umerii înapoi, ca să‑şi ridice sânii cât mai mult posibil.
— Cât timp a stat aici? întrebă Frank.
— Cred că trei luni, răspunse femeia.
— Locuia singur?
— Adică, dacă avea vreo tipă?
— O tipă, un tip, pe cineva, răspunse Frank.
— Nu era decât el, zise Lana. V‑am spus că era un dulce.
— A lăsat vreo adresă?
— Nu. Şi‑mi pare foarte rău.
— De ce? A plecat fără să‑şi achite chiria?
— Nu. Nici vorbă. Pur şi simplu, aş vrea să ştiu unde aş putea...
Îşi lăsă capul pe o parte, ascultând din nou şoaptele.
— Unde ai putea să ce? întrebă Tony.
Ea clipi.
— Oh... tare aş vrea să ştiu unde i‑aş putea face o vizită. Încercam să‑l seduc. M‑a pus pe foc, înţelegeţi? Mi‑a înfierbântat sângele în vine. Încercam să‑l atrag în patul meu, dar era... cum să zic, timid.
Nu se arătase curioasă de ce‑l căutau pe Bobby Valdez, alias Juan Mazquezza. Tony se întrebă ce ar avea de spus femeia aceasta dacă ar afla că timidul ei cel dulce era un violator agre­siv şi violent.
— Îl vizita cineva cu regularitate?
— Pe Juan? N‑am observat
Îşi desfăcu picioarele şi rămase cu coapsele depărtate, urmărind reacţia lui Tony.
— A spus unde lucra? întrebă Frank.
— Când s‑a mutat aici, lucra la o curăţătorie. Mai târziu şi‑a luat altă slujbă.
— A spus ce anume?
— Nu. Dar să ştiţi că făcea bani buni.
— Avea maşină? întrebă Frank.
— La început nu, răspunse ea. Mai târziu, da. Un Jaguar cu patru locuri. Foarte frumos, zău aşa.
— Şi scump, adăugă Frank.
— Da, încuviinţă ea. A plătit ceva bani pe maşina asta şi încă bani gheaţă.
— De unde putea să fi avut atâţia bani?
— V‑am spus. Cu slujba cea nouă, câştiga bine.
— Sigur nu ştii unde lucra?
— Absolut sigur. Refuza să vorbească despre asta. Dar să ştiţi că imediat ce am văzut Jaguarul, am înţeles... că nu avea de gând să mai rămână multă vreme pe aici, spuse ea cu regret. Progresa rapid.
Cei doi poliţişti mai petrecură cinci minute punându‑i întrebări, dar Lana Haverby nu mai avea nimic important să le spună. Nu avea un simţ al observaţiei prea dezvoltat, iar aminti­rile ei despre Juan Mazquezza sufereau de mici lacune, ca şi cum ici‑colo ar fi fost roase de molii.
Când Tony şi Frank se ridicară să plece, ea se grăbi să le‑o ia înainte către uşă. Sânii gelatinoşi săltau şi zvâcneau în­grijorător, privelişte pe care ea o socotea, fără îndoială, provo­catoare. Dădea din fund şi mergea pe vârfuri într‑un fel care ar fi dezavantajat şi o cochetă de douăzeci de ani. Avea patruzeci, era o femeie în toată firea, incapabilă să descopere şi să exploreze frumuseţea vârstei ei, străduindu‑se să treacă drept o adolescentă, fapt care‑i dădea o alură jalnică. Rămase în prag, sprijinindu‑se de uşa deschisă, cu un picior îndoit la genunchi, imitând o poziţie văzută într‑o revistă pentru bărbaţi sau pe vreun calendar cu poze de femei, practic cerşind un compliment. Frank ieşi, întorcându‑se pe o parte şi reuşind cu greu să nu se atingă de sânii ei. Porni repede pe alee în direcţia maşinii, fără a întoarce capul.
Tony îi zâmbi şi‑i spuse:
— Vă mulţumim că ne‑aţi ajutat, domnişoară Haverby.
Femeia îl pironi cu o privire limpede, cum nu avusese în ultimele cincisprezece minute. Continuă să‑l privească fix şi în ochii ei sclipi ceva vital — inteligenţă, mândrie adevărată, poate un grăunte de respect de sine — ceva mai bun şi mai curat decât toată viaţa ei de până atunci.
— Şi eu am să plec de aici, cum a făcut Juan. N‑am fost întot­deauna administratoare la Las Palmeras. Odinioară m‑am învârtit în cercuri de oameni bogaţi.
Tony nu voia să audă ce avea ea să‑i spună, totuşi se simţi prins în capcană, apoi fascinat, la fel ca omul oprit în stradă de Bătrânul Marinar.
— La vârsta de douăzeci şi trei de ani, spuse ea, lucram ca chelneriţă, apoi m‑am lăsat. Asta s‑a întâmplat pe când formaţia Beatles abia începuse să cânte, acum vreo şaptesprezece ani, când începea mania rock. Înţelegeţi? Pe vremea aceea, o fată fru­moasă putea intra în legătură cu vedetele, putea să‑şi facă relaţii importante, înţelegeţi, ca apoi să colinde pretutindeni împreună cu grupurile mari, străbătând toată ţara o dată cu ele. Oh, Doamne, ce vremuri fantastice! Nu exista nimic pe care să nu‑l poţi face sau avea! Grupurile acelea aveau de toate şi din ce aveau dădeau la toată lumea, înţelegeţi? Eram cu ei. Sigur că eram. M‑am culcat cu câteva persoane importante, înţelegeţi? Nume care erau pe buzele tuturor. Am fost la rândul meu foarte iubită. Toţi ţineau la mine.
Începu să înşire cele mai cunoscute grupuri rock ale anilor şaizeci. Tony nu ştia cu câte dintre ele fusese femeia în realitate şi cu câte doar îşi închipuia că fusese, însă observă că ea se ferea să numească persoane; se culcase cu grupuri, nu cu bărbaţi.
Niciodată nu‑şi pusese întrebarea ce se întâmplase cu însoţitoarele grupurilor, cu năzdrăvanele femei‑copii care‑şi iro­siseră o parte a celor mai frumoşi ani ca fani în lumea muzicii rock. Acum însă, cel puţin aflase unul dintre modurile în care puteau sfârşi. Se ţineau scai după idolii la modă, oferindu‑le elogii extaziate, consumând droguri, fiind receptacule conve­nabile pentru sperma celor bogaţi şi celebri, fără a se gândi la timpul care trecea şi la schimbările pe care le va aduce. Apoi, într‑o bună zi, după ce o astfel de fată se nenorocea din pricina excesului de băutură, marijuana, cocaină, poate şi puţină heroină, când începeau să‑i apară primele riduri la colţurile ochilor, când liniile gurii deveneau puţin cam prea accentuate, când sânii ei elastici începeau să se lase, era dată afară din patul unui grup, descoperind că, de data aceasta, nu mai exista un alt grup dornic s‑o primească. Dacă n‑o deranja să recurgă la anu­mite subterfugii, îşi mai putea câştiga existenţa astfel timp de câţiva ani. Dar pentru o parte dintre fete era un moment de coti­tură; nu se considerau târfe, ci "prietene". Pentru multe dintre ele căsătoria ieşea din discuţie, întrucât văzuseră şi făcuseră prea multe ca să accepte de bunăvoie viaţa conjugală. Una dintre ele, Lana Haverby, îşi luase o slujbă în Las Palmeras, loc de muncă pe care îl socotea doar temporar, o modalitate de a locui fără a plăti chiria, până când avea să reia legătura cu oamenii frumoşi.
— Aşadar, nu voi rămâne multă vreme aici, spuse ea. Curând am să‑mi văd de drumul meu. Mă aştept ca asta să se întâmple dintr‑o clipă în alta. Simt că mă aşteaptă o mulţime de lucruri frumoase. Ca un fel de vibraţii pozitive, înţelegeţi?
Situaţia ei avea un farmec trist, şi lui Tony nu‑i venea în minte nici un cuvânt care să fi însemnat ceva pentru ea.
— Păi... atunci... vă doresc tot binele din lume, spuse el prosteşte.
Se strecură pe lângă ea şi ieşi.
Licărul de vitalitate din privirea femeii se stinse. Dintr‑o dată începu să pozeze din nou cu disperare, cu umerii traşi, cu piep­tul în afară. Dar chipul ei continua să fie supt şi obosit. Burta rămânea ţinută în frâu de elasticul şortului. Şoldurile continuau să fie prea mari pentru jocuri de fetiţă.
— Ascultă, adăugă ea, dacă vreodată ai chef să bei un vin şi să stai puţin de vorbă, înţelegi...
— Mulţumesc, spuse Tony.
— Vreau să spun, treci pe aici oricând doreşti, când nu eşti de serviciu.
— Poate că am să trec, minţi el. Apoi, fiindcă i se păru că glasul îi suna nesincer şi fiindcă nu voia să plece fără să‑i lase o speranţă, adăugă: Ai picioare frumoase.
Era adevărat, dar ea nu se pricepea să accepte cu graţie un compliment. Zâmbi cu gura până la urechi, îşi puse mâinile pe sâni şi răspunse:
— De regulă, sânii mei sunt cei care atrag atenţia.
— Bine... ne mai vedem, încheie Tony, întorcându‑i spatele şi pornind spre maşină.
După câţiva paşi întoarse capul şi văzu că femeia stătea în cadrul uşii deschise, cu capul aplecat într‑o parte, cu gândul dus departe de el şi de Apartamentele Las Palmeras, ascultând şoaptele vagi care încercau să‑i explice sensul existenţei pe care o ducea.
În timp ce Tony urca în maşină, Frank îi spuse:
— Credeam că şi‑a înfipt ghearele în tine. Cât pe ce să chem o echipă SWAT să te salveze.
Tony nu râse.
— E tristă.
— Ce e tristă?
— Lana Haverby.
— Glumeşti?
— Situaţia ei.
— Nu‑i decât o târfă proastă, replică Frank. Dar ce părere ai că Bobby şi‑a cumpărat un Jaguar?
— Dacă n‑a spart vreo bancă, nu există decât un singur mod de a face rost de atâţia bani.
— Droguri, spuse Frank.
— Cocaină, marijuana, poate PCP.
— Asta ne oferă o nouă perspectivă asupra locului în care ar trebui să ne începem căutările, zise Frank. Putem merge pe stradă şi‑i putem înghesui niţel pe traficanţii cunoscuţi, indivizi care au făcut puşcărie pentru comerţ cu droguri. Să‑i punem niţel pe jăratic şi, dacă au mult de pierdut şi ştiu unde se află Bobby, ni‑l vor da pe o tavă de argint.
— Până atunci, preciză Tony, ar fi bine să luăm legătura cu sediul.
Voia să solicite verificarea unui Jaguar negru înregistrat pe numele Juan Mazquezza. Dacă reuşeau să facă rost de un număr de înmatriculare care să figureze în cazier, atunci căutarea maşinii lui Bobby avea să intre în atribuţiile cotidiene ale oricărui poliţist în uniformă,
ceea ce nu însemna că aveau să‑i dea de urmă imediat. În orice alt oraş, o persoană căutată cu atâta înverşunare ca Bobby nu avea şanse să trăiască multă vreme fără să se ascundă. În cel mult câteva săptămâni ar fi depistată şi încolţită. Dar Los Angeles‑ul nu semăna cu alte oraşe, cel puţin ca întindere, era mai mare decât oricare alt centru urban al ţării. Los Angeles‑ul aco­perea o suprafaţă de peste şapte sute de kilometri pătraţi, pe jumătate dublul suprafeţei tuturor suburbiilor oraşului New York, de zece ori mai mult decât Boston şi aproape jumătate din statul Rhode Island. Socotind emigranţii ilegali, lucru pe care nu‑l făceau cei de la Biroul de Recensământ, populaţia de pe suprafaţa totală a metropolei număra aproape nouă milioane de locuitori. În acel vast labirint de străzi, alei, autostrăzi, coline, canioane, un fugar isteţ putea trăi sub cerul liber luni la rând, văzându‑şi nestingherit de treburile lui, cu aceeaşi nepăsare şi îndrăzneală ca oricare alt cetăţean.
Tony deschise aparatul de radio, pe care îl lăsaseră închis toată dimineaţa, chemă Comunicaţiile şi ceru o verificare DMV pentru Juan Mazquezza şi Jaguarul lui.
Femeia care răspundea pe această frecvenţă avea o voce caldă şi plăcută. După ce‑şi notă doleanţele lui Tony, îl informă că în ultimele două ore el şi Frank fuseseră chemaţi prin radio. Era ora 11:45. Cazul Hilary Thomas fusese redeschis şi era nevoie de ei la locuinţa din Westwood, unde se găseau alţi poliţişti care răspunseseră chemării la 9:30.
Tony puse microfonul în lăcaşul lui, se uită la Frank şi spuse:
— Ştiam eu! La dracu', femeia n‑a minţit!
— Nu te grăbi, replică morocănos Frank. Indiferent ce a sur­venit, probabil că e tot o născocire a ei, ca şi prima oară.
— Nu renunţi niciodată, aşa‑i?
— Nu, dacă ştiu că am dreptate.
Câteva minute mai târziu opriră în faţa casei lui Hilary Thomas. Aleea circulară era ocupată de două maşini ale presei, un microbuz aparţinând laboratorului poliţiei şi o maşină alb cu negru.
În timp ce coborau din maşină şi se îndreptau spre intrare, un poliţist în uniformă ieşi din casă şi le veni în întâmpinare. Tony îl cunoştea, numele lui era Warren Prewitt. Se întâlniră cam la jumătatea distanţei până la uşa de intrare.
— Voi aţi răspuns apelului aseară? întrebă Prewitt.
— Da, răspunse Frank.
— Dar ce‑aţi păţit, lucraţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru?
— Douăzeci şi şase, răspunse Frank.
— Ce face femeia? întrebă Tony.
— E şocată, răspunse Prewitt.
— Nu‑i rănită?
— Are nişte vânătăi pe gât.
— Grave?
— Nu.
— Ce s‑a întâmplat? întrebă Frank.
Prewitt le relată pe scurt ceea ce le povestise Hilary Thomas ceva mai devreme.
— Aveţi dovezi că spune adevărul? întrebă Frank.
— Ştiu ce părere ai despre acest caz, spuse Prewitt. Dar există probe.
— Ce fel? insistă Frank.
— Individul a pătruns în casă azi‑noapte printr‑o fereastră de la birou. A lucrat foarte inteligent. A lipit geamul cu bandă adezivă, ca ea să nu audă zgomotul.
— Asta putea s‑o facă şi ea, spuse Frank.
— Să‑şi spargă singură fereastra? se miră Prewitt.
— Da. De ce nu? răspunse Frank.
— Ei bine, răspunse Prewitt, nu ea e aceea care a sângerat ca dracu' prin toată casa.
— Cât de mult? întrebă Tony.
— Nu prea mult, dar nici puţin, răspunse Prewitt. E sânge pe podeaua din hol, o urmă mare de mână însângerată pe peretele de la etaj, stropi pe scări, altă urmă de mână pe peretele holului de la intrare şi urme de sânge pe clanţă.
— Sânge uman? întrebă Frank.
Prewitt clipi spre el.
— Poftim?
— Mă întreb dacă nu‑i o farsă, o înscenare.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Tony.
— Băieţii de la laborator n‑au ajuns aici decât acum trei sfer­turi de oră, explică Prewitt. Încă nu s‑au pronunţat. Dar sunt con­vins că‑i sânge uman. În plus, există trei vecini care l‑au văzut fugind din casă.
— Ahhh, murmură Tony.
Frank se încruntă la peluza de la picioarele lui, ca şi cum ar fi încercat s‑o veştejească.
— A părăsit casa îndoit de mijloc, continuă Prewitt. Se ţinea de pântece şi‑şi târşâia picioarele, mergând aplecat, ceea ce se potriveşte cu declaraţia domnişoarei Thomas, care susţine că l‑a înjunghiat de două ori în abdomen.
— Încotro s‑a dus? întrebă Tony.
— Avem un martor care spune că l‑a văzut urcând într‑un Dodge cenuşiu, staţionat la două cvartale de aici. A plecat cu maşina.
— Martorul a reuşit să ia numărul maşinii?
— Nu, răspunse Prewitt. Dar a fost dată alarma. Maşina este căutată de poliţie.
Frank Howard ridică privirea.
— Ştii, poate că atacul acesta n‑are nici o legătură cu povestea pe care ne‑a îndrugat‑o aseară. Poate că aseară a fost alarmă falsă... iar azi‑dimineaţă a fost atacată cu adevărat.
— N‑ai impresia că ar fi prea mare coincidenţa? întrebă exas­perat Tony.
— În plus, cele două atacuri trebuie corelate între ele, con­tinuă Prewitt. Femeia jură că a fost acelaşi bărbat.
Frank înfruntă privirea lui Tony şi spuse:
— Dar nu poate fi Bruno Frye. Ştii bine ce a declarat şeriful Laurenski.
— N‑am spus nici un moment că a fost Frye, interveni Tony. Aseară mi‑am închipuit că a fost atacată de cineva care semăna cu Frye.
— Dar ea a insistat...
— Da, dar era speriată şi cu nervii la pământ, spuse Tony. Nu gândea limpede şi a luat asemănarea drept realitate. E lesne de înţeles.
— Şi tu îmi spui că eu construiesc un caz pe coincidenţe, mormăi dezgustat Frank.
În acel moment, poliţistul Gurney, colegul lui Prewitt, ieşi din casă şi strigă:
— Hei! L‑au găsit! A fost găsit individul înjunghiat aici în casă!
Tony, Frank şi Prewitt se grăbiră spre uşa de la intrare.
— Tocmai am primit un telefon de la sediu, îi informă Gur­ney. Câţiva copii cu skateboard l‑au descoperit în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de minute.
— Unde?
— Departe, spre Sepulveda. În parcarea unui supermagazin. Zăcea pe pământ, lângă furgonetă.
— Mort?
— Mort de‑a binelea.
— Avea vreun act la el?
— Da, răspunse Gurney. Femeia a spus adevărul. E vorba de Bruno Frye.


Frig. Instalaţia de aer condiţionat bâzâia în tavan. Din cele două guri de aerisire situate aproape de plafon se revărsa un val de aer rece.
Hilary purta o rochie de toamnă de culoare albastru‑verzui. Nu era un material subţire de vară, şi totuşi nu părea îndeajuns de gros ca s‑o apere de frig. Îşi înlănţui trupul cu mâinile şi se cutremură de un fior.
Locotenentul Howard stătea în stânga ei, continuând să aibă un aer încurcat. În dreapta ei se găsea locotenentul Clemenza.
Încăperea nu arăta a morgă. Semăna mai curând cu cabina unei nave spaţiale. Hilary îşi putea uşor imagina aerul de gheaţă al spaţiului infinit din spatele zidurilor cenuşii. Bâzâitul constant al instalaţiei de aer condiţionat putea fi luat drept duduitul motoarelor unei rachete. Stăteau în faţa unei ferestre care dădea spre o altă încăpere, dar Hilary ar fi preferat să vadă în spatele geamului gros o beznă nesfârşită şi stele îndepărtate. Aproape că‑şi dorea să fi fost într‑o lungă călătorie intergalactică în loc de o morgă, unde aştepta să‑l identifice pe omul pe care‑l uci­sese.
L‑am ucis, se gândi ea.
Aceste cuvinte obsedante păreau să‑i înfrigureze trupul şi mai mult decât cu o clipă înainte.
Aruncă o privire la ceas.
3.18.
— Terminăm într‑o clipă, o asigură locotenentul Clemenza.
Nici nu termină bine ce avea de spus că un angajat al morgii aduse o targă pe rotile, împingând‑o în camera de dincolo de geam. O opri chiar în dreptul geamului. Pe targă era culcat un trup ascuns sub un cearşaf. Brancardierul trase cearşaful de pe faţa mortului, coborându‑l până la mijloc, apoi se dădu deoparte. Hilary privi cadavrul şi o cuprinse o senzaţie de ameţeală.
Îşi simţi gura uscată.
Faţa lui Frye era palidă şi încremenită, totuşi Hilary avu sen­timentul nebunesc că, din clipă în clipă, mortul avea să‑şi întoarcă obrazul către ea şi să deschidă ochii.
— El e? întrebă locotenentul Clemenza.
— E Bruno Frye, răspunse ea fără vlagă.
— E bărbatul care a intrat în casa dumneavoastră şi v‑a ata­cat? insistă locotenentul Howard.
— Nu începeţi iar cu rutina asta stupidă, spuse ea. Vă rog.
— Nu, nu, interveni Clemenza. Locotenentul Howard nu se mai îndoieşte de spusele dumneavoastră, domnişoară Thomas. Vezi, noi ştim deja că omul acela este Bruno Frye. Am stabilit acest lucru după actele pe care le avea asupra lui. Ceea ce vrem să auzim de la dumneavoastră este dacă aveţi în faţă pe omul care v‑a atacat şi pe care l‑aţi înjunghiat.
Acum, gura mortului era inexpresivă, nici nu rânjea, nici nu zâmbea, totuşi Hilary îşi amintea rânjetul răutăcios care‑i schi­monosise buzele.
— El e, răspunse ea. Sunt absolut convinsă. Am fost convinsă tot timpul. Voi avea coşmaruri mult timp de acum înainte.
Locotenentul Howard făcu semn din cap brancardierului de dincolo de geam şi acesta acoperi cadavrul.
O străbătu alt gând absurd, dar înspăimântător: dar dacă mor­tul se va ridica în capul oaselor şi va da cearşaful la o parte?
— Acum vă conducem acasă, spuse Clemenza.
Hilary ieşi din încăpere înaintea lor, abătută fiindcă ucisese un om — şi totuşi uşurată, ba chiar încântată că Frye era mort.


O conduseră acasă într‑o maşină fără însemnele poliţiei. Frank era la volan, Tony şedea în dreapta lui, iar Hilary Thomas pe bancheta din spate, cu umerii puţin traşi, cu braţele încrucişate, ca şi cum i‑ar fi fost frig, în ciuda zilei de septem­brie târziu.
Tony găsea tot felul de pretexte pentru a întoarce capul şi a‑i adresa cuvântul. Nu putea să‑şi mai ia ochii de la ea. Era atât de adorabilă, încât îi dădea sentimentul pe care îl trăia uneori în­tr‑un muzeu, când se oprea în faţa unei picturi de excepţie, sem­nată de un vechi maestru.
Ea îi răspundea, chiar îi zâmbi de câteva ori, dar nu părea dis­pusă să facă conversaţie. Era cufundată în propriile gânduri şi, în cea mai mare parte a drumului, continuă să privească afară pe fereastră, fără un cuvânt.
Când intrară pe aleea circulară din faţa casei ei şi opriră în faţa uşii, Frank Howard se întoarse către Hilary şi spuse:
— Domnişoară Thomas... vă... vă datorez scuze.
Pe Tony nu‑l miră faptul că Frank îşi recunoştea greşeala, ci tonul de sincer regret din vocea lui şi expresia rugătoare de pe chip — blândeţea şi umilinţa nu erau chiar punctele forte ale lui Frank.
Hilary Thomas părea la fel de surprinsă.
— Oh... bine... presupun că v‑aţi făcut meseria.
— Nu, insistă Frank. Tocmai asta e problema. Nu‑mi făceam meseria. Sau, cel puţin, nu mi‑o făceam aşa cum trebuie.
— Acum s‑a terminat, spuse ea.
— Vreţi totuşi să‑mi acceptaţi scuzele?
— Da... bineînţeles, răspunse ea stânjenită.
— Mă simt jenat de felul în care m‑am purtat cu dumnea­voastră.
— Acum, Frye nu‑mi va mai face probleme, spuse Hilary. Cred că‑i singurul lucru care contează cu adevărat.
Tony coborî din maşină şi‑i deschise portiera. Ea nu putea coborî singură, deoarece portierele din spate ale limuzinei nu puteau fi deschise pe dinăuntru, pentru a preântâmpina eventuale tentative de evadare. În plus, Tony voia s‑o conducă până acasă.
— Poate va fi nevoie să depuneţi mărturie la procuratură, îi spuse el, în timp ce se îndreptau spre casă.
— De ce? Când l‑am înjunghiat, Frye se găsea la mine în casă, fără încuviinţarea mea. Viaţa mea era în primejdie.
— Oh, este evident un caz simplu de legitimă apărare, se grăbi să precizeze Tony. Dacă va trebui să apăreţi la o anchetă, nu va fi decât o formalitate. Nu există nici cel mai mic risc să vi se aducă vreo acuzaţie.
Ea descuie uşa din faţă, o deschise, se întoarse către el şi zâmbi larg.
— Îţi mulţumesc că m‑ai crezut aseară, chiar şi după mărturia şerifului din Napa.
— Îl vom verifica şi pe el, spuse Tony. Va trebui să dea unele explicaţii. Dacă ţineţi neapărat să aflaţi, am să vă spun cum s‑a justificat.
— Într‑adevăr, sunt curioasă, răspunse Hilary.
— OK, atunci am să vă spun.
— Mulţumesc.
— Pentru puţin.
Ea trecu pragul.
El nu se mişcă din loc.
Ea întoarse capul.
El schiţă un zâmbet nătâng.
— Mai e şi altceva? întrebă Hilary.
— De fapt, da.
— Ce anume?
— Mai am o întrebare.
— Da?
Tony nu se simţise niciodată atât de stânjenit în prezenţa unei femei.
— Vreţi să luăm cina împreună sâmbătă?
— Oh... exclamă ea. Păi... nu cred că pot.
— Înţeleg.
— Vreau să spun că mi‑ar face plăcere.
— Zău?
— Însă în prezent nu am prea mult timp ca să ies în lume, explică ea.
— Înţeleg.
— Tocmai am încheiat un contract cu Warner Brothers şi voi fi ocupată zi şi noapte.
— Înţeleg, repetă el.
Se simţea ca un licean respins de o majoretă.
— Foarte amabil din partea dumitale că m‑ai invitat, spuse Hilary.
— Mda Atunci... mult succes la Warner Brothers.
— Mulţumesc.
— Am să vă anunţ în legătură cu şeriful Laurenski.
— Mulţumesc.
Tony zâmbi şi Hilary îi răspunse la surâs.
El vru să plece, porni către maşină şi auzi uşa închizându‑se în urma lui. Se opri şi întoarse capul.
O broscuţă sări dintr‑un boschet pe alee, la picioarele lui. Se opri în mijlocul aleii, cercetându‑l cu privirea. Ochii ei se rosto­goliră în orbite în căutarea unghiului potrivit, în timp ce pieptul mic de culoare brun‑verzuie se ridica şi cobora rapid.
Tony se uită la broscuţă şi întrebă:
— Am renunţat prea uşor?
Broscuţa scoase un orăcăit.
— În fond, ce am de pierdut? întrebă Tony.
Broscuţa scoase acelaşi sunet.
— Aşa văd eu lucrurile. N‑am nimic de pierdut.
Ocoli animalul şi apăsă butonul soneriei. Ghici prezenţa lui Hilary Thomas în spatele vizorului de la uşă. Când Hilary îi deschise, Tony se adresă înainte ca ea să poată scoate un cuvânt:
— Sunt chiar atât de urât?
— Poftim?
— Arăt ca Quasimodo sau ceva pe aproape?
— Zău că eu...
— Nu mă scobesc în dinţi în public, continuă el.
— Domnule locotenent Clemenza...
— Sau poate fiindcă sunt poliţist?
— Cum?
— Ştii ce părere au unii?
— Ce părere?
— Că poliţiştii nu sunt acceptaţi de societate.
— Ei bine, eu nu împărtăşesc această opinie.
— Nu sunteţi snoabă?
— Nu. Eu doar...
— Poate m‑aţi refuzat fiindcă n‑am mulţi bani şi nu locuiesc în Westwood.
— Domnule locotenent, mi‑am petrecut cei mai mulţi ani din viaţă fără să am bani şi n‑am locuit întotdeauna în Westwood.
— Atunci mă întreb ce cusururi am, spuse el, privindu‑se cu prefăcută uimire.
Ea zâmbi şi clătină din cap.
— N‑ai nici un cusur, domnule locotenent.
— Har Domnului!
— Te asigur că te‑am refuzat dintr‑un singur motiv. N‑am timp pentru...
— Domnişoară Thomas, până şi preşedintele Statelor Unite reuşeşte din când în când să‑şi facă o seară liberă. Până şi direc­torul de la General Motors. Până şi papa. Chiar Dumnezeu s‑a relaxat în cea de a şaptea zi. Nimeni nu poate fi ocupat tot timpul.
— Domnule locotenent...
— Spuneţi‑mi Tony.
— Tony, după cele prin care am trecut în ultimele două zile mă tem că n‑aş fi o prezenţă prea amuzantă.
— Dacă aş vrea să cinez cu cineva care să fie o prezenţă amuzantă, aş invita câteva maimuţe.
Ea zâmbi din nou, iar Tony simţi impulsul de a‑i cuprinde în palme chipul frumos, acoperindu‑l cu sărutări.
— Îmi pare rău, spuse Hilary. Dar simt nevoia să fiu singură câteva zile.
— Este exact ceea ce nu trebuie să faceţi, după experienţa pe care aţi avut‑o. Trebuie să ieşiţi din casă, să fiţi înconjurată de oameni, să vă ridicaţi moralul. Şi nu sunt singurul care gândeşte astfel. Se întoarse şi arătă spre aleea pietruită din spatele lui. Broscuţa era tot acolo. Se întorsese cu faţa către ei şi‑i privea. Întrebaţi‑l pe domnul Broscoi, spuse Tony.
— Domnul Broscoi?
— O cunoştinţă de‑a mea. O persoană foarte înţeleaptă. Tony se aplecă şi se uită cu atenţie la broscuţă. Nu‑i aşa că are nevoie să iasă în lume şi să se distreze, domnule Broscoi?
Broscuţa clipi rar din pleoapele ei grele şi scoase acelaşi sunet caraghios, ca şi cum i‑ar fi răspuns.
— Ai perfectă dreptate, îi spuse Tony. Nu crezi că eu sunt cel cu care ar trebui să iasă în oraş?
— Oac! confirmă broscuţa.
— Şi ce‑ai să‑i faci dacă mă refuză din nou?
— Oac, oac!
— Ahhh! exclamă Tony, încuviinţând din cap cu satisfacţie şi îndreptându‑şi spatele.
— Ei bine, ce ţi‑a spus? întrebă, râzând, Hilary. Ce‑o să‑mi facă dacă nu ies cu tine în oraş... o să mă umple de negi?
Tony avea un aer serios.
— Mai rău. Mi‑a spus că va intra prin pereţii casei, va ajunge în dormitor şi va orăcăi atât de tare în fiecare noapte, încât nu veţi avea parte de somn până nu veţi accepta.
Ea zâmbi.
— OK. Accept.
— Sâmbătă seara?
— S‑a făcut.
— Vin să vă iau la şapte.
— Cum ar trebui să mă îmbrac?
— Cât mai puţin oficial, răspunse el.
— Atunci ne vedem sâmbătă la şapte.
El se întoarse spre broscuţă şi spuse:
— Mulţumesc, bătrâne.
Broscuţa părăsi aleea, pierzându‑se în iarbă, printre tufe.
Tony se uită la Hilary.
— Recunoştinţa îl face să se simtă stânjenit.
Ea râse şi închise uşa.
Tony se înapoie la maşină şi urcă pe locul lui, fluierând fericit.
În timp ce se îndepărtau de casa lui Hilary, Frank întrebă:
— Ce‑a fost toată povestea asta?
— Am stabilit o întâlnire, îi explică Tony.
— Cu ea?
— Păi, în orice caz nu cu sora ei.
— Norocosule!
— Broscoi norocos!
— Poftim?
— E o glumă de‑a mea.
După ce merseră cale de vreo câteva cvartale, Frank spuse:
— E trecut de patru. Până ducem rabla asta în garaj şi semnăm de plecare, se face cinci.
— Vrei să ieşim şi noi din tură măcar o dată la timp? întrebă Tony.
— Oricum, nu mai putem face mare lucru cu Bobby Valdez până mâine.
— Mda, încuviinţă Tony. Hai să ne facem de cap.
Alte câteva cvartale mai departe, Frank vorbi din nou.
— Vrei să bem ceva după serviciu?
Tony îl privi uimit. De când lucrau împreună, era pentru prima oară când Frank îi propunea să meargă împreună în oraş după program.
— Un pahar sau două, explică Frank. Doar dacă n‑ai altceva de făcut...
— Nu. Sunt liber.
— Ştii vreun bar?
— Ştiu unul cum nu se poate mai potrivit. Se numeşte The Bolt Hole.
— Sper că nu‑i prin apropierea secţiei de poliţie. Nu vreau un loc în care să mişune poliţişti.
— Din câte ştiu, sunt singurul poliţist care merge acolo. E pe Santa Monica Boulevard, lângă Century City. La numai câteva cvartale de locuinţa mea.
— Sună grozav, zise Frank. Ne întâlnim acolo.
Restul drumului până la garajul poliţiei îl parcurseră în tăcere — o tăcere oarecum mai amicală decât cea în care colabo­raseră până atunci, totuşi tăcere.
Oare ce vrea? se întrebă Tony. Cum se face că zidul de răceală din jurul lui Frank Howard s‑a năruit în cele din urmă?


La ora 4:30 expertul legist al poliţiei oraşului Los Angeles ordonă o autopsie parţială pe cadavrul lui Bruno Gunther Frye. Dacă era posibil, cadavrul urma să fie deschis numai în zona rănilor abdominale, atât cât să se poată determina dacă cele două înţepături de cuţit fuseseră cauza unică a morţii.
Expertul nu avea să efectueze el însuşi autopsia, fiindcă tre­buia să prindă avionul de 5:30 pentru San Francisco, unde urma să ţină o prelegere. Sarcina respectivă fu lăsată în seama unui patolog din aceeaşi echipă.
Mortul aştepta într‑o sală rece, împreună cu alţi morţi, pe o targă rece, nemişcat sub un cearşaf alb.


Hilary Thomas era istovită. Simţea o durere surdă în toate oasele, fiecare încheietură părea inflamată. Avea senzaţia că fiecare muşchi îi fusese trecut prin malaxor şi apoi pus la loc. Stresul emoţional putea avea exact acelaşi efect psihologic ca şi munca fizică epuizantă.
Totodată, îşi simţea nervii întinşi, prea încordaţi ca să‑şi poată veni în fire numai prin somn. De fiecare dată când în casa ei cea mare răsuna vreun zgomot, se întreba dacă nu cumva podeaua scârţâise sub greutatea pasului unui musafir nepoftit. Când o adiere uşoară făcea o creangă de palmier sau de pin să se atingă de fereastră, îşi imagina că cineva tăia pe furiş geamul sau încerca să forţeze încuietoarea ferestrei. Iar când domnea o tăcere absolută, acea tăcere avea ceva sinistru. Avea nervii mai uzaţi decât genunchii pantalonilor unui pocăit care face penitenţă.
Întotdeauna socotise că cel mai bun leac împotriva încordării nervoase era o carte bună. Căută prin rafturile biroului şi alese cel mai recent roman al lui James Clavell, o poveste lungă, care se petrecea în Orient. Îşi turnă un pahar de Dry Sack cu gheaţă, se aşeză în fotoliul cafeniu şi confortabil şi începu să citească. După douăzeci de minute, chiar când începea să se lase furată cu totul de romanul lui Clavell, se auzi telefonul. Se ridică şi duse receptorul la ureche.
— Alo?
Cel care sunase ascultă câteva secunde, apoi închise.
Hilary puse receptorul în furcă şi rămase cu ochii la el câteva minute, căzută pe gânduri.
Greşeală?
Probabil.
Dar de ce nu spusese aşa?
Unii nu ştiu să se poarte, se gândi ea. Sunt prost crescuţi.
Dar dacă nu fusese o greşeală? Dacă fusese... altceva?
Nu mai căuta duhuri rele în fiecare umbră! se dojeni ea supărată. Frye e mort. Ai făcut un lucru rău, dar acum totul s‑a terminat. Ai nevoie de odihnă, de câteva zile în care să‑ţi aduni gândurile şi să‑ţi vii în fire. Asta înseamnă că trebuie să nu te mai temi şi de umbra ta, ci să încerci să‑ţi trăieşti viaţa. Altfel, ai să ajungi la balamuc.
Se cuibări din nou în fotoliu, dar o străbătu un fior care‑i făcu pielea de găină. Se duse la debara şi luă dinăuntru o cuver­tură tricotată în verde şi albastru. Se întoarse la fotoliu şi‑şi înfăşură picioarele în pătură.
Luă o înghiţitură de Dry Sack.
Începu din nou să citească romanul lui Clavell.
După un timp uită de telefon.


După ce ieşi din tură, Tony se duse acasă, se spălă pe faţă, îşi scoase costumul şi‑şi puse o pereche de blugi şi o cămaşă cadrilată. Îmbrăcă un bluzon subţire, cafeniu şi porni să străbată distanţa de două cvartale până la The Bolt Hole.
Frank era deja acolo, într‑un separeu din celălalt capăt al localului, tot în costum şi cravată, sorbind Scotch.
The Bolt Hole — sau simplu The Hole, cum o numeau obişnuiţii casei — era unul dintre acele baruri cum rar se întâlnesc, astfel de localuri fiind pe cale de dispariţie. În ultimele două decenii, ca reacţie la o cultură din ce în ce mai divizată şi mai fărâmiţată, industria localurilor americane, cel puţin acea parte a ei amplasată în oraşe şi suburbii, fusese cuprinsă de febra spe­cializării. Dar The Hole rezistase cu succes acestei tendinţe. Nu era un bar de homosexuali. Nici de celibatari, nici de amatori de plăceri. Nu era nici un local de camionagii şi motociclişti, nici de artişti, nici de poliţişti, nici de directori de finanţe. Clientela era amestecată şi reprezentativă pentru acele împrejurimi. Nu era nici un bar la modă în care se dansa cu sânii goi. Nici un local rock‑and‑roll, nici country şi nici western. Şi, har Domnului, nici un bar al microbiştilor, cu ecrane de televizor înalte de aproape doi metri şi difuzoare stereo din care să răsune vocea lui Howard Cosell. The Hole nu oferea nimic altceva decât lumini discrete şi plăcute, curăţenie, politeţe, scaune înalte şi confortabile, sepa­reuri, un tonomat cu volumul potrivit de tare, hot‑dogs şi hamburgeri serviţi din bucătăria minusculă şi băutură bună la preţuri rezonabile.
Tony se strecură în separeu şi se aşeză faţă în faţă cu Frank.
Penny, o chelneriţă cu păr blond deschis, obraji numai buni de ciupit şi gropiţă în bărbie, se opri la masa lor. Ciufuli părul lui Tony şi spuse:
— Ce doreşti, Renoir?
— Un milion bani gheaţă, un Rolls‑Royce, viaţă fără de moarte şi ovaţiile mulţimii, răspunse Tony.
— Ce vrei să comanzi?
— O sticlă de Coors.
— Avem, spuse ea.
— Mie mai adu‑mi un Scotch, comandă Frank. Când fata se duse la bucătărie să aducă băuturile, Frank întrebă: De ce ţi‑a spus Renoir?
— Renoir a fost un pictor francez celebru.
— Şi ce‑i cu asta?
— Păi, şi eu sunt pictor. Dar nici francez, nici celebru. Aşa îi place lui Penny să mă tachineze.
— Pictezi tablouri? întrebă Frank.
— În orice caz, nu zugrăvesc pereţi.
— Cum se face că mie nu mi‑ai spus niciodată?
— O dată sau de două ori am făcut unele observaţii legate de artă, răspunse Tony. Dar n‑ai părut deloc interesat. De fapt, te‑ai arătat la fel de entuziasmat ca şi când aş fi avut de gând să dez­bat cele mai interesante probleme de gramatică Swahili sau pro­cesul de descompunere la fetuşi morţi.
— Pictură în ulei? întrebă Frank.
— Da. Dar desenez şi în peniţă. Pictez şi în acuarele. Câte puţin din toate, dar în principal ulei.
— De cât timp te ocupi de asta?
— Din copilărie.
— Ai vândut ceva?
— Nu pictez ca să vând tablouri.
— Atunci de ce pictezi?
— Pentru plăcerea mea.
— Aş vrea să văd câteva din lucrările tale.
— Muzeul meu are un program ciudat, dar sunt convins că putem aranja o vizită.
— Muzeul?
— Apartamentul meu. N‑are prea multă mobilă, în schimb e ticsit de tablouri.
Penny le aduse băuturile.
Rămaseră tăcuţi un timp, apoi discutară câteva minute despre Bobby Valdez, după care tăcură din nou.
În bar erau vreo şaisprezece sau optsprezece clienţi. Câţiva dintre ei comandaseră sandvişuri. În aer plutea o aromă de came şi ceapă tocată care‑ţi lăsa gura apă.
În cele din urmă, Frank spuse:
— Presupun că te întrebi de ce suntem aici împreună.
— Ca să bem câteva pahare.
— În afară de asta. Frank îşi amestecă băutura cu un pai. Cuburile de gheaţă scoaseră un clinchet discret. Trebuie să‑ţi spun câteva lucruri.
— Credeam că le‑ai epuizat azi‑dimineaţă, în maşină, după ce am plecat de la Vee Vee Gee.
— Uită ce ţi‑am spus atunci.
— Aveai tot dreptul să vorbeşti aşa.
— Am greşit, replică Frank.
— Nu, poate că aveai un motiv.
— Îţi repet că am greşit.
— OK, acceptă Tony. Ai greşit.
Frank zâmbi.
— Puteai să te cerţi cu mine încă un pic.
— Când ai dreptate, ai, răspunse Tony.
— M‑am înşelat în privinţa domnişoarei Thomas.
— I‑ai cerut scuze, Frank.
— Simt că trebuie să‑mi cer scuze şi faţă de tine.
— Nu‑i nevoie.
— Dar tu ai înţeles ceva, ai înţeles că spunea adevărul. Mie nici nu mi‑a trecut prin cap. Eram pornit pe o pistă cu totul greşită. La dracu', mi‑ai trecut urma pe sub nas şi tot n‑am fost în stare s‑o prind.
— Păi, ca să rămânem la această imagine cu nasul, ai putea spune că n‑ai prins urma fiindcă nasul tău era niţel cam sus.
Frank încuviinţă din cap, cu un aer posomorât. Faţa lui lată căpătă încet expresia melancolică a ogarului.
— Din pricina Wilmei. Mi‑am pierdut flerul din pricina Wilmei.
— Fosta ta soţie?
— Da. Azi‑dimineaţă, când ai spus că urăsc femeile, ai pus degetul pe rană.
— Probabil că ţi‑a făcut mult rău.
— Nu contează ce mi‑a făcut, replică Frank. Nu‑i o scuză pentru ce am lăsat eu să mi se întâmple.
— Ai dreptate.
— Vreau să spun că nu te poţi ascunde de femei, Tony.
— Se află pretutindeni, încuviinţă Tony.
— Iisuse, ştii de când nu m‑am culcat cu o femeie?
— Nu.
— De zece luni. De când m‑a părăsit, cu patru luni înainte de pronunţarea divorţului.
Lui Tony nu‑i venea în minte nici un răspuns potrivit. I se părea că nu‑l cunoştea pe Frank îndeajuns ca să deschidă o discuţie intimă pe tema vieţii lui sexuale, însă era limpede că partenerul lui avea mare nevoie de cineva care să‑l asculte şi să‑l înţeleagă.
— Dacă nu‑mi revin cât mai rapid, continuă Frank, pot la fel de bine să îmbrac sutana preoţească.
Tony încuviinţă din cap.
— Zece luni înseamnă foarte mult, spuse el stânjenit.
Frank nu‑i răspunse. Îşi privea ţintă paharul cu Scotch, de parcă ar fi fost un glob de cristal în care încerca să‑şi ghicească viitorul. Era evident că dorea să vorbească despre Wilma, despre divorţ şi despre existenţa lui pe viitor, însă ar fi vrut să nu lase impresia că‑l obliga pe Tony să‑i asculte necazurile. Era deosebit de mândru. Voia să fie tras de limbă, consolat, ademenit cu întrebări şi privit cu compătimire.
— Wilma şi‑a găsit pe altcineva sau ce s‑a întâmplat? întrebă Tony, înţelegând imediat că atinsese punctul nevralgic mult prea repede.
Frank nu era pregătit să discute despre acest aspect şi se prefăcu că nu auzise întrebarea.
— Ceea ce mă îngrijorează este că dau greş în munca mea. Întotdeauna am fost al dracului de bun în meseria asta. Aproape perfect, lăsând deoparte modestia. Până la divorţ. Apoi am prins ură pe femei şi curând am început să fac greşeli şi la serviciu. Trase o înghiţitură zdravănă de scotch. Ce dracu' se întâmplă cu ţicnitul acela de şerif din comitatul Napa? De ce ar fi minţit ca să‑l apere pe Bruno Frye?
— Mai curând sau mai târziu vom afla motivul, răspunse Tony.
— Mai bei ceva?
— OK.
Tony îşi dădu seama că aveau să zăbovească mult timp la The Bolt Hole. Frank dorea să vorbească despre Wilma, să se descarce de toată otrava adunată în el, otravă care‑i măcinase sufletul aproape un an, însă nu era în stare s‑o dea afară decât strop cu strop.


La Los Angeles, Moartea avea o zi plină. Fireşte, mulţi mureau de cauze naturale, prin urmare legea nu cerea ca ei să ajungă sub bisturiul medicului legist. Însă secţia de medicină legală avusese alte nouă cazuri. Victimele a două accidente de circulaţie, care, după toate probabilităţile, implicau o acuzaţie de neglijenţă criminală. Doi bărbaţi muriseră în urma unor răni provocate de gloanţe. Un copil fusese, după toate aparenţele, omorât în bătaie de un tată beat şi agresiv. O femeie se înecase în propria‑i piscină şi doi tineri muriseră, se părea, din exces de droguri. Cel de‑al nouălea era Bruno Frye.
Joi seara, la ora 7:10, în speranţa de a recupera munca rămasă în urmă, un patolog de la morga oraşului tocmai încheia autopsia parţială pe cadavrul lui Bruno Frye, de sex masculin, rasă albă, în vârstă de patruzeci de ani. Medicul nu socotise nece­sar să disece corpul mai mult de zona celor două traume abdo­minale, întrucât nu‑i trebuise mult ca să determine că decesul se datora fără nici un dubiu exclusiv celor două răni. Rana din porţiunea superioară a abdomenului nu era gravă; cuţitul sfâşiase ţesutul muscular şi atinsese superficial un plămân. Dar cea din partea de jos avusese un efect dezastruos; printre altele, atinsese vezica biliară, perforase stomacul, străpunsese vena pilorică şi afectase pancreasul. Victima decedase în urma unei masive hemoragii interne.
Patologul cusu inciziile, precum şi cele două răni cicatrizate. Şterse cu buretele sângele, secreţia biliară şi fragmentele de ţesut de pe stomacul cusut la loc şi de pe pieptul uriaş.
Mortul fusese transferat de pe masa de autopsie (care încă purta urme maronii de sânge închegat) şi aşezat pe o targă din oţel inoxidabil. Un brancardier împinse targa până în camera frigorifică, în care alte cadavre autopsiate, cercetate şi apoi cusute la loc îşi aşteptau cu răbdare slujba funerară şi mormântul.
După plecarea brancardierului, Bruno Frye rămase tăcut şi încremenit, mulţumit în compania morţilor cum nu fusese nicio­dată în compania celor vii.


Frank Howard începea să se ameţească. Îşi scosese sacoul şi cravata şi‑şi descheiase primii doi nasturi de la cămaşă. Părul îi stătea în dezordine, fiindcă tot timpul îşi trecea degetele prin el. Avea ochii injectaţi, iar obrazul lui lătăreţ se buhăise. Rostea anevoie cuvintele şi din când în când se repeta, insistând atât de mult asupra unei idei, încât Tony se vedea silit să‑l ajute să treacă mai departe, ca şi cum ar fi mutat un ac de pick‑up de pe un disc uzat. La fiecare bere băută de Tony, Frank golea câte două pahare de Scotch.
Cu cât bea mai mult, cu atât vorbea mai mult despre femeile din viaţa lui. Pe măsură ce se făcea criţă, se apropia de marea lui suferinţă: pierderea celor două soţii.
În cel de al doilea an de serviciu ca poliţist al oraşului Los Angeles, Frank Howard o cunoscuse pe prima lui soţie, Barbara Ann. Aceasta era vânzătoare la raionul de bijuterii dintr‑un ma­gazin universal din centru şi‑l ajutase să‑şi aleagă un cadou pentru mama lui. Era atât de încântătoare, de minionă, de drăguţă şi avea ochi atât de negri, încât el nu rezistase şi‑i ceruse o întâlnire, convins că fata îl va refuza. Dar ea acceptase. Şapte luni mai târziu se căsătoriseră. Barbara Ann avea obiceiul să făurească planuri de perspectivă — cu mult timp înainte de nuntă, întocmise o agendă amănunţită a primilor patru ani de căsnicie. Ea urma să lucreze în continuare la magazin, însă fără să cheltuiască un ban din ce câştiga. Toţi banii ei urma să fie depuşi în bancă, pen­tru ca mai târziu cei doi tineri să‑şi poată cumpăra o casă cu bani gheaţă. Amândoi urma să încerce să economisească cât mai mult posibil din leafa lui, locuind într‑un apartament sigur, curat, dar ieftin. Pontiacul lui trebuia vândut, deoarece consuma prea mult şi fiindcă aveau să locuiască suficient de aproape de magazin, ca Barbara Ann să poată merge pe jos la lucru, Volkswagenul ei ar fi îndeajuns ca să‑l transporte pe Frank până la secţia de poliţie şi înapoi, iar suma obţinută din vânzarea maşinii lui avea să fie baza economiilor pentru casă. Barbara Ann pusese la punct până şi un meniu pentru primele şase luni, mese hrănitoare, preparate cu un buget restrâns. Lui Frank îi plăcea această tendinţă a ei de a economisi fiecare bănuţ, în parte fiindcă nu părea să‑i stea în fire. Barbara Ann era o femeie veselă, optimistă, gata oricând să râdă, uneori chiar frivolă, impulsivă în alte chestiuni decât cele financiare şi o minunată tovarăşă de pat, întotdeauna dornică să facă dragoste şi al dracului de pricepută. În privinţa dragostei fi­zice nu mai făcea economii, niciodată nu planifica sexul, de regulă făceau dragoste pe neaşteptate, surprinzător şi pasionat, însă îşi pusese în minte să cumpere casa numai după ce vor fi pus deoparte cel puţin patruzeci la sută din preţul de cumpărare. Ştia exact câte camere va avea casa, precum şi mărimea fiecăreia. Concepuse planul locuinţei ideale, etaj cu etaj, plan pe care‑l ţinea în sertarul măsuţei de toaletă, de unde îl scotea din când în când, ca să se uite la el şi să viseze. Voia grozav de mult să aibă copii, dar hotărâse să aştepte până când va avea o locuinţă pro­prie. Barbara Ann anticipase aproape orice eventualitate — cu excepţia cancerului. Contractase o formă virulentă de leucemie, care a fost diagnosticată la numai doi ani şi două zile de la căsătoria cu Frank. La trei luni după asta era moartă.
Tony şedea în separeul de la The Bolt Hole, cu berea care se încălzea în faţa lui, ascultându‑l pe Frank Howard şi convingându‑se tot mai mult că era pentru prima oară când acesta împărtăşea cuiva ceea ce‑i stătea pe suflet. Barbara Ann murise în 1958, în urmă cu douăzeci şi doi de ani, şi în tot acest timp Frank nu destăinuise nimănui durerea pe care o trăise privind‑o cum se topea pe picioare. Era o durere care nu se ştersese nicio­dată. Acum îl ardea la fel de crâncen ca şi atunci. Frank continuă să bea Scotch şi să caute cuvinte ca să‑şi exprime suferinţa. Tony era uimit de sensibilitatea şi profunzimea sentimentului ascuns cu atâta grijă sub masca de răceală teutonică a colegului său şi în spatele privirii de regulă inexpresive a ochilor lui albaştri.
Pierderea soţiei îl lăsase pe Frank distrus, dezorientat şi dis­perat, însă el îşi stăpânise cu înverşunare lacrimile şi durerea, temându‑se că, dacă‑şi trăda slăbiciunea, nu va fi nicicând capa­bil să‑şi recapete stăpânirea de sine. Intuise impulsurile de autodistrugere din fiinţa lui: o dorinţă aprigă de a bea, pe care n‑o simţise niciodată înainte de moartea soţiei; o tendinţă de a conduce maşina mult prea repede şi prea imprudent, deşi înainte fusese un şofer atent. Ca să‑şi amelioreze starea de spirit şi să se salveze de sine însuşi, îşi înăbuşise durerea în rigorile serviciu­lui, îşi dedicase viaţa muncii de poliţist al oraşului Los Angeles, încercând să uite de Barbara Ann prin ceasuri lungi de muncă şi de studiu. Pierderea ei îi lăsase în suflet un gol imens, o rană care nu avea să se vindece niciodată, dar cu timpul reuşise să umple acel gol, printr‑un interes obsedant pentru meserie şi printr‑un devotament total faţă de munca de poliţie.
Timp de nouăsprezece ani supravieţuise, ba chiar prosperase prin acest regim monoton de muncă înverşunată. Ca poliţist în uniformă nu putea munci peste program, aşa că urmase cursuri serale de cinci ori pe săptămână plus sâmbăta, până când îşi luase doctoratul în criminalistică. Graţie diplomei şi rezultatelor excepţionale în muncă reuşise să intre în rândul detectivilor în civil, putând astfel lucra mult peste program în fiecare zi, fără să dea peste cap orarul stabilit la dispecerat.
În timpul zilelor sale de muncă de douăsprezece‑paisprezece ore nu se gândea la nimic altceva decât la cazurile încredinţate spre rezolvare. Chiar când nu era de serviciu, se gândea la cer­cetările în curs atât cât să nu se mai gândească la nimic altceva, cugeta la ele când era la duş, seara când încerca să adoarmă, ana­liza noile probe în timp ce‑şi lua micul dejun dimineaţa devreme şi cinele târzii şi solitare. Nu citea aproape nimic altceva decât texte de criminalistică şi studii de caz ale tipurilor de asasini. Timp de nouăsprezece ani fusese poliţistul unui poliţist, detec­tivul unui detectiv.
În tot acest timp nu avusese nici o legătură serioasă cu o femeie. Nu avea timp de întâlniri şi, cumva, nu i se părea cinstit. Nu era cinstit faţă de Barbara Ann. Ducea o viaţă de burlac săptămâni la rând, apoi îşi permitea câteva nopţi fierbinţi de eli­berare, cu partenere pe care le plătea. Într‑un fel care nu‑i era prea clar, dacă făcea sex cu o prostituată nu i se părea că trădează amintirea Barbarei Ann, întrucât plătind pentru acel serviciu actul respectiv devenea o simplă tranzacţie, câtuşi de puţin o chestiune sentimentală.
Apoi o cunoscuse pe Wilma Compton.
Sprijinindu‑se de peretele separeului The Bolt Hole, Frank păru că se îneacă rostind numele femeii. Îşi şterse, cu palma, obrazul transpirat, apoi îşi trecu degetele răsfirate prin păr şi spuse:
— Simt nevoia de încă un Scotch dublu.
Făcea mari eforturi ca să articuleze fiecare silabă, părând ast­fel şi mai beat decât dacă ar fi tărăgănat sau ar fi stâlcit cuvintele.
— Desigur, spuse Tony. Încă un Scotch. Dar ar trebui să şi mâncăm ceva.
— Nu mi‑e foame, replică Frank.
— Aici se fac cheeseburgeri excelenţi, insistă Tony. Hai să comandăm două porţii şi cartofi prăjiţi.
— Nu. Eu nu vreau decât scotch.
Tony insistă şi, în cele din urmă, Frank acceptă un hamburger, însă fără cartofi prăjiţi.
Penny luă comanda de mâncare, dar când auzi că Frank voia încă un Scotch, nu se grăbi să i‑l aducă.
— N‑am venit cu maşina, o linişti Frank, accentuând şi de astă dată fiecare sunet al fiecărui cuvânt. Am venit cu taxiul, fiindcă aveam de gând să mă îmbăt criţă. Am să mă întorc tot cu taxiul. Aşa că te rog, scumpa mea cu gropiţe în obraji, mai adu‑mi un delicios Scotch dublu.
Tony încuviinţă din cap spre chelneriţă.
— Dacă mai târziu nu‑i în stare să‑şi cheme un taxi, am să‑l duc eu acasă.
Ea le aduse un nou rând de băuturi. În faţa lui Tony se găsea o bere băută doar pe jumătate, dar cum ajunsese încălzită şi răsuflată, Penny o luă.
Wilma Compton.
Când Frank o întâlnise pe Wilma, aceasta avea treizeci şi unu de ani, fiind deci cu doisprezece ani mai tânără decât Frank. Era atrăgătoare, micuţă de statură, frumoasă şi cu ochi negri. Picioare zvelte. Trup suplu. Şolduri rotunde şi provocatoare. Un fund mic şi cărnos. Talie de viespe şi sâni o idee prea plini pen­tru înălţimea ei. Nu era la fel de atrăgătoare sau de minionă ca Barbara Ann. Nu avea mintea ascuţită a Barbarei Ann, nici firea ei muncitoare, nici sufletul ei bun. Însă, cel puţin în aparenţă, semăna îndeajuns cu femeia plecată dintre cei vii cu multă vreme în urmă, ca să trezească interesul adormit al lui Frank pentru o idilă.
Wilma era chelneriţă într‑o cafenea în care poliţiştii veneau adeseori să ia prânzul. În cea de a şasea ocazie când îl servise pe Frank, el îi ceruse o întâlnire şi ea acceptase. La cea de a patra întâlnire făcuseră dragoste. Wilma dovedise aceeaşi pasiune, aceeaşi energie şi aceeaşi dorinţă de a experimenta care făcuseră din Barbara o minunată tovarăşă de pat. Dacă uneori părea pre­ocupată de satisfacerea propriei dorinţe, fără a se gândi la Frank, el reuşise să se convingă că egoismul fetei era doar trecător, datorându‑se faptului că de multă vreme nu avusese o relaţie care s‑o satisfacă. În plus, era mândru că o putea stârni atât de uşor şi de total. Pentru prima oară de când se culcase cu Barbara Ann, actul sexual se împletea cu iubirea sufletului şi i se păruse că ghiceşte aceleaşi sentimente în reacţiile Wilmei. La vreo două luni după ce deveniseră amanţi, Frank o ceruse în căsătorie. Ea refuzase, după care nu mai voise să se întâlnească cu el. Singura posibilitate de a o vedea şi de a discuta cu ea era când se ducea la cafenea.
Wilma fusese admirabil de deschisă în privinţa motivelor refuzului ei. Voia să se mărite, căuta omul potrivit, însă omul potrivit trebuia să aibă un cont substanţial în bancă şi o slujbă foarte bănoasă. Un poliţist, spusese ea, n‑ar câştiga niciodată suficienţi bani ca să‑i ofere stilul de viaţă şi siguranţa de care avea nevoie. Prima ei căsnicie dăduse greş, în mare măsură fiindcă ea şi soţul ei se certau adesea din pricina facturilor şi a veniturilor de familie. Wilma descoperise că grija pentru situaţia financiară putea distruge dragostea într‑o căsnicie, lăsând doar o cochilie de supărare şi amărăciune. Fusese o experienţă teribilă, şi Wilma era decisă să n‑o mai repete. Nu excludea ideea de a se căsători din dragoste, dar pe lângă iubire trebuia să existe şi siguranţă financiară. Regreta că vorbea atât de deschis, însă nu voia să mai îndure aceeaşi suferinţă ca înainte. Vorbise cu glasul tremurând şi ochii în lacrimi. Spusese că nu voia să mai rişte să asiste la imaginea insuportabil de tristă şi deprimantă a distrugerii unei iubiri din pricina lipsei de bani.
Paradoxal, hotărârea ei de a se căsători pentru bani nu diminuase respectul, nici ardoarea lui Frank. Fiindcă fusese singur atâta timp, era dispus să continue relaţia, chiar dacă ar fi fost nevoit să poarte o pereche uriaşă de ochelari cu lentile trandafirii, ca să menţină iluzia unei iubiri. Îi povestise Wilmei despre situaţia lui financiară, aproape o implorase să se uite în carnetul lui de cecuri şi în certificatele de depunere pe termen scurt, care totalizau aproape treizeci şi două de mii de dolari. Îi spusese ce leafă avea şi‑i explicase în amănunt că va putea ieşi la pensie destul de devreme, cu o pensie frumoasă, suficient de tânăr pentru a folosi o parte din economii ca să pornească o mică afacere particulară şi să câştige şi mai mult. Dacă ea îşi dorea siguranţă, el era omul cel mai potrivit să i‑o ofere.
Treizeci şi două de mii de dolari şi o pensie de poliţist nu fuseseră îndeajuns pentru Wilma Compton.
— Vreau să spun, explicase ea, că asta înseamnă ceva, însă tu n‑ai o casă, Frank, n‑ai nimic. Frunzărise cecurile câteva minute, ca şi cum gestul i‑ar fi stârnit plăcere sexuală, apoi i le înapoiase, spunând: Îmi pare rău, Frank. Eu vreau mai mult de atât. Sunt încă tânără şi arăt cu cinci ani mai puţin. Am viaţa înaintea mea şi am timp berechet să mai caut omul potrivit. Mă tem că treizeci şi două de mii de dolari nu înseamnă mare lucru în zilele noastre. Mă tem că nu se vor dovedi îndeajuns ca să ne scoată din eventuale crize. Şi nu vreau să mă leg de tine în nici un fel, dacă ştiu că există o şansă cât de mică să... ne urâm... să devenim meschini... cum s‑a întâmplat în prima mea căsătorie.
El fusese distrus.
— Iisuse, m‑am purtat ca un idiot! se jelui Frank, lovind cu pumnul în masă, ca să accentueze cât fusese de neghiob. Îmi vârâsem în cap că Wilma era la fel ca Barbara Ann, că era deosebită, o femeie cum rar întâlneşti, o femeie aparte. Indife­rent ce făcea, oricât de grosolană sau de indiferentă se dovedea, întotdeauna îi găseam scuze. Scuze încântătoare. Scuze pline de imaginaţie, complicate, cavalereşti. Dobitoc! Am fost un dobitoc, un dobitoc, un imbecil fără egal. Iisuse!
— Ceea ce ai făcut e explicabil, spuse Tony.
— Am fost un idiot.
— Fuseseşi singur mult timp, continuă Tony. Trăiseşi doi ani minunaţi alături de Barbara Ann, îţi închipuiai că niciodată nu vei mai cunoaşte o experienţă asemănătoare şi nu voiai să te mulţumeşti cu mai puţin. În acest fel te‑ai izolat de lume. Te‑ai convins că nu aveai nevoie de nimeni. Dar fiecare are nevoie de cineva, Frank. Fiecare are nevoie de cineva la care să ţină. Dorinţa de dragoste şi prietenie e la fel de firească pentru specia umană ca şi nevoia de hrană şi de apă. Această nevoie s‑a acu­mulat în tine în toţi acei ani, şi când ai întâlnit pe cineva care semăna cu Barbara Ann, când ai întâlnit‑o pe Wilma, nu ţi‑ai mai putut înfrâna această nevoie. Cei nouăsprezece ani de dorinţă şi de aşteptare au explodat în tine. Nu puteai să acţionezi decât necugetat. Ar fi fost frumos dacă Wilma s‑ar fi dovedit o femeie cumsecade, care să merite ceea ce‑i puteai oferi tu. De fapt, mă mir că una ca Wilma n‑a pus gheara pe tine cu ani înainte.
— Am fost un dobitoc.
— Ba nu.
— Un idiot.
— Nu, Frank. Ai fost om, răspunse Tony. Atâta tot. La fel de om ca fiecare dintre noi.
Penny aduse cheeseburgerii.
Frank comandă alt Scotch dublu.
— Vrei să ştii ce a făcut‑o pe Wilma să se răzgândească? întrebă Frank. Vrei să ştii de ce a acceptat, până la urmă, să se mărite cu mine?
— Bineînţeles, răspunse Tony. Dar, mai întâi, ce‑ar fi să‑ţi mănânci cheeseburger‑ul?
Frank nici nu se uită la cheeseburger.
— Tatăl meu a murit şi mi‑a lăsat mie toată averea. La început se părea că ar fi fost vorba de treizeci de mii de dolari, apoi am descoperit că, în ultimii treizeci de ani de viaţă, bătrânul adunase poliţe de asigurare în valoare de cinci şi zece mii de dolari. Fără taxe, suma se ridica la nouăzeci de mii de dolari.
— Ei, pe dracu'!
— Cu ceea ce aveam deja, continuă Frank, era îndeajuns pentru Wilma.
— Poate ar fi fost mai bine pentru tine dacă tatăl tău murea sărac, spuse Tony.
Ochii injectaţi ai lui Frank începură să lăcrimeze şi o clipă păru gata să plângă. Apoi clipi repede şi‑şi stăpâni lacrimile. Cu glasul copleşit de disperare spuse:
— Mi‑e ruşine să recunosc, dar, când am aflat la cât se cifra averea lui, nu mi‑a mai păsat că murise. Am descoperit poliţele de asigurare la numai o săptămână după ce‑l înmormântasem şi în clipa în care am aflat despre ele m‑am gândit la Wilma. Dintr‑o dată m‑am simţit atât de fericit, încât nu‑mi puteam găsi locul. Din partea mea, tata putea să fi fost mort de douăzeci de ani. Mi‑e greaţă când mă gândesc cum m‑am purtat. Vreau să spun că tata şi cu mine nu fusesem foarte apropiaţi, totuşi eram dator să‑l jelesc mai mult decât am făcut‑o. Iisuse, am fost un ticălos şi un egoist, Tony.
— S‑a terminat, Frank, e de domeniul trecutului, spuse Tony. Şi, după cum ţi‑am spus, ai fost oarecum necugetat. Nu întru totul răspunzător de actele tale.
Frank îşi îngropă obrazul în palme şi rămase aşa câteva clipe, tremurând tot, însă fără să plângă. În cele din urmă, ridică privirea şi spuse:
— Deci, când a văzut că aveam aproape o sută douăzeci şi cinci de mii de dolari, Wilma a acceptat să se căsătorească cu mine. În opt luni m‑a lăsat fără o leţcaie.
— Trăim într‑un stat care consfinţeşte proprietatea în comun, se miră Tony. Cum a putut obţine mai mult de jumătate din ce aveai?
— Oh, n‑a obţinut nimic la divorţ.
— Cum?
— Nici un bănuţ.
— De ce?
— Între timp, m‑a lăsat fără un sfanţ.
— Fără nimic?
— Praful s‑a ales de toţi banii!
— I‑a cheltuit?
— I‑a furat, spuse Frank cu glas lipsit de orice intonaţie.
Tony îşi puse cheeseburger‑ul în farfurie şi se şterse la gură cu un şerveţel.
— I‑a furat? Cum?
Frank era încă foarte ameţit, totuşi dintr‑o dată începu să vorbească ciudat de clar şi de precis. I se părea important ca această acuzaţie la adresa Wilmei, mai mult decât oricare altă parte a istorisirii, să fie înţeleasă limpede. Wilma nu‑i lăsase nimic altceva decât indignarea, sentiment pe care acum voia să i‑l împărtăşească lui Tony.
— De îndată ce ne‑am întors din luna de miere, m‑a anunţat că urma să preia socotelile casei. Ea avea să se ocupe de contul din bancă, de investiţiile noastre, de carnetele de cecuri. S‑a înscris la un curs de planificarea investiţiilor, la o şcoală eco­nomică, şi a elaborat un buget amănunţit pentru noi. Era neîndu­plecată în această privinţă, ca o specialistă în afaceri, iar eu eram încântat, fiindcă părea atât de asemănătoare cu Barbara Ann.
— I‑ai spus că Barbara Ann făcea la fel?
— Da. Oh, Doamne, da. Singur am creat condiţiile ca să fiu lăsat fără o leţcaie. Bineînţeles că i‑am spus.
Dintr‑o dată Tony simţi că nu‑i mai era foame.
Frank îşi trecu degetele tremurătoare prin păr.
— Vezi tu, nu aveam nici cel mai mic motiv de bănuială. Era atât de bună cu mine. Învăţase să gătească mâncărurile mele preferate. De fiecare dată când mă întorceam acasă voia să‑i povestesc despre ce făcusem în ziua aceea şi mă asculta cu mare interes. Nu‑mi cerea multe haine, bijuterii sau altele asemenea. Din când în când ieşeam la restaurant sau la cinematograf, dar de fiecare dată ea spunea că e o risipă de bani. Zicea că se simţea la fel de bine acasă cu mine, la televizor sau stând de vorbă. Nu se grăbea deloc să cumpere o casă. Era atât de... apropiată. Îmi făcea masaj când veneam acasă cu muşchii înţepeniţi şi dureroşi. Iar la pat... era nemaipomenită. Era perfectă. Numai că... numai că... În tot acel timp cât gătea şi mă asculta, şi mă masa, şi mă regula, de fapt...
— Te storcea de conturile tale din bancă.
— Până la ultimul dolar. Tot, afară de zece mii de dolari dintr‑un certificat de depunere pe termen lung.
— Şi apoi te‑a părăsit, pur şi simplu?
Frank se cutremură.
— Într‑o zi am venit acasă şi am găsit un bilet de la ea. "Dacă vrei să ştii unde sunt, sună la acest număr şi întreabă de domnul Freyborn." Freyborn era avocat. Îl angajase ca să se ocupe de divorţ. Am fost năucit. Vreau să spun că... nu existase nici un indiciu cât de mic... În orice caz, Freyborn a refuzat să‑mi spună unde era Wilma. Mi‑a spus că va fi un caz simplu de divorţ, uşor de rezolvat, fiindcă soţia nu pretindea pensie de întreţinere, nu cerea nimic. Nu voia nici un bănuţ, din câte mi‑a relatat Frey­born. Nu voia decât despărţirea. A fost ca o lovitură în moalele capului. Am suferit cumplit. Iisuse, nu înţelegeam cu ce greşisem. Un timp aproape mi‑am pierdut minţile, încercând să‑mi dau seama ce vină purtam. Mi‑am închipuit că m‑aş putea schimba, că aş putea învăţa să fiu un om mai bun, ca s‑o aduc înapoi. Dar după două zile, când am avut nevoie să scriu un cec, am văzut că nu mai aveam în cont decât trei dolari. M‑am dus la bancă, apoi la compania de economii şi împrumuturi şi, în sfârşit, am înţeles de ce nu‑mi cerea nici un bănuţ. Mă curăţase deja de ultimul bănuţ.
— Sper că n‑ai lăsat‑o să scape aşa uşor, spuse Tony.
Frank mai trase o înghiţitură de Scotch. Transpirase. Obrazul îi căzuse şi era palid ca un mort.
— La început am rămas năucit şi... nu ştiu... cred că mi‑a venit să mor. Adică, nu să‑mi iau zilele, dar puţin îmi păsa dacă mai trăiam sau nu. Eram ameţit, ca în transă.
— În cele din urmă, ai trecut şi peste asta.
— În parte. Şi azi mă simt tot ameţit. Dar în bună parte am reuşit să depăşesc momentul, spuse Frank. Apoi mi‑a fost ruşine de mine. Ruşine pentru ce o lăsasem să‑mi facă. Fusesem un mare dobitoc, un mare imbecil. Am vrut să nu afle nimeni, nici chiar avocatul meu.
— A fost cea mai mare tâmpenie pe care o puteai face, spuse Tony. Restul mai înţeleg, dar...
— Într‑un fel, mi se părea că, dacă mărturiseam cuiva cum mă lăsasem înşelat de Wilma, lumea avea să creadă că tot ceea ce spusesem despre Barbara Ann nu fusese adevărat. Mi‑era teamă ca oamenii să nu creadă că şi Barbara Ann încercase să mă tragă pe sfoară, la fel ca Wilma, iar pentru mine era impor­tant, mai important decât orice pe lume, ca amintirea Barbarei Ann să rămână curată. Ştiu că acum pare o aiureală, dar aşa gândeam pe atunci. Tony nu ştia ce să răspundă. Prin urmare, divorţul a decurs cum nu se poate mai uşor, continuă Frank. N‑au existat discuţii interminabile despre detalii ale aranjamen­tului dintre noi. De fapt, nici n‑am mai văzut‑o pe Wilma, afară de câteva minute la tribunal şi nici n‑am mai stat de vorbă cu ea din dimineaţa în care m‑a părăsit.
— Unde‑i acum? Ştii?
Frank îşi termină Scotch‑ul. Când începu din nou să vor­bească, glasul îi era schimbat, pierdut, aproape o şoaptă, nu că s‑ar fi ferit ca ceilalţi clienţi ai cafenelei să audă restul povestirii, ci fiindcă nu mai avea suficientă putere să vorbească pe un ton normal.
— După ce s‑a încheiat divorţul, am fost curios să aflu ce‑i cu ea. Am făcut un mic împrumut de pe certificatul lăsat de ea, am angajat un detectiv particular ca să afle unde era şi ce făcea. Omul a descoperit o sumedenie de lucruri. Lucruri foarte intere­sante. Wilma se căsătorise la numai nouă zile după pronunţarea divorţului. Cu un oarecare Chuck Pozley din comitatul Orange. Proprietarul unui salon de jocuri electronice dintr‑un centru comercial din Costa Mesa. Tipul câştiga în jur de şaptezeci sau optzeci de mii de dolari. După toate aparenţele, Wilma se gândea serios să se mărite cu el când eu moştenisem toţi banii aceia de la tata. Deci, ce‑a făcut? S‑a căsătorit cu mine, m‑a stors de bani, după care s‑a dus la acest Chuck Pozley cu banii mei. Au folosit o parte din capitalul ei ca să deschidă alte două saloane de joc şi se pare că o duc cum nu se poate mai bine.
— Oh, Doamne! murmură Tony.
În dimineaţa aceea nu ştiuse nimic despre Frank Howard, iar acum ştia aproape tot. Mai mult decât dorea să ştie. Era un bun ascultător, această calitate era atât binecuvântarea, cât şi blestemul său. Partenerul precedent, Michael Savatino, îi spunea adesea că era un poliţist de clasă, în mare măsură fiindcă oamenii îl sim­patizau şi aveau încredere în el, fiind dispuşi să‑i vorbească aproape despre orice. Iar dacă erau dispuşi să‑i vorbească, spunea Michael, asta se întâmpla fiindcă Tony ştia să asculte. Or, cineva care ştia să asculte, comenta Michael, era o făptură rară într‑o lume bazată pe egoism, ambiţie şi vanitate. Tony asculta atent şi cu dragă inimă, fiindcă, în calitate de pictor fascinat de modelele ascunse, era în căutarea modelului general al sensului existenţei omeneşti. Chiar şi acum, când îl asculta pe Frank, se gândea la un citat din Emerson, pe care‑l citise cu multă vreme în urmă: Sfinxul trebuie să răspundă la propria‑i ghicitoare. Dacă întreaga istorie se află concentrată într‑un singur om, atunci tre­buie explicată toată pornind de la experienţa individuală. Toţi bărbaţii, toate femeile şi toţi copiii erau enigme fascinante, mis­tere de nepătruns, şi Tony arareori se plictisea de povestirile lor.
Continuând să vorbească atât de încet, încât Tony trebuia să se aplece în faţă ca să‑l audă, Frank spuse:
— Pozley ştia ce avea de gând Wilma cu mine. Se pare că în timp ce eu eram la lucru, ei se întâlneau de câteva ori pe săptămână. În tot acest timp cât a jucat rolul soţiei perfecte, mă fura la sânge şi se culca cu acest Pozley. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai furios, până când, în cele din urmă, am hotărât să‑i spun avocatului meu ceea ce ar fi trebuit să‑i spun de la bun început.
— Dar era prea târziu?
— Cam aşa ceva. Oh, aş fi putut intenta acţiune în tribunal împotriva ei. Dar faptul că n‑o acuzasem de furt mai înainte, în timpul divorţului, ar fi cântărit mult împotriva mea. Aş fi chel­tuit cea mai mare parte a banilor rămaşi plătind avocaţi şi, oricum, aş fi pierdut procesul. Aşa că am decis să dau totul uitării. Mi‑am închipuit că voi reuşi să mă vindec prin muncă, aşa cum făcusem după ce murise Barbara Ann. Dar se pare că eram mult mai afectat decât îmi închipuisem pe moment. Nu‑mi mai puteam face meseria ca lumea. Fiecare femeie cu care aveam de‑a face... Nu ştiu. Cred că... cred că în fiecare femeie o vedeam pe Wilma. Dacă aveam cât de cât un motiv, deveneam de‑a dreptul fiară cu femeile pe care trebuia să le anchetez şi în scurt timp am început să mă port dur cu fiecare martor, bărbat sau femeie. Am început să nu mai văd limpede, să trec cu ve­derea indicii pe care le‑ar fi remarcat şi un copil... Mă certam cumplit cu partenerul meu şi iată unde am ajuns. Vorbea din ce în ce mai încet şi până la urmă renunţă la efortul de a pronunţa clar, cuvintele începură să se piardă unul în altul.
— După moartea Barbarei Ann, ce' puţin îmi rămăsese munca mea. Aveam totuşi ceva. Dar Wilma mi‑a lua' tot. Mi‑a furat banii şi respec'ul pentru mine însumi, chiar şi ambiţia. Pu' şi simplu, nu‑mi mai pasă de nimic. Se ridică şi ieşi din separeu, clătinându‑se pe picioare ca o paiaţă cu arcuri la glezne. Ia'tă‑mă. Trebuie să fac pipi.
Porni, clătinându‑se, prin sala de mese, spre toaleta băr­baţilor, dându‑se exagerat de mult la o parte ca să cedeze trecerea fiecărui om pe care‑l întâlnea în cale.
Tony oftă şi închise ochii. Era obosit, atât fizic, cât şi sufleteşte.
Penny se opri la masa lor şi spuse:
— I‑ai face un mare serviciu dacă l‑ai duce acasă chiar acum. Mâine dimineaţă o să se simtă ca un ţap pe jumătate mort.
— Cum se simte un ţap pe jumătate mort?
— Mult mai rău decât unul sănătos şi cumplit faţă de unul mort de‑a binelea, răspunse fata.
Tony plăti consumaţia şi‑şi aşteptă colegul. După cinci minute, luă haina şi cravata lui Frank şi se duse să‑l caute.
Toaleta bărbaţilor era mică: un closet, un pisoar, o chiuvetă. Înăuntru mirosea puternic a dezinfectant cu parfum de pin şi, vag, a urină.
Frank stătea lângă peretele acoperit cu graffiti, cu spatele la uşă. Lovea cu amândouă palmele în peretele de deasupra capu­lui şi plesniturile stârneau ecouri în încăperea cu tavan înalt. BAM‑BAM‑BAM‑BAM‑BAM! Zgomotul nu se auzea din bar, din pricina murmurului confuz de voci, dar în spaţiul acela îngust părea asurzitor.
— Frank?
BAM‑BAM‑BAM‑BAM‑BAM‑BAM‑BAM!
Tony se duse la el, îi puse o mână pe umăr, îl trase cu blândeţe de lângă perete şi‑l răsuci cu faţa către el.
Frank plângea. Avea ochii înroşiţi şi plini de lacrimi. Lacrimi grele i se rostogoleau pe obraji. Buzele umflate şi întredeschise tremurau de suferinţă. Însă plângea fără zgomot, fără suspine, fără să scâncească, cu glasul ferecat undeva în fundul gâtului.
— Linişteşte‑te, îi murmură Tony. Totul va fi bine. N‑ai nevoie de Wilma. O duci mai bine fără ea. Ai prieteni. Te vom ajuta să treci de aceste momente, Frank. Numai să ne dai voie. Sunt alături de tine, Frank. Zău că mă doare sufletul, Frank.
Frank închise ochii. Îşi lăsă în jos colţurile gurii şi începu să suspine, la fel de tăcut. Singurul sunet era un şuierat, când trăgea aer în piept. Întinse mâna, căutând un sprijin, şi Tony îl înlănţui cu braţul.
— Vreau să merg acasă, spuse Frank, articulând cu greu cuvintele. Nu vreau decât să merg acasă.
— Bine. Te duc acasă. Ţine‑te bine.
Ieşiră amândoi din The Bolt Hole, înlănţuiţi ca doi vechi camarazi de război. Parcurseră distanţa de două cvartale şi jumătate până la locuinţa lui Tony şi urcară în jeepul acestuia.
Pe la jumătatea drumului, Frank trase aer în piept şi spuse:
— Tony... mi‑e frică.
Tony aruncă o privire către el.
Frank era ghemuit pe scaun. Părea mic şi neputincios. Hainele arătau prea mari pentru el. Lacrimile îi străluceau pe obraz.
— De ce ţi‑e frică? întrebă Tony.
— Nu vreau să fiu singur, răspunse Frank, plângând încet şi tremurând atât din pricina excesului de alcool, cât şi din pricina unei spaime obscure.
— Nu eşti singur, îl linişti Tony.
— Mă tem că... am să mor singur.
— Nu eşti singur şi n‑ai să mori, Frank.
— Toţi îmbătrânim atât de... repede. Apoi... Vreau să fie cineva cu mine.
— Vei găsi pe cineva.
— Vreau un suflet care să‑şi amintească de mine şi să mă iubească.
— Nu te teme, spuse Tony, nu prea convins.
— Mă înspăimântă.
— Vei găsi pe cineva.
— Niciodată.
— Ba da. Vei găsi.
— Niciodată. Niciodată, insistă Frank, închizând ochii şi rezemându‑şi fruntea de geamul lateral. Până când ajunseră la locuinţa lui Frank, acesta adormise ca un copil. Tony încercă să‑l trezească. Însă Frank nu reuşi să‑şi vină complet în fire. Poticnindu‑se, mormăind şi oftând din greu, se lăsă trezit pe jumătate şi aproape dus în braţe până la uşa casei. Tony îl propti de perete, lângă intrare, şi‑l căută prin buzunare după cheie. Când, în sfârşit, ajunseră în dormitor, Frank se prăvăli grămadă pe saltea şi începu să sforăie.
Tony îl dezbrăcă, lăsându‑l în chiloţi. Trase cuvertura deo­parte, îl împinse pe cearşaf, apoi trase peste el cearşaful de dea­supra şi pătura. Frank sforăia zgomotos.
În bucătărie, într‑un sertar de lângă chiuvetă, în care se găseau fel şi fel de mărunţişuri, Tony găsi un creion, un teanc de coli şi o rolă de scotch. Scrise un bilet pentru Frank şi‑l lipi de uşa frigiderului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu