Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă:,,Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




marți, 21 iunie 2011

Soapte

DEAN KOONTZ

Şoapte
Whispers, 1980



Dedic această carte lui Rio şi Battista Locatelli,
doi oameni extraordinari,
care merită tot ce‑i mai bun.



I
Morţii şi viii

Forţele care ne afectează viaţa, influenţele care ne formează şi ne modelează adeseori se aseamănă cu nişte şoapte într‑o încăpere îndepărtată, şoapte ce nu se lasă descifrate şi sunt extrem de greu de sesizat.
Charles Dickens


1

Marţi în zorii zilei oraşul Los Angeles începu să se cutremure. Feres­trele zăngăneau în ramele lor. Clopoţeii de vânt din curţile interioare zornăiau, deşi nu era nici urmă de vânt. În câteva case vasele căzură de pe rafturi.
La ora de vârf a dimineţii postul de ştiri KFWB deschise seria ştirilor anunţând cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara Richter. Spre sfârşitul orei de vârf, KFWB trecu ştirea pe locul trei, după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte teroristă la Roma şi anunţarea coliziunii a cinci maşini pe Santa Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbuşise nici o clădire. Până la amiază numai câţiva locuitori ai oraşului Los Angeles (dintre care majoritatea mutaţi pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversaţiei de la masa de prânz.
Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu simţise cutremurul. Când pământul începuse să se zguduie, el se găsea la marginea de nord‑vest a oraşului şi rula spre sud pe San Diego Freeway. Cum într‑un vehicul în mers nu se pot sesiza decât mişcările mai violente ale pământului, bărbatul nu simţi nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele întâmplate.
Din prima clipă înţelese că acel cutremur era un semn numai de el ştiut. Semn trimis fie ca să‑l încredinţeze că misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca să‑l prevină că va da greş. Dar care din cele două mesaje era ascuns în acest semn?
În timp ce mânca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat vânjos — un metru optzeci înălţime, o sută cincisprezece kilo­grame, numai muşchi — şi îi luă mai mult de o oră şi jumătate ca să‑şi termine prânzul. Începu cu două ouă, costiţă, cartofi prăjiţi ţărăneşti, pâine prăjită şi un pahar de lapte. Mesteca încet, metodic, fără să‑şi ia ochii de la mâncare, parcă hipnotizat de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă înaltă de clătite şi iarăşi lapte. După clătite, mâncă o omletă cu brânză şi trei bucăţi de slănină canadiană, altă porţie de pâine prăjită şi suc de portocale.
Înainte de a comanda şi ultima porţie de mic dejun, deja ajunsese subiect de discuţie la bucătărie. Chelneriţa care‑l servea era o roşcată glumeaţă pe nume Helen, dar fiecare dintre cele­lalte chelneriţe îşi găsise un motiv ca să treacă pe lângă masa lui şi să‑l privească mai îndeaproape. Bărbatul era conştient de interesul manifestat de ele, însă puţin îi păsa.
— Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam aşa ceva, îi spuse Helen când, în sfârşit, el ceru nota de plată.
Bărbatul ridică privirea şi‑i adresă un zâmbet de gheaţă. Deşi era prima oară când punea piciorul în acel local şi o cunoscuse pe Helen cu numai o oră şi jumătate în urmă, ştia exact ce avea ea să spună. Auzise aceleaşi vorbe de sute de ori până atunci.
Fata chicoti stingherită, privindu‑l fix cu ochii ei albaştri.
— Am vrut să spun că mănânci cât trei.
— Probabil.
Chelneriţa rămase în dreptul separeului, sprijinindu‑şi un şold de muchia mesei, puţin aplecată în faţă, dându‑i a înţelege destul de limpede că ar putea fi disponibilă.
— Şi cu toată mâncarea... n‑ai pe tine nici un dram de grăsime.
Continuând să zâmbească, bărbatul se întrebă cum era femeia aceea la pat. Se imagină posedând‑o, pătrunzând‑o, apoi prinzându‑i gâtul cu degetele şi strângând din ce în ce mai tare, până când obrazul ei devenea stacojiu şi ochii începeau să‑i iasă din orbite.
Ea îl privi fix, încercând să‑şi dea seama ce era în mintea lui, parcă întrebându‑se dacă bărbatul din faţa ei îşi satisfăcea toate poftele cu aceeaşi convingere ca pofta de mâncare.
— Probabil că faci mult sport.
— Ridic greutăţi, spuse el.
— Ca Arnold Schwarzenegger.
— Mda.
Fata avea un gât delicat şi graţios. Bărbatul ştia că i l‑ar fi putut frânge ca pe o crenguţă uscată, şi gândul acesta îl încălzi pe dinăuntru şi‑l înveseli.
— Sunt sigură că ai braţe mari şi puternice, spuse ea aproape şoptit, pe un ton plin de admiraţie. Bărbatul purta o cămaşă cu mâneci scurte, şi fata îşi puse arătătorul pe braţul lui gol. Cred că, la câtă energie consumi, oricât ai mânca, totul se transformă în muşchi.
— Cam aşa ceva, încuviinţă el. Dar e vorba şi de metabolism.
— Cum?
— Am o fire foarte nervoasă şi ard multe calorii.
— Tu? Fire nervoasă?
— Îmi sare ţandăra din te miri ce.
— Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face să‑ţi pierzi cumpătul, îl contrazise ea.
Era o femeie atrăgătoare, în vârstă de vreo treizeci de ani, cu zece ani mai tânără decât el, şi bărbatul se gândi că o putea avea, dacă îşi punea în gând. Probabil ar fi fost nevoie s‑o curteze puţin, dar nu prea mult, doar atât cât s‑o convingă că fusese luată pe sus, cum se întâmplase cu Rhett şi Scarlet, şi trântită în pat împotriva voinţei ei. Fireşte, dacă ar fi făcut dragoste, ar fi fost nevoit s‑o ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit să‑i înfigă un cuţit în sânii ei frumoşi sau să‑i taie gâtul, or el nu dorea să facă aşa ceva. Fata nu merita să se neliniştească sau să rişte din pricina ei. Pur şi simplu, nu era genul lui, el nu ucidea roşcate.
Îi lăsă un bacşiş bun, plăti consumaţia la casa de lângă uşă şi părăsi localul. După aerul condiţionat din bufet, arşiţa de sep­tembrie îl lovi în faţă ca o pernă îndesată peste nări. Se îndreptă spre furgoneta Dodge, conştient că Helen îl urmărea cu privirea, însă nu întoarse capul.
Plecând de la local, opri la un centru comercial şi‑şi lăsă maşina într‑un colţ al uriaşului spaţiu de parcare, la umbra unui curmal, cât mai departe de clădirea magazinului. Se duse în spatele furgonetei, trase deoparte un paravan de bambus care separa locul şoferului de spaţiul destinat încărcăturii şi se întinse pe o saltea groasă şi zdrenţuită, prea scurtă pentru el. Condusese toată noaptea, fără nici o pauză, venind de la St. Helena, din ţinutul podgoriilor. Acum, că mâncase un mic dejun copios, se simţea toropit de oboseală.
Patru ore mai târziu se trezi dintr‑un vis urât. Transpirat, scu­turat de fiori de gheaţă, fierbinte şi rece în acelaşi timp, se ţinea cu o mână de saltea, în timp ce cu cealaltă lovea aerul de jur împrejur. Încercă să ţipe, dar glasul îi murise în gâtlej. Nu reuşi să scoată decât un sunet uscat şi chinuit.
La început nu‑şi dădu seama unde se găsea. Partea din spate a furgonetei era cufundată în întuneric, cu excepţia a trei raze palide de lumină strecurate prin despicăturile înguste ale para­vanului de bambus. Aerul era cald şi irespirabil. Se săltă în capul oaselor, pipăi metalul cu o mână, scrută printre pleoapele îngus­tate puţinul care putea fi desluşit prin întuneric şi, treptat, începu să distingă obiectele din jur. Când, în cele din urmă, îşi dădu seama că se găsea în furgonetă, se destinse şi se prăbuşi din nou pe saltea.
Încercă să‑şi amintească în ce constase coşmarul, dar fără succes. Nu era nimic neobişnuit. De când se ştia, aproape în fiecare noapte suferea de vise îngrozitoare, din care se trezea înspăimântat, cu buzele uscate, cu inima bătând să‑i spargă piep­tul. Însă niciodată nu reuşea să‑şi aducă aminte ce anume îl îngrozise atât de mult.
Deşi acum ştia unde se află, întunericul îl făcea să nu se simtă în largul lui. Continua să audă mişcare în întuneric, sunete înăbuşite de paşi grăbiţi, care făceau să i se zbârlească părul pe ceafă, deşi ştia că totul era doar în închipuirea lui. Ridică para­vanul de bambus şi clipi des câteva secunde, până când ochii i se obişnuiră cu lumina.
Luă un vraf de cârpe aruncate pe podeaua maşinii, lângă saltea. Legătura era prinsă cu o sfoară de culoare închisă. Lărgi nodul şi despături cârpele moi la pipăit, patru la număr, înfăşurate una în cealaltă. Între toate acele cârpe se vedeau două cuţite mari. Amândouă foarte bine ascuţite. Îi luase mult timp până când ascuţise, cu grijă, lamele graţios îngustate către capete. Luă unul din ele şi trăi un sentiment ciudat şi minunat, ca şi cum ar fi fost cuţitul unui vrăjitor, încărcat de o putere magică, putere care acum se transmitea asupra lui.
Soarele de după‑amiază se ascunsese în spatele umbrei palmierului sub care îşi parcase furgoneta Dodge. Acum lumina se revărsa prin parbriz, peste umărul lui, oprindu‑se pe oţelul ca de gheaţă. Lama ascuţită ca briciul fulgeră cu o sclipire rece.
Privi ţintă lama şi buzele lui subţiri schiţară un surâs. Cu tot coşmarul, odihna îi prinsese foarte bine. Se simţea refăcut şi încrezător. Era absolut convins că cutremurul din acea dimineaţă era un semn că îi va merge bine la Los Angeles. O va găsi pe femeie. Va pune mâna pe ea Chiar în ziua aceea. Sau cel târziu miercuri. Se gândi la trupul ei cald şi catifelat, la pielea fără cusur, şi surâsul se preschimbă în rânjet.


Marţi după‑amiază Hilary Thomas se duse la cumpărături în Beverly Hills. Întorcându‑se acasă seara devreme, îşi parcă Mercedesul de culoarea cafelei pe aleea circulară, în apropierea uşii de la intrare. Acum, când creatorii de modă ajunseseră la con­cluzia că femeile aveau voie să‑şi arate din nou feminitatea, Hilary cumpărase toate hainele pe care nu le putuse găsi în ultimii cinci ani, când toţi cei din industria modei fuseseră obsedaţi de o vestimentaţie feminină gen sergent de armată. Se văzu nevoită să facă trei drumuri ca să golească portbagajul maşinii.
În timp ce scotea ultimele pachete, avu brusc senzaţia că cineva o urmărea din ochi. Se întoarse cu spatele la maşină şi privi spre stradă. Soarele, coborât mult spre asfinţit, lumina pieziş printre casele înalte şi prin palmierii cu frunzele ca nişte pene, poleind totul în jur cu o lumină aurie. Doi copii se jucau pe gazon, la vreo jumătate de cvartal mai departe, iar pe trotuar alerga voios un cocker cu urechi lungi. În rest, cartierul era tăcut şi aproape nefiresc de liniştit. Pe partea cealaltă a străzii se vedeau parcate două maşini şi o furgonetă Dodge, dar din câte îşi putea da seama, nu se găsea nimeni în ele.
Uneori te porţi prosteşte, se dojeni ea. Cine să te urmă­rească?
Totuşi, după ce cără în casă şi ultimele pachete şi ieşi să ducă maşina în garaj, o încercă acelaşi sentiment clar că cineva n‑o scăpa din ochi.
Târziu, spre miezul nopţii, în timp ce şedea în pat cu o carte în mână, lui Hilary i se păru că aude zgomot la parter. Puse cartea deoparte şi ascultă.
Auzi un zăngănit în bucătărie, lângă uşa din spate, chiar sub dormitorul ei.
Se dădu jos din pat şi‑şi puse halatul, un capot de mătase albastră cumpărat în aceeaşi după‑amiază.
În sertarul de sus al noptierei ţinea un pistol de 6,32, gata încărcat. Şovăi, ascultă zgomotul o clipă, apoi hotărî să‑şi ia arma.
Se simţea puţin ridicolă. Ceea ce auzise erau probabil zgo­mote de noapte, sunetele fireşti care se aud din când în când în casă. Pe de altă parte, locuia acolo de şase luni şi nu auzise nicio­dată nimic.
Se opri în capătul de sus al scării, scrutând întunericul şi întrebă:
— Cine‑i acolo?
Nici un răspuns.
Întinse mâna dreaptă în faţă, cu degetele încleştate pe pistol şi coborî la parter. Traversă sufrageria, respirând grăbit şi gâfâit, neputându‑şi stăpâni tremurul mâinii în care ţinea arma. Aprinse fiecare lampă pe lângă care trecea. Apropiindu‑se de capătul îndepărtat al casei, continuă să audă zgomotul acela neobişnuit, dar când intră în bucătărie şi aprinse lumina, o întâmpină numai tăcerea.
Bucătăria arăta ca de obicei. Podea din lemn de pin de culoare închisă, dulapuri de acelaşi fel, cu ornamente de ceramică, mese de faianţă albă, curate şi aproape goale. Cratiţe de aramă lucitoare şi ustensile atârnând de tavanul înalt şi alb. Nu era nimeni acolo şi nu se vedea nici un semn că ar fi fost cineva mai înainte.
Făcu un pas înăuntru şi se opri, aşteptând să audă din nou zgomotul.
Nimic. Doar bâzâitul discret al frigiderului.
În cele din urmă, ocoli masa din mijloc, care sclipea de curăţenie, şi încercă uşa din spate. Era încuiată.
Aprinse luminile din curte şi ridică transperantul de la fe­reastra din spatele chiuvetei. Afară, în dreapta, piscina lungă de doisprezece metri sclipea ademenitor. În stânga se vedea vasta grădină de trandafiri, cufun­dată în umbre, unde douăsprezece tufe de flori străluceau ca neonul în frunzişul verde şi întunecat. Totul afară era tăcut şi nemişcat.
Trebuie să fi fost trosnetul vreunei mobile, se gândi ea. Doamne! Încep să devin o babă nevricoasă.
Îşi făcu un sandviş şi‑l luă sus, împreună cu o sticlă de bere. Lăsă aprinse toate luminile de la etajul întâi, închipuindu‑şi că astfel l‑ar descuraja pe nepoftit — presupunând că cineva dădea târcoale pe proprietatea ei.
După un timp, se simţi ridicolă fiindcă lăsase casa luminată ca ziua.
Ştia exact ce se petrece cu ea. Astfel de spaime erau simp­tomele unei maladii mentale pe care o cunoştea îndeaproape: sentimentul că nu merita toată această fericire. Venise de nicăieri, pornise de la zero, iar acum avea tot ce‑i dorea inima. În sub­conştient, se temea că Dumnezeu îşi va aduce aminte de ea şi va decide că nu merita tot ce căpătase. Atunci, mânia lui o va lovi. Din tot ce agonisise se va alege praful: casa, maşina, conturile în bancă... Noua ei existenţă părea un basm, o feerie, o poveste minunată, prea frumoasă pentru a fi adevărată şi, fără îndoială, prea frumoasă pentru a dura.
Nu. La dracu', nu! Trebuia să înceteze să se subaprecieze şi să creadă că tot ce realizase era doar rezultatul unui nemăsurat noroc. Norocul nu avea ce căuta aici. Născută într‑o casă a dis­perării, hrănită nu cu lapte şi tandreţe, ci cu incertitudini şi teamă, alături de un tată care n‑o iubea şi de o mamă care doar o tolera, într‑un cămin în care autocompătimirea şi amărăciunea înăbuşiseră orice speranţă, crescuse, fireşte, fără sentimentul adevăratei valori. Ani la rând se luptase cu un complex de infe­rioritate. Dar asta era deja de domeniul trecutului. Consultase un psiholog. Ştia ce se petrece cu ea. Nu avea curajul să se lase iar cuprinsă de vechile îndoieli. Casa şi maşina nu‑i vor fi luate. Le merita cu adevărat. Muncise din greu şi fusese foarte talentată. Nimeni nu‑i oferise o slujbă numai pe relaţii de rudenie sau pri­etenie. Când sosise la Los Angeles, nu cunoştea pe nimeni. Nimeni nu‑i umpluse poala de bani numai pentru că era fru­moasă. Atrase de bogăţia industriei spectacolului şi de tentaţia celebrităţii, sute de femei soseau zilnic în Los Angeles, unde de regulă erau tratate mai rău decât vitele. Ea ajunsese în vârf dintr‑un singur motiv: era o bună scenaristă, o maestră neîntrecută, o artistă plină de imaginaţie, un spirit creator, capabil să con­ceapă filme pentru care un imens public urma să plătească bani grei ca să le vadă. Câştigase prin muncă fiecare bănuţ, şi zeii nu aveau nici un motiv să se răzbune.
— Linişteşte‑te, se îndemnă ea cu voce tare.
Nimeni nu încercase să forţeze uşa de la bucătărie. Totul se petrecuse în închipuirea ei.
Îşi termină sandvişul şi berea, apoi coborî la parter şi stinse luminile.
Se cufundă într‑un somn adânc.


Ziua următoare se dovedi a fi una dintre cele mai bune din viaţa ei, dar, în acelaşi timp, şi una dintre cele mai proaste.
Ziua de miercuri începu bine. Cerul era fără nori. Aerul era curat şi parfumat. Lumina de dimineaţă avea acel farmec special care există numai în sudul Californiei, dar chiar şi aici numai în anumite zile. O lumină de cristal, puternică şi caldă, ca razele dintr‑o pictură cubistă, lăsând senzaţia că din clipă în clipă aerul stă să se deschidă ca o cortină, dând la iveală lumea din spatele existenţei de zi cu zi.
Hilary Thomas îşi petrecu dimineaţa în grădină. Grădina de o jumătate de pogon, care era împrejmuită de un zid şi se găsea în spatele casei în stil neospaniol, cu două niveluri, se mândrea cu două duzini de specii de trandafiri: straturi, spaliere şi garduri vii. Frau Karl Druschki Rose, Madame Pierre Oger, rosa mus‑cosa, Souvenir de Malmaison, plus o mare varietate de hibrizi moderni. Grădina strălucea de trandafiri albi şi roşii, portocalii şi galbeni, roz şi purpurii, ba chiar şi verzi. Unele flori erau mari cât farfuriile, altele atât de mici, încât puteau trece printr‑o verighetă. Pajiştea verde şi catifelată era presărată cu petale în toate nuanţele.
În cele mai multe dimineţi Hilary lucra la trandafiri timp de două‑trei ore. Oricât de agitată ar fi fost în momentul în care punea piciorul în grădină, la plecare se simţea complet relaxată şi cu sufletul împăcat. Şi‑ar fi putut permite cu uşurinţă un grădinar. Încă mai continua să primească plăţi trimestriale pen­tru primul ei film, Arizona Shifty Pete, apărut pe ecrane cu peste doi ani în urmă şi care se bucurase de un enorm succes. Noul ei film, Cold Heart, care rula de nici două luni, era şi mai apreciat decât Pete. Casa cu douăsprezece camere din Westwood, la mar­ginea cartierelor Bel Air şi Beverly Hills, costase o sumă uriaşă, şi totuşi, cu şase luni în urmă, o plătise cu bani gheaţă. În cer­curile din lumea spectacolului era denumită "hot property". Exact aşa se şi simţea, fierbinte, incandes­cen­tă, cuprinsă de flacăra planurilor şi perspectivelor de viitor. Un sen­timent extra­ordinar. Hilary era o scenaristă extraordinar de bună, cu adevărat hot property, şi dacă ar fi vrut, şi‑ar fi putut angaja o armată de grădinari.
Îşi îngrijea singură florile şi copacii, fiindcă grădina era pen­tru ea un loc special, aproape sacru. Era simbolul descătuşării ei.
Fusese crescută într‑un apartament dărăpănat, într‑unul din­tre cele mai rău famate cartiere ale oraşului Chicago. Chiar şi acum, aici, în mijlo­cul grădinii ei de trandafiri parfumaţi, dacă închidea ochii, vedea fiecare detaliu al acelei locuinţe din trecut. În hol cutiile poştale fuseseră sparte de hoţi în căutare de cecuri. Coridoarele erau înguste şi slab luminate. Camerele mici, întunecoase, mobilierul vechi, tapiţeria zdrenţuită. În mica bucătărie vechiul aragaz pierdea gaz, gata din clipă în clipă să sară în aer. Hilary locuise ani întregi cu spaima flăcării albăstrui şi pâlpâite a araga­zului. Frigiderul îngălbenit de vreme şuiera şi zdrăngănea, iar căldura de la motorul lui atrăgea ceea ce tatăl ei numea "fauna acelor locuri". Stând în grădina parfumată, Hilary îşi aminti clar fauna în preajma căreia îşi petrecuse copilăria şi se cutremura. Deşi ea şi mama ei păstrau o curăţe­nie impecabilă în bucătărie, deşi foloseau cantităţi impresionante de in­secticid, niciodată nu reuşiseră să scape de gândacii de bucătărie, fiindcă scârboşeniile veneau prin pereţii subţiri de la alte apartamente în care oamenii nu erau la fel de curaţi.
Cea mai vie amintire din copilăria ei era aceea a priveliştii care se deschidea de la unica fereastră a dormitorului ei strâmt, îşi petrecuse acolo multe ceasuri de singurătate, ascunzându‑se în timp ce părinţii ei se certau. Dormitorul fusese un refugiu în care se adăpostea în acele mo­mente îngrozitoare de înjurături şi ţipete, la fel ca şi în timpul tăcerilor, când părinţii ei nu‑şi mai adresau cuvântul. Priveliştea de la fereastră nu avea nimic atrăgător: un zid de cărămidă, mânjit de funingine, în celălalt capăt al pasarelei de un metru şi jumătate, care lega blocurile de aparta­mente. Fereastra nu se deschidea, fusese vopsită închisă. De acolo reuşea să vadă un crâmpei de cer, dar numai dacă îşi lipea obrazul de sticla geamului, ca să privească în susul puţului strâmt al curţii interioare.
Dorind cu disperare să scape din lumea decrepită în care trăia, mica Hilary învăţase să‑şi folosească imaginaţia, ca să poată vedea prin zidul de cărămidă. Îşi lăsa gândul să zboare liber şi deodată ajungea să vadă coline domoale, uneori chiar Oceanul Pacific sau lanţuri de munţi înalţi. De cele mai multe ori îşi imagina o grădină, un loc fermecat, liniştit, cu arbuşti fru­mos tunşi, cu spaliere înalte pe care şerpuiau ramuri înţepătoare de trandafiri. În această fantezie apărea şi un mobilier de grădină din fier forjat, vopsit în alb. Câteva umbrele în dungi de culori vii îşi profilau silue­ta alungită în lumina arămie. Femei în rochii lungi, elegante şi bărbaţi în costume de vară sorbeau băuturi la gheaţă şi discutau amical.
Acum trăiesc exact acel vis, se gândea ea. Locul imaginat de mine există în realitate şi îmi aparţine. Pentru ea nu era o cor­voadă să‑şi îngrijească trandafirii şi celelalte plante — palmieri, ferigi, tufe şi multe altele. Dimpotrivă, era o mare bucurie. În fiecare clipă în care lucra în grădină era conştientă cât de departe ajunsese.
La amiază îşi puse uneltele de grădinărit deoparte şi făcu un duş. Rămase un timp sub apa fierbinte, ca şi cum, pe lângă tran­spiraţie şi praf, ar fi vrut să‑şi spele şi amintirile întunecate. În acel apartament mohorât din Chicago, în baia minusculă în care nici un robinet nu se închidea complet, iar gurile de scurgere refulau cel puţin o dată pe lună, niciodată nu avusese suficientă apă caldă.
Luă un prânz frugal în curtea interioara, acoperită cu sticlă şi cu vedere spre grădina de trandafiri. În timp ce mânca nişte brânză şi câteva felii de măr, citi publicaţiile despre industria spectacolului — Hollywood Reporter şi Daily Variety — sosite cu poşta de dimineaţă. Numele ei apărea în rubrica din Reporter semnată de Hank Grant, pe lista personalităţilor din lumea fil­mului care‑şi aniversau data naşterii în ziua aceea. Pentru o femeie care tocmai împlinise douăzeci şi nouă de ani, într‑adevăr ajunsese foarte, foarte departe.
În ziua aceea directorii executivi de la Warner Brothers urma să discute despre The Hour of the Wolf, ultimul ei scenariu. Până la sfârşitul acelei zile, aveau să decidă dacă îl vor cumpăra sau îl vor refuza. Se simţea încordată, nerăbdătoare să sune telefonul, şi totuşi se temea să nu aibă o deziluzie. Acest proiect era pen­tru ea mai important decât tot ce realizase până atunci.
Scrisese scenariul fără asigurarea unui contract semnat, în mod, pur şi simplu, speculativ, şi‑şi pusese în gând să‑l vândă numai dacă era acceptată şi ca regizoare şi dacă i se garanta montajul final. Studiourile Warner Brothers îi oferiseră, deja neoficial, o sumă record, cu condiţia ca ea să revină asupra pre­tenţiilor de vânzare. Ştia că ceruse foarte mult, totuşi, datorită succesului ca scenaristă, pretenţiile ei nu erau chiar exagerate. Cu voie sau fără voie, Warner va accepta să‑i încredinţeze regia filmului. Nu avea nici cea mai mică îndoială. Dar problema cea mai delicată era montajul final. Onoarea şi puterea de a decide exact ce urma să apară pe ecran, autoritatea supremă asupra fiecărui cadru filmat, asupra fiecărei secvenţe şi asupra fiecărei nuanţe reveneau de regulă regizorilor care‑şi dovediseră valoarea realizând un număr de filme cu mare câştig de casă, şi numai rareori unui regizor debutant, cu atât mai puţin unei femei. Insis­tenţele ei de a i se acorda control total asupra aspectului artistic al filmului ar putea duce de râpă întreg aranjamentul.
Sperând să mai uite tensiunea în care aştepta decizia stu­diourilor Warner Brothers, Hilary îşi petrecu după‑amiaza de miercuri lucrând în studioul ei cu vedere spre piscină. Avea un birou de stejar mare şi masiv, lucrat de comandă, cu douăsprezece sertare şi douăzeci şi patru de compartimente. Pe birou ţinea câteva vase de cristal Lalique, în care se răsfrângea lucirea molcomă a celor două candelabre de alamă ale pianului. Revăzu a doua ciornă a unui articol pe care‑l scria pentru Film Comment, însă gândul îi zbura neîncetat la Hour of the Wolf.
La ora patru sună telefonul, şi Hilary tresări violent, deşi toată după‑amiaza aşteptase acel sunet. Era Wally Topelis.
— La telefon impresarul tău, fetiţo. Trebuie să stăm de vorbă.
— Nu asta facem acum?
— Vreau să spun faţă în faţă.
— Oh, exclamă ea posomorâtă. Asta înseamnă că ai veşti proaste.
— Am afirmat eu aşa ceva?
— Dacă ar fi bune, spuse Hilary, pur şi simplu, mi le‑ai comunica prin telefon. O discuţie între patru ochi înseamnă că vrei să mă iei cu încetişorul.
— Tare pesimistă eşti, fetiţo.
— Faţă în faţă înseamnă că vrei să mă ţii de mână şi să mă convingi să nu mă sinucid.
— Noroc că tendinţa asta a ta spre melodramă nu apare nicio­dată în scenariile pe care le scrii.
— Dacă Warner m‑a refuzat, spune‑mi direct, să nu mai pier­dem vremea.
— Încă n‑au luat o hotărâre, scumpa mea.
— Sunt gata pentru orice fel de veste.
— Vrei să mă asculţi? Nu‑i vorba de un refuz. Eu continuu să tratez cu ei şi vreau să discut cu tine următoarea mişcare. Asta‑i tot. Nimic mai rău de atât. Ne putem vedea în jumătate de oră?
— Unde?
— Sunt la Hotelul Beverly Hills.
— În Polo Lounge?
— Evident.


În timp ce cotea, părăsind Sunset Boulevard, Hilary se gândi că Hotelul Beverly Hills părea ireal, ca un miraj strălucind prin pânza de căldură. Clădirea cu arhitectură neregulată, care se înălţa dintre palmierii înalţi şi vegetaţia luxuriantă, apărea ca o imagine de basm. Ca de fiecare dată, stucatura trandafirie nu i se mai părea atât de stridentă cum şi‑o amintea. Zidurile păreau transparente, parcă strălucind de o lumină interioară. În felul lui, hotelul era aproape elegant — destul de decadent, dar cu toate acestea, fără îndoială, elegant. La intrarea principală funcţio­nari în uniformă parcau şi predau maşini: două Rolls Royceuri, trei Mer­cedesuri, un Stuts şi un Maserati roşu.
Ce diferenţă faţă de cartierele sordide din Chicago, se gândi ea feri­cită.
Intrând în Polo Lounge, văzu vreo doisprezece actori şi actriţe, figuri celebre, precum şi vreo doi directori executivi influenţi, însă nici unul dintre ei nu şedea la masa numărul trei. Aceea era de regulă considerată cea mai râvnită din salon. Ori­entată cu faţa spre intrare, era cel mai bun loc pentru a vedea şi a fi văzut. Wally Topelis se găsea la masa trei, fiindcă era unul dintre cei mai mari impresari din Hollywood şi fiindcă îl fer­meca pe maâtre d'hotel la fel cum fermeca pe oricine. Era un bărbat slăbuţ şi mic de statură, trecut de cincizeci de ani, foarte bine îmbrăcat. Avea păr alb, des şi lucios, mustaţă albă şi tunsă cu grijă. Arăta foarte distins. Exact genul de persoană pe care te aşteptai s‑o vezi la masa numărul trei. Vorbea la telefonul care tocmai îi fusese adus. Când o văzu pe Hilary, se grăbi să încheie conversaţia, puse receptorul în furcă şi se ridică s‑o întâmpine.
— Hilary, arăţi superb... ca de obicei.
— Iar tu eşti în centrul atenţiei... ca de obicei.
El zâmbi larg. Vorbi cu glas coborât, pe un ton conspirativ.
— Îmi închipui că toată lumea se uită la noi.
— Aşa îmi închipui şi eu.
— Pe furiş.
— Oh, desigur, confirmă ea.
— Fiindcă nu vor să ne dăm seama că se uită, adăugă el vesel.
— Iar noi nu îndrăznim să privim în jur şi să vedem dacă se uită, continuă ea în timp ce se aşezau.
— Oh, cerule, nu!
Ochii lui albaştri sclipeau de veselie.
— Iar noi nu vrem să creadă că ne pasă.
— Doamne fereşte!
— Ar fi o stângăcie din partea noastră.
— Una foarte mare, râse el.
Hilary oftă.
— Niciodată n‑am înţeles de ce o masă trebuie să fie atât de impor­tantă faţă de celelalte.
— Ei bine, pot sta jos ca să fac haz pe tema asta, însă înţeleg motivul, spuse Wally. În ciuda convingerilor lui Marx şi Lenin, animalul din specia umană prosperă de pe urma sistemului de clasă — atâta timp cât acesta se bazează pe bani şi realizări, nu pe pedigree. Instituim şi întreţinem sis­teme de clasă pretutindeni, chiar şi în restaurante.
— Am impresia că urmează să ascult una dintre faimoasele tirade stil Topelis.
Îşi făcu apariţia un chelner cu o frapieră lucitoare pe un trepied. Puse frapiera lângă masă, zâmbi şi plecă. După toate aparenţele, Wally îşi luase libertatea de a face comanda pentru amândoi înainte de venirea ei. Cu toa­te acestea, nu profită de ocazie ca să‑i spună ce urma să bea.
— Nu o tiradă, preciză el. O simplă remarcă. Lumea are nevoie de sistemele de clasă.
— Mă faci curioasă. De ce?
— În primul rând, oamenii trebuie să aibă aspiraţii şi dorinţe dincolo de nevoia elementară de hrană şi adăpost, necesităţi obsedante care îi îndeamnă să realizeze fel şi fel de lucruri. Într‑o societate bună, omul îşi va lua două slujbe, ca să strângă bani pentru o casă în cartierul respectiv. Dacă o maşină este mai per­formantă decât alta, bărbatul — sau femeia, fără îndoială că pro­blema nu are un aspect sexist — va munci cu mai multă râvnă ca să şi‑o poată permite. Iar dacă e vorba de cea mai bună masă din Polo Lounge, toţi cei care vin aici vor dori să fie suficient de bogaţi şi de celebri — sau cu faimă suficient de proastă — ca să poată lua loc la masa cu pricina. Această goană aproape maniacă pentru o poziţie în societate generează bunăstarea, contribuie la produsul naţional global şi creează locuri de muncă. În definitiv, dacă Henry Ford n‑ar fi vrut să realizeze ceva în viaţă, n‑ar fi pus niciodată bazele companiei în care acum lucrează zeci de mii de oameni. Sistemul de clase este unul dintre motoarele care pun în mişcare roţile comerţului şi menţin un înalt nivel de trai. Sis­temul de clasă oferă oamenilor scopuri, oferă unui maâtre d'hotel sentimentul puterii şi importanţei, care face de dorit o slujbă altminteri intolerabilă.
Hilary clătină din cap.
— Cu toate acestea, dacă stau la cea mai bună masă nu înseamnă neapărat că sunt mai presus decât persoana care primeşte ceva mai puţin bun. Nu‑i o realizare în sine.
— Este un simbol al realizării, al poziţiei sociale, explică Wally.
— Eu tot nu văd semnificaţia acestui lucru.
— E doar un joc sofisticat.
— Pe care nu mă îndoiesc că ştii să‑l joci.
Wally era în culmea încântării.
— Nu‑i aşa?
— Eu nu voi învăţa niciodată regulile.
— Ar trebui, scumpa mea. E destul de primitiv, dar ajută în afaceri. Nimănui nu‑i place să lucreze cu un ratat în schimb, toţi cei prinşi în joc doresc să negocieze cu genul de persoană care poate obţine cea mai bună masă din Polo Lounge.
Wally Topelis era singurul bărbat cunoscut de Hilary care se putea adresa unei femei cu apelativul "micuţa mea", fără să sune dominator sau ipocrit. Deşi mic de statură, cam de înălţimea unui jocheu profesionist, îi amintea cumva de Cary Grant în filme ca To Catch a Thief. Avea stilul lui Grant: maniere exce­lente, dar neostentative, o graţie de balerin în fiecare mişcare, chiar şi în gesturile cele mai comune, un farmec liniştit; un umor subtil, ca şi cum viaţa i s‑ar fi părut o glumă amicală.
Îşi făcu apariţia şeful de sală, căruia Wally i se adresă cu numele de Eugene, apoi îl întrebă ce‑i mai făceau copiii. Eugene părea să aibă multă afecţiune pentru Wally, şi Hilary îşi dădu seama că obţinerea celei mai bune mese din Polo Lounge se explica, poate, şi prin faptul că Wally trata personalul mai curând ca pe nişte prieteni decât ca pe nişte servitori.
Eugene aduse şampania şi, după un schimb de cuvinte ami­cale, îi întinse lui Wally sticla pentru aprobare.
Hilary aruncă o privire la etichetă.
— Dom Perignon?
— Meriţi ce‑i mai bun, micuţa mea.
Eugene scoase staniolul de pe gâtul sticlei şi începu să des­facă sârma în care era prins dopul.
Hilary se încruntă spre Wally.
— Înseamnă că, într‑adevăr, ai o veste proastă pentru mine.
— Ce te face să spui asta?
— O sticlă de şampanie de o sută de dolari... Hilary îl privi gânditoare. Presupun că rostul ei e să‑mi aline supărarea, să‑mi închidă rănile.
Dopul sări cu un pocnet. Eugene ştia meserie, din sticlă abia dacă ieşi puţină spumă.
— Tare pesimistă mai eşti, o dojeni Wally.
— Sunt realistă, replică ea.
— Cei mai mulţi ar fi spus: Ah, şampanie! Ce sărbătorim? Alţii, nu Hilary Thomas.
Eugene turnă puţin Dom Perignon, pentru degustare. Wally îşi muie buzele în şampanie şi încuviinţă din cap.
— Chiar sărbătorim? întrebă Hilary.
Nu‑i trecuse prin minte alternativa şi dintr‑o dată simţi că i se moaie picioarele.
— Cam aşa ceva, răspunse Wally.
Eugene umplu, încet, amândouă paharele şi vârî cu grijă sti­cla în gheaţa fărâmată din frapiera de argint. Era limpede că dorea să zăbovească acolo îndeajuns de mult cât să afle ce anume sărbătoreau.
Era la fel de limpede că Wally dorea ca Eugene să afle vestea şi s‑o răspândească. Zâmbind ca Cary Grant, se aplecă spre Hilary şi spuse:
— Am încheiat târgul cu Warner Brothers.
Ea îl privi fix, clipind des, apoi deschise gura să vorbească, dar nu ştia ce să spună.
— Nu se poate, articulă într‑un târziu.
— Ba da.
— Cu neputinţă.
— Ba e cu putinţă.
— Nu poate fi aşa uşor.
— Ţi‑am spus că am încheiat afacerea.
— Nu mă vor lăsa să regizez.
— Ba da.
— Nu‑mi vor acorda dreptul la montajul final.
— Ba da.
— Dumnezeule!
Era năucită. Îşi simţea mintea amorţită.
Eugene o felicită şi dispăru cu discreţie.
Wally râse şi clătină din cap.
— Ştii, ai fi putut juca teatru ceva mai bine, de dragul lui Eugene. Curând lumea ne va vedea sărbătorind şi‑l va întreba pe Eugene care‑i motivul, iar el le va spune. Lasă‑i pe toţi să creadă că ai ştiut tot timpul că vei obţine ce doreai. Niciodată să nu arăţi îndoială sau teamă când înoţi în mijlocul unor rechini.
— Nu glumeşti? Chiar am primit ce am cerut?
Wally îşi ridică paharul şi răspunse:
— Un toast. Pentru cea mai dulce clientă a mea, în speranţa că, până la urmă, va învăţa că există şi soare după ploaie şi că multe mere nu sunt viermănoase.
Ciocniră paharele.
— Probabil că studioul a pus o mulţime de condiţii. Un buget limitat. Salariu minim. Fără cotă parte din profituri. Şi altele asemenea.
— Nu mai căuta cuie ruginite în supă, izbucni el exasperat.
— Nu mănânc supă.
— Nu face pe isteaţa cu mine.
— Beau şampanie.
— Ştii bine ce am vrut să spun.
Ea privi fix băşicuţele din cupa cu şampanie Dom Perignon.
Se simţea de parcă în trupul ei s‑ar fi ridicat nenumărate băşicuţe, mii şi mii de băşicuţe minuscule şi strălucitoare, de bucurie. Dar o parte a fiinţei ei reacţiona ca un dop, înăbuşindu‑i efervescenţa fericită, ţinând‑o sub presiune, închisă ermetic, pentru siguranţă. Se temea de prea multă fericire. Nu voia să ten­teze soarta.
— Pur şi simplu, nu pricep, spuse Wally. Arăţi de parcă ai fi primit un refuz. Ai auzit ce‑am spus, nu?
Ea zâmbi.
— Iartă‑mă. E vorba că... În copilărie mă aşteptam în fiecare zi la ce‑i mai rău. În acest fel niciodată n‑am suferit o deziluzie. E cea mai bună cale când trăieşti alături de doi alcoolici înveteraţi şi violenţi.
Privirea lui Wally era plină de afecţiune,
— Părinţii tăi nu mai sunt, spuse el cu blândeţe. Au murit. Amândoi. Nu te mai pot atinge, Hilary. Nu‑ţi vor mai face nicio­dată rău.
— În ultimii doisprezece ani mi‑am petrecut cea mai mare parte a timpului încercând să mă conving de acest lucru.
— Te‑ai gândit vreodată la psihoterapie?
— Am urmat şedinţe vreme de doi ani.
— Şi nu te‑au ajutat?
— Nu cine ştie ce.
— Poate cu alt doctor...
— Ce mai contează? răspunse Hilary. Teoria lui Freud are un cusur. Psihiatrii cred că de îndată ce‑ţi aminteşti şi înţelegi traumele din copilărie care te‑au transformat într‑un adult nevrotic te şi poţi schimba. Ei consideră că partea cea mai difi­cilă este să afli cheia, după care vei putea deschide uşa într‑o clipă. Dar nu‑i chiar aşa uşor.
— Trebuie să vrei să te schimbi, spuse el.
— Nici asta nu‑i uşor.
Wally învârtea cupa cu şampanie între degetele mici, cu unghii bine îngrijite.
— Dacă ai nevoie să vorbeşti din când în când cu cineva, îţi stau oricând la dispoziţie.
— Şi‑aşa ţi‑am împuiat capul de ani de zile.
— Fleacuri. Mi‑ai spus foarte puţine lucruri. Doar în linii mari.
— E o poveste plicticoasă, zise ea.
— Nici vorbă, te asigur. Povestea unei familii destrămate, alcoolism, nebunie, crimă, sinucidere, un copil nevinovat mar­tor la toate acestea... Ca scenaristă, ar trebui să ştii că astfel de istorii nu sunt niciodată plicticoase.
Ea zâmbi vag.
— Pur şi simplu, simt că trebuie să pun ordine în viaţa mea de una singură.
— De regulă, ajută dacă discuţi despre astfel de lucruri...
— Numai că eu am discutat deja cu un psihoterapeut, apoi cu tine, dar n‑am simţit cine ştie ce ameliorare.
— Totuşi, discuţia te‑a ajutat cât de cât.
— Am vorbit despre copilăria mea cât am putut de mult. Ceea ce trebuie să fac acum e să stau de vorbă cu mine însămi. Tre­buie să înfrunt singură trecutul, fără să mă bazez pe sprijinul tău sau al unui doctor, lucru pe care nu l‑am încercat niciodată până acum. Şuviţe din părul lung şi negru îi acoperiseră un ochi. Şi le dădu deoparte, petrecându‑le pe după ureche. Mai curând sau mai târziu îmi voi limpezi gândurile. E doar o chestiune de timp.
Oare chiar cred ceea ce spun? se întrebă ea.
Wally o privi fix o clipă, apoi spuse:
— Ei bine, presupun că tu ştii mai bine ce ai de făcut. Dar până atunci, bea‑ţi măcar şampania. Îşi ridică propria cupă. Fii veselă şi zâmbitoare, ca toţi cei din jurul nostru să te invidieze şi să dorească să lucreze cu tine.
Hilary ar fi vrut să se rezeme de spătarul scaunului şi să bea în neştire şampanie Dom Perignon la gheaţă, să se lase copleşită de fericire, însă nu se putea destinde complet. Întotdeauna era dureros de conştientă de întunericul spectral de la marginea lucrurilor, de coşmarul care pândea momentul potrivit, ca să se năpustească asupra ei şi s‑o sfâşie. Earl şi Em­ma, părinţii ei, o ferecaseră într‑o mică ladă a spaimei, trântiseră capa­cul greu dea­supra şi o încuiaseră înăuntru. De atunci privea întotdeauna lumea din întunericul lăzii în care se afla. Earl şi Emma îi insuflaseră o spaimă iraţională, latentă, dar mereu prezentă şi de neînlăturat, o spaimă care‑i umbrea toate bucuriile, tot ce ar fi trebuit să fie bun, luminos şi vesel.
În acea clipă, simţi o ură rece, neostoită şi nesfârşită pentru părinţii ei, la fel ca întotdeauna. Anii de muncă şi distanţa uriaşă care o despărţea de iadul zilelor trăite în Chicago încetă brusc să mai acţioneze ca un amortizor al suferinţei.
— Ce s‑a întâmplat? o întrebă Wally.
— Nimic. Mă simt bine.
— Eşti foarte palidă.
Cu un efort de voinţă, îşi înfrână amintirile, împingând tre­cutul înapoi de unde venise. Îşi puse palma pe obrazul lui Wally şi‑l sărută.
— Iartă‑mă. Uneori sunt o adevărată pacoste. Nici nu ţi‑am mulţumit. Sunt foarte fericită de rezultatul obţinut, Wally. Zău că da. E minunat! Eşti cel mai grozav impresar din lumea specta­colului.
— Ai dreptate, întări el. De astă dată n‑a trebuit să mă târguiesc prea mult. Scenariul le‑a plăcut atât de mult, încât erau gata să accepte orice, numai să obţină drepturile asupra lui. N‑a fost o chestiune de noroc. Şi nici n‑a depins de isteţimea impresaru­lui. Vreau să înţelegi bine acest lu­cru. Fii realistă, fetiţo, îţi meriţi succesul. Scenariile tale sunt cele mai bune care se scriu la ora actuală. Poţi continua să trăieşti în umbra părinţilor tăi, poţi con­tinua să te aştepţi la ce‑i mai rău, aşa cum faci întotdea­una, dar de acum înainte pentru tine nu va exista decât tot ce‑i mai bun. Sfatul meu e să te obişnuieşti cu gândul acesta.
Dorea cu disperare să‑l creadă, să dea frâu liber fericirii, dar buru­ienile negre ale îndoielii încolţeau din seminţele sădite în Chicago. Vedea acei monştri atât de cunoscuţi, pândind la graniţele paradisului descris de Wally. Credea cu convingere în Legile lui Murphy: Dacă ceva poate merge prost, atunci aşa se va întâmpla. Cu toate acestea, atitudinea deschisă a lui Wally îi mersese atât de mult la suflet, tonul lui fusese atât de convingător, încât scormoni în cazanul forfotind de emoţii confuze şi scoase la lumină un zâmbet adevărat şi radios.
— Bravo! exclamă el mulţumit. Aşa mai merge. Ai un zâmbet tare frumos.
— Voi încerca să‑l folosesc cât mai des.
— Iar eu voi încerca să‑ţi ofer cât mai multe ocazii să zâmbeşti.
Băură şampanie şi discutară despre TheHour of the Wolf, făcură pla­nuri şi râseră cum nu‑şi amintea să fi râs de ani de zile. Încetul cu încetul se însenină. Un actor renumit, înalt şi muscu­los, care în filme apărea cu ochi de gheaţă, buze subţiri, muşchi şi mers legănat, dar în viaţa de toate zilele era o fire prietenoasă, plină de umor şi chiar timidă, şi al cărui ultim film obţinuse încasări în valoare de cincizeci de milioane de dolari, fu pri­mul care se opri să‑i salute şi să‑i întrebe ce sărbătoreau. Directorul de studio, cu ochi de şopârlă şi îmbrăcat cu o eleganţă impeca­bilă, încercă subtil, apoi direct, să afle acţiunea filmului The Hour of the Wolf, în spe­ranţa de a înjgheba un serial săptămânal, rapid şi ieftin. Curând jumătate din cei aflaţi în încăpere se învârteau în jurul mesei trei, ca să‑i felicite pe Hilary şi Wally, apoi dispăreau ca să comenteze succesul lui Hilary, fiecare întrebându‑se dacă îi era destinat să obţină o parte din profituri. În defini­tiv, The Hour of the Wolf avea nevoie de un producător, de staruri, de cine­va care să scrie muzica... Prin urmare, toată lumea se înghesuia să‑i bată pe umăr, să‑i sărute pe obraz şi să strângă mâna celor doi clienţi aşezaţi la cea mai bună masă din restaurant.
Hilary ştia că cea mai mare parte a acelor personalităţi strălucitoare nu erau în realitate chiar atât de mercantili pe cât păreau uneori. Mulţi dintre ei îşi începuseră cariera de foarte jos, flămânzi, săraci, la fel cum se întâmplase şi cu ea. Deşi acum erau bogaţi şi făcuseră investiţii sigure, nu se puteau împiedica să dea din coate. Era un obicei atât de vechi, încât nu cunoşteau alt mod de existenţă.
Imaginea publică a vieţii de la Hollywood avea foarte puţin de a face cu faptele. Secretarele, vânzătorii, funcţionarii, şoferii de taxi, mecanicii, gospodinele, chelneriţele, oameni din întreaga ţară, cu meserii dintre cele mai diverse, veneau acasă obosiţi după o zi de lucru, se aşezau în faţa televizoarelor şi visau la existenţa în lumea starurilor. În vasta minte colectivă, care visa şi comenta din Hawai până în Maine şi din Florida până în Alaska, Hollywoodul era o combinaţie strălucitoare de chefuri monstru, femei uşoare, bani câştigaţi fără efort, prea mult whiskey, prea multă cocaină, zile de vară numai bune pentru lenevit, băuturi gustate la marginea piscinei, vacanţe în Acapulco şi Palm Springs, sex pe bancheta din spate a unui Rolls‑Royce tapiţat cu blană. O fantezie. O iluzie. Hilary presupunea că o societate de care conducători corupţi şi incompetenţi abuzaseră atâta vreme, o societate a cărei temelie fusese măcinată de inflaţie şi impozite oneroase, o societate care exista în umbra rece a distrugerii nucleare posibilă în orice clipă, avea nevoie de iluzii pentru a putea supravieţui. În realitate, cei din lumea filmului şi televiziunii munceau mai mult decât semenii lor, deşi câteodată — şi nu de puţine ori — rezultatul muncii lor nu merita efortul. Vedeta unui serial de televiziune, cu mare succes la public, muncea din zori până în noapte, deseori până la paisprezece‑şaisprezece ore pe zi. Fireşte, recompensa era enormă. Dar în realitate chefurile nu erau chiar de pomină, fe­meile nu erau cu nimic mai uşuratice decât cele din Philadelphia, Hackensack sau Tampa, zilele însorite erau rareori pierdere de vreme, iar sexul se practica la fel ca şi în cazul secretarelor din Boston sau al negustorilor din Pittsburgh.
Wally trebuia să plece la şase şi un sfert, deoarece avea o întâlnire la ora şapte. O pereche de la o masă din Polo Lounge se grăbi s‑o invite pe Hilary ca să ia cina împreună. Ea refuză, pretextând că era ocupată în seara aceea.
La ieşirea din hotel, seara de toamnă era încă strălucitoare. Câţiva nori înalţi pluteau pe cerul parcă desprins dintr‑o peliculă tehnicolor. Lumina soarelui avea culoarea părului blond platinat, iar aerul era surprinzător de proaspăt pentru o zi din săptămână în Los Angeles. Două perechi tinere coborâră dintr‑un Cadillac albastru, râzând şi vorbind în gura mare, iar ceva mai departe, pe Sunset Boulevard, se auzea scrâşnet de cauciu­curi, duduit de motoare, claxoane, vestind aglomeraţia de la sfârşitul orei de vârf, când ultimii salariaţi încercau să ajungă cu bine acasă.
În timp ce Hilary şi Wally aşteptau ca funcţionarii zâmbitori să le aducă maşinile, impresarul întrebă:
— Chiar iei cina cu cineva?
— Da. Eu cu mine însămi.
— Uite ce e, ai putea veni cu mine.
— Ca oaspete neinvitat.
— Tocmai ai primit invitaţia.
— Nu vreau să‑ţi stric programul.
— Fleacuri. Ai fi o prezenţă agreabilă.
— Oricum, nu sunt îmbrăcată pentru cină.
— Arăţi grozav.
— Vreau să rămân singură, spuse ea.
— Joci exact ca Garbo. Hai să iei cina cu mine. Te rog. E vorba de o seară fără pretenţii la The Palm, împreună cu un client şi cu soţia lui. Un tânăr scenarist de televiziune care promite mult. Sunt oameni drăguţi.
— Mă descurc singură, Wally. Zău aşa.
— O femeie frumoasă ca tine, singură într‑o asemenea noapte, când ai atâtea de sărbătorit? Ţi‑ar trebui lumânări, muzică în surdină, un vin bun, cineva apropiat cu care să împarţi toate acestea.
Ea zâmbi larg.
— Wally, eşti un romantic incorigibil.
— Vorbesc serios, insistă el.
Hilary îi puse mâna pe braţ.
— Drăguţ din partea ta că te preocupi de mine, Wally. Dar totul este perfect în regulă. Mă simt fericită când sunt singură. Sunt o foarte bună companie pentru mine însămi. Voi avea tot timpul să încep o relaţie serioasă cu un bărbat, să schiez la sfârşit de săptămână la Aspen, să stau la taclale seara la The Palm, după ce voi termina TheHour of the Wolf şi‑l voi vedea pe ecran.
Wally Topelis se încruntă.
— Dacă nu înveţi cum să te relaxezi, nu vei rezista prea mult într‑o meserie stresantă ca aceasta. Peste câţiva ani vei ajunge fără vlagă, ca o păpuşă de cârpe, ferfeniţită, zdrenţuită şi uzată. Crede‑mă, micuţa mea, când ţi‑ai consumat toată energia fizică, vei descoperi că o dată cu ea ţi s‑a dus şi energia mentală, adică seva creatoare.
— Acest proiect e decisiv pentru mine, replică Hilary. După ce‑l voi duce la bun sfârşit, viaţa mea va fi cu totul alta.
— De acord. Dar...
— Am muncit din greu, din răsputeri, urmărind un singur ţel, ca să ajung să mi se ofere această şansă. Recunosc că am fost obsedată de munca mea. Dar mă voi simţi în siguranţă numai după ce‑mi voi câştiga renumele de bună scenaristă şi regizoare. Atunci voi putea, în sfârşit, să alung toţi demonii din mine: părinţii mei, Chicago, toate amintirile urâte. Voi fi în stare să mă relaxez şi să duc o viaţă normală. Deocamdată, însă, nu‑mi per­mit să mă odihnesc. Dacă slăbesc ritmul acum, totul se va duce de râpă. Sau, cel puţin, aşa cred eu că se va întâmpla, ceea ce înseamnă acelaşi lucru.
El oftă.
— OK! Dar ne‑am fi distrat grozav la The Palm.
Un funcţionar al hotelului aduse maşina lui Hilary.
Ea îl îmbrăţişă pe Wally.
— Cred că am să‑ţi telefonez mâine, să mă conving că povestea asta cu Warner Brothers n‑a fost un vis.
— Încheierea contractului va dura câteva săptămâni, îi spuse el. Dar nu cred să apară vreo problemă. Într‑una din zilele săptămânii viitoare vom avea şedinţa de redactare a contractului, după care poţi fixa o întâlnire la studio.
Hilary îi trimise o sărutare din vârful degetelor şi se îndreptă grăbită spre maşină. Dădu un bacşiş funcţionarului şi demară.
Porni printre coline, trecând pe lângă case în valoare de mi­lioane de dolari, pe lângă pajişti mai verzi decât bancnotele, coti la stânga, apoi la dreapta, la întâmplare, fără să urmărească o des­tinaţie anume. Era una dintre puţinele evadări pe care şi le îngăduia. Cele mai multe străzi erau învăluite în umbrele pur­purii ale crengilor verzi. Noaptea lua treptat în stăpânire trotuarul, deşi lumina zilei încă zăbovea deasupra ramurilor împletite ale palmierilor, stejarilor, arţarilor, cedrilor, chiparoşilor, palisan­drilor şi pinilor. Aprinse farurile şi porni să exploreze câteva dru­muri şerpuite din canion până când, treptat, sentimentul de nemulţumire începu să se risipească.
Mai târziu, când noaptea coborâse atât peste copaci, cât şi la poalele lor, Hilary se opri la un restaurant mexican de pe La Cienega Boulevard. Un local cu pereţi grosolani din tencuială cenuşie, decoraţi cu fotografii ale unor bandiţi mexicani. Arome apetisante de sosuri condimentate, de taco şi de colţunaşi din făină de porumb. Chelneriţe în bluze ţărăneşti, răscroite la gât, şi fuste împletite de culoare roşie. Muzică ambientală de la sud de graniţă. Hilary mâncă enchiladas cu brânză, orez şi fasole prăjită. Mânca­rea era la fel de gustoasă ca şi când ar fi fost servită la lumina lumânărilor, cu o orchestră de coarde undeva, în fundal, şi cu cineva drag alături.
Va trebui să‑mi amintesc să‑i spun lui Wally acest lucru, se gândi ea, terminându‑şi enchiladas şi bând câteva înghiţituri de Dos Equis, bere neagră mexicană.
Chibzuind puţin, aproape că‑i auzi răspunsul: "Micuţa mea, ce‑mi spui tu nu‑i decât o încercare ostentativă de automulţumire. E drept că singurătatea nu schimbă gustul mâncării, lumina lumânărilor, sunetul muzicii, dar asta nu înseamnă că sin­gurătatea e de dorit sau sănătoasă." Wally, pur şi simplu, nu va rezista să nu se lanseze într‑una dintre lecţiile lui despre viaţă, rostite pe un ton patern. Şi nu‑i va fi deloc uşor să‑l asculte, pen­tru simplul motiv că, indiferent ce i‑ar spune el, ar fi adevărat.
Mai bine nici nu aduc vorba, se răzgândi Hilary. Niciodată n‑am să pot lupta cu Wally Topelis.
Urcă din nou în maşină, îşi prinse centura de siguranţă, porni motorul, deschise aparatul de radio şi rămase aşa un timp, privind circulaţia de pe La Cienega Boulevard. Era ziua ei de naştere. Împlinea douăzeci şi nouă de ani. Deşi faptul fusese menţionat în rubrica lui Hank Grant din Hollywod Reporter, părea că ea era singura din lume căreia îi păsa. Foarte bine. Era o singuratică. Aşa fusese întotdeauna. Nu‑i spusese lui Wally că se simţea fericită în propria‑i companie?
Maşinile treceau pe lângă ea în flux continuu, pline de oameni care mergeau în diverse locuri, cu diverse treburi — de cele mai multe ori câte doi. Încă nu voia să pornească spre casă, dar nu avea unde să meargă în altă parte.


Casa era cufundată în întuneric.
Gazonul părea mai curând albastru decât verde în lumina neonului din stradă.
Hilary lăsă maşina în garaj şi se duse la uşa din faţă. Tocurile ei sunau nefiresc, toc‑toc‑toc, pe aleea pietruită.
Noaptea era călduţă. Arşiţa soarelui dispărut la orizont con­tinua să se ridice din pământ, iar briza mării care scălda oraşul în orice anotimp încă nu aducea în aer obişnuita răcoare de toamnă. Mai târziu, spre miezul nopţii, avea să fie mai răcoare şi nu mai puteai ieşi din casă fără haină.
Greierii ţârâiau în gardurile vii.
Hilary intră în casă, bâjbâi după întrerupător, apoi închise uşa şi o încuie. Aprinse luminile din salon, făcu câţiva paşi, apoi auzi un foşnet în spate şi întoarse capul.
Un bărbat îşi făcu apariţia din debaraua din hol, izbind cu zgomot uşa de perete şi trântind o haină de pe umeraş, în încer­carea de a se strecura afară din acel spaţiu strâmt. Avea cam patruzeci de ani, era înalt şi purta pantaloni de culoare închisă, un pulover galben şi... mănuşi de piele. Avea muşchi proemi­nenţi şi puternici, care trădau ani îndelungaţi de haltere. Până şi încheieturile mâinilor, aşa cum se vedeau între mănuşi şi mânecile puloverului, erau groase şi vânjoase. Bărbatul se opri la trei metri de ea şi zâmbi, apoi salută din cap şi‑şi linse buzele subţiri.
Hilary nu ştia cum să reacţioneze la apariţia lui neaşteptată. Nu avea de a face chiar cu un intrus, cu un necunoscut, cu un punkist şi nici cu un depravat zdrenţăros, cu privirea înceţoşată de droguri. Deşi bărbatul nu era de prin partea locului, Hilary îl cunoştea, totuşi era ultima per­soană pe care s‑ar fi aşteptat s‑o întâlnească în astfel de împrejurări. Numai dacă l‑ar fi văzut pe micuţul şi blândul Wally Topelis ieşind din debara ar fi trăit un şoc mai mare decât acesta. Se simţea nu atât înspăi­mântată, cât nedumerită. Îl cunoscuse în urmă cu trei săptămâni, în timp ce se documenta pentru un scenariu având drept decor ţinutul viti­col din nordul Californiei — proiect menit să‑i abată gândul de la demersurile lui Wally legate de The Hour of the Wolf, scenariu pe care tocmai îl terminase. Bărbatul din faţa ei era un personaj important şi influent în Valea Napa Dar faptul tot nu explica ce căuta în casa ei, ascuns în debara.
— Domnul Frye, spuse Hilary, descumpănită.
— Bună, Hilary.
Avea o voce gravă, oarecum hârşâită, care păruse liniştită şi paternă la vremea când Hilary făcuse o vizită particulară la crama lui de lângă St. Helena, dar care acum devenise aspră, rea şi ameninţătoare.
Hilary îşi drese glasul, neliniştită.
— Ce cauţi aici?
— Am venit să te văd.
— De ce?
— Trebuia să te văd din nou.
— În ce problemă?
Bărbatul continua să zâmbească. Avea o privire intensă, de fiară de pradă. Zâmbetul lui amintea de cel al unui lup înainte să prindă între fălcile flămânde iepuraşul încolţit.
— Cum ai intrat? întrebă ea.
— Eşti frumoasă.
— Cum?
— Foarte frumoasă.
— Încetează.
— Căutam una ca tine.
— Mă înspăimânţi.
— Eşti chiar frumuşică.
Făcu un pas spre ea.
În clipa aceea Hilary nu mai avu nici un dubiu ce dorea bărbatul. Dar era ceva nebunesc, de neînchipuit. De ce‑ar fi străbătut un om bogat şi influent ca el sute de kilometri, riscându‑şi averea, reputaţia şi libertatea, pentru o clipă trecătoare de sex impus cu forţa?
Bărbatul mai făcu un pas.
Hilary se dădu înapoi din faţa lui.
Viol. Dar era absurd. Doar dacă... Doar dacă avea de gând ca după aceea s‑o ucidă. Aşa nu mai risca nimic. Purta mănuşi. Nu va lăsa amprente, nu va lăsa nici un fel de urme. Şi nimeni nu va bănui că un podgorean cunoscut şi respectat din St. Helena bătuse atâta cale până la Los Angeles ca să violeze şi să omoare. Sau, chiar dacă ar exista unele bănuieli, nimeni nu s‑ar gândi la Frye ca principal suspect. Ancheta criminaliştilor n‑ar conduce niciodată la el.
Bărbatul continuă să se apropie. Încet. Neînduplecat. Cu paşi greoi. Savurând suspansul. Zâmbetul i se lăţi pe faţă, dându‑şi seama că ea înţelesese.
Hilary se trase înapoi, dincolo de uriaşul şemineu de piatră. O clipă îi trecu prin minte să înşface unul dintre instrumentele grele de alamă de pe vatră, dar îşi dădu seama că nu se va mişca suficient de rapid pentru a se apăra cu el. Avea de a face cu un bărbat puternic, atletic, într‑o condiţie fizică excelentă. O va prinde înainte de a avea răgazul să apuce vătraiul şi să‑l izbească în ţeasta lui blestemată.
Bărbatul îşi strânse pumnii uriaşi. Încheieturile jucară sub pielea strâmtă a mănuşilor.
Hilary se dădu înapoi în spatele câtorva mobile — două scaune, o măsuţă de cafea, o canapea lungă. Începu să se mişte spre dreapta, încercând să pună canapeaua între ea şi Frye.
— Ai un păr atât de frumos, spuse el.
Undeva în mintea ei încolţi întrebarea dacă nu cumva era pe cale să‑şi piardă minţile. Acesta nu putea fi Bruno Frye pe care‑l cunoscuse în St. Helena. La vremea aceea nu remarcase nici un indiciu al nebuniei care acum îi schimonosea faţa lată şi lucind de transpiraţie unsuroasă. Ochii lui erau două aşchii de gheaţă albastră‑cenuşie, iar pasiunea rece care sticlea în ei era, cu sigu­ranţă, prea monstruoasă ca s‑o fi putut ascunde când îl întâlnise ultima oară.
Apoi văzu cuţitul şi priveliştea avu efectul unei vâlvătăi care‑i alungă orice urmă de îndoială. Avea de gând s‑o ucidă. Cuţitul era prins la curea, la şoldul drept. Vârât într‑o teacă deschisă, putea fi scos prin simpla deschidere a capsei de metal prinsă de o cureluşă îngustă de piele. Într‑o secundă cuţitul putea fi scos din teacă, ajungând în mâna lui. În două secunde se putea înfige în pântecele ei moale, străpungând carnea caldă şi organele ca o gelatină, golind‑o de sângele dătător de viaţă.
— Te‑am dorit din prima clipă în care te‑am văzut, spuse Frye. Nu m‑am gândit decât cum să ajung la tine. Pentru Hilary, timpul părea să se fi oprit în loc. Ai să fii o bucăţică pe cinste, continuă el. Zău aşa.
Dintr‑o dată, lumea deveni o succesiune de cadre filmate cu încetinitorul. Fiecare secundă părea lungă cât un minut. Hilary îl urmări cum se apropia, ca şi cum ar fi fost o creatură de coşmar, ca şi cum atmosfera ar fi devenit brusc densă ca siropul. În clipa în care descoperi cuţitul, Hilary înlemni. Încetă să se mai dea înapoi, deşi el continua să se apropie. Priveliştea unui cuţit putea avea acest efect. Putea tăia respiraţia cuiva, îi putea face inima să se oprească în loc, putea aduce un tremur nestăpânit în adâncurile trupului. În mod surprinzător, puţini oameni au cura­jul să folosească un cuţit împotriva altei fiinţe. Mai mult decât oricare altă armă, cuţitul te face conştient de vulnerabilitatea cărnii, de cumplita fragilitate a vieţii omeneşti. În rana pe care o provoacă, atacatorul poate vedea extrem de clar esenţa propriei mortalităţi. Un pistol, un strop de otravă, o bombă, un instru­ment contondent, funia care se strânge în jurul gâtului — toate acestea pot fi folosite relativ curat, cele mai multe de la distanţă. Dar omul cu cuţitul trebuie să fie gata să se murdărească, trebuie să se apropie atât de mult, încât să simtă căldura emanată din rănile pe care le face. Este nevoie de un curaj anume, sau de ne­bunie, ca să înfigi cuţitul în altă persoană, fără să simţi oroare la vederea sângelui care‑ţi împroaşcă mâna.
Frye ajunse lângă ea. Puse o mână mare pe sânii ei, începu să‑i frece şi să‑i frământe între degete prin rochia de mătase.
Acel contact grosolan o trezi din transa care o cuprinsese. Îl lovi peste mână, se smuci din strânsoarea lui şi se refugie în spatele canapelei.
El izbucni în râs, un hohot urât şi descurajant, în timp ce ochii lipsiţi de îndurare sticleau de un amuzament macabru. Era umorul unui diavol, umorul dement al iadului. Voia ca femeia să se lupte, îi plăcea vânătoarea.
— Ieşi afară! strigă ea. Afară!
— Nu vreau să ies, răspunse, zâmbind, Frye, clătinând din cap. Eu vreau să intru. Da, da. Vreau să intru în tine, domniţă, vreau să‑ţi sfâşii rochia la spate, să te dezbrac şi să pătrund în tine. Să te pătrund toată, până acolo unde‑i cald, moale şi întuneric.
O clipă, spaima care o făcuse să nu‑şi mai simtă picioarele, para­lizându‑i voinţa, se preschimbă în sentimente mai puternice: ură, mânie, furie. Nu mânia raţională a femeii faţă de bărbatul care‑i uzurpă demni­tatea şi drepturile, nu mânia intelectuală trezită de nedreptatea socială şi biologică a situaţiei, ceva mult mai profund. Omul acela pătrunsese nechemat în spaţiul ei privat, în caverna ei modernă. O năpădi o ură primitivă, care‑i înceţoşa ve­derea şi făcu să‑i bată inima nebuneşte. Îşi dezgoli dinţii în­tr‑un rânjet şi mârâi din fundul gâtului, reflex aproape animalic, în timp ce căuta o cale de scăpare din capcană.
Lipită de spatele canapelei, se găsea o măsuţă joasă şi îngustă, cu tăblie de sticlă. Pe ea se aflau două statuete de porţelan înalte de vreo patruzeci de centimetri. Hilary înşfăcă una şi o aruncă spre Frye.
El se feri cu repeziciune instinctivă, primitivă. Statueta de porţelan se izbi de şemineu şi explodă ca o bombă. Puzderie de cioburi şi aşchii se prăvăliră peste şemineu şi în jur, pe covor.
— Mai încearcă o dată, spuse el în bătaie de joc.
Hilary luă în mână şi cealaltă statuetă, apoi se opri, şovăind. Îl urmări printre pleoapele întredeschise, cântări statueta în mână, apoi se prefăcu doar că o aruncă.
El căzu în cursă. Se aplecă şi se lăsă într‑o parte, ca să evite proiectilul.
Cu un strigăt de triumf, Hilary aruncă bibeloul.
Luat prin surprindere, bărbatul nu se mai aplecă şi statueta îl lovi în tâmplă. Fusese o lovitură razantă, mai puţin puternică decât sperase Hilary, totuşi bărbatul se clătină imperceptibil pe picioare. Nu se prăbuşi. Nu fusese rănit grav. Nici măcar nu sângera. Totuşi, fusese lovit şi durerea îl transformă. Îi pieri pofta de glume perverse. Zâmbetul strâmb se topi. Gura lui deveni o linie dreaptă şi neînduplecată, cu buzele strânse. Obra­zul i se făcu stacojiu. Furia ţâşni în el ca un resort. Încordarea îi scoase în relief muşchii puternici ai gâtului, întinşi la maximum, impre­sionanţi, îşi îndoi uşor genunchii, pregătindu‑se să se repeadă asupra ei.
Hilary se aştepta să‑l vadă ocolind canapeaua, şi se pregătise s‑o în­conjoare la rândul ei, păstrând distanţa, până când avea să ajungă în preajma altui obiect putând servi drept proiectil. Dar în clipa în care atacă, bărbatul n‑o încolţi aşa cum anticipase. Se repezi sălbatic asupra ei, ca un taur furibund. Ajuns în faţa canapelei, se aplecă, o apucă cu amândouă mâinile, o săltă de la podea şi, dintr‑o singură mişcare, o răsturnă pe spa­te de parcă ar fi cântărit doar câteva kilograme. Hilary sări într‑o parte şi cana­peaua căzu greoi pe locul în care stătuse ea cu câteva clipe mai înain­te. În secunda în care canapeaua atinse podeaua, Frye sări pe deasupra ei. Întinse mâna s‑o prindă şi, poate, ar fi reuşit, dar se împiedică şi căzu în­tr‑un genunchi.
Furia ei se preschimbă din nou în spaimă. O luă la fugă. Se îndreptă spre hol şi spre uşa din faţă, conştientă că nu va avea timp să descuie ambele încuietori şi să iasă afară, înainte ca ata­catorul s‑o ajungă din urmă. Frye era prea aproape, la numai doi sau trei paşi în spatele ei. Se repezi spre dreapta şi o luă la fugă pe scara în spirală, urcând treptele două câte două.
Răsufla greu, dar peste gâfâiturile ei îl auzi venind din urmă. Paşii lui făceau un zgomot ca de tunet. Îl auzi blestemând‑o.
Pistolul. În noptieră. Dacă ar putea ajunge în dormitor cu suficient timp înaintea lui, ca să trântească uşa şi s‑o încuie, l‑ar ţine pe loc câteva secunde, suficient cât să ia arma de la locul ei.
Ajunsă în capătul de sus al scărilor, pe palierul de la etajul al doilea, chiar când era convinsă că reuşise să câştige un avans de câţiva paşi, bărbatul o prinse de umărul drept şi o smuci spre el. Hilary ţipă, dar nu se smulse din strânsoare, cum se aşteptase el. Dimpotrivă, în clipa în care Frye o înşfăcă de umăr, se răsuci spre el. Se împinse în el, înainte ca bărbatul să aibă timp s‑o înlănţuie cu braţul, se lipi de el atât de mult, încât îi simţi erecţia, şi‑l pocni tare cu genunchiul în testicule. El reacţionă de parca ar fi fost lovit de trăsnet. Într‑o fracţiune de secundă, obrazul roşu de furie se goli de sânge şi deveni alb ca varul. Îşi slăbi strânsoarea, se trase înapoi, clătinându‑se pe picioare, lunecă pe muchia primei trepte, flutură din braţe şi se rostogoli în jos, urlând, apoi se aruncă într‑o parte, se prinse de balustradă şi avu marele noroc să se oprească din cădere.
După toate aparenţele, nu avea experienţă cu femei care ştiau să lupte eficient. Hilary îl păcălise de două ori. Îşi închi­puise că vâna un iepuraş catifelat şi inofensiv, pradă timidă care putea fi lesne capturată şi apoi redusă la tăcere dintr‑o singură mişcare. Dar prada se întorsese asupra lui şi‑şi arătase ghearele şi colţii lungi, încurajată de expresia lui şocată.
Hilary sperase să‑l vadă prăvălindu‑se până în capătul de jos al scării şi frângându‑şi gâtul. Chiar şi aşa, îşi închipuia că lovi­tura în organele sexuale îl va scoate din funcţiune cel puţin un minut sau două, îndeajuns ca ea să preia controlul. Avu un şoc când, numai după o scurtă pauză, înainte ca ea s‑o ia la fugă, bărbatul îşi făcu vânt de lângă balustradă şi, cu o grimasă de durere, se repezi din nou la ea.
— Căţea! scrâşni el printre dinţii încleştaţi, abia reuşind să respire.
— Nu, îl preveni Hilary. Nu. Înapoi.
Se simţea ca un personaj dintr‑un film de groază pe care Hammer Films le producea cu atât succes. Se lupta cu un vam­pir sau cu un zom­bie, uluită şi descurajată după repetate încercări de a ţine piept resurselor lui aproape supranaturale de energie şi rezistenţă.
— Căţea!
Ea alergă pe coridorul cufundat în întuneric, până în dormi­torul principal. Trânti uşa, bâjbâi la încuietoare prin întuneric, apoi, în sfârşit, aprinse lumina şi se zăvorî înăuntru.
În încăpere se auzi un sunet ciudat şi înspăimântător. Un urlet tare, răguşit şi plin de groază. Privi în jur înfricoşată, apoi îşi dădu seama că asculta propriile‑i hohote de plâns necontrolat.
Era periculos de aproape de starea de panică, însă ştia că tre­buia să se stăpânească, dacă voia să trăiască.
Deodată, Frye încercă uşa încuiată din spatele ei, apoi se izbi în ea cu toată puterea. Uşa rezistă. Dar nu avea să reziste prea mult, cu siguranţă nu îndeajuns de mult ca Hilary să cheme poliţia şi apoi să aştepte ajutor.
Inima îi bătea sălbatic. Tremura din toate încheieturile, ca şi cum ar fi stat dezbrăcată pe o uriaşă întindere de gheaţă, era însă ferm hotărâtă să nu se lase doborâtă de frică. Traversă în fugă vasta încăpere şi ocoli patul, îndreptându‑se spre noptieră. Trecu pe lângă o oglindă înaltă cât peretele, care‑i întoarse imaginea unui chip total necunoscut, o femeie îngrozită, cu ochii ieşiţi din orbite, albă la faţă ca obrazul vopsit al unui mim.
Frye izbi cu piciorul în uşă. Uşa se zgudui violent în bala­male, dar nu cedă.
Pistolul automat de 6,32 se găsea deasupra a trei pijamale împăturite, aşezate în sertarul noptierei. Încărcătorul plin era alături. Hilary luă arma şi, cu mâinile tremurânde, aproape inca­pabile de vreo mişcare, vârî încărcătorul în lăcaşul lui. Apoi se întoarse cu faţa către uşă.
Frye izbi din nou cu piciorul în uşă. Fierăria era slabă. Genul de încuietoare de interior, menită în primul rând să ţină la dis­tanţă copiii sau musafirii prea îndrăzneţi. Total inutilă în faţa unui intrus ca Bruno Frye. La cea de a treia izbitură, balamalele zburară din lăcaşul lor şi uşa se dădu de perete.
Gâfâind, transpirat, semănând mai mult decât oricând cu un taur furios, Frye ieşi cu paşi greoi din umbra coridorului şi trecu pragul. Cu umerii lui largi îngheboşaţi, cu pumnii încleştaţi atârnând de‑a lungul trupului. Nu dorea decât să pună capul în piept şi să atace, să zdrobească şi să distrugă tot ce‑i stătea în cale. Oglinda de lângă Hilary îi răsfrângea privirea, în care se citea setea de sânge. Nu voia decât să se repeadă ca o fiară prin magazinul de porţelanuri şi să‑l calce în picioare pe proprietar.
Hilary îndreptă pistolul către el, ţinându‑l ferm cu amândouă mâinile.
El continuă să se apropie.
— Trag! Să ştii că trag! Jur pe Dumnezeul meu că trag! strigă ea înnebunită.
Frye se opri, clipi spre ea, apoi descoperi arma.
— Pleacă! îi strigă femeia. El nu se clinti. Pleacă dracului de aici!
În mod incredibil, bărbatul mai făcu un pas în direcţia ei. Nu mai era violatorul calculat şi sigur pe sine, de parcă ar fi jucat un joc, cu care se confruntase la parter. Ceva se întâmplase cu el. În adâncul fiinţei lui acţionaseră nişte resorturi, schimbându‑i intenţiile în noi dorinţe şi pofte, mult mai dezgustătoare şi per­verse decât ce arătase până atunci. Nu mai era nici pe jumătate o fiinţă raţională. Se comporta ca un dement. Ochii îi sticleau, nu îngheţaţi ca până atunci, ci lăcrimoşi şi arzători, arşi de febră. Sudoarea îi şiroia pe faţă. Îşi mişca buzele neîncetat, deşi nu ros­tea nici un cuvânt. Îşi strâmbă şi‑şi contorsionă buzele, dezgolindu‑şi dinţii, apoi şi le ţuguie, ca un copil bosumflat, ca imediat să schiţeze un zâmbet, un surâs straniu, care la rândul lui făcu loc unei expresii încruntate şi feroce, cu neputinţă de descris. Nu mai acţiona sub impulsul patimei trupeşti sau a dorinţei de a o poseda. Resortul secret care‑l mâna acum era mai întunecat decât cel care‑l impulsionase cu numai câteva minute în urmă. Pe Hilary o săgetă gândul cumplit şi înspăimântător că acel resort avea să‑i insufle suficientă energie ca să scape nevătămat şi să înainteze neatins printr‑o ploaie de gloanţe.
Frye scoase cuţitul cel mare din teaca de la şoldul drept şi‑l îndreptă spre ea.
— Înapoi! gâfâi ea disperată.
— Căţea!
— Ţi‑am spus că trag.
Bărbatul porni din nou spre ea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, aproape îl rugă Hilary. Cuţitul nu ţi‑e de nici un folos în faţa unui pistol.
El ajunsese la nici cinci metri de cealaltă parte a patului.
— Am să‑ţi zbor creierii tăi blestemaţi.
Frye vâjâi cuţitul în direcţia ei, rotind repede vârful prin aer, ca şi cum ar fi fost un talisman cu care ar fi încercat să alunge spiritele rele interpuse între el şi Hilary.
Făcu încă un pas spre ea.
Ea ţinti spre abdomen, aşa încât, oricât de mare ar fi fost recu­lul şi oricât de mult s‑ar fi abătut glonţul spre dreapta sau spre stânga, să lovească un organ vital. Apăsă pe trăgaci.
Nimic.
Te implor, Dumnezeule!
Bărbatul mai făcu doi paşi.
Hilary se holbă năucită la pistol. Uitase să scoată piedica.
Frye ajunse la mai puţin de trei metri de cealaltă parte a pa­tului. Poate chiar mai puţin.
Blestemându‑se, Hilary acţionă cele două mici pârghii de pe partea laterală a armei şi pe metalul negru apărură două puncte roşii. Ţinti şi apăsă trăgaciul pentru a doua oară.
Nimic.
Isuse! Nu se poate să fie blocat!
Frye era atât de desprins de realitate, atât de posedat de demenţa lui, încât nu‑şi dădu seama imediat că Hilary nu reuşea să mânuiască arma. Când, în sfârşit, înţelese ce se întâmpla, atacă rapid, cât timp avantajul era de partea lui. Ajunse la pat, sări pe el şi păşi peste saltea, clătinându‑se din pricina arcurilor, ca şi cum ar fi călcat peste butoaie.
Hilary uitase să împingă un cartuş în încărcător. Făcu repede cele de trebuinţă şi se retrase doi paşi, până când ajunse cu spatele la perete. Trase fără să mai ochească, trase în bărbatul care se înălţase deasupra ei ca un demon ţâşnit din întunecimile iadului.
Împuşcătura stârni ecouri în întreaga încăpere, ricoşând în pereţi şi reverberând în ferestre.
Văzu cuţitul făcându‑se fărâme, văzu fragmentele ţâşnind din mâna dreaptă a lui Frye. Oţelul ascuţit se îndreptă în sus şi spre spate, sclipind o clipă în raza de lumină strecurată prin partea de sus a abajurului veiozei de pe noptieră.
Frye scoase un urlet şi cuţitul îi zbură din mână. Se prăbuşi pe spate, dar sări din nou în picioare, ţinându‑şi cu mâna stângă degetele rănite.
Hilary nici nu se gândea că‑l atinsese. Nu vedea nici o pată de sânge. Probabil că glonţul lovise cuţitul, sfărâmându‑l şi smulgându‑l dintre degetele lui. Probabil că şocul îi fulgerase degetele mai rău decât un plesnet de bici. Frye urlă de durere, apoi de furie. Un sunet nemaiîntâlnit, un urlet de şacal, cu sigu­ranţă însă nu urletul unui animal cu coada între picioare. Nu renunţase la ideea de a se năpusti asupra ei.
Hilary trase din nou şi Frye se prăbuşi. De data aceasta, nu se mai ridică.
Cu un suspin de uşurare, Hilary se sprijini, sfârşită, de perete, fără să‑şi ia ochii de la locul în care el căzuse, de cealaltă parte a patului, unde nu‑l putea vedea.
Nici un sunet.
Nici o mişcare.
O neliniştea faptul că nu‑l putea vedea. Îşi lăsă capul într‑o parte, cu urechea la pândă, apoi păşi cu prudenţă până la picioarele patului, în mijlocul încăperii, şi ocoli patul prin stânga până când dădu cu ochii de el.
Zăcea cu faţa în jos pe covorul Edward Fields de culoarea ciocolatei. Braţul drept era îndoit sub el. Cel stâng rămăsese întins în faţă, cu degetele uşor curbate, îndreptate spre creştetul capului. Avea faţa întoarsă de la ea. Din pricina culorii închise şi a modelului care fura privirea, Hilary nu reuşi să‑şi dea seama de la distanţă dacă covorul pluşat era îmbibat de sânge. Nici urmă, însă, de balta uriaşă şi lipicioasă de sânge pe care se aştep­tase s‑o vadă. Dacă glonţul îl lovise în piept, poate că balta de sânge era sub el. Poate că glonţul îl nimerise în frunte, provocându‑i moartea instantanee şi oprirea bruscă a bătăilor inimii, caz în care n‑ar fi curs decât câţiva stropi de sânge.
Îl privi timp de un minut, de două minute. Nu desluşi nici o mişcare, nici măcar o respiraţie uşoară.
Mort?
Se apropie de el cu paşi înceţi şi timizi.
— Domnule Frye?
Nu avea de gând să se ducă lângă el. Nici nu se gândea să rişte, însă voia să‑l vadă mai bine. Continua să ţină arma îndrep­tată asupra lui, gata să tragă alt glonţ, la cea mai mică mişcare.
— Domnule Frye?
Nici o reacţie.
Era straniu că i se adresa în continuare cu apelativul "dom­nule". După cele întâmplate în seara aceea, după ce încercase el să‑i facă, Hilary continua să fie oficială şi politicoasă. Poate fiindcă era mort. După moarte, chiar şi omul cel mai rău dintr‑un oraş se bucură de respectul tăcut al comunităţii care ştie că a fost un mincinos şi un nemernic toată viaţa. Fiindcă fiecăruia dintre noi îi este dat să moară, dispreţul arătat unui mort este cumva un fel de dispreţ la adresa propriei noastre persoane. În plus, dacă‑i vorbeşti de rău pe morţi, ai impresia că iei în derâdere marele mister final, poate chiar stârneşti puterile cereşti să te pedepsească pentru îndrăzneală.
Hilary aşteptă încă un minut, fără să‑şi ia ochii de la el.
— Ştii ceva, domnule Frye? Cred că n‑am să risc. Cred că am să mai trag un glonţ în dumneata. Da, da. Am să‑ţi mai trag un glonţ chiar aici, în ceafă.
Bineînţeles că nu era în stare. Nu avea fire violentă. Trăsese cu pistolul o singură dată, la poligon, la scurt timp după ce‑l cumpărase, dar niciodată nu ucisese o vietate mai mare decât gândacii de bucătărie din apartamentul din Chicago. Găsise în ea puterea de a trage asupra lui Bruno Frye numai fiindcă acesta reprezentase o ameninţare imediată şi fiindcă simţise cum îi creştea adrenalina. Isteria şi instinctul primar de supravieţuire o făcuseră pentru o clipă capabilă de violenţă. Acum însă, când Frye zăcea pe covor, tăcut şi nemişcat, cu nimic mai periculos decât un maldăr de zdrenţe murdare, nu avea tăria să mai apese pe trăgaci. Pur şi simplu, nu putea privi liniştită cum zboară creierii unui cadavru. Simplul gând îi întorcea stomacul pe dos. Dar ameninţarea că va trage era un test bun pentru a verifica situaţia în care se găsea el. Dacă se prefăcea, riscul ca ea să‑i tragă un glonţ în cap poate avea să‑l facă să se trădeze.
— Chiar în cap, ticălosule! repetă ea şi trase un glonte spre tavan.
El nici nu se clinti.
Hilary oftă şi coborî pistolul.
Mort. Era mort.
Omorâse un om.
Temându‑se de ce avea să urmeze, ancheta poliţiei şi repor­terii, ocoli braţul întins şi porni spre uşa care dădea spre coridor.
Dintr‑o dată, mortul învie.
Dintr‑o dată, redeveni viu şi începu să se mişte.
Îi anticipase intenţia. Ştiuse exact cum va încerca ea să‑l păcălească. Îi ghicise trucul şi dăduse dovadă de nervi de oţel. Nici nu tresărise!
Se sprijini de braţul de sub el şi se săltă în sus, făcându‑şi vânt înainte. O atacă pe Hilary, ca un şarpe. Îi prinse glezna cu mâna stângă şi o trânti la pământ, ţipând şi zbătându‑se, apoi se rostogoliră împreună, un vălmăşag de braţe şi picioare, iar şi iar. Îi simţi dinţii la gâtul ei şi o fulgeră spaima nebună că Frye voia s‑o muşte, să‑i sfâşie vena jugulară şi să‑i sugă sângele. Îl respinse cu mâna, îşi propti palma în bărbia lui şi‑i împinse capul, îndepărtându‑l de gâtul ei, în timp ce se rostogoleau încă o dată. Se izbiră cu putere de perete şi rămaseră pe loc, ameţiţi, gâfâind, bărbatul ca o fiară năpustită asupra ei, grosolan, greu, zdrobind‑o, rânjind scabros, cu ochii lui hidoşi atât de aproape, de reci şi de goi, cu răsuflarea duhnind a ceapă şi bere stătută. Frye îi vârî o mână pe sub rochie, sfâşiindu‑i colanţii, încercând să‑şi strecoare degetele mari şi boante sub chiloţii ei, să pună stăpânire pe sexul ei — nu mângâierea unui îndrăgostit, ci încleş­tarea unui luptător. Gândul la felul în care i‑ar sfâşia carnea cea mai intimă o făcu să se sufoce de groază. Ştia că o femeie putea fi ucisă şi aşa, pătrunzând‑o, apoi rupându‑i şi sfâşiindu‑i carnea. Încercă să‑i scoată ochii de cobalt, să‑l lipsească de vedere, dar el îşi trase capul, ferindu‑l de atingerea ei. Deodată încremeniră amândoi, dându‑şi seama în acelaşi moment că Hilary nu scăpase din mână pistolul în clipa în care el o trântise la podea. Arma era presată între trupurile lor, cu ţeava înfiptă în organele lui sexu­ale, şi, deşi degetul ei se găsea pe piedică, nu pe trăgaci, nu‑i fu greu să‑l deplaseze puţin mai în spate, acolo unde trebuia, din prima clipă în care deveni conştientă de noua situaţie în care se afla.
Mâna lui greoaie rămăsese pe pubisul ei. Un obiect obscen. O mână ascunsă în mănuşă de piele, diavolească, dezgustătoare. Hilary îi simţea fierbinţeala prin mănuşă. Frye nu mai trăgea de chiloţii ei. Tremura. Mâna lui mare tremura.
Ticălosul e speriat.
Privirea lui părea fixată de a ei printr‑un fir invizibil, deloc uşor de rupt. Nici unul din ei nu‑şi putea lua ochii de la celălalt.
— Dacă faci o singură mişcare greşită, spuse ea istovită, îţi zbor testiculele.
El clipi.
— Ai înţeles? întrebă Hilary, la fel de lipsită de vlagă.
Răsufla şuierat, gâfâia din pricina efortului, dar mai ales de frică.
El îşi linse buzele. Clipi rar, ca o blestemată de şopârlă.
— Ai înţeles? repetă Hilary, de astă dată pe un ton ferm.
— Da.
— De data aceasta nu mă mai păcăleşti.
— Fac ce‑mi ceri.
Vocea lui era gravă şi morocănoasă, ca mai înainte, şi nu tremura. Nimic din glasul, din privirea sau din expresia lui nu dezminţea imaginea bărbatului musculos şi neîndurător. Doar mâna lui înmănuşată continua să tresară spasmodic între coapsele ei delicate.
— Bine, spuse Hilary. Acum vreau să te mişti încet. Foarte, foarte încet. La comanda mea, ne rostogolim încet, ca dumneata să ajungi dedesubt şi eu deasupra Fără nici cea mai mică urmă de umor, era conştientă că ceea ce spusese mai înainte aducea în mod grotesc cu sugestia unei amante pasionate, în plin act sexual. Când am să‑ţi spun, dar numai atunci, cu nici o secundă înainte, te rostogoleşti spre dreapta, spuse ea.
— OK.
— În acelaşi timp, mă voi mişca şi eu.
— Bine.
— Foarte încet.
— Bine.
— Arma va rămâne aşa cum este acum.
Ochii lui continuau să fie reci şi neîndurători, dar licărul de furie şi nebunie se stinsese. Gândul că un glonte l‑ar fi putut lăsa fără organe sexuale îl adusese brusc la realitate — cel puţin pen­tru moment.
Hilary îl împunse cu ţeava pistolului în testicule, iar el schiţă o grimasă de durere.
— Acum, rostogoleşte‑te pe o parte, încet, îi ceru ea.
Frye făcu exact ce i se ceruse, se rostogoli pe o parte cu încetineală exagerată, apoi pe spate, fără să‑şi dezlipească privirea de a ei. În timp ce schimbau poziţiile, îşi retrase mâna de sub fusta ei, însă nu încercă să‑i ia pistolul. Hilary se prinse de el cu mâna stângă, ţinând strâns arma în mâna dreaptă, şi se urcă deasupra lui, cu ţeava pistolului sprijinită în continuare de testiculele lui. În cele din urmă, îl încălecă, cu o mână prizonieră între ei, cea în care ţinea pistolul calibrul 6,32, plasat în mod strategic.
Mâna dreaptă începea să‑i amorţească din pricina poziţiei incomode, dar şi fiindcă strângea pistolul cu toată puterea, temându‑se să slăbească strânsoarea. Îşi încleştase mâna pe mânerul armei cu atâta forţă, încât o dureau degetele şi muşchii până în umăr. Se temea ca nu cumva el să simtă că treptat o părăseau puterile sau să nu scape arma fără voie, pierzându‑şi simţul tactil.
— OK, spuse ea. Acum am să mă ridic. Am să ţin arma acolo unde este acum şi am să vin lângă dumneata. Nu cumva să mişti. Nu îndrăzni nici să clipeşti. El o privi fix. Ai priceput? întrebă femeia.
— Da.
Continuând să ţină arma lipită de testiculele lui Frye, Hilary se ridică de pe trupul lui, ca şi cum ar fi fost un strat de nitro­glicerină. Muşchii abdomenului o dureau de încordare. Îşi simţea buzele uscate şi avea un gust acru în gură. Răsuflarea lor gâfâită umplea încăperea, ca rafalele de vânt, dar auzul ei era atât de încordat, încât percepea ticăitul discret al ceasului Cartier. Se dădu într‑o parte, se ridică în genunchi, şovăi o clipă, apoi se ridică în picioare şi sări departe de el, înainte ca Frye s‑o poată prinde din nou.
El se ridică în capul oaselor.
— Nu! îl opri Hilary.
— Ce?
— Culcat!
— Nu‑ţi fac nimic.
— Culcat!
— Linişteşte‑te.
— La dracu', am spus culcat!
Frye refuza s‑o asculte. Pur şi simplu, continua să rămână în capul oaselor.
— Şi acum ce urmează?
Ea făcu semn cu pistolul.
— Ţi‑am spus să stai culcat întins pe spate. Fă ce ţi‑am cerut. Acum.
El îşi strâmbă buzele într‑unul din zâmbetele acelea urâte la care se pricepea atât de bine.
— Iar eu te‑am întrebat ce urmează acum.
Tipul încerca să recapete controlul asupra situaţiei, lucru care nu‑i plăcea deloc lui Hilary. Pe de altă parte, era chiar atât de important dacă şedea în capul oaselor sau întins pe spate? Nici din poziţia şezut nu avea cum să se ridice în picioare şi să par­curgă spaţiul dintre ei, înainte ca ea să înfigă în el câteva gloanţe.
— OK, se învoi Hilary, fără prea mare tragere de inimă. Rămâi aşa, dacă vrei. Dar, dacă faci o singură mişcare, golesc încărcătorul în dumneata. Am să‑ţi împrăştii maţele prin cameră. Jur pe Dumnezeul meu că aşa am să fac. El rânji şi încuviinţă din cap. Ea se cutremură de un fior şi spuse: Acum am să merg până la pat. Am să mă aşez pe pat şi am să sun la poliţie. Se deplasă lateral şi spre spate, ca un crab, până ajunse lângă pat. Telefonul se găsea pe noptieră. În clipa în care se aşeză şi ridică receptorul, Frye nesocoti ordinul. Se ridică în picioare. Hei!
Ea trânti receptorul în furcă şi apucă arma cu amândouă mâinile, încercând s‑o ţină bine.
Frye întinse mâinile cu un gest împăciuitor, cu palmele îndreptate către ea.
— Aşteaptă. Aşteaptă o secundă. Nu mă ating de tine.
— Jos!
— Nu mă apropii de tine.
— Jos imediat.
— Am să plec de aici, spuse Frye.
— Pleci pe dracu'!
— Am să ies din cameră şi din casă.
— Nu.
— Nu vei trage în mine dacă nu fac altceva decât să plec.
— Încearcă şi o să‑ţi pară rău.
— Nu, n‑ai să tragi, repetă el convins. Nu eşti genul care să apese pe trăgaci decât dacă n‑ai de ales. Nu m‑ai putea ucide cu sânge rece. Nu m‑ai împuşca pe la spate. Nu vei fi în stare în vecii vecilor. Nu una ca tine. Nu ai această putere. Eşti o fire slabă. Mult prea slabă. Îi adresă din nou zâmbetul lui sinistru, care amintea de un cap de mort, şi făcu un pas spre uşă. După ce plec, poţi chema poliţia. Mai făcu un pas. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă aş fi un străin. Atunci aş avea şansa să scap nevătămat. La urma urmei, le poţi spune cine sunt. Mai făcu un pas. Vezi bine că ai câştigat partida, iar eu am pierdut‑o. Nu fac decât să câştig puţin timp. Foarte puţin.
Hilary ştia că tot ce‑i spusese era adevărat. L‑ar fi putut ucide dacă o ataca, dar nu era în stare să tragă în el în timp ce se îndrepta spre uşă.
Simţind încuviinţarea ei tacită faţă de adevărul spuselor lui, Frye îi întoarse spatele. Siguranţa şi aroganţa lui o scoaseră din minţi pe Hilary, care însă nu găsea tăria să apese pe trăgaci. Frye se îndreptă precaut spre uşă. Ieşi fără teamă din dormitor, fără a se mai obosi să privească în urmă. Dispăru în spatele uşii pe care o forţase, şi ecoul paşilor lui se pierdu pe coridor.
Auzindu‑i bocănitul greoi pe scări, lui Hilary îi trecu prin minte că era posibil ca el să nu plece din casă. Fără ştirea ei, se putea strecura într‑una din camerele de la parter, se putea ascunde într‑o debara, aşteptând răbdător venirea şi plecarea poliţiei, ca apoi să se furişeze afară din ascunzătoare şi s‑o atace pe neaşteptate. Se grăbi să se ducă în capul scărilor, la timp ca să‑l vadă luând‑o în dreapta, spre holul de la intrare. O clipă mai târziu îl auzi umblând la încuietori, apoi ieşind şi trântind uşa în urma lui cu o bufnitură puternică.
Pe la jumătatea treptelor, îi trecu prin minte că, poate, Frye se prefăcuse doar că pleacă. Poate că trântise uşa, fără să iasă din casă. Poate că o aştepta în hol.
Ţinea pistolul în mâna întinsă pe lângă coapsă, cu ţeava îndreptată spre podea, dar acum o ridică înfricoşată, pentru orice eventualitate. Coborî scările şi, ajungând pe ultima treaptă, rămase pe loc câteva minute, ascultând. În cele din urmă, înaintă cu grijă până când putu să vadă holul. Uşa de la debara era deschisă. Frye nu era nici acolo. Plecase cu adevărat.
Închise uşa debaralei.
Se duse la uşa de la intrare şi o încuie de două ori.
Clătinându‑se uşor pe picioare, traversă salonul şi se duse în birou. Camera mirosea a lac de mobilă cu aromă de lămâie, cele două femei de la agenţia de menaj fuseseră acolo cu o zi în urmă. Aprinse lumina şi se duse la masiva masă de scris. Puse pistolul în mijlocul colii de sugativă.
Pe măsuţa de la fereastră era o vază plină cu trandafiri roşii şi albi, al căror parfum contrasta plăcut cu mirosul de lămâie care plutea în aer.
Se aşeză la masă şi trase cartea de telefon în dreptul ei. Căută numărul poliţiei.
Deodată, pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi fierbinţi. Încercă să se stăpânească. Era Hilary Thomas, şi Hilary Thomas nu trebuia să plângă. Niciodată. Hilary Thomas era o femeie tare. Hilary Thomas putea îndura toate mizeriile pe care i le‑ar fi făcut semenii ei, le putea îndura la nesfârşit, fără să se lase doborâtă. Hilary Thomas se putea stăpâni perfect. Deşi îşi strânse pleoapele până la durere, nu reuşi să‑şi înfrâneze plânsul. Lacrimi grele i se rostogoliră pe obraji, lunecând, sărate, în colţurile gurii, apoi picurându‑i pe bărbie. La început plânse într‑o tăcere stranie, fără să scoată nici cel mai mic sunet. Dar după vreun minut, începu să se zguduie de plâns şi‑şi dădu drumul glasului. Un icnet i se desprinse din fundul gâtului, schimbându‑se într‑un ţipăt scurt şi ascuţit de disperare. Se lăsă în voia plânsului. Se cutremură de un plâns amarnic, înlănţuindu‑şi trupul cu amândouă braţele. Plângea cu suspine, înecându‑se şi aproape pierzându‑şi răsuflarea. Trase un şerveţel dintr‑o cutie aflată într‑un colţ al mesei, îşi suflă nasul şi făcu un efort ca să‑şi recapete controlul, apoi se cutremură de un fior şi plânsul o năpădi din nou.
Nu plângea fiindcă bărbatul i‑ar fi făcut vreun rău. Nu‑i cauzase nici o suferinţă insuportabilă şi de durată — cel puţin, nu una fizică. Plângea fiindcă, într‑un sens greu de definit, fusese totuşi violată. Fierbea de furie şi ruşine. Deşi n‑o violase fizic, deşi nu reuşise nici să‑i rupă hainele, îi sfărimase mica sferă de cristal în care se închisese cu singurătatea ei, barieră ridicată cu multă grijă şi pe care pusese un mare preţ. Frye intrase cu forţa în universul ei confortabil şi mânjise totul cu labele lui murdare.
În seara aceea, în Polo Lounge, Wally Topelis se străduise s‑o convingă că‑şi putea coborî garda măcar cu câţiva milimetri. Pentru prima oară în douăzeci şi nouă de ani se gândise în mod serios la posibilitatea de a duce o existenţă mai puţin defensivă decât cea cu care se obişnuise până atunci. După toate acele veşti bune şi după îndemnurile lui Wally, se simţise tentată de ideea de a trăi o viaţă cu mai puţine spaime, idee de care se simţise atrasă. O viaţă cu mai mulţi prieteni. O viaţă mai destinsă, mai amuzantă. Acest nou mod de existenţă îi păruse un vis străluci­tor, nu prea simplu de realizat, dar care merita efortul de a fi schimbat în realitate. Însă Bruno Frye înşfăcase visul ei fragil şi‑i sucise gâtul. Îi reamintise că lumea era plină de pericole, ca un beci întunecos plin de creaturi de coşmar care pândeau în ungherele cele mai ascunse. Chiar când se lupta să iasă din văgăuna ei, încă înainte de a avea vreo şansă să se bucure de lumina soarelui, Frye o izbise cu piciorul în obraz, trimiţând‑o înapoi de unde venise, în adâncurile spaimei şi suspiciunii, în cumplita siguranţă a singurătăţii.
Plângea fiindcă se simţea violată. Şi fiindcă fusese umilită. Fiindcă el îi furase speranţa şi i‑o călcase în picioare, la fel cum un şcolar bătăuş striveşte sub talpă jucăria preferată a unui coleg mai slab de înger.



2
Modelele

Modelele îl fascinau pe Anthony Clemenza.
La apusul soarelui, înainte ca Hilary Thomas să se întoarcă acasă, în timp ce încă se plimba cu maşina printre dealuri şi cani­oane, ca să‑şi alunge încordarea, Anthony Clemenza şi asociatul său, locotenentul Frank Howard, interogau un barman din Santa Monica. Dincolo de uriaşele ferestre din peretele dinspre apus al încăperii, soarele aflat la linia orizontului crea clipă de clipă noi şi noi modele în nuanţe de purpuriu, portocaliu şi argintiu deasupra mării cuprinse treptat de întuneric.
Localul, numit Paradise, era un bar pentru celibatari, punct de întâlnire al celor bolnavi de singurătate şi de abstinenţă sexuală, femei şi bărbaţi, aflaţi la o vârstă când locurile clasice de întâlnire — mesele din zilele de sărbători religioase, petrecerile dansante din cartier, picnicurile organizate de vecini, cluburile publice — fuseseră făcute una cu pământul de buldozere reale (şi socio­logice), în locul lor fiind construite blocuri înalte cu birouri, vile arogante din beton şi sticlă, restaurante în care se servea pizza şi garaje cu câte cinci niveluri. Barul celibatarilor era locul în care un bărbat fără prejudecăţi întâlnea o femeie fără prejudecăţi, armăsarul cu musculatură impresionantă întâlnea o nimfomană, secretara timidă din Chatsworth întâlnea un programator în infor­matică din Burbank, incapabil să facă faţă în societate, iar une­ori violatorul îşi întâlnea viitoarea victimă.
Pentru ochiul lui Anthony Clemenza, clienţii Barului Para­dise formau modele care imprimau o anumită identitate acelui loc. Femei frumoase şi bărbaţi atrăgători şedeau pe scaune înalte de bar şi la măsuţe de cocteil, cu spatele foarte drept, cu coatele îndoite şi picioarele încrucişate cu o perfecţiune geometrică, în poziţii care să le pună în valoare trăsăturile frumoase ale chipurilor şi trupurile armonioase. Acest gen de persoane creau modele unghiulare elegante, în timp ce se priveau şi se curtau unii pe alţii. Cei cu un fizic mai puţin atrăgător decât la crème de la crème, însă, indiscutabil, frumoşi şi tentanţi, nu aveau tendinţa de a sta în poziţia ideală, preferând să compenseze prin atitudine şi impresie ceea ce le lipsea de la natură. Poziţia lor semăna cu o declaraţie: sunt aici, mă simt în largul meu, destins, nu mă impresionează splendorile acelea de fete şi băieţi, sunt încrezător în propria‑mi persoană. Această categorie de clienţi şedea în poziţii de o neglijenţă graţioasă, folosindu‑şi rotunjimile plăcute ale trupurilor relaxate ca să‑şi ascundă uşoarele imperfecţiuni ale osaturii şi musculaturii. Cea de a treia şi cea mai numeroasă ca­tegorie a clienţilor barului era reprezentată de fizionomii co­mune, oameni nici frumoşi, nici urâţi, care formau modele heterogene şi neliniştite, înghesuiţi prin colţuri şi mergând de la o masă la alta, zâmbind încordaţi şi pălăvrăgind vrute şi nevrute, temându‑se că nu vor găsi pe nimeni care să‑i iubească.
Modelul global al Barului Paradis era tristeţea, se gândi Tony Clemenza. Şuviţe întunecate de dorinţe neîmplinite. O nesfârşită întindere de singurătate. O infinitate de feluri de singurătate. O disperare tăcută, ascunsă sub o aparenţă vie şi strălucitoare.
Dar el şi Frank Howard nu veniseră acolo pentru a studia modelele soarelui la asfinţit şi ale clienţilor. Sarcina lor era aceea de a prinde un fir care să‑i ducă la Bobby Valdez "Îngerul".
Cu un an în urmă, în aprilie, Bobby Valdez fusese eliberat din închisoare, după ce executase şapte ani şi câteva luni din sentinţa de cincisprezece ani detenţie pentru viol şi omucidere. Se părea că eliberarea lui fusese o mare greşeală.
Cu opt ani în urmă, Bobby violase între trei şi şaisprezece femei din Los Angeles. Poliţia reuşise să aducă probe numai în trei cazuri, pentru celelalte Bobby era doar bănuit de a fi fost făptaşul. Într‑o noapte Valdez acostase o femeie într‑o parcare, o silise să urce în maşina lui, sub ameninţarea armei, o dusese pe un drum singuratic din Hollywood Hills, îi sfâşiase hainele, o violase de mai multe ori, apoi o aruncase din maşină şi plecase. Oprise maşina la marginea drumului, unde şoseaua îngustă era mărginită de o râpă adâncă şi abruptă. Femeia fusese împinsă din maşină, goală puşcă, îşi pierduse echilibrul şi căzuse în gol. Se prăbuşise peste un gard rupt. Şipci de lemn ascuţit. Cu sârmă ruginită. Sârmă ghimpată. Sârma îi sfâşiase carnea şi o şipcă de pin roasă de vreme, ascuţită şi lată de zece centimetri, i se înfipsese în burtă, ieşind prin spate. În mod incredibil, în timp ce Bobby îşi făcea cheful cu ea în maşină, femeia pusese mâna pe o chitanţă de cumpărare în baza unei cărţi de credit Union 76 şi, dându‑şi seama despre ce era vorba, o ţinuse strâns în pumn chiar şi când se prăbuşise în râpă, unde îşi găsise moartea. Ulte­rior, poliţia descoperise că moarta purta doar un singur fel de chiloţi, un dar de la prietenul ei. Fiecare pereche avea brodată între picioare inscripţia PROPRIETATEA LUI HARRY. O ast­fel de pereche, sfâşiată şi murdară, fusese găsită, printre alte arti­cole de lenjerie, în apartamentul lui Bobby. Acest obiect, împreună cu bucata de hârtie din pumnul victimei conduseseră la arestarea suspectului.
Din nefericire pentru locuitorii Californiei, împrejurările fuseseră de aşa natură, încât Bobby scăpase foarte uşor. Poliţiştii care‑l arestaseră comiseseră un neînsemnat viciu de procedură, genul de lucruri care determină la unii judecători pledoarii înflăcărate despre drepturile constituţionale. Procurorul distric­tual de atunci, un anume Kooperhausen, avusese de furcă să răspundă acuzaţiilor de corupţie la adresa oamenilor săi. Conştient că tratarea necorespunzătoare a acuzatului în momen­tul arestării risca să pericliteze cazul şi preocupat să‑şi salveze propria piele de scormonitorii în rahat, procurorul districtual fusese receptiv la oferta avocatului apărării ca Bobby să fie acuzat de trei violuri şi o omucidere, renunţându‑se la toate celelalte acuzaţii, mult mai grave. Majoritatea criminaliştilor, la fel ca Tony Clemenza, erau de părere că Kooperhausen ar fi trebuit să încerce să obţină acuzarea pentru crimă cu premeditare, răpire, atac, viol şi sodomie. Probele în favoarea acuzării erau covârşitoare. Când nu mai exista nici o speranţă pentru Bobby, soarta îi pusese în mână un atu neaşteptat.
Şi iată că acum Bobby era în libertate.
Poate nu pentru mult timp, se gândi Tony.
În luna mai, la o lună după ieşirea din închisoare, Bobby Valdez "Îngerul" nu se prezentase la întâlnirea cu poliţistul care răspundea de el după eliberarea condiţionată. Se mutase de la vechea locuinţă, fără să comunice autorităţilor noua adresă. Pur şi simplu, dispăruse.
În iunie reîncepuse violurile. Foarte simplu. La fel de sim­plu cum unii se apucă din nou de fumat după ani întregi de absti­nenţă. Cu un interes sporit pentru vechiul său hobby. În iunie molestase două femei. În iulie alte două. În august trei. Alte două în prima decadă a lui septembrie. După optzeci şi opt de luni de stat după gratii, Bobby tânjea după trup de femeie, o poftă trupească nepotolită.
Poliţia era convinsă că cele nouă violuri — şi poate alte câteva care nu fuseseră anunţate — fuseseră comise de acelaşi bărbat şi nu se îndoia că acela era Bobby Valdez. În primul rând, victimele fuseseră abordate în acelaşi fel. Un bărbat se apropiase de ele când coborâseră din maşină noaptea, singure în parcare. Le pu­sese un pistol în coaste sau în spate, sau în abdomen şi le spu­sese: "îmi place să mă distrez. Hai cu mine la un chef şi nu vei păţi nimic. Refuză‑mă şi s‑a zis cu tine. Zău că ador distracţia." De fiecare dată spunea cam acelaşi lucru, şi femeile îşi aminteau replica, deoarece partea cu "distracţia" suna foarte bizar, mai ales spusă cu glasul coborât şi subţire, aproape de fetiţă, al lui Bobby. Era acelaşi mod de acostare folosit de Bobby cu peste opt ani în urmă, când îşi începuse cariera de violator.
În plus, toate femeile dăduseră descrieri izbitor de asemănătoare ale bărbatului care abuzase de ele. Zvelt, înalt de un metru şaizeci, cincizeci şi şapte de kilograme, ten măsliniu, gropiţă în bărbie, păr şaten şi ochi căprui, voce de fetiţă. Câţiva prieteni îi spuneau "Îngerul", datorită glasului învăluitor şi fiindcă avea un chip de copil. Bobby avea treizeci de ani, dar arăta de şaisprezece. Fiecare dintre cele nouă victime îşi văzuse la faţă atacatorul şi fiecare spusese că arăta ca un copil, dar se comporta ca un bărbat matur, lipsit de milă, crud, inteligent şi bolnav.
Şeful Barului Paradise lăsă clienţii în seama celor doi oameni ai săi şi studie cele trei fotografii lucitoare cu Bobby Valdez, pe care Frank Howard le întinsese pe tejghea. Numele barmanului era Otto. Era un bărbat atrăgător, frumos bronzat şi cu barbă. Purta pantaloni albi şi o cămaşă albastră mulată pe corp, cu primii trei nasturi descheiaţi. Pe pieptul lui se vedeau smocuri de păr auriu. La gât avea un dinte de rechin prins pe un lănţişor de aur. Otto se uită la Frank şi se încruntă:
— Nu ştiam că poliţia din Los Angeles are jurisdicţie şi în Santa Monica.
— Suntem aici cu aprobarea departamentului de poliţie din Santa Monica, îi spuse Tony.
— Cum aşa?
— Poliţia din Santa Monica colaborează cu noi la investigaţii, îi explică, agasat, Frank. L‑ai văzut sau nu pe tip?
— Da, sigur. A fost aici de câteva ori, răspunse Otto.
— Când? întrebă Frank.
— Oh... cu o lună în urmă. Poate chiar mai mult.
— Nu de curând?
Orchestra reveni după o pauză de douăzeci de minute şi începu un cântec de Billy Joel. Otto ridică glasul, ca să se facă auzit.
— Nu l‑am văzut de cel puţin o lună. Motivul pentru care mi‑l amintesc este că arăta prea tânăr pentru a fi servit. Am fost nevoit să‑i cer un act, şi el s‑a înfuriat la culme. A făcut mare scandal.
— În ce fel? întrebă Frank.
— A cerut să stea de vorbă cu patronul.
— Numai atât? întrebă Tony.
— M‑a făcut cu ou şi cu oţet. Otto se posomorî. Mie nu mi se adresează nimeni în felul acesta.
Tony îşi duse mâna pâlnie la ureche, ca să audă ce‑i spunea barmanul şi să evite pe cât posibil muzica. Îi plăceau aproape toate cântecele lui Billy Joel, dar nu cântate de o formaţie instrumentală care‑şi închipuia că entuziasmul şi staţia de amplificare puteau compensa lipsa de talent.
— Prin urmare, te‑a insultat, reluă Frank. Ce a mai urmat după aceea?
— Şi‑a cerut scuze.
— Aşa, din senin? Adică a cerut să discute cu patronul, te‑a insultat şi imediat după aceea şi‑a cerut scuze?
— Da.
— De ce?
— Fiindcă i‑am pretins eu, explică Otto.
Muzica deveni asurzitoare, şi Frank se aplecă peste tejghea.
— Ţi‑a cerut scuze, fiindcă aşa i‑ai pretins dumneata?
— Păi... mai întâi, a vrut să sară la bătaie.
— Şi te‑ai bătut cu el? strigă Tony.
— Nu. Chiar dacă uneori se întâmplă ca vreun ticălos solid şi dat naibii să vină aici şi să caute scandal, niciodată nu‑i nevoie să‑l ating ca să‑l potolesc.
— Probabil că ai grozav de mult farmec personal, ţipă Frank.
Formaţia termină şi hărmălaia coborî de la un nivel de deci­beli suficient de mare cât să simţi că‑ţi sar ochii din cap. Solistul încercă, fără succes, să‑l imite pe Billy Joel pe un acompania­ment asurzitor.
O blondă superbă, care şedea la bar chiar lângă Tony, ascul­tase toată conversaţia.
— Hai, Otto, interveni ea. Arată‑le şmecheria.
— Eşti vrăjitor? îl întrebă Tony pe Otto. Ce faci... faci să dis­pară clienţii turbulenţi?
— Bagă spaima în ei, explică blonda. E nemaipomenit. Hai, Otto. Arată‑le ce eşti în stare.
Otto ridică din umeri şi, vârând mâna sub tejghea, luă un pahar înalt de bere. Îl ţinu ridicat, ca cei doi poliţişti să se uite bine la el, ca şi cum n‑ar mai fi văzut până atunci un astfel de pahar. Apoi muşcă o bucată din el. Îşi încleştă dinţii pe buza paharului şi desprinse o bucată de sticlă, pe care o scuipă în cutia din spatele lui.
Formaţia izbucni în ultimul refren, după care blagoslovi publicul cu o binemeritată pauză.
În liniştea bruscă dintre ultima notă şi cele câteva aplauze răzleţe, Tony auzi trosnetul sticlei sfărâmate sub dinţii lui Otto, care mai muşcase o dată din pahar.
— Iisuse! murmură Frank.
Blonda chicoti.
Otto muşcă încă o dată din pahar, scuipă sticla, apoi muşcă iar şi iar până când din pahar nu mai rămase decât o porţiune din picior măsurând cam un centimetru, prea grea pentru a‑şi găsi sfârşitul între dinţii unui om. Otto aruncă fragmentul în cutia de gunoi şi zâmbi.
— Mestec paharul sub ochii tipului care‑mi face necazuri. După aceea îmi iau un aer crunt şi‑i spun să se potolească. Îl ameninţ că, dacă nu‑şi vâră minţile în cap, îl muşc de nas.
Frank Howard îl privea cu gura căscată de uimire.
— Ai făcut vreodată aşa ceva?
— Ce? Să muşc pe cineva de nas? Nu. Dar ameninţarea e suficientă ca să‑i liniştească.
— Se întâmplă des să ai clienţi care să‑ţi dea de furcă? întrebă Frank.
— Nu. Aici e un local select. Cel mult un caz pe săptămână. Dar nu mai mult de atât.
— Şi cum faci chestia asta? întrebă Tony.
— Şmecheria cu paharul? E un mic secret. Dar nu‑i aşa de greu de învăţat.
Orchestra atacă melodia Still the Same a lui Bob Seeger, gălăgioasă ca un grup de tineri delincvenţi care sparg o casă pen­tru plăcerea de a face totul praf.
— Te‑ai tăiat vreodată? îi strigă Tony lui Otto.
— Mă mai tai din când în când. Nu prea des. Dar niciodată nu mă tai la limbă. Semnul că cineva poate să facă şmecheria este condiţia limbii, spuse Otto. Eu nu m‑am tăiat niciodată la limbă.
— Totuşi, te‑ai rănit.
— Sigur. De câteva ori la buză. Dar mi se întâmplă rar.
— Ceea ce face trucul şi mai eficient, interveni din nou blonda. Să‑l vedeţi când se taie. Otto stă în faţa ticălosului care‑i face necazuri şi se preface că nu‑şi dă seama că s‑a rănit. Pur şi simplu, lasă să‑i curgă sângele. Ochii ei verzi sclipiră de încântare, o scânteie crudă de pasiune animalică, scânteie care‑l făcu pe Tony să se foiască, stingherit, pe scaunul de bar. Stă aşa, cu dinţii însângeraţi, cu sângele prelins în barbă şi‑l previne pe individ să înceteze cu scandalul. Nici nu vă închipuiţi ce repede se potolesc.
— Cred, spuse Tony.
Îl încerca o senzaţie de greaţă.
Frank Howard clătină din cap şi murmură:
— Ei bine...
— Mda, murmură şi Tony, incapabil să găsească ceva de spus.
— OK, vorbi Frank. Să revenim la Bobby Valdez.
Bătu uşor cu degetul în fotografiile înşirate pe tejghea.
— Oh, păi, după cum v‑am spus, n‑a mai trecut pe aici de cel puţin o săptămână.
— În noaptea aceea, după ce s‑a înfuriat pe dumneata, după ce l‑ai pus cu botul pe labe, cu şmecheria cu paharul, a mai rămas să bea ceva?
— A mai comandat de câteva ori.
— Aşadar, i‑ai văzut actul de identitate.
— Da.
— Ce ţi‑a arătat? Un permis de conducere?
— Da. Avea treizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu. Arăta ca un elev în clasa a unsprezecea, un elev de liceu, şi totuşi avea treizeci de ani.
— Ţii minte numele înscris pe permisul de conducere? con­tinuă Frank.
Otto învârti între degete lănţişorul cu dinte de rechin.
— Numele? Dar ştiţi cum îl cheamă.
— Mă întreb dacă nu cumva ţi‑a arătat un permis fals, explică Frank.
— Dar avea fotografia lui, insistă Otto.
— Asta nu înseamnă că nu era fals.
— Păi, fotografiile de pe permisele de conducere emise în statul California nu pot fi schimbate. Mi se pare că, dacă încerci să‑l falsifici, permisul se autodistruge sau ceva asemănător.
— Spuneam că permisul ca atare putea fi fals.
— Acte false, spuse intrigat Otto. Acte false... Era limpede că vizionase sute de filme de spionaj la televizor. Ce‑i asta, o poveste cu spioni?
— Am impresia că am inversat rolurile, spuse agasat Frank.
— Cum?
—Noi suntem cei care punem întrebări, preciză Frank. Dum­neata doar răspunzi. Ai înţeles?
Barmanul făcea parte dintre persoanele care reacţionează prompt, energic şi negativ în faţa unui poliţist prea autoritar. Chipul lui măsliniu se întunecă. Privirea îşi pierdu orice expre­sie.
Conştienţi că erau pe punctul de a‑l pierde pe Otto, care le‑ar fi putut dezvălui ceva important, Tony puse o mână pe umărul lui Frank şi‑l strânse uşor.
— Doar nu vrei să înceapă să ronţăie un pahar, nu‑i aşa?
— Mie mi‑ar face plăcere să‑l mai văd o dată, spuse blonda, zâmbind cu gura până la urechi.
— Preferi să continui tu? îl întrebă Frank pe Tony.
— Sigur.
— Dă‑i drumul.
Tony îi zâmbi lui Otto.
— Uite ce e, eşti curios, la fel şi noi. Nu ne deranjează să‑ţi satisfacem curiozitatea, atâta timp cât ne‑o satisfaci şi dumneata pe a noastră.
Otto se lumină la faţă din nou.
— Aşa vedeam şi eu lucrurile.
— OK, spuse Tony.
— OK. Deci ce‑a făcut acest Bobby Valdez de umblaţi atâta după el?
— N‑a respectat regimul eliberării condiţionate, răspunse Tony.
— La care se adaugă atacuri, completă Frank morocănos.
— Şi violuri, adăugă Tony.
— Hei, oameni buni, exclamă Otto, parcă spuneaţi că sunteţi de la omucideri.
Formaţia termină Still the Same într‑o cacofonie de sunete care nu se deosebea cu mult de deraierea unui tren de marfă. Urmară câteva minute de linişte, timp în care solistul adresă câteva replici lipsite de umor clienţilor de pe margini, care şedeau învăluiţi în nori de fum, proveniţi — Tony era absolut convins —atât de la ţigări, cât şi de la timpanele încinse la maximum. Mu­zicanţii se prefăcură că‑şi acordează instrumentele.
— Când Bobby Valdez întâlneşte o femeie care nu i se supune, îi explică Tony lui Otto, o loveşte niţel cu mânerul pistolului, silind‑o să‑i facă pe plac. Acum cinci zile, a făcut cea de a zecea victimă. Femeia s‑a împotrivit şi atunci el a lovit‑o în cap cu atâta putere şi de atâtea ori, încât a murit la spital douăsprezece ore mai târziu. De aceea e implicată şi echipa de criminalişti.
— Ceea ce nu pricep eu, spuse blonda, este de ce ar vrea un bărbat să ia cu forţa ceea ce atâtea fete i‑ar putea oferi de bunăvoie.
Îi făcu cu ochiul lui Tony, dar el nu‑i răspunse.
— Înainte de a muri, adăugă Frank, femeia ne‑a dat o descriere care se potriveşte leit cu semnalmentele lui Bobby. Aşa că, dacă ştii ceva despre nemernicul acela, trebuie să ne spui şi nouă.
Otto nu‑şi petrecuse timpul numai vizionând filme de spi­onaj. Văzuse şi din cele poliţiste.
— Deci îl căutaţi pentru crimă cu premeditare.
— Întocmai, confirmă Tony. Crimă cu premeditare.
— Ce v‑a făcut să mă întrebaţi pe mine?
— O parte dintre victime au fost acostate în parcări ale barurilor pentru celibatari...
— Nu în a noastră, îl întrerupse Otto pe un ton defensiv. Par­carea noastră e foarte bine luminată.
— Adevărat, încuviinţă Tony. Dar am colindat barurile pen­tru celibatari din întreg oraşul, discutând cu barmanii şi cu obişnuiţii localurilor, le‑am arătat fotografiile, tot încercând să dăm de urma lui Bobby Valdez. Câteva persoane de la Century City ne‑au spus că era posibil să‑l fi întâlnit aici, dar nu erau si­guri.
— A fost, într‑adevăr, aici, confirmă Otto.
Acum, că relaţiile cu Otto reveniseră la normal, Frank preluă din nou interogatoriul.
— Deci a făcut scandal, şi dumneata ai recurs la şmecheria cu paharul, iar el ţi‑a prezentat permisul de conducere.
— Da.
— Aşadar, ce nume figura pe permis?
Otto se încruntă.
— Nu ştiu exact.
— Cumva Robert Valdez?
— Nu cred.
— Încearcă să‑ţi aminteşti.
— Era un nume mexican.
— Valdez este un nume mexican.
— Unul şi mai mexican.
— Ce vrei să spui?
— Păi... un nume mai lung... cu câţiva Z.
— Z?
— Şi Q. Înţelegi la ce mă refer. Ceva de genul Velasquez.
— Era Velasquez?
— Nu. Dar cam aşa ceva.
— Începea cu V?
— Nu pot fi sigur. Vorbesc despre sonoritatea numelui.
— Dar primul nume?
— Cred că asta pot să‑mi amintesc.
— Ei bine?
— Jaun.
— J‑U‑A‑N?
— Da. Foarte mexican.
— Ai reţinut vreo adresă de pe permisul de conducere?
— Nu mă interesa adresa.
— Ţi‑a spus unde locuia?
— Nu eram chiar amici la toartă.
— A făcut vreo referire cât de neînsemnată la persoana lui?
— A băut liniştit şi a plecat.
— Şi nu s‑a mai întors aici?
— Nu.
— Eşti sigur?
— În orice caz, nu când am fost eu de serviciu.
— Ai memorie bună.
— Numai pentru scandalagii şi pentru femei frumoase.
— Am vrea să arătăm fotografiile câtorva clienţi ai dumitale, spuse Frank.
— Nici o problemă. Arătaţi‑le.
Blonda de lângă Tony Clemenza zise:
— Pot să mă uit şi eu? Poate eram aici când a venit el. Poate chiar am stat de vorbă.
Tony adună fotografiile şi se răsuci pe scaun.
Fata se întoarse către el în acelaşi timp şi‑şi lipi genunchii frumoşi de ai lui. Luă fotografiile, şi degetele ei zăboviră o clipă peste ale lui. Blonda credea cu convingere în contactul vizual. Privirea ei părea că încearcă să pătrundă în gândul lui, aproape ieşindu‑i prin ceafă.
— Mă cheamă Judy. Dar pe tine?
— Tony Clemenza.
— Ştiam eu că eşti italian. Mi‑am dat seama după ochii tăi negri şi sentimentali.
— Mă trădează de fiecare dată.
— Apoi părul negru şi des. Atât de cârlionţat.
— Şi petele de sos de spaghete de pe cămaşă? Ea îi privi cămaşa cu atenţie. De fapt, n‑am nici o pată, spuse el. Ea se încruntă. Glumeam. A fost o mică glumă, continuă el.
— Oh!
— Îl recunoşti pe Bobby Valdez?
În cele din urmă, ea se uită la fotografie.
— Nu. Probabil că nu eram aici în seara în care a venit el. Dar n‑arată chiar rău, aşa‑i? E simpatic.
— Are o figură de copil.
— Ca şi cum m‑aş culca cu fratele meu mai mic, comentă ea. O chestie perversă.
Râse larg.
Tony îşi luă înapoi fotografiile.
— Frumos costum porţi, remarcă fata.
— Mulţumesc.
— Are o croială foarte elegantă.
— Mulţumesc.
Nu era vorba doar de femeia emancipată care‑şi exercita dreptul de a agresa sexual. Lui Tony îi plăceau femeile emanci­pate, dar cea din faţa lui era altfel. Avea ceva bizar. Genul de femeie căreia îi place să fie pusă în lanţuri şi biciuită, dacă nu mai rău. Îl făcea să se simtă ca o bucăţică gustoasă, un sandviş apetisant, ultima tartină cu icre negre de pe platoul de argint.
— Te asigur că nu vezi prea des astfel de costum într‑un loc ca acesta, continuă ea.
— Presupun că nu.
— Cei mai mulţi poartă cămăşi mulate, blugi, geci de piele, moda de la Hollywood... iată ce vezi în asemenea localuri.
El îşi drese glasul.
— Atunci, spuse stânjenit, vreau să‑ţi mulţumesc că ne‑ai aju­tat pe cât ţi‑a stat în putinţă.
— Îmi plac bărbaţii bine îmbrăcaţi, insistă ea.
Privirile lor se întâlniră din nou şi Tony citi în ei acea scânteie de poftă nepotolită şi de lăcomie animalică. Avea sentimentul că, dacă s‑ar lăsa condus în apartamentul blondei, uşa s‑ar trânti în spatele lui, ca două fălci încleştate. Ea l‑ar încăleca într‑o fracţiune de secundă, împingând şi trăgând, şi răsucindu‑l în fel şi chip, ca un val de sucuri gastrice, mistuindu‑l şi sugându‑i sub­stanţele nutritive, folosindu‑l până când s‑ar face fărâme, s‑ar dizolva şi ar înceta să existe în afara ei.
— Trebuie să mă întorc la muncă, spuse el, coborând de pe scaunul de bar. Mai vorbim.
— Sper.
Timp de un sfert de oră, Tony şi Frank arătară fotografiile lui Bobby Valdez clienţilor aflaţi în Barul Paradise. În timp ce mergeau de la o masă la alta, formaţia interpreta piese din reper­toriul Rolling Stones, Elton John şi Bee Gees, la un volum care făcea ca dinţii lui Tony să vibreze compătimitor. Era pierdere de timp. Nimeni din Barul Paradise nu‑şi amintea de ucigaşul cu figură de copil.
În drum spre ieşire, Tony se opri la tejgheaua lungă de lemn, în spatele căreia Otto pregătea Margarita cu căpşuni.
— Spune‑mi un lucru, ţipă el, ca să acopere muzica.
— Orice doreşti, ţipă şi Otto.
— Oamenii nu vin aici ca să lege noi cunoştinţe?
— Ca să intre în vorbă. Atât şi nimic mai mult.
— Atunci de ce dracu' au barurile pentru celibatari asemenea orchestre?
— Ce ai de reproşat orchestrei?
— O groază de lucruri. În primul rând, îţi sparge timpanele.
— Şi?
— Atunci, cum poate cineva să închege o conversaţie intere­santă?
— O conversaţie interesantă? repetă Otto. Păi bine, frate, oamenii nu vin aici pentru conversaţii interesante. Vin să se întâlnească, să vadă cu cine au de a face şi să aleagă cu cine să se culce.
— Fără conversaţie?
— Uită‑te la ei. Aruncă o privire. Despre ce‑ai vrea să stea de vorbă? Dacă n‑am pune muzica tare şi continuu, toţi s‑ar simţi stânjeniţi.
— Adică, ar avea de umplut atâtea momente de tăcere înne­bunitoare.
— Exact. S‑ar duce în altă parte.
— Unde muzica ar fi mai tare, şi ei n‑ar avea nevoie decât de gesturi.
Otto ridică din umeri.
— Astea‑s vremurile.
— Poate trebuia să mă fi născut în alte timpuri, spuse Tony.
Afară noaptea era blândă, dar Tony ştia că mai târziu va fi mai frig. O pâclă subţire înainta dinspre mare, încă nu ceaţă în adevăratul sens al cuvântului, ci un fel de respiraţie umedă şi unsuroasă care plutea în aer, creând aureole în jurul tuturor luminilor.
Frank aştepta la volanul unei maşini fără însemnele poliţiei. Tony se urcă pe locul din dreapta şi‑şi prinse centura de sigu­ranţă.
Mai aveau de verificat un bar înainte de a‑şi considera ziua încheiată. Ceva mai devreme, câţiva clienţi ai barului pentru celi­batari Century City declaraseră că‑l văzuseră pe Bobby Valdez şi în localul The Big Quake de pe Sunset Boulevard, în Holly­wood.
Circulaţia deveni destul de intensă pe măsură ce se apropiau de centrul oraşului. Uneori Frank îşi pierdea răbdarea şi se muta de pe o bandă pe alta, intrând şi ieşind cu sunet de claxon şi scrâşnet de frâne, încercând să mai câştige teren preţ de câteva lungimi de maşină. Nu şi în această seară. Acum înainta o dată cu şirul de vehicule.
Tony se întrebă dacă Frank Howard discutase filozofie cu Otto.
După un timp Frank spuse:
— Puteai s‑o ai.
— Pe cine?
— Pe blonda aceea. Judy.
— Eram în timpul programului, Frank.
— Puteai aranja ceva pentru mai târziu. Umbla cu limba scoasă după tine.
— Nu era genul meu.
— Era trăsnet.
— Tipul de femeie ucigaşă.
— Ce?
— M‑ar fi mâncat de viu.
Frank chibzui o clipă la cele auzite, apoi zise:
— Rahat! Eu mi‑aş încerca norocul, dacă mi s‑ar ivi ocazia.
— Ştii bine unde o găseşti.
— Poate am să trec pe acolo ceva mai târziu, după ce ne ter­minăm treaba.
— N‑ai decât, răspunse Tony. Iar eu am să‑ţi fac o vizită la sanatoriu, după ce te dă gata.
— La dracu', ce‑i cu tine? Nu era chiar atât de deosebită. Genul acesta de femei nu‑ţi face prea mari probleme.
— Poate de aceea nu mi‑a trebuit.
— Zău dacă te înţeleg!
Tony Clemenza era obosit. Îşi şterse faţa cu mâinile, ca şi cum oboseala ar fi fost o mască pe care o putea scoate şi arunca.
— Era trecută prin prea multe mâini, prea uzată.
— De când ai devenit puritan?
— Nu sunt puritan, răspunse Tony. Sau... da... OK, poate că sunt. Un pic, acolo. Doar un strop de puritanism în străfundul sufletului. Dumnezeu mi‑e martor că am avut destule "relaţii semnificative", cum li se spune acum. Sunt departe de a fi vir­gin, însă, pur şi simplu, nu mă văd mergând la agăţat într‑un loc ca Barul Paradise, umblând de colo‑colo, adresându‑mă tuturor femeilor cu "Vulpiţo", în căutare de noi cuceriri. În primul rând, n‑aş putea rezista să fac genul de conversaţie care umple pauzele dintre două cântece ale orchestrei. Mă vezi jucând o scenă ca aceasta? "Bună, eu sunt Tony. Pe tine cum te cheamă? În ce zodie te‑ai născut? Te interesează numerologia? Ai studiat la un institut acreditat? Crezi în incredibila totalitate a energiei cos­mice? Crezi în destin ca fiind braţul unei conştiinţe cosmice atotcuprinzătoare? Crezi că ne‑a fost scris să ne întâlnim? Crezi că am putea scăpa de karma negativă individuală, creând împreună o energie pozitivă? Vrei să ne regulăm?"
— Afară de partea cu regulatul, n‑am înţeles un cuvânt din tot ce‑ai spus, declară Frank.
— Nici eu. Asta şi voiam să spun. Într‑un loc ca Barul Pa­radise toată conversaţia e artificială, replici superficiale, formu­late astfel, încât să agăţi un partener de pat fără prea mare bătaie de cap. La Paradise nu pui unei femei nici o întrebare cu adevărat importantă. N‑o întrebi despre sentimentele ei, despre calităţile ei, despre temerile, speranţele, nevoile, visele şi do­rinţele ei. Deci, ceea ce se întâmplă e că ajungi în pat cu o necunoscută. Mai rău chiar, te trezeşti făcând amor cu o reclamă pentru sex, cu un decupaj dintr‑o revistă pentru bărbaţi, cu o imagine, nu o femeie reală, o bucată de carne, nu o persoană, ceea ce înseamnă că, de fapt, nu faci amor. Actul sexual nu este decât satisfacerea unei pofte trupeşti, la fel ca scărpinatul sau nevoile fiziologice. Dacă un bărbat reduce sexul la atât, atunci mai bine stă acasă şi se masturbează.
Frank opri la semafor şi spuse:
— Masturbarea nu‑ţi aduce aceeaşi satisfacţie.
— Doamne, Frank, uneori eşti chiar grosolan.
— Sunt un om practic.
— Voiam să spun că, cel puţin, în ce mă priveşte pe mine, dansul nu merită efortul dacă nu‑ţi cunoşti partenera. Nu sunt genul care merge la o discotecă doar ca să se amuze de propria‑i fantezie coregrafică. Trebuie să ştiu ce paşi urmează să facă partenera mea, cum anume vrea să se mişte şi de ce, ce simte, ce gândeşte. Sexul e de o mie de ori mai plăcut dacă femeia înseamnă ceva pentru tine, dacă are o identitate, o taină a ei, nu‑i doar un trup catifelat şi alunecos, cu rotunjimi perfecte, ci o per­sonalitate unică, un caracter, cu părţile ei bune şi rele, cu expe­rienţa ei.
— Nu‑mi vine să‑mi cred urechilor, spuse Frank, depăşind semaforul. Te referi cumva la teoria aceea răsuflată că sexul e inutil şi lipsit de satisfacţii dacă nu‑i dublat de dragoste sau ceva asemănător?
— Nu mă refer la iubirea veşnică, preciză Tony. Nu vorbesc despre jurăminte eterne, valabile până la sfârşitul lumii. Poţi iubi pe cineva un timp, într‑un mod obişnuit. Poţi continua să iubeşti acea persoană şi după ce aspectul fizic al relaţiei s‑a încheiat. Am rămas în relaţii de prietenie cu fostele mele amante, fiindcă n‑am socotit legătura noastră o aventură trecătoare. Am conti­nuat să avem ceva în comun şi după ce n‑am mai dormit în acelaşi pat. Într‑un cuvânt, înainte să fac pasul, înainte să mă dezbrac în pielea goală şi să mă simt vulnerabil în faţa unei femei, vreau să ştiu sigur că pot avea încredere în ea. Vreau să simt că are ceva aparte, ceva care să‑mi fie drag, să ştiu că‑i o persoană care să merite să fie cunoscută, să merite să mă dezvălui ei, să merite să fiu un timp parte din fiinţa ei.
— Prostii! pufni dispreţuitor Frank.
— Aşa simt eu.
— Să‑ţi dau un sfat.
— Ascult.
— Cel mai bun sfat pe care ai să‑l auzi vreodată.
— Sunt numai urechi.
— Dacă îţi închipui că există cu adevărat ceva care se numeşte dragoste, dacă crezi sincer că există un lucru care se cheamă dragoste şi care este la fel de puternică precum ura sau teama, atunci nu faci decât să‑ţi atragi o sumedenie de necazuri. E o minciună. O minciună gogonată. Iubirea e ceva inventat de scriitori, ca să‑şi vândă bine cărţile.
— Sper că nu vorbeşti serios.
— Pe dracu'! Frank îşi luă o clipă ochii de la carosabil şi se uită la Tony cu o privire plină de milă. Câţi ani ai tu... treizeci şi trei?
— Aproape treizeci şi cinci, răspunse Tony.
Frank se concentră din nou asupra volanului şi ocoli un camion încărcat cu fier vechi, care se mişca precum melcul.
— Eu sunt cu zece ani mai mare decât tine, spuse Frank. Aşa că ascultă sfatul cuiva cu mai multă experienţă. Mai curând sau mai târziu ai să crezi că te‑ai îndrăgostit cu adevărat de vreo pipiţă, dar când ai să îngenunchezi să‑i săruţi picioruşele fru­moase, ea o să‑ţi tragă un şut de n‑ai să te vezi. Fii convins că‑ţi va frânge inima dacă ai să‑i dai a înţelege că ai una. Afecţiune? Sigur. N‑am nimic împotrivă. Şi poftă trupească. Acesta e cuvântul, prietene. Pofta trupească înseamnă totul. Nu iubirea. Trebuie neapărat să‑ţi scoţi din cap prostiile astea cu iubirea. Distrează‑te. Culcă‑te cu cât mai multe femei, câtă vreme eşti tânăr. Arde‑le şi fugi. În acest fel nu vei suferi. Dar, dacă visezi cu ochii deschişi la iubire, n‑ai să reuşeşti decât să te faci de râs la nesfârşit, până când, în cele din urmă, femeile te vor vârî în pământ.
— Eşti prea cinic pentru mine.
Frank ridică din umeri.
Cu şase luni în urmă trecuse printr‑un divorţ care‑l umpluse de amărăciune. Era încă marcat de acea tristă experienţă.
— De fapt, nici tu nu eşti cinic cu adevărat, continuă Tony. Nu cred că eşti convins de ce spui. Frank nu răspunse. Eşti un om sensibil, adăugă Tony.
Frank ridică din nou din umeri.
Timp de un minut sau două Tony încercă să reînnoade con­versaţia, dar Frank terminase tot ce avea de spus pe acea temă şi se închisese în obişnuita‑i tăcere, ca un sfinx. Era surprinzător că vorbise atât de mult, fiindcă de regulă era un taciturn. De fapt, dacă Tony se gândea mai bine, scurta discuţie, care tocmai se încheiase, fusese cea mai lungă pe care o avuseseră vreodată.
Tony lucra cu Frank Howard de peste trei luni. Încă nu era sigur dacă asocierea lor avea să dea rezultate.
Se deosebeau din multe puncte de vedere. De regulă, Tony era cel care vorbea. Frank se mulţumea să mormăie ceva în chip de răspuns. Tony avea o multitudine de preocupări în afara ser­viciului: filmele, cărţile, mâncarea, teatrul, muzica, arta, schiul, jogging‑ul. Din câte ştia el, pe Frank nu‑l interesa mare lucru în afară de meseria lui. Tony era convins că un poliţist dispunea de multe instrumente pentru a obţine informaţii de la martori, de pildă amabilitatea, blândeţea, isteţimea, compătimirea, înţe­legerea, interesul, farmecul, insistenţa, inteligenţa — şi, bineînţeles, intimidarea, rareori chiar folosirea moderată a forţei. Frank credea că se putea descurca foarte bine doar prin perse­verenţă, inteligenţă, intimidare şi ceva mai multă forţă decât era pe placul secţiei de poliţie. Nu vedea cu nici un chip utilitatea celorlalte moduri de abordare de pe lista lui Tony. Ca urmare, de cel puţin două ori pe săptămână Tony se vedea nevoit să‑l ţină în frâu în mod subtil, dar ferm. Frank avea tendinţa de a se lăsa pradă unor accese de mânie care‑l făceau să‑i iasă ochii din orbite şi să‑i fiarbă sângele în vine, când aveau prea multe ghinioane în aceeaşi zi. Pe de altă parte, Tony era calm aproape întotdeauna. Frank era înalt de un metru şaizeci, lat în umeri şi solid ca o cazemată. Tony măsura un metru optzeci, era zvelt, ager şi viguros. Frank era blond cu ochi albaştri. Tony era brunet. Frank era un pesimist şi un melancolic, Tony era un optimist. Uneori erau atât de deosebiţi, încât părea că parteneriatul lor nu va da niciodată rezultate.
Şi totuşi, în anumite privinţe semănau. De pildă, nici unul din ei nu era genul care să‑şi facă programul de opt ore şi atât. De cele mai multe ori munceau peste program două ore sau chiar trei, fără plată suplimentară, dar nici unul nu se plângea. Aproape de încheierea unui caz, când dovezile şi firele se acu­mulau din ce în ce mai rapid, lucrau şi în zilele libere, dacă socoteau necesar. Nimeni nu le cerea să muncească în plus. Nimeni nu le ordona s‑o facă. Era opţiunea lor.
Tony era dispus să se pună la dispoziţia departamentului de poliţie mai mult decât i se pretindea, deoarece era ambiţios. Nu avea de gând să rămână locotenent de poliţie până la sfârşitul zilelor. Voia să avanseze cel puţin până la gradul de căpitan, poate chiar mai sus, până în vârful ierarhiei, în biroul de şef, unde leafa şi avantajele la pensie erau cu mult mai mari decât ar fi obţinut pe postul pe care‑l ocupa acum. Crescuse într‑o familie numeroasă de italieni, în care spiritul de economie fusese o religie la fel de importantă ca romano‑catolicismul. Tatăl lui, Carlo, fusese emigrant şi lucrase ca croitor. Bătrânul trudise din greu ani în şir ca să ofere copiilor un acoperiş deasupra capului, haine şi mâncare, însă de multe ori se găsise la un pas de sărăcie şi faliment. În familia Clemenza fuseseră atât de mulţi bolnavi, încât facturile sosite pe nepusă masă de la spitale şi farmacii înghiţiseră o bună parte din ce câştiga bătrânul. Când Tony era încă un copil, înainte să ajungă să înţeleagă ce însemnau banul şi bugetul familial, înainte să priceapă spaima paralizantă de sărăcie care‑l chinuia pe tatăl lui zi de zi, auzise sute, poate mii, de prelegeri insistente asupra răspunderii fiscale. Carlo îl dăscălea aproape zilnic ce însemna munca sârguincioasă, inteligenţa în afaceri, ambiţia şi siguranţa unei slujbe. Tatăl lui ar fi trebuit să lucreze la CIA, la departamentul de spălare a creierului. Tony fusese îndoctrinat atât de total, tatăl lui îi insuflase temerile şi principiile sale în asemenea măsură, încât chiar şi la vârsta de treizeci şi cinci de ani, când avea un cont frumos în bancă şi o slujbă sigură, nu se simţea în largul lui dacă îşi lua liber mai mult de două sau trei zile. De cele mai multe ori concediile lungi se preschimbau într‑o corvoadă, în loc să fie o plăcere. Muncea mult peste program în fiecare săptămână, fiindcă era fiul lui Carlo Clemenza, iar fiul lui Carlo Clemenza nu putea face altceva.
Frank Howard avea alte motive de a se pune mai mult timp la dispoziţia departamentului de poliţie. Nu părea să fie mai ambiţios decât ceilalţi colegi şi nici să‑şi facă griji inutile în privinţa banilor. Din câte îşi dădea seama Tony, Frank muncea ore suplimentare fiindcă nu trăia cu adevărat decât când era la ser­viciu. Rolul de criminalist era singurul pe care se pricepea să‑l joace, singurul care‑i conferea un scop şi sentimentul valorii.
Tony îşi desprinse privirea de pe luminile maşinilor din faţă şi studie figura partenerului său. Frank nu‑şi dădea seama că era privit. Era atent la drum. Se concentra la fluxul rapid al cir­culaţiei de pe Wilshire Boulevard. Lumina verzuie a indica­toarelor de bord îi punea în evidenţă trăsăturile bine conturate. Nu era frumos în sensul clasic al cuvântului, dar, în felul lui, era un bărbat atrăgător. Fruntea înaltă, ochi albaştri şi adânci. Nasul puţin cam mare şi ascuţit, gura frumos conturată, dar de cele mai multe ori strâmbată într‑o expresie posomorâtă care‑i con­tracta maxilarul puternic. Chipul lui degaja, fără nici un dubiu, forţă, atracţie şi multă voinţă neînduplecată. Nu era greu să ţi‑l imaginezi pe Frank înapoindu‑se acasă, aşezându‑se şi căzând noapte de noapte într‑o transă care ţinea de la ora ieşirii din pro­gram până în dimineaţa următoare.
Pe lângă dorinţa lor de a lucra ore suplimentare, Tony şi Frank mai aveau şi alte lucruri în comun. Deşi mulţi poliţişti în civil renunţaseră la vechiul stil vestimentar şi se prezentau la lucru în haine obişnuite, de la blugi la costume de lucru, Tony şi Frank continuau să fie adepţii costumelor tradiţionale, cu cra­vată. Se considerau profesionişti care făceau o meserie necesitând calităţi şi pregătire specială, o meserie la fel de importantă şi exigentă ca cea de avocat pledant sau lucrător la asistenţa socială — poate chiar şi mai pretenţioasă — iar blugii, pur şi sim­plu, nu creau imaginea unor profesionişti. Nici unul din ei nu fuma. Nici unul din ei nu bea în exerciţiul funcţiunii. Şi nici unul nu încerca să lase munca cu hârtiile pe seama celuilalt.
Poate totuşi vom face o echipă bună, se gândi Tony. Poate cu timpul voi reuşi să‑l conving să utilizeze mai mult farmecul şi mai puţin forţa când are de a face cu martorii. Poate am să‑i trezesc interesul pentru filme sau pentru mâncare, dacă nu chiar pentru cărţi şi teatru. Dacă mi‑e atât de greu să mă obişnuiesc cu felul lui de a fi, e pentru că sunt prea pretenţios. Doamne, cel puţin dacă l‑aş face să vorbească cât de cât, în loc să stea aici ca o momâie!
Tony era destinat să aibă mari pretenţii de la partenerul lui, fiindcă timp de cinci ani, până în urmă cu un an, pe 7 martie, lucrase cu un partener aproape perfect, Michael Savatino. Amândoi proveneau din familii de italieni, aveau amintiri, suferinţe şi plăceri comune. Mai important decât atât, foloseau metode similare în munca de poliţişti şi agreau aceleaşi feluri de distracţii. Michael era un citi­tor pasionat, un fan al cinematografelor şi gătea excelent. Cola­borarea lor fusese marcată de conversaţii extraordinare.
În luna februarie a anului precedent Michael şi soţia lui, Paula, plecaseră să petreacă sfârşitul de săptămână în Las Vegas. Vizionaseră două spectacole, luaseră cina de două ori la Battista's Hole în the Wall, cel mai bun restaurant din oraş. Jucaseră la loto de douăsprezece ori, fără să câştige nimic. Jucaseră jocuri de noroc şi pierduseră şaizeci de dolari, apoi, cu un ceas înainte de plecare, Paula pusese un dolar de argint în automatul de jocuri care promitea un câştig progresiv, apăsase maneta şi câştigase, fără efort, peste două sute douăzeci de mii de dolari.
Munca de poliţist nu fusese niciodată meseria preferată a lui Michael. La fel ca Tony, şi el căuta o carieră sigură în viaţă. Urmase academia de poliţie şi avansase relativ rapid de la poliţist de patrulă la criminalist, fiindcă serviciul public oferea cel puţin o siguranţă financiară medie. Cu toate acestea, în luna martie Michael dăduse departamentului un preaviz de şaizeci de zile, iar în mai îşi dăduse demisia. În toată existenţa lui de adult îşi dorise să aibă un restaurant. Cu cinci săptămâni în urmă inaugurase localul Savatino's, un ristorante mic, dar autentic ita­lienesc, pe Santa Monica Boulevard, nu departe de complexul Century City.
Un vis devenit realitate.
Ce şanse am eu să‑mi văd visul împlinit în acelaşi fel? se întrebă Tony, privind viaţa de noapte a oraşului. Ce şanse am eu să merg la Las Vegas, să câştig două sute de mii de dolari, să ies din poliţie şi să‑mi încerc norocul ca artist?
Nu avea nevoie să pună întrebarea cu glas tare. Nu avea nevoie să afle părerea lui Frank Howard. Cunoştea răspunsul. Ce şanse avea? Nici una. Sau tot atâtea ca şi de a afla pe neaştep­tate că era fiul pierdut al unui prinţ arab putred de bogat.
La fel cum Michael Savatino visase întotdeauna să aibă un restaurant, Tony Clemenza visase să devină artist. Avea talent. Picta cu o varietate de mijloace: tuş, cerneală, acuarelă, ulei. Nu avea doar tehnică, avea şi o imaginaţie creatoare, bogată şi unică. Poate, dacă s‑ar fi născut într‑o familie mijlocie, care să dispună măcar de resurse financiare moderate, ar fi mers la o şcoală bună şi s‑ar fi pregătit cu cei mai buni profesori, şi‑ar fi perfecţionat darurile date de la Dumnezeu şi ar fi ajuns să se bucure de un enorm succes. Însă el fusese un autodidact, citise sute de cărţi de artă, muncise mii de ore exersându‑şi îndemânarea la desen şi experimentând materiale. Suferise de acea primejdioasă lipsă de încredere în sine, atât de obişnuită la autodidacţii din orice dome­niu. Deşi participase la patru expoziţii şi câştigase de două ori premiul întâi, niciodată nu se gândise în mod serios să renunţe la slujbă, dedicându‑se existenţei creatoare. Era o simplă fantezie care‑i făcea plăcere, un vis frumos, cu ochii deschişi. Nici un fiu al lui Carlo Clemenza n‑ar fi renunţat vreodată la leafa săptămânală pentru incertitudinea muncii liber‑profesioniste, afară de cazul în care ar fi dat lovitura la Las Vegas.
Îl invidia pe Michael Savatino pentru norocul său. Bineînţeles, rămăseseră buni prieteni şi se bucura pentru el. Era încântat, sincer, dar şi invidios. În definitiv, era om, şi în străfun­durile minţii îl sâcâia aceeaşi întrebare, aprinzându‑se şi stingându‑se ca o firmă luminoasă: De ce n‑am putut fi eu acela?
Frank frână brusc, smulgându‑l pe Tony din visare, şi claxonă la automobilul Corvette care le tăiase calea.
— Dobitocule!
— Uşurel, Frank.
— Uneori tare aş vrea să fiu în uniformă şi să dau amenzi.
— E ultimul lucru pe care ţi l‑ai dori.
— I‑aş arăta eu lui!
— Afară de cazul în care ai avea de a face cu un drogat sau, pur şi simplu, cu un ţicnit. Când lucrezi prea mult la circulaţie, începi să uiţi că lumea e plină de smintiţi. Îţi intră în obişnuinţă, devine o rutină şi începi să fii neglijent. Astfel, poate l‑ai opri şi te‑ai duce spre maşina lui, cu chitanţierul în mână, iar el te‑ar întâmpina cu o armă. Poate chiar ţi‑ar zbura creierii. Nu. Eu mă bucur că am lăsat munca la circulaţie definitiv în urmă. Când lucrezi la omucideri, cel puţin ştii cu ce fel de indivizi ai de‑a face. Nu uiţi nici o clipă că undeva ai putea întâlni un om înar­mat cu un pistol sau un cuţit, sau o rangă. Rişti mult mai puţin să ai surprize neplăcute când lucrezi la omucideri.
Frank refuză să se lase antrenat în altă conversaţie. Fără să‑şi dezlipească privirea de pe carosabil, mormăi morocănos, inin­teligibil, apoi se cufundă din nou în muţenie.
Tony oftă. Privea peisajul pe lângă care treceau, cu ochiul unui artist gata să descopere amănunte nebănuite şi frumuseţea neobservată până atunci.
Modele.
Fiecare scenă — fiecare peisaj marin, fiecare privelişte, fiecare stradă, totul — îşi avea modelele sale. Dacă puteai dis­cerne modele dintr‑o scenă, puteai pătrunde dincolo de ele, spre structura de la baza lor. Dacă puteai vedea şi înţelege metoda prin care fusese realizată armonia de la suprafaţă, reuşeai, într‑un târziu, să sesizezi cele mai profunde sensuri şi mecanisme ale oricărui lucru, şi astfel puteai crea o pictură reuşită. Dacă îţi luai pensulele şi te apropiai de şevalet, fără a face această analiză pre­alabilă, realizai o pictură reuşită, dar nu o operă de artă.
Modele.
În timp ce Frank Howard conducea spre est, pe Wiltshire, în drum spre un alt bar al celibatarilor, The Big Quake, Tony con­tinua să caute modele în oraş şi în noapte. Venind dinspre Santa Monica, mai întâi apăreau contururile clare şi joase ale caselor cu vedere către mare şi siluetele învăluite în umbre ale palmierilor înalţi, cu ramuri ca nişte pene — modele ale tihnei şi civilizaţiei, precum şi ale unor bani frumoşi. Când intrară în Westwood, mo­delul dominant era rectiliniu: grupuri de zgârie‑nori cu birouri, pete alungite de lumină radiind de la ferestrele deschise în zidurile în mare parte întunecate ale clădirilor. Aceste forme dreptunghiulare perfect aliniate formau modelele gândirii mod­erne, ale puterii corporaţiilor, ale unor averi mai mari decât cele care se puteau ghici în casele de pe ţărmul din Santa Monica De la Westwood. Se îndreptară spre Beverly Hills, zonă izolată în întinderea vastă a metropolei, loc în care poliţia din Los Angeles putea pătrunde, însă fără a avea vreo autoritate. În Beverly Hills modelele erau blânde, luxuriante, un şir nesfârşit de vile mari, de parcuri, verdeaţă, magazine de lux, mai multe maşini scumpe decât în oricare altă parte a planetei. Mergând de la Wilshire Boulevard spre Santa Monica Boulevard şi apoi spre Doheny, modelul era acela al unei bogăţii din ce în ce mai mari.
Cotiră spre nord, în direcţia Doheny, urcară colinele abrupte şi o luară spre dreapta, intrând pe Sunset Boulevard şi îndreptându‑se spre inima Hollywood‑ului. Cale de vreo câteva cvartale, celebra arteră îşi confirma în parte numele şi legenda. La dreapta se înălţa Scandia, unul dintre cele mai bune şi mai scumpe restaurante din oraş şi unul dintre primele şase din întreaga ţară. Discoteci scăldate în lumină. Un club de noapte specializat în magie. Un alt local, aparţinând unui hipnotizator care evolua şi pe scenă. Cluburi de comedie. Cluburi de rock and roii. Uriaşe panouri publicitare care făceau reclamă filmelor ce rulau în acel moment şi vedetelor la modă în lumea cântecului. Lumini, lumini şi iar lumini. Iniţial, bulevardul confirma studiile universitare şi rapoartele guvernamentale care susţineau că Los Angeles‑ul şi suburbiile sale formau cea mai bogată zonă metropolitană a ţării, poate chiar cea mai bogată din lume. Dar după un timp, pe măsură ce Frank se deplasa spre est, această strălucire pălea treptat. Chiar şi Los Angeles‑ul suferea de îmbătrânire. Modelul devenea marginal, dar, indubitabil, can­ceros. În carnea sănătoasă a oraşului apăruseră câteva excres­cenţe maligne: baruri ieftine, un club de strip‑tease, o benzinărie cu obloanele trase, saloane de masaj cu mobilier din alamă, o librărie pentru adulţi, câteva clădiri care se cereau cu disperare renovate, cele mai multe cvartal cu cvartal. În acest cartier boala nu era în stadiul terminal, cum se întâmpla în cele învecinate, dar cancerul rodea zilnic câte puţin din ţesutul sănătos. Frank şi Tony nu aveau nevoie să coboare în miezul scabros al tumorii, deoarece The Big Quake se găsea încă la marginea dezastrului. Barul apăru brusc în faţa lor, pe dreapta, într‑o izbucnire stri­dentă de lumini roşii şi albastre.
Pe dinăuntru localul semăna cu Barul Paradise, cu excepţia faptului că decorul se baza în mai mare măsură pe lumini colorate, crom şi oglinzi decât cel din Santa Monica. Clienţii erau cumva de mai bună calitate, manifestând o tendinţă mai agresivă de a ţine pasul cu moda şi, în general, arătau ceva mai bine decât adunătura din Paradise. În ochii lui Tony, însă, modelele erau aceleaşi ca în Santa Monica. Modele ale lipsurilor, ale nostalgiei şi singurătăţii. Modele disperate, carnivore.
Barmanul nu le putu fi de folos în nici un fel. Singura clientă care le oferi ceva era o brunetă înaltă, cu ochi violeţi. Fata nu se îndoia că vor da de Bobby la Janus, o discotecă din Westwood. Îl văzuse acolo în ultimele două seri.
Afară, în parcare, sub jocurile de lumini albastre şi roşii, Frank spuse:
— Iar suntem trimişi în altă parte.
— Ca de obicei.
— S‑a făcut târziu.
— Da.
— Vrei să încercăm la Janus sau o lăsăm pe mâine?
— Mergem acum, se hotărî Tony.
— Bine.
Întoarseră maşina şi porniră spre vest, pe Sunset Boulevard, părăsind zona care prezenta simptomele cancerului urban. Reveniră în strălucirea de pe Strip, se înapoiară în inima bogăţiei şi verdeţii, trecură de Hotelul Beverly Hills, pe lângă vile şi şiruri infinite de palmieri gigantici.
Ca de fiecare dată când bănuia că Tony va încerca să înnoade o altă conversaţie, Frank deschise aparatul de radio pe frecvenţa poliţiei şi ascultă comunicările radio ale secţiei de pază a zonei Westwood, spre care tocmai se îndreptau. Pe acea frecvenţă nu se întâmpla mare lucru. O dispută familială. O uşoară tamponare la intersecţia dintre Westwood Boulevard şi Wilshire. Un bărbat suspect, într‑o maşină parcată pe o stradă liniştită dincolo de Hilgarde, trezise bănuielile locatarilor şi trebuia verificat imediat.
Pentru cele mai multe dintre cele şaisprezece secţii de poliţie ale oraşului, noaptea era mult mai puţin sigură şi liniştită decât în zona privilegiată Westwood. În secţiile Seventy‑seventh, Newton şi Southwest din inima comunităţii de culoare aflate la sud de Santa Monica Freeway nici un poliţist din patrulele de noapte nu se plictisea; în jurisdicţiile lor noaptea era plină de sur­prize. În partea estică a oraşului, în cartierele locuite de americani de origine mexicană, bandele continuau să compromită întreaga comunitate mexicană, alcătuită în cea mai mare parte din cetăţeni cu respect faţă de lege. Până la ieşirea din tură a patrulelor de noapte, la orele trei dimineaţa — după care urma tura din zori — deja aveau să se petreacă mai multe incidente urâte: ciocniri violente între bande în Cartierul de Est, punkişti care se înjunghiau unii pe alţii, poate chiar vreun caz de împuşcare şi unul sau doi morţi, dacă niscaiva maniaci dornici să‑şi arate muşchii încercau să‑şi dovedească bărbăţia în eterne ritualuri de sânge, prosteşti şi depăşite, păstrate cu patimă latină vreme de generaţii. În nord‑vest, printre colinele din depărtare, copiii din vale consumau prea mult whiskey, fumau prea multă marijuana, prizau prea multă cocaină — şi, în consecinţă, îşi cioc­neau maşinile, furgonetele şi motocicletele, gonind cu viteze incredibile şi regularitate exasperantă.
Când Frank trecu de intrarea în Bel Air Estates şi porni la deal spre campusul UCLA, scena Westwood‑ului prinse brusc viaţă. Pe frecvenţa poliţiei se transmitea că o femeie se afla în pericol. Nu se dădeau prea multe detalii. După toate aparenţele, era vorba de o tentativă de viol şi atac înarmat. Nu era limpede dacă atacatorul se mai găsea la domiciliul ei. Fuseseră trase câteva focuri de armă, dar poliţia nu reuşise să afle, de la per­soana care făcuse plângerea, dacă arma îi aparţinea chiar ei sau celui care o atacase. De asemenea, nu se ştia dacă existau vic­time.
— Trebuie să mergem imediat acolo, spuse Tony.
— Adresa se află la numai câteva cvartale de aici, confirmă Frank.
— Ajungem într‑un minut.
— Probabil, mult mai repede decât maşina de serviciu.
— Vrei să le dăm o mână de ajutor?
— Bineînţeles.
— Atunci îi chem şi le spun.
Tony luă microfonul, iar Frank viră scurt spre stânga la prima intersecţie. După primul cvartal cotiră din nou la stânga şi Frank acceleră la maximum, gonind pe străduţa îngustă şi mărginită de copaci.
Inima lui Tony îşi iuţi bătăile o dată cu maşina. Trăia un sen­timent familiar, un ghem rece şi dur de frică în măruntaie.
Îşi aminti de Parker Hitchinson, un partener deosebit de difi­cil, morocănos şi lipsit de umor, pe care fusese nevoit să‑l suporte câtva timp în cel de al doilea an de serviciu ca poliţist de patrulă, cu mult înainte să‑şi obţină insigna de detectiv. De fiecare dată când răspundeau la un apel, fie o urgenţă de gradul trei, fie un amărât de cotoi rămas într‑un copac, Parker Hitchin­son ofta cu jale şi spunea: "De data asta vom muri." Era bizar şi, fără îndoială, descurajant. Iar şi iar, în fiecare tură, noapte de noapte spunea aceeaşi frază, cu un pesimism sincer şi neabătut — "De data asta vom muri." — până când Tony ajunsese în pragul nebuniei.
Glasul funebru al lui Hitchinson şi cele cinci cuvinte sum­bre continuau să‑l obsedeze, în momente ca cel pe care îl trăia acum.
De data asta vom muri?
Frank coti din nou, la un pas de a acroşa un BMW negru parcat prea aproape de intersecţie. Frână cu scrâşnet de cauciu­curi şi limuzina sclipi în lumina farurilor.
— Casa ar trebui să fie pe undeva pe aici, spuse Frank.
Tony scrută locuinţele învăluite în umbre, luminate doar în parte de neonul străzii.
— Cred că‑i cea de colo, arătă el.
Era o casă mare, în stil neospaniol, aşezată mai departe de stradă, pe un teren întins. Acoperiş de ţiglă roşie. Stucatură gălbuie. Ferestre cu multe geamuri. Două lămpi mari din fier forjat de o parte şi de alta a uşii.
Frank parcă pe aleea circulară.
Coborâră din maşina fără însemne de poliţie.
Tony îşi strecură mâna sub bluzon şi scoase revolverul din tocul de la umăr.


După ce plânsese pe masa de scris din birou, Hilary hotărî, ca prin vis, să urce la etaj şi să‑şi aranjeze înfăţişarea înainte de a raporta atacul la poliţie. Avea părul în dezordine, rochia ruptă, ciorapii zdrenţuiţi atârnau pe picioare în ochiuri şi ghemotoace groteşti. Nu ştia cât de curând vor sosi ziariştii, o dată ce poliţia va da de ştire prin radio, însă nu se îndoia că mai curând sau mai târziu îşi vor face apariţia. Ea era într‑o oarecare măsură o figură publică, scrisese scenariul pentru două filme de succes, iar în urmă cu doi ani primise o nominalizare la Premiul Academiei pentru scenariul Arizona Shifty Pete. Ţinea la intimitatea ei şi prefera să evite presa pe cât posibil, însă ştia că nu va avea de ales, că va trebui să facă o declaraţie şi să răspundă la câteva întrebări în legătură cu cele întâmplate în noaptea aceea. Nu era genul de publicitate de care avea nevoie. Era o situaţie penibilă. Situaţia victimei în astfel de cazuri era întotdeauna umilitoare. Deşi în urma întâmplării avea să se bucure de compătimire şi atenţie, de fapt se va găsi în situaţia ridicolă a unei marionete manevrate dintr‑un loc în altul. Se apărase eficient de Frye, dar faptul nu va conta în ochii amatorilor de senzaţii tari. În reflec­toarele reci ale televiziunii şi în instantaneele cenuşii şi anoste din ziare va apărea ca o persoană slabă. Neîndurătorul public american se va întreba de ce‑l lăsase pe Frye să intre în casă. Vor specula că, de fapt, fusese violată şi că încercarea ei de apărare era doar o tentativă de mascare a adevărului. Unii vor fi convinşi că‑l invitase acasă şi că o căutase cu lumânarea. Simpatia pe care o va trezi în rândul publicului va fi în bună parte dublată de o curiozitate morbidă. Singurul lucru pe care‑l putea controla era propria‑i înfăţişare la sosirea reporterilor. Pur şi simplu, nu se putea lăsa fotografiată cu părul în dezordine şi în starea jalnică în care o lăsase Bruno Frye.
Se spălă pe faţă, se pieptănă şi se schimbă într‑un halat de casă, prins în talie cu un şnur, fără să‑şi dea seama că toate aces­tea îi vor reduce credibilitatea în ochii poliţiei. Nu se gândi că, luându‑şi o înfăţişare prezentabilă, se punea în situaţia de a fi ţinta suspiciunilor şi a dispreţului din partea a cel puţin un poliţist, riscând să fie acuzată de minciună.
Deşi se credea stăpână pe ea, de îndată ce termină cu îmbrăcatul, Hilary începu din nou să tremure. Picioarele i se muiară de la genunchi şi trebui să se sprijine o clipă de uşa debaralei.
Imagini de coşmar îi năvăliră în minte, frânturi vii de amintiri, trezite la viaţă pe neaşteptate. Îl văzu pe Frye apropiindu‑se de ea cu cuţitul în mână şi rânjind ca un cap de mort, apoi imaginea se transformă, luând altă înfăţişare, cea a tatălui ei, Earl Thomas. Acum Earl era cel care se apropia de ea, beat şi furios, înjurând şi plesnind‑o cu palmele lui late. Îşi scutură capul, răsuflă adânc de câteva ori şi, cu un efort, alungă nălucirea.
Cu toate acestea, nu reuşi să‑şi stăpânească tremurul.
I se păru că aude zgomote ciudate în altă încăpere a casei. O parte a ei ştia că imaginaţia îi joacă feste, dar cealaltă parte era convinsă că‑l auzise pe Frye întorcându‑se la ea.
Când alergă la telefon, ca să formeze numărul poliţiei, nu mai era în stare să anunţe cazul calm şi raţional, cum intenţionase. Întâmplările din ultima oră o afectaseră mult mai profund decât crezuse la început. Aveau să treacă zile, poate săptămâni întregi, până să‑şi revină.
După ce puse receptorul în furcă, se simţi ceva mai bine, la gândul că poliţia era în drum spre ea. Coborî scările, spunându‑şi cu glas tare:
— Linişteşte‑te. Linişteşte‑te. Eşti Hilary Thomas. Eşti o fire tare. Tu nu cedezi cu una cu două. Tu nu te sperii. Nu te sperii niciodată. Totul va fi bine.
Aceeaşi litanie pe care şi‑o repeta în copilărie, noaptea, în apartamentul din Chicago. Când ajunse la uşă, începuse deja să‑şi recapete stăpânirea de sine. Se opri în holul de la intrare, privind afară prin ferestruica de lângă uşă. O maşină frână pe alee şi din ea coborâră doi bărbaţi. Deşi nu veniseră cu girofar şi sunet de sirenă, îşi dădu seama că erau de la poliţie. Descuie uşa şi o deschise.
Primul bărbat care se opri în prag era blond, solid, cu ochi albaştri şi avea glas rece şi autoritar de poliţist. În mâna dreaptă ţinea un pistol.
— Poliţia. Cum vă numiţi?
— Thomas, răspunse ea. Hilary Thomas. Eu v‑am telefonat.
— E casa dumneavoastră?
— Da. A venit un bărbat...
Cel de al doilea poliţist, mai înalt şi cu pielea mai închisă la culoare decât primul, apăru din noapte şi o întrerupse înainte de a‑şi duce fraza la bun sfârşit:
— Mai este aici?
— Cum?
— Omul care v‑a atacat mai este aici?
— Oh, nu. A fugit. A plecat.
— Pe unde a plecat? întrebă blondul.
— A ieşit pe uşa aceasta.
— Avea maşină?
— Nu ştiu.
— Era înarmat?
— Nu, adică da.
— Nu sau da?
— Avea un cuţit Acum nu‑l mai are.
— Pe unde a luat‑o când a fugit din casă?
— Nu ştiu. Eu eram la etaj. Eu...
— De cât timp a plecat? întrebă brunetul cel înalt.
— Acum cincisprezece — poate douăzeci de minute.
Cei doi schimbară o privire pe care ea n‑o înţelese, dar ghici că nu era de bun augur.
— De ce a durat atât de mult până aţi anunţat poliţia? întrebă blondul.
Tonul lui era uşor ostil.
Hilary simţi că era pe cale să piardă un avantaj important, fără să ştie care anume.
— La început m‑am simţit... ameţită, răspunse ea. Am făcut o criză de nervi. Am avut nevoie de câteva minute ca să‑mi vin în fire.
— Douăzeci de minute?
— Poate a fost numai un sfert de oră.
Amândoi îşi puseră pistoalele în tocuri.
— Avem nevoie de o descriere, spuse brunetul.
— Vă pot oferi mai mult de atât, spuse ea, dându‑se la o parte şi făcându‑le loc să intre. Vă pot spune cum îl cheamă.
— Ne puteţi da un nume?
— Vă pot da numele lui. Îl cunosc, explică ea. Vorbesc despre bărbatul care m‑a atacat. Ştiu cine este.
Cei doi detectivi se uitară din nou unul la celălalt.
Oare unde am greşit? se întrebă ea.


Hilary Thomas era una dintre cele mai frumoase femei din câte întâlnise Tony în viaţa lui. După toate aparenţele, avea şi puţin sânge indian. Părul ei lung şi des, mai închis la culoare decât al lui, era negru ca pana corbului şi strălucitor. Ochii erau tot de culoare închisă, cu albul limpede şi clar ca laptele. Tenul fără cusur bătea uşor în arămiu, probabil ca urmare a orelor de plajă bine calculate sub soarele Californiei. Obrazul cam alun­git era compensat de ochii enormi şi de nasul patrician perfect desenat, de buzele aproape obscen de senzuale. Avea un chip erotic, dar în acelaşi timp inteligent şi blând, chipul unei femei capabile de multă tandreţe şi compasiune. Dar pe faţa ei se citea şi durere, mai ales în ochii aceia fascinanţi, genul de durere izvorâtă din experienţă, din cunoaştere. Tony bănuia că nu era vorba doar de suferinţa îndurată în acea noapte; o parte din du­rerea ei îşi avea sursa undeva în trecut.
Femeia se aşeză pe un capăt al canapelei de catifea reiată din biroul plin cu rafturi de cărţi, iar Tony se aşeză în celălalt capăt. Erau singuri.
Frank se dusese în bucătărie şi vorbea la telefon cu poliţistul de serviciu de la secţie.
La etaj, alţi doi poliţişti, Whitlock şi Farmer, scoteau gloanţele înfipte în pereţi.
Nu exista nici o amprentă, deoarece, din spusele femeii, intrusul purta mănuşi.
— Ce face în clipa aceasta? întrebă Hilary Thomas.
— Cine?
— Locotenentul Howard.
— A sunat la secţie şi a rugat pe cineva să ia legătura cu biroul şerifului din comitatul Napa, unde locuieşte Frye.
— De ce?
— În primul rând, poate că şeriful va reuşi să afle cum a ajuns Frye la Los Angeles.
— Ce importanţă are cum a ajuns aici? se miră Hilary. Con­tează că este aici şi că trebuie găsit şi reţinut.
— Dacă a venit cu avionul, îi explică Tony, nu contează deloc. Dar, dacă a venit la Los Angeles cu maşina, şeriful comi­tatului Napa ar putea afla marca maşinii. Dacă avem descrierea maşinii şi numărul de înmatriculare există mai multe şanse să dăm de urma lui înainte să ajungă prea departe.
Ea chibzui o clipă, apoi întrebă:
— Dar de ce s‑a dus locotenentul Howard la bucătărie? De ce n‑a folosit telefonul de aici?
— Presupun că a vrut să ai câteva clipe de linişte şi tihnă, răspunse Tony, nu prea convins.
— Eu cred că, pur şi simplu, nu a vrut să aud ce vorbeşte.
— Oh, nu. N‑a vrut decât...
— Ştii, am un sentiment ciudat, îl întrerupse ea. Mă simt ca un suspect, nu ca o victimă.
— Eşti tensionată, spuse el. E lesne de înţeles.
— Nu‑i vorba despre asta, ci de felul în care vă purtaţi cu mine. Adică... nu atât dumneata, cât el.
— Uneori Frank pare dur, zise Tony. Dar e un bun poliţist.
— Crede că mint.
Pe Tony îl surprinse perspicacitatea ei. Se foi încurcat pe canapea.
— Sunt convins că nu crede asta.
— Ba da, insistă Hilary. Şi nu pricep de ce. Îl privi în ochi. Spune‑mi adevărul. Te rog. Ce s‑a întâmplat? Am spus ceva greşit?
El oftă.
— Eşti o femeie foarte perspicace.
— Sunt scriitoare. Meseria mea e să observ lucrurile ceva mai îndeaproape decât majoritatea oamenilor. Şi sunt perseverentă. Prin urmare, ar fi de preferat să‑mi răspunzi la întrebare, ca să scapi de mine.
— Unul dintre lucrurile care‑l frământă pe locotenentul Howard este că‑l cunoşti pe cel care te‑a atacat.
— Şi ce‑i cu asta?
— Îmi vine greu să‑ţi spun, răspunse el întristat.
— Spune‑mi totuşi.
— Păi... Tony îşi drese glasul. Din experienţa poliţiei, dacă persoana care reclamă un viol sau o tentativă de viol se întâmplă să cunoască victima, sunt şanse mari ca ea să fi contribuit la infracţiune, încurajând făptaşul într‑o oarecare măsură.
— Tâmpenii!
Se ridică, se duse la masa de lucru şi rămase o clipă cu spatele la el. Tony îşi dădu seama că Hilary se lupta să‑şi păstreze cumpătul. Vorbele lui o înfuriaseră peste măsură.
Când se întoarse spre el, obrazul îi devenise stacojiu.
— E îngrozitor. Scandalos! De fiecare dată când o femeie e violată de o persoană cunoscută, poliţia crede că şi‑a făcut‑o cu mâna ei.
— Nu. Nu de fiecare dată.
— Dar de cele mai multe ori asta crede, spuse ea supărată.
— Nu.
Hilary îl fulgeră cu privirea.
— Să nu ne mai jucăm cu vorbele. În cazul meu, asta credeţi. Credeţi că l‑am încurajat.
— Nu, spuse Tony. Ţi‑am explicat cum acţionează logica poliţistului în astfel de situaţii. N‑am spus că aş pune mare bază pe acest mod de a gândi. Nici n‑o fac. Însă locotenentul Howard gândeşte altfel. M‑ai întrebat despre el. Voiai să ştii ce crede şi ţi‑am spus.
Ea se încruntă.
— Deci... dumneata mă crezi?
— Aş avea vreun motiv să nu te cred?
— Lucrurile s‑au întâmplat exact aşa cum am relatat.
— Bine.
Ea îl privi în ochi.
— De ce?
— De ce, ce?
— De ce dumneata mă crezi, iar el nu?
— Nu‑mi vin în minte decât două motive ca o femeie să acuze pe nedrept un bărbat de viol. Iar în cazul dumitale nici unul din ele nu se potriveşte.
Ea se sprijini de birou, cu braţele încrucişate la piept, îşi lăsă capul într‑o parte şi‑l privi cu interes.
— Şi care sunt acele motive?
— Unu: el are bani, iar ea nu are. Prin urmare, vrea să‑l încolţească, sperând să poată ajunge la un târg cu el şi să stoarcă o anumită sumă în schimbul retragerii acuzaţiei.
— Dar eu am bani.
— Din câte se pare, chiar mulţi, spuse el, privind admirativ la încăperea frumos mobilată.
— Şi celălalt motiv?
— Un bărbat şi o femeie au o relaţie şi el o părăseşte pentru alta. Ea se simte jignită, respinsă, dispreţuită. Vrea să se răzbune. Vrea să‑l pedepsească şi atunci îl acuză de viol.
— De unde ştii că nu mi se potriveşte? întrebă ea.
— Ţi‑am văzut amândouă filmele, aşa că îmi dau seama cât de cât de felul în care gândeşti. Eşti o femeie foarte inteligentă, domnişoară Thomas. Nu cred că ai putea fi atât de naivă, de meschină sau de rea, încât să trimiţi un om după gratii numai fiindcă te‑a jignit.
Ea îl studie cu atenţie.
Tony se simţi cântărit şi judecat.
Vădit convinsă că nu avea în faţa ei un duşman, Hilary se înapoie la canapea şi se aşeză, în foşnet de mătase albastru-închis. Halatul se mula pe trupul ei, şi Tony se strădui să nu arate cât era de conştient de formele ei extrem de feminine.
— Iartă‑mă că mi‑am ieşit din fire, spuse ea.
— Nu ţi‑ai ieşit deloc din fire, o linişti el. Şi pe mine mă scoate din sărite modul convenţional de a gândi al poliţiei.
— Presupun că, dacă acest caz ajunge în tribunal, avocatul lui Frye va încerca să convingă juriul că eu l‑am încurajat pe ticălos.
— De asta poţi fi sigură.
— Şi juraţii îl vor crede?
— Se întâmplă deseori.
— Dar nu voia doar să mă violeze. Voia să mă ucidă.
— Pentru asta ai nevoie de dovezi.
— Cuţitul frânt de la etaj...
— Nu se poate stabili nici o legătură cu atacatorul, îi spuse Tony. Nu are amprentele lui. Nu‑i decât un cuţit obişnuit de bucătărie. Nu avem cum să reconstituim locul din care a fost cumpărat şi faptul că îi aparţinea lui Bruno Frye.
— Dar avea o expresie dementă. E... dezechilibrat. Juriul va putea constata acest lucru. Ce dracu', când îl vei aresta, vei vedea singur. Probabil că nici nu va exista proces. Probabil că va fi, pur şi simplu, trimis la balamuc.
— Dacă e nebun, atunci ştie şi cum să joace rolul de om în toate minţile, îi spuse Tony. În definitiv, până în seara aceasta, a fost socotit un om deosebit de responsabil şi un cetăţean de vază. Când i‑ai vizitat podgoriile de lângă St. Helena, nici dumneata nu ţi‑ai dat seama că te aflai lângă un psihopat, adevărat?
— Adevărat.
— Aşa va reacţiona şi juriul.
Ea închise ochii şi‑şi ciupi uşor nasul.
— Prin urmare, va scăpa, probabil, cu faţa curată.
— Regret, dar trebuie să‑ţi spun că are şanse mari să scape.
— Şi va veni din nou după mine.
— Se prea poate.
— Iisuse!
— Ai vrut adevărul adevărat.
Ea deschise ochii superbi.
— Da, am vrut adevărul. Şi‑ţi sunt recunoscătoare că mi l‑ai spus.
Reuşi chiar să zâmbească.
El îi răspunse la surâs. Ar fi vrut s‑o strângă în braţe, s‑o lipească de trupul lui, s‑o liniştească, s‑o sărute, să facă dragoste cu ea. Dar nu putea decât să şadă pe capătul canapelei, ca un poliţist destoinic ce era, să‑i zâmbească tâmp şi să‑i spună:
— Uneori sistemul e de‑a dreptul idiot.
— Care ar fi celelalte motive?
— Poftim?
— Spuneai că unul dintre motivele pentru care locotenentul Howard nu mă crede este acela că‑l cunosc pe agresor. Care sunt celelalte motive? Ce‑l mai face să creadă că mint?
Tony se pregătea să răspundă, dar chiar în acel moment intră în cameră Frank Howard.
— OK, spuse el, fără altă introducere. I‑am cerut şerifului să facă cercetări în comitatul Napa, să afle cum şi când a plecat din oraş acest individ pe nume Frye. Totodată, l‑am dat în urmărire generală, pornind de la descrierea pe care ne‑aţi făcut‑o, domni­şoară Thomas. M‑am dus la maşină şi am adus formularul de sesizare a unei infracţiuni.
Îi întinse o bucată dreptunghiulară de placaj pe care era prinsă o singură foaie de hârtie, apoi luă un stilou din buzunarul de la piept.
— Vreau să ne relataţi încă o dată întâmplarea, mie şi locote­nentului Clemenza, ca să pot nota totul, folosind propriile dum­neavoastră cuvinte. După aceea nu vă mai deranjăm.
Ea îi conduse în holul de la intrare şi începu să povestească în amănunt, pornind de la momentul apariţiei neaşteptate a lui Bruno Frye, care ieşise din debara. Tony şi Frank o urmară până la canapeaua răsturnată, apoi în dormitorul de la etaj, punându‑i diverse întrebări. În decursul celor treizeci de minute în care completară formularul, ea reluă filmul celor petrecute în aceeaşi seară, cu glasul tremurând din când în când, fapt care‑l făcu pe Tony să dorească s‑o poată ţine în braţe şi să‑i şoptească cuvinte liniştitoare.
Imediat după completarea raportului sosiră şi câţiva ziarişti. Hilary coborî la parter ca să‑i întâmpine.
Tot atunci Frank primi un telefon de la sediul poliţiei şi rămase să vorbească din dormitor.
Tony coborî scările, ca să‑l aştepte pe Frank la parter şi tot­odată să vadă cum se descurca Hilary cu reporterii.
Ea se dovedi foarte pricepută în astfel de situaţii. Pretextând că se simţea istovită şi că avea nevoie de linişte, nu le permise să intre în casă. Ieşi afară, pe aleea pietruită, şi reporterii se adunară în faţa ei. Sosise şi o echipă de televiziune, cu o mini‑cameră de filmat şi un reporter‑actor, una dintre acele persoane care‑şi obţinuse slujba în mare parte datorită trăsăturilor bine conturate, privirii pătrunzătoare şi tonului adânc şi părintesc. Inteligenţa şi profesionalismul aveau puţin de‑a face cu meseria de reporter de actualităţi, de fapt, oricare din cele două calităţi în exces ar fi un serios handicap. Pentru maximum de succes, reporterul de televiziune decis să se realizeze în carieră trebuia să gândească în acelaşi fel în care era structurată emisiunea — în segmente de trei, patru sau cinci minute — fără a zăbovi vreo­dată mai mult de atât asupra unui subiect, fără a detalia nici unul. Un ziarist însoţit de fotograf, mai puţin atrăgător decât reporterul de televiziune şi cu hainele ceva mai şifonate, făceau şi ei parte din mulţime. Hilary Thomas ocoli întrebările lor, răspunzând numai la ce voia şi refuzând politicos tot ce era prea personal sau impertinent.
Pentru Tony, cel mai interesant aspect era modul în care Hilary refuzase accesul reporterilor în casă şi în gândurile ei, reuşind să nu‑i jignească. Nu era simplu. Printre ei se aflau numeroşi ziarişti excelenţi, capabili să afle adevărul şi să scrie articole de calitate, fără a nesocoti drepturile şi demnitatea per­soanei în cauză, dar exista şi altă categorie de reporteri, mitocani şi escroci. O dată cu apariţia a ceea ce The Washington Post numea pompos "jurnalismul adept al unei cauze" — obiceiul detestabil de a prezenta tendenţios un eveniment pentru a susţine opiniile politice şi sociale personale ale reporterului şi ale edi­torului — unii oameni de presă, mitocani şi escroci, se angajaseră într‑o cursă a puterii bazate pe o iresponsabilitate fără precedent. Dacă te deranjau metodele, comportamentul sau vizibila părtinire a unui reporter, dacă îndrăzneai să‑l ofensezi, riscai să‑şi folosească pana pentru a te pune într‑o situaţie penibilă, făcând din tine un mincinos sau un infractor şi totodată văzându‑se pe sine drept eroul glorios în bătălia dusă împotriva răului. Fără îndoială că Hilaryera conştientă de pericol, fiindcă se purta cu ei cu mult tact. Răspunse la cele mai multe întrebări, măgulind orgoliul oamenilor de presă, acordându‑le respect, încântându‑i şi chiar zâmbind în faţa aparatelor de fotografiat. Nu le spuse că‑şi cunoştea agresorul. Nu pomeni numele de Bruno Frye. Nu voia ca presa să facă speculaţii legate de o relaţie mai veche cu bărbatul care o atacase.
Luciditatea ei îl determină pe Tony s‑o privească cu alţi ochi. Deja îşi dăduse seama că avea de a face cu o femeie talentată şi inteligentă. Acum înţelegea că era şi şireată. Era cea mai intere­santă femeie pe care o cunoscuse în viaţa lui.
Hilary aproape terminase cu reporterii şi încerca să se retragă din faţa lor cu multă diplomaţie. Frank coborî scările şi ieşi în prag, unde aştepta Tony, în briza răcoroasă a serii. Frank o urmări din priviri pe Hilary Thomas, care tocmai răspundea întrebării unui ziarist, şi se încruntă mânios.
— Trebuie să stau de vorbă cu ea.
— Ce voiau cei de la secţie? întrebă Tony.
— Tocmai despre asta vreau să discut, răspunse posomorât Frank.
Era decis să nu spună mai mult. Nu intenţiona să dezvăluie informaţia înainte de a sosi momentul potrivit. Alt obicei aga­sant de‑al lui.
— Aproape a terminat cu presa, îi spuse Tony.
— După ce s‑a fudulit şi s‑a grozăvit în faţa lor.
— Câtuşi de puţin.
— Cum să nu! îi place la nebunie.
— Le ţine piept admirabil, insistă Tony, dar nu prea pare să‑i facă plăcere.
— Oamenii din lumea filmului! pufni dispreţuitor Frank. Au nevoie de atenţie şi publicitate la fel cum avem noi nevoie de hrană.
Reporterii se găseau la numai trei metri depărtare şi, deşi se agitau gălăgioşi, punându‑i întrebări lui Hilary Thomas, Tony se temea ca vorbele lui Frank să nu ajungă până la ei.
— Mai încet, îi spuse el.
— Puţin îmi pasă dacă aud părerea mea, replică Frank. Ba chiar am să le dau o declaraţie despre rechinii publicităţii, care fabrică poveşti ca să‑şi vândă mai bine ziarele.
— Vrei să spui că ea a inventat toată întâmplarea? E ridicol!
— Ai să vezi, răspunse Frank.
Dintr‑o dată Tony se simţi stânjenit. Hilary Thomas trezise cavalerul din el. Dorea s‑o protejeze. Nu voia s‑o vadă suferind, dar se părea că Frank avea de discutat cu ea un subiect nu prea plăcut.
— Trebuie să stau de vorbă cu ea chiar acum, spuse Frank. Al dracului să fiu dacă am să rabd s‑aştept ca prostul până când ea o să se dea mare în faţa presei.
Tony puse o mână pe umărul colegului său.
— Aşteaptă. Am s‑o chem.
Frank era furios în urma celor aflate de la secţie, şi Tony ştia că reporterii îi vor ghici sentimentele şi se vor agita. Dacă şi‑ar închipui că ancheta progresează — mai ales în amănunte picante sau vreo întorsătură scandaloasă — ziariştii ar rămâne acolo toată noaptea, bătând la cap pe toată lumea. Iar dacă Frank descoperise cu adevărat informaţii nefavorabile lui Hilary Thomas, presa ar titra ştirile cu litere de‑o şchioapă, comentându‑le cu acea plăcere sadică pe care o rezervau scandalurilor legate de personalităţi. Mai târziu, dacă informaţiile lui Frank s‑ar dovedi neadevărate, ar fi mai mult decât probabil că televiziunea n‑ar retracta cu nici un chip, iar reacţia presei, în caz că ar exista vreo reacţie, ar consta din patru rânduri pe pagina douăzeci din partea a doua a ziarului. Tony dorea ca Hilary să aibă prilejul de a dezminţi ceea ce Frank urma să‑i spună şi şansa de a se dezvinovăţi înainte ca întreaga poveste să devină un circ în mass‑media.
Se duse la ziarişti şi le spuse:
— Iertaţi‑mă, doamnelor şi domnilor, dar cred că domnişoara Thomas v‑a spus deja mai multe decât ne‑a spus nouă. Aţi obţinut de la dumneaei absolut toate informaţiile. Colegul meu şi cu mine ar fi trebuit să ieşim din tură încă de acum câteva ore şi suntem extrem de obosiţi. Am avut o zi grea, a trebuit să batem suspecţi nevinovaţi şi să luăm mită. Prin urmare, dacă aţi avea amabilitatea să ne lăsaţi să terminăm cu domnişoara Thomas, v‑am fi nespus de recunoscători.
Reporterii râseră încântaţi şi începură să‑i pună întrebări. Tony răspunse la câteva, fără să le ofere mai multe date decât Hilary. Apoi o trase pe Hilary în casă şi închise uşa.
Frank era în foaier, la fel de mânios ca şi înainte. Aproape că scotea fum pe nări.
— Domnişoară Thomas, mai am să vă pun câteva întrebări.
— OK.
— Destul de multe. Va dura un timp.
— Atunci... să mergem în birou?
Frank Howard porni primul într‑acolo.
— Ce se întâmplă? îi şopti Hilary lui Tony.
El ridică din umeri.
— Nu ştiu. Îmi pare rău.
Ajuns în mijlocul salonului, Frank se opri şi privi peste umăr către Hilary.
— Domnişoară Thomas?
Hilary şi Tony îl urmară în birou.


Hilary se aşeză pe canapeaua de catifea reiată, îşi încrucişă picioarele şi‑şi îndreptă halatul de mătase. Era neliniştită, se întreba de ce locotenentul Howard o antipatiza atât de mult. Poliţistul se purta extrem de distant. Manifesta un fel de furie rece, care‑i aducea în ochi o sclipire de oţel. Se gândi la privirea stranie a lui Bruno Frye şi nu‑şi putu stăpâni un fior. Locotenen­tul Howard o fulgeră cu privirea. Se simţea ca şi cum ar fi fost adusă în faţa Inchiziţiei spaniole. N‑ar fi mirat‑o prea mult dacă Howard ar fi arătat cu degetul spre ea şi ar fi acuzat‑o de vrăjitorie.
Poliţistul cel cumsecade, locotenentul Clemenza, se aşeză în fotoliul cafeniu. Lumina caldă şi arămie filtrată de abajurul gălbui al lampadarului se răsfrângea asupra lui, aruncându‑i umbre blânde în jurul gurii, nasului şi ochilor adânci, dându‑i un aer încă mai binevoitor şi mai blând decât în realitate. Hilary regreta că nu‑i punea el întrebările, dar, cel puţin pentru moment, rolul lui era acela de a asista.
Locotenentul Howard se aplecă spre ea şi o privi de sus în jos, fără să‑şi ascundă dispreţul. Hilary îşi dădu seama că poliţistul încerca s‑o facă să se uite în altă parte, învinsă sau ruşinată, un fel de versiune poliţistă a jocului copilăresc "care‑i mai tare". Îi susţinu privirea fără să clipească, până când locotenentul plecă de lângă ea şi începu să se plimbe cu paşi mari prin încăpere.
— Domnişoară Thomas, începu Howard, în povestea dumitale există câteva lucruri care mă pun pe gânduri.
— Ştiu, răspunse ea. Vă pune pe gânduri faptul că îmi cunosc agresorul. Vă închipuiţi că eu l‑am încurajat. Nu aşa judecă de obicei poliţia?
Frank clipi surprins, dar îşi reveni numaidecât.
— Da. Asta‑i una. Alt element bizar e acela că nu descoperim cum a intrat acel bărbat în casă. Poliţiştii Whitlock şi Farmer au cercetat locuinţa dumneavoastră de două, de trei ori, şi n‑au găsit nici un semn că s‑ar fi intrat cu forţa. Nici o fereastră spartă. Nici o încuietoare spartă sau forţată.
— Aşadar, vă închipuiţi că i‑am deschis chiar eu, spuse ea.
— Fără îndoială că trebuie să iau în calcul şi această posibi­litate.
— Atunci, vă mai ofer un amănunt: în urmă cu câteva săptămâni, când am fost în comitatul Napa, ca să mă documentez pentru un scenariu, mi‑am pierdut cheile la crama lui. Cheile de la casă, de la maşină...
— Aţi mers cu maşina până acolo?
— Nu. Am mers cu avionul. Dar aveam toate cheile pe acelaşi inel. Chiar şi cheile de la maşina pe care am închiriat‑o la Santa Rosa. Toate se găseau pe un inel subţire şi, cum mă temeam să nu le pierd, le‑am pus şi pe ele pe inelul meu de chei. Nu le‑am mai găsit. Cei de la închirieri de maşini au fost nevoiţi să‑mi trimită încă un rând de chei. Iar când m‑am înapoiat la Los Angeles, a trebuit să chem un lăcătuş ca să pot intra în casă şi să pot obţine un nou rând de chei.
— N‑aţi schimbat broaştele?
— Mi s‑a părut o cheltuială inutilă, răspunse ea. Cheile pier­dute nu aveau nici un indiciu care să ducă la identificarea po­sesorului. Cine le‑ar fi găsit n‑ar fi ştiut unde să le folosească.
— Dar nu v‑aţi gândit că poate v‑au fost furate? întrebă locotenentul Howard.
— Nu.
— Acum însă credeţi că Bruno Frye v‑a luat cheile ca să vină aici, ca să vă violeze şi apoi să vă ucidă.
— Da.
— Ce are cu dumneavoastră?
— Nu ştiu.
— Are vreun motiv ca să vă poarte pică?
— Nu.
— Sau să vă urască?
— Abia dacă‑l cunosc.
— A venit de foarte departe.
— Ştiu.
— Sute de kilometri.
— Uitaţi ce este, individul e nebun. Or, nebunii fac lucruri nebuneşti.
Locotenentul Howard încetă să se mai plimbe prin încăpere. Se opri în faţa ei şi o privi încruntat, cu expresia mânioasă a chipurilor de zei de pe toteme.
— Nu vi se pare straniu ca un nebun să‑şi poată ascunde atât de bine boala la el acasă? Să‑şi poată stăpâni atât de bine nebunia până în clipa în care ajunge într‑un oraş străin?
— Bineînţeles că mi se pare straniu, răspunse ea. E, într‑a­devăr, bizar. Dar e adevărat.
— A existat vreo ocazie în care Bruno Frye să vă fi putut fura cheile?
— Da. Unul dintre oamenii lui de la cramă m‑a condus să vizitez podgoria. A trebuit să ne cocoţăm pe schele, printre reci­pientele de fermentare, printre butoaiele în care era pus vinul la păstrare. Nu mi‑ar fi fost uşor să merg cu poşeta după mine. M‑ar fi incomodat. Aşa că am lăsat‑o în clădirea principală.
— Adică în casa lui Frye.
— Întocmai.
Howard era supraâncărcat cu energie, la limită. Începu din nou să măsoare încăperea în lung şi‑n lat, de la canapea la fe­restre, de la ferestre la bibliotecă, apoi înapoi la canapea, cu umerii lui laţi aduşi în faţă, cu capul aplecat înainte. Locotenen­tul Clemenza îi zâmbi lui Hilary, fără a reuşi s‑o liniştească.
— Credeţi că cineva de la cramă îşi va aminti că aţi pierdut cheile? întrebă locotenentul Howard.
— Presupun că da. Am petrecut cel puţin un sfert de oră căutându‑le. Am întrebat din om în om, în speranţa că cineva poate le văzuse.
— Dar nu le văzuse nimeni.
— Exact.
— Unde v‑aţi gândit că le‑aţi lăsat?
— Ştiam că sunt în poşetă.
— Era ultimul loc în care vă aminteaţi să le fi pus?
— Da. M‑am dus la cramă cu maşina închiriată şi am fost sigură că am pus cheile în poşetă, după ce am parcat maşina.
— Cu toate acestea, când nu le‑aţi găsit, nu v‑aţi gândit nici o clipă că v‑au fost furate?
— Nu. De ce să‑mi fi furat cineva cheile şi nu banii? În portofel aveam câteva sute de dolari.
— Încă un lucru care mă pune pe gânduri. După ce l‑aţi scos pe Frye din casă sub ameninţarea cu arma, de ce a durat atât de mult până aţi anunţat poliţia?
— N‑a durat mult.
— Douăzeci de minute.
— Cel mult.
— Când eşti atacat de un nebun cu un cuţit în mână, gata‑gata să‑ţi pierzi viaţa, douăzeci de minute de aşteptare înseamnă al dracului de mult. Cei mai mulţi vor să cheme poliţia imediat. Ne cer să fim la ei acasă în zece secunde şi se înfurie dacă ajungem abia după câteva minute.
Hilary se uită la Clemenza, apoi la Howard, după care îşi privi degetele strâns împletite, cu încheieturile aproape albite de efort. Îşi îndreptă spatele şi umerii.
— Cred... cred... că... am făcut o criză. Pentru ea era un lucru ruşinos şi greu de mărturisit. Întotdeauna se mândrise că era o femeie tare. M‑am aşezat la masa de lucru de colo şi am început să formez numărul poliţiei, apoi... am... am izbucnit în plâns. M‑a podidit plânsul şi nu m‑am mai putut opri.
— Aţi plâns douăzeci de minute?
— Nu. Sigur că nu. Nu sunt genul de femeie care plânge. Vreau să spun că nu‑mi pierd cumpătul cu una, cu două.
— Cât a durat până v‑aţi revenit?
— Nu ştiu precis.
— Un sfert de oră?
— Nu chiar atât.
— Zece minute?
— Poate cinci.
— Când v‑aţi venit în fire, de ce nu ne‑aţi sunat? Doar eraţi chiar lângă telefon.
— M‑am dus la etaj ca să mă spăl pe faţă şi să‑mi schimb hainele, răspunse Hilary. Doar v‑am mai spus.
— Ştiu, încuviinţă locotenentul Howard. Îmi amintesc. V‑aţi aranjat înfăţişarea pentru presă.
— Nu, protestă Hilary, începând să se înfurie. Nu mi‑am "aranjat înfăţişarea". Pur şi simplu, m‑am gândit că ar trebui...
— Iată cel de‑al patrulea lucru care‑mi ridică mari semne de întrebare în ce priveşte povestea dumneavoastră, o întrerupse Frank. Sunt de‑a dreptul uimit. Adică, după ce aţi fost la un pas de a fi violată şi ucisă, după ce v‑aţi pierdut cumpătul şi aţi plâns, când încă vă temeaţi că Frye s‑ar fi putut întoarce ca să termine ceea ce începuse, totuşi aţi găsit timp să vă faceţi o înfăţişare prezentabilă. Uluitor.
— Iartă‑mă, interveni locotenentul Clemenza, aplecându‑se în faţă pe fotoliul în care şedea. Frank, ştiu bine că ai ceva în minte şi înţeleg că vrei să conduci discuţia într‑acolo. Nu vreau să‑ţi stric ritmul, nu vreau să mă amestec. Dar nu cred că putem face presupuneri despre cinstea sau integritatea domnişoarei Thomas pornind de la intervalul de timp scurs până când a anunţat poliţia. Amândoi ştim că uneori oamenii suferă un şoc după o astfel de experienţă. Nu întotdeauna acţionează logic. Reacţia domnişoarei Thomas nu‑i deloc neobişnuită.
Hilary era cât pe ce să‑i mulţumească locotenentului Clemen­za pentru aceste vorbe, însă intui un oarecare antagonism între cei doi şi nu voia să mai pună paie pe foc.
— Cu alte cuvinte, vrei să continuu? îl întrebă Howard pe Clemenza.
— Cu alte cuvinte, e târziu şi toţi trei suntem istoviţi, răspunse Clemenza.
— Recunoşti că povestea ei suferă de multe lacune?
— Nu ştiu dacă aş pune problema chiar aşa, răspunse Clemenza.
— Dar cum anume? i‑o întoarse Howard.
— Să zicem că există unele puncte care încă nu‑şi găsesc o explicaţie.
Howard îl privi încruntat o clipă, apoi încuviinţă din cap.
— OK. Bine şi aşa. N‑am vrut decât să încerc să scot în evi­denţă că există cel puţin patru puncte vulnerabile în relatarea ei. Dacă eşti de acord, atunci merg până la capăt. Se întoarse către Hilary. Domnişoară Thomas, aş dori să mai aud o dată descrierea agresorului dumneavoastră.
— De ce? Doar v‑am spus numele lui.
— Vă rog să‑mi faceţi plăcerea.
Hilary nu înţelegea unde voia el să ajungă cu întrebările. Înţelegea că încerca să‑i întindă o cursă, dar nu avea nici cea mai vagă idee cum anume sau ce i se va întâmpla dacă va cădea în capcană.
— Bine. Dar e ultima oară. Bruno Frye e înalt de peste un metru— Fără nume, vă rog...
— Poftim?
— Descrieţi‑l pe agresor fără să folosiţi vreun nume.
— Dar îi cunosc numele, protestă ea, vorbind rar şi răbdător.
— Vă rog să‑mi faceţi această favoare, replică el fără urmă de umor.
Hilary oftă şi se rezemă de spătarul canapelei, prefăcându‑se plictisită. Nu voia ca Howard să‑şi dea seama cât era de tulbu­rată. Ce dracu' urmărea?
— Omul care m‑a atacat, începu ea, era înalt de peste un metru optzeci şi cântărea cam o sută douăzeci de kilograme. Avea muşchi mari şi puternici.
— Rasa? întrebă Howard.
— Albă.
— Culoarea pielii?
— Piele deschisă la culoare.
— Ceva cicatrice sau aluniţe?
— Nu.
— Vreun tatuaj?
— Glumiţi?
— Era tatuat?
— Nu.
— Alte semne particulare?
— Nu.
— Avea vreo diformitate sau vreo formă de invaliditate?
— Ticălosul plesneşte de sănătate, răspunse ea furioasă.
— Culoarea părului?
— Blond‑cenuşiu.
— Lung, scurt?
— Potrivit.
— Ochi?
— Da.
— Cum?
— Da, avea ochi.
— Domnişoară Thomas...
— OK, OK. —Aici nu ne jucăm.
— Avea ochi albaştri. Un albastru‑cenuşiu, o nuanţă neo­bişnuită.
— Vârsta?
— În jur de patruzeci de ani.
— Alte semne distinctive?
— De pildă?
— Spuneaţi ceva în legătură cu vocea lui.
— Adevărat. Avea un glas grav. Tunător. O voce hârşâită. Adâncă, răguşită şi hârâită.
— Bine, spuse locotenentul Howard, legănându‑se uşor pe călcâie, vădit satisfăcut. Avem o excelentă descriere a agresoru­lui. Acum, vă rog să mi‑l descrieţi pe Bruno Frye.
— Tocmai l‑am descris.
— Nu, nu. Să presupunem că nu l‑aţi cunoaşte pe cel care v‑a atacat. Jucăm acest mic joc, ca să‑mi faceţi mie pe plac. Vă amintiţi? Adineauri l‑aţi descris pe agresor, un anonim. Acum vreau să mi‑l descrieţi pe Bruno Frye.
Ea se întoarse spre locotenentul Clemenza.
— Chiar trebuie? întrebă exasperată.
— Frank, se poate mai repede? întrebă Clemenza.
— Ascultă, vreau să demonstrez ceva, explică locotenentul Howard. Conduc discuţia cum mă pricep mai bine. În plus, ea este cea care încetineşte ritmul.
Se întoarse spre Hilary, care avu din nou senzaţia sinistră că se afla la judecată în alt secol şi că Howard era un inchizitor reli­gios. Dacă Clemenza i‑ar da voie, Howard ar înşfăca‑o, pur şi simplu, şi ar zgâlţâi‑o până când ar primi răspunsurile dorite, adevărate sau neadevărate.
— Domnişoară Thomas, zise Howard, dacă vă veţi mărgini să răspundeţi la întrebări, termin în câteva minute. Şi acum, vreţi, vă rog, să‑l descrieţi pe Bruno Frye?
Scârbită, ea răspunse:
— Un metru optzeci, o sută douăzeci de kilograme, muscu­los, blond, ochi albaştri‑cenuşii, în jur de patruzeci de ani, fără cicatrice, fără diformităţi, fără tatuaje, glas grav şi hârşâit.
Frank Howard zâmbea. Dar nu era un zâmbet amical.
— Descrierea agresorului şi cea a lui Bruno Frye sunt iden­tice. Nu există nici o nepotrivire. Absolut nici una. Desigur, prin aceasta ne‑aţi declarat că este vorba de una şi aceeaşi persoană.
Suita de întrebări părea ridicolă, dar, fără îndoială, avea un scop. Howard nu era un prost. Hilary simţi că deja căzuse în cursă, deşi încă nu‑şi dădea seama în ce fel.
— Doriţi să reveniţi asupra declaraţiilor? întrebă Howard. Doriţi să afirmaţi că există o şansă, cât de neînsemnată, ca ata­catorul să fi fost cineva care doar semăna cu Frye?
— Nu sunt nebună, replică Hilary. A fost Frye.
— Şi n‑a existat nici o deosebire cât de mică între agresorul dumneavoastră şi Frye? Nimic, nimic? insistă el.
— Nu.
— Nici cel puţin linia nasului sau a maxilarului? întrebă Howard.
— Nici atât.
— S înteţi sigură că Frye şi agresorul dumneavoastră aveau exact aceeaşi implantare a părului, aceeaşi formă a pomeţilor, aceeaşi bărbie?
— Da.
— Sunteţi absolut sigură, fără umbră de îndoială, că cel care a fost aici în astă‑seară era Bruno Frye?
— Da.
— Aţi putea declara acest lucru sub jurământ în faţa tri­bunalului?
— Da, da, da! izbucni ea, epuizată de insistenţele lui.
— Prea bine. Păi, să vedem. Mă tem că, dacă aţi depune o ast­fel de mărturie, aţi ajunge chiar dumneavoastră după gratii. Sper­jurul e pedepsit de lege.
— Cum? Ce vreţi să spuneţi?
Howard râse larg. Râsul lui era şi mai ostil decât zâmbetul.
— Domnişoară Thomas, ceea ce vreau să spun e că... sunteţi o mincinoasă.
Hilary rămase atât de năucită de acuzaţia lui directă, de si­guranţa cu care fusese făcută afirmaţia, atât de descumpănită de mârâitul de rău augur din vocea lui, încât pe moment nu‑i veni în minte nici o replică. Nu avea idee la ce se referea locotenentul.
— O mincinoasă, domnişoară Thomas. Pur şi simplu, o min­cinoasă.
Locotenentul Clemenza se ridică din fotoliul lui cafeniu şi spuse:
— Frank, oare procedăm corect?
— Oh, da, răspunse Frank. Noi procedăm ca la carte. În timp ce dumneaei era afară, discutând cu ziariştii şi pozând frumos pentru fotografi, am primit un telefon de la secţia de poliţie. Aveau veşti de la şeriful din comitatul Napa.
— Deja?
— Deja. Numele lui este Peter Laurenski. Şeriful Laurenski a făcut cercetări la crama lui Frye, cum l‑am rugat noi, şi ştii ce‑a descoperit? A aflat că Bruno Frye n‑a venit la Los Angeles. Bruno Frye n‑a părăsit nici o clipă domiciliul. În clipa de faţă, în acest minut, Bruno Frye se află în comitatul Napa, în propria‑i locuinţă, inofensiv ca o muscă.
— Nu se poate! izbucni Hilary, sărind în picioare.
Howard clătină din cap.
— Renunţaţi, domnişoară Thomas. Frye i‑a declarat şerifului Laurenski că intenţiona să vină azi la Los Angeles, ca să‑şi petreacă week‑end‑ul. Deci doar pentru o scurtă vacanţă. Cum n‑a reuşit să încheie afacerile la timp, a amânat plecarea şi a rămas acasă să termine ce avea de făcut.
— Şeriful se înşală! spuse ea. Imposibil să fi vorbit cu Bruno Frye.
— Vreţi să spuneţi că şeriful minte? întrebă locotenentul Howard.
— Probabil... probabil că a discutat cu cineva care l‑a acoperit pe Frye, spuse Hilary, conştientă de lipsa de credibili­tate a afirmaţiei.
— Nu, replică Howard. Şeriful Laurenski a stat de vorbă cu Frye în persoană.
— L‑a văzut? L‑a văzut pe Frye în carne şi oase? insistă Hilary. Sau doar a discutat la telefon cu cineva care s‑a dat drept Frye?
— Nu ştiu dacă au stat personal de vorbă sau doar la telefon, răspunse Howard. Dar nu uitaţi, domnişoară Thomas, că aţi amintit despre timbrul singular al lui Frye. Extrem de profund. Hârşâit. O voce guturală, răguşită. Vreţi să spuneţi că cineva ar fi putut imita cu uşurinţă un asemenea glas la telefon?
— Dacă şeriful Laurenski nu‑l cunoaşte bine pe Frye, putea fi indus în eroare şi de o imitaţie aproximativă. El...
— E un comitat mic. Un om ca Bruno Frye, o personalitate ca el, e cunoscut de aproape toată lumea. Iar şeriful îl cunoaşte foarte bine de peste douăzeci de ani, încheie triumfător Howard.
Locotenentul Clemenza avea o expresie îndurerată. Deşi lui Hilary puţin îi păsa ce credea Howard despre ea, totuşi ar fi vrut ca Tony Clemenza să fie convins că ea spusese adevărul. Licărul de îndoială din privirea lui o tulbura la fel de mult ca hăituiala lui Howard.
Le întoarse spatele amândurora, se duse la fereastră şi privi afară, în grădina de trandafiri, încercând să‑şi stăpânească furia. Nu reuşi, aşa că se întoarse din nou spre ei. Se adresă lui Howard, furioasă, punctând fiecare cuvânt printr‑o lovitură de pumn în masa de lângă fereastră:
— Bruno Frye a fost aici! Vasul cu trandafiri se clătină, apoi căzu de pe masă şi ateriză pe covorul gros, împrăştiind trandafiri şi apă. Hilary nu‑l luă în seamă. Cum rămâne cu canapeaua pe care a răsturnat‑o? Cum rămâne cu vasele de porţelan cu care am aruncat în el şi cu gloanţele pe care le‑am tras? Cum rămâne cu cuţitul rupt pe care l‑a lăsat aici? Cum rămâne cu rochia mea ruptă, cu ciorapii sfâşiaţi?
— Ar putea fi doar o înscenare inteligentă, răspunse Howard. E posibil să fi aranjat totul cu mâna dumneavoastră, ca să vă susţineţi acuzaţia.
— Dar e absurd!
— Domnişoară Thomas, poate totuşi a fost altcineva. Cineva care semăna cu Bruno Frye, interveni Clemenza.
Chiar să fi vrut să bată în retragere pe această cale, tot n‑ar fi putut. Silind‑o să descrie în repetate rânduri pe cel care o ata­case, să declare iar şi iar că agresorul nu era nimeni altul decât Bruno Frye, locotenentul Howard făcuse dificilă, dacă nu chiar imposibilă, portiţa de scăpare oferită de Clemenza. În orice caz, nu voia să‑şi reconsidere declaraţia. Ştia că avea dreptate.
— A fost Frye, repetă ea neînduplecată. Frye şi nimeni altul. N‑am înscenat nimic. N‑am tras singură gloanţe în pereţi. N‑am răsturnat singură canapeaua şi nu mi‑am rupt eu hainele. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să fi făcut ceva atât de nebunesc? Ce motiv aş putea avea ca să înscenez ceva atât de complicat?
— Vă spun eu câteva motive, răspunse Howard. De pildă, să presupunem că‑l cunoşteaţi de mult pe Bruno Frye şi că...
— V‑am spus doar. L‑am cunoscut abia în urmă cu trei săptămâni.
— Ne‑aţi declarat lucruri care s‑au dovedit a fi neadevărate, continuă Howard. Deci sunt de părere că‑l cunoaşteţi pe Frye de ani de zile sau cel puţin de câtva timp, că aţi avut o legătură...
— Nu!
— ...şi că, dintr‑un motiv sau altul, v‑a părăsit. Poate, pur şi simplu, s‑a plictisit de dumneavoastră. Poate a intervenit altă femeie. Sau altceva. Aşadar, îmi imaginez că nu v‑aţi dus la crama lui ca să vă documentaţi pentru un scenariu, după cum aţi declarat. V‑aţi dus ca să vă împăcaţi cu el. Aţi vrut să îndreptaţi lucrurile, să vă sărutaţi, să vă împăcaţi...
— Nu.
— ...dar el n‑a vrut să audă. V‑a respins din nou. Cât timp aţi fost acolo, aţi aflat că urma să vină la Los Angeles pentru o scurtă vacanţă. Atunci v‑a venit ideea să vă răzbunaţi. V‑aţi închipuit că, probabil, nu avea nimic aranjat pentru prima noapte în oraş, poate voia să cineze singur şi să meargă devreme la cul­care. Eraţi convinsă că nu va exista nimeni care să garanteze pentru el ulterior, în caz că poliţia ar fi încercat să‑i afle fiecare mişcare în noaptea cu pricina. Deci aţi hotărât să‑i înscenaţi o acuzaţie de viol.
— La dracu', e dezgustător!
— Numai că ideea s‑a întors împotriva dumneavoastră, con­tinuă Howard. Frye şi‑a schimbat planurile. A renunţat să mai vină la Los Angeles. Iată cum aţi căzut în capcana propriei min­ciuni.
— A fost aici! îi venea să‑l înşface pe poliţist şi să‑l strângă de gât până când avea să priceapă. Uitaţi ce este! am vreo doi prieteni care mă cunosc suficient de bine ca să ştie dacă aveam sau nu o legătură. Am să vă dau numele lor. Mergeţi şi vorbiţi cu ei. Ei vă vor spune că n‑am avut nici o relaţie cu Bruno Frye. Ce dracu', v‑ar putea spune şi că n‑am avut nici o relaţie cu nimeni de foarte mult timp. Am fost prea ocupată ca să am o viaţă per­sonală. Muncesc ceasuri întregi. N‑am avut prea mult timp pen­tru o legătură amoroasă. Cu atât mai puţin cu cineva care locuieşte tocmai în celălalt capăt al statului. Discutaţi cu prietenii mei. Ei vă vor povesti.
— E lucru cunoscut că prietenii nu sunt martori de încredere, replică Howard. În plus, se prea poate să fi fost unica legătură pe care aţi ţinut‑o ascunsă, mica dumneavoastră escapadă secretă. Luaţi lucrurile aşa cum sunt, domnişoară Thomas. V‑aţi pus singură în încurcătură. Acestea sunt faptele. Susţineţi că Frye a fost în casa dumneavoastră în astă‑seară. Dar şeriful declară că el se afla la domiciliul lui cu numai jumătate de oră în urmă. Cum St. Helena se află la peste şase sute de kilometri distanţă de parcurs cu avionul şi peste şapte sute cu maşina, nu avea cum să ajungă acasă atât de repede. Şi nu se putea găsi simultan în două locuri, deoarece, poate nu ştiţi, ar fi o încălcare gravă a legilor fizicii.
— Frank, poate ar trebui să mă laşi pe mine să termin discuţia cu domnişoara Thomas, interveni locotenentul Clemenza.
— Ce să mai termini? S‑a terminat, kaput. Frank arătă acuza­tor cu degetul spre Hilary. Aveţi mare noroc, domnişoară Thomas. Dacă Frye ar fi venit la Los Angeles şi cazul ar fi ajuns în tribunal, aţi fi comis un sperjur. Aţi fi ajuns la închisoare. De asemenea, aveţi mare noroc că noi nu putem pedepsi pe cineva ca dumneavoastră fiindcă ne‑a făcut să pierdem vremea.
— Nu ştiu dacă ne‑am pierdut vremea, spuse cu blândeţe Clemenza.
— La dracu', cum să nu! Howard o fulgeră cu privirea pe Hilary. Să‑ţi spun ceva: dacă Bruno Frye vrea s‑o dea în jude­cată pentru calomnie, jur pe ce am mai scump că am să depun mărturie în favoarea lui.
Îi întoarse spatele lui Hilary şi se îndreptă spre uşa biroului.
Locotenentul Clemenza nu schiţă nici un gest că voia să plece, era limpede că mai avea ceva să‑i spună lui Hilary. Însă ea regreta că celălalt plecase înainte ca ea să răspundă la câteva întrebări importante.
— Aşteptaţi o clipă, i se adresă lui Howard.
Acesta se opri şi întoarse capul.
— Da?
— Şi acum ce urmează? Ce aveţi de gând cu sesizarea mea? întrebă ea.
— Vorbiţi serios?
— Da.
— Mă duc la maşină, anulez ordinul de urmărire generală a lui Bruno Frye şi cu asta basta pentru astăzi. Am să merg acasă şi am să beau câteva sticle de Coors de la gheaţă.
— Doar n‑aveţi de gând să mă lăsaţi singură aici? Dacă se întoarce?
— Oh, Doamne! exclamă Frank. Nu vreţi să încetaţi cu teatrul?
Ea făcu doi paşi în direcţia lui Frank.
— Indiferent ce crezi dumneata, indiferent ce spune şeriful din Napa, află că nu joc teatru. Vrei, cel puţin, să laşi un poliţist în uniformă pentru vreo oră, până chem lăcătuşul să schimbe toate încuietorile la uşi?
Howard clătină din cap.
— Nu. Al dracului să fiu dacă am să mai irosesc timpul poliţiei şi banii contribuabililor ca să vă ofer o protecţie de care n‑aveţi nevoie. Renunţaţi. S‑a terminat. Aţi pierdut. Priviţi adevărul în faţă, domnişoară Thomas.
Zicând acestea, ieşi din încăpere.
Hilary se duse la fotoliul cafeniu şi se aşeză. Era istovită, nedumerită şi înspăimântată.
— Am să‑i rog pe poliţiştii Whitlock şi Farmer să stea cu dumneata până schimbi încuietorile.
Ea înălţă privirea către Tony.
— Mulţumesc.
El ridică din umeri. Se vedea clar că nu se simţea în largul lui.
— Îmi pare rău că nu pot face mai mult pentru dumneata
— N‑am inventat nimic din tot ce‑am declarat, spuse Hilary.
— Te cred.
— Frye a fost cu adevărat aici în astă‑seară, continuă ea.
— Nu mă îndoiesc că a fost cineva aici, dar...
— Nu cineva, ci Frye.
— Dacă revii asupra declaraţiei, am putea continua cercetările la acest caz şi...
— A fost Frye, repetă ea, de data aceasta nu supărată, ci numai obosită. A fost el şi nimeni altcineva.
Clemenza o privi cu luare‑aminte câteva clipe şi în ochii lui căprui se aprinse un licăr de compătimire. Era un bărbat frumos, dar atrăgea atenţia în primul rând nu prin înfăţişare, ci prin nemărginita blândeţe şi căldură a trăsăturilor lui meridionale, printr‑o anumită grijă şi înţelegere, atât de evidente pe chipul lui, încât Hilary simţi că îi păsa cu adevărat ce se întâmpla cu ea.
— Ai avut o experienţă foarte urâtă. Eşti şocată. E explicabil. Uneori, când cineva trece prin astfel de şocuri, percepe deformat. Poate după ce te vei linişti, îţi vei aminti lucrurile puţin mai... alt­fel. Am să trec mâine pe aici. Poate că până atunci vei avea să‑mi spui ceva nou.
— Nu, răspunse fără ezitare Hilary. Totuşi, îţi mulţumesc pen­tru... bunăvoinţă.
I se păru că nu‑l prea trăgea inima să plece. Apoi Tony ieşi, lăsând‑o singură în birou.
Timp de un minut sau două nu avu putere să se ridice din fotoliu. Se simţea de parcă ar fi căzut într‑o mare de nisipuri mişcătoare şi şi‑ar fi consumat întreaga energie într‑o strădanie disperată şi inutilă de a scăpa.
În cele din urmă se ridică, se duse la masa de scris şi ridică receptorul. Se gândi să telefoneze la crama din Napa, dar îşi dădu seama că nu ar fi realizat nimic. Nu cunoştea decât numărul de la birou. Nu avea telefonul de acasă al lui Frye. Chiar dacă ar face rost de număr de la informaţii — lucru puţin probabil — n‑ar realiza nimic formându‑l. Dacă ar încerca să‑l sune acasă, s‑ar putea întâmpla două lucruri. Unu, Frye n‑ar răspunde la telefon, ceea ce n‑ar fi o dovadă nici în sprijinul declaraţiei ei, nici în sprijinul declaraţiei şerifului Laurenski. Doi, Frye ar răspunde, luând‑o prin surprindere. Şi apoi? Hilary s‑ar găsi în situaţia de a reconsidera întâmplările din acea seară şi de a admite că bărbatul cu care se luptase doar semăna cu Bruno Frye. Sau poate că nu semăna deloc cu Frye. Poate că percepţia ei era atât de deformată, încât văzuse o asemănare acolo unde nu exista nici una. Cum îşi putea da cineva seama de momentul în care înce­pea să piardă legătura cu realitatea? Cum începea nebunia? Te cuprindea treptat, într‑o clipă, fără veste? Trebuia să ia în calcul posibilitatea că era pe cale să‑şi piardă minţile, fiindcă, la urma urmei, în familia ei mai existase un caz de demenţă. Timp de peste un deceniu una dintre spaimele ei fusese aceea că va muri la fel ca tatăl ei; cu privirea rătăcită, aiurind, vorbind incoerent, agitând în mână o armă şi încercând să ţină în loc nişte monştri inexistenţi. La aşa tată, aşa fiică?
— L‑am văzut, spuse ea cu glas tare. L‑am văzut pe Bruno Frye. În casa mea. Aici. În seara aceasta. N‑a fost imaginaţia mea, n‑a fost o nălucire. L‑am văzut, ce dracu'!
Deschise cartea de telefon la paginile galbene şi sună un ate­lier de lăcătuşerie cu program non‑stop.


După ce fugi din casa lui Hilary Thomas, Bruno Frye părăsi Westwood‑ul la volanul furgonetei sale Dodge de culoare fumurie. Se îndreptă spre vest, apoi spre sud, în direcţia Marina Del Rey, un port pentru ambarcaţiuni mici, aflat la marginea oraşului, unde, pe lângă apartamente de lux împrejmuite de grădini se găseau vile şi mai scumpe, magazine, restaurante obişnuite, dar decorate cu mult fast, majoritatea cu vedere spre mare şi spre miile de ambarcaţiuni de agrement ancorate de‑a lungul canalelor amenajate.
Ceaţa începea să învăluie ţărmul, înaintând dinspre larg, ca şi cum pe ocean ar fi ars un uriaş foc rece. Când deasă, când subţire, devenea totuşi din ce în ce mai compactă.
Parcă furgoneta într‑un colţ liber al parcării, lângă unul din­tre cheiuri, şi rămase la volan câteva clipe, chibzuind asupra eşecului suferit. Poliţia îl va căuta, dar numai pentru puţin timp, până când avea să afle că toată seara fusese în comitatul Napa. Dar chiar şi dacă l‑ar căuta în zona oraşului Los Angeles, n‑ar risca prea mult fiindcă nu se ştia ce maşină conducea. Era con­vins că Hilary Thomas nu văzuse furgoneta, deoarece o lăsase la depărtare de trei cvartale de casa ei.
Hilary Thomas.
Desigur, nu era numele ei adevărat.
Katherine. Aşa o chema în realitate. Katherine.
— Căţea afurisită! înjură el cu voce tare.
Îl speriase. În ultimii cinci ani o ucisese de peste douăzeci de ori, dar ea refuza să rămână moartă. Reînvia mereu, de fiecare dată în alt trup, cu un nou nume, o nouă identitate, o nouă exis­tenţă construită cu abilitate, însă el o recunoştea fără greş pe Katherine în fiecare nouă reîncarnare. O întâlnise şi o omorâse iar şi iar, dar ea nu voia să rămână moartă. Ştia cum să se reîntoarcă din mormânt şi asta îl înspăimânta mai mult decât îndrăznea să‑i arate. Îi era frică de ea, dar n‑o putea lăsa să‑i vadă frica, fiindcă, dacă ar deveni conştientă de teama lui, l‑ar învinge şi l‑ar nimici.
Totuşi, putea fi ucisă, îşi spuse Frye. Am mai făcut‑o. Am ucis‑o de multe ori şi i‑am îngropat trupurile în locuri neştiute. Am s‑o ucid şi de data aceasta. Poate că acum nu va mai reuşi să se întoarcă din morţi.
De îndată ce nu va mai fi riscant să se înapoieze la locuinţa ei din Westwood, va încerca din nou s‑o lichideze. De data aceasta intenţiona să execute o serie de ritualuri, în speranţa că acestea aveau să‑i distrugă puterea supranaturală de regenerare. Citise cărţi despre morţi vii — vampiri şi alte creaturi. Deşi ea nu făcea parte din această categorie, deşi era înspăimântător de unică, Frye credea că unele metode de exterminare, eficiente în cazul vampirilor, ar putea da rezultate şi în cazul ei. Să‑i smulgă inima cât încă mai bătea. Să‑i înfigă un ţăruş în inimă. Să‑i taie capul. Să‑i umple gura cu usturoi. Fără îndoială, metoda va avea efect. Oh, Doamne, trebuia să aibă efect.
Îşi lăsă furgoneta şi se duse la o cabină telefonică din apro­piere. Aerul umed mirosea vag a sare, alge şi benzină. Apa se lovea de pilonii cheiului şi de coca micilor iahturi, cu un plescăit straniu, parcă de pe altă lume. Dincolo de pereţii de plexiglas ai cabinei telefonice, şiruri de catarge se ridicau din ambarcaţiunile priponite la mal, ca o pădure desfrunzită, abia desluşită prin ceaţa nopţii. Cam tot atunci când Hilary anunţa poliţia, Frye tele­fona la locuinţa lui din comitatul Napa, relatând că atacul asupra femeii se soldase cu un eşec.
Bărbatul de la celălalt capăt al firului îl ascultă fără să‑l între­rupă, apoi spuse:
— Mă ocup eu de poliţie.
Discutară câteva minute, după care Frye puse receptorul în furcă. Ieşi din cabina telefonică şi privi bănuitor în jur prin întuneric, printre fuioarele de ceaţă. Cu neputinţă să fi fost urmărit de Katherine, şi totuşi se temea ca nu cumva ea să fi stat la pândă în ceţurile nopţii. Frye era un bărbat voinic. N‑ar fi tre­buit să se teamă de o femeie. Cu toate acestea, se temea. Se temea de cea care refuza să moară, de cea care acum îşi spunea Hilary Thomas.
Se înapoie la furgonetă şi rămase aşezat în faţa volanului timp de câteva minute, până când îşi dădu seama că îi era foame. O foame de lup. Îi ghiorăia stomacul. Nu pusese nimic în gură de la prânz. Cunoştea Marina del Rey îndeajuns de bine ca să ştie că prin împrejurimi nu se găsea nici un restaurant mai acătării. Porni spre sud, pe Pacific Coast Highway, spre Culver Boulevard, apoi spre vest, şi din nou spre sud, pe Vista Del Mar. Tre­buia să înainteze încet, deoarece şoseaua era învăluită într‑o ceaţă deasă, care‑i întorcea lumina farurilor şi reducea vizibili­tatea la nouă metri, dându‑i impresia că mergea pe sub apă, într‑o mare tulbure şi fosforescentă.
La vreo douăzeci de minute după ce telefonase în comitatul Napa (şi cam în acelaşi timp în care şeriful Laurenski între­prindea cercetări la cererea poliţiei din Los Angeles), Frye descoperi un restaurant interesant la nord de El Segundo. Firma de neon roşu cu galben sclipea prin ceaţă: GARRIDO'S. Era un restaurant mexican, dar nu una dintre acele imitaţii norte‑americano de comida, construite din crom şi sticlă, ci unul autentic mexican. Opri maşina în afara carosabilului şi parcă între două camionete cu macarale hidraulice, vehicule atât de îndrăgite de tinerii şoferi mexicani. Se îndreptă spre intrare, trecând pe lângă o maşină care avea pe bara de protecţie un poster cu inscripţia PUTEREA MEXICANĂ. Un alt poster îndemna pe toată lumea să sprijine UNIUNEA AGRICULTORILOR. Frye deja simţea pe buze gust de enchiladas.
Interiorul Restaurantului Garrido's arăta mai curând a bar decât a restaurant, dar în aerul cald şi înăbuşitor pluteau arome de mâncăruri mexicane de calitate. Pe stânga se vedea o tejghea de bar cu lemnul pătat şi crăpat, care se întindea pe toată lungimea încăperii dreptunghiulare. La bar erau vreo doi­sprezece bărbaţi oacheşi la faţă şi două încântătoare señoritas, toţi aşezaţi pe scaune înalte sau sprijiniţi de tejghea, cei mai mulţi discutând foarte repede în spaniolă. În mijlocul localului se găseau douăsprezece mese, aşezate pe un singur rând, para­lele cu barul, fiecare acoperită cu o faţă de masă de culoare roşie. Toate erau ocupate de bărbaţi şi femei care mâncau, râzând şi bând după pofta inimii. Lângă peretele din dreapta erau separeuri cu tapiţerie de piele roşie şi spătare înalte. Frye se instală într‑unul dintre separeuri.
Chelneriţa care se grăbi să vină la masa lui era o femeie scundă, aproape tot atât de lată pe cât de înaltă, cu o faţă rotundă şi surprinzător de drăguţă. Ridicând glasul, ca să acopere vocea caldă şi nostalgică a lui Freddie Fender, care răsuna din tonomat, îl întrebă pe Frye ce dorea să comande şi‑şi notă totul în carneţel: o porţie dublă de chili verde şi două sticle de Dos Equis rece.
Frye încă purta mănuşi. Şi le scoase şi‑şi flexă încheieturile. Cu excepţia blondei în tricou cu decolteu adânc, însoţită de un mexican solid şi mustăcios, Frye era singurul client al localului care nu avea în vine sânge mexican. Era conştient că unii clienţi se uitau la el, dar puţin îi păsa.
Chelneriţa îi aduse berea imediat. Frye nu se mai obosi să‑şi toarne în pahar. Duse sticla la gură, închise ochii, îşi dădu capul pe spate şi turnă berea pe gât. În mai puţin de un minut golise sti­cla. Pe cea de‑a doua o bău ceva mai încet, dar o goli şi pe aceasta înainte de a‑i fi adusă mâncarea. Ceru încă două sticle.
Bruno Frye mâncă cu lăcomie, concentrându‑se asupra mâncării, fără să vrea sau fără să poată ridica privirea din farfurie, uitând de toţi cei aflaţi în jurul lui, cu capul plecat, devorând mâncarea cu febrilitatea şi lipsa de maniere a unui mare mâncău. Scoţând mici sunete de încântare, ca un animal, vâra mâncarea în gură cu furculiţa, înghiţind una după alta bucăţi uriaşe de pe care se prelingea sosul, mestecând rapid şi îndârjit, cu fălcile umflate. I se aduse şi o farfurie de tortillas calde, pe care le muie în sosul delicios. Îşi spălă gâtul cu înghiţituri lacome de bere de la gheaţă.
Aproape terminase, când chelneriţa se opri să‑l întrebe dacă‑i plăcea mâncarea, dar înţelese imediat că întrebarea era inutilă. Frye ridică spre ea o privire tulbure. Cu glas cleios, venit parcă de pe altă lume, îi ceru două tacos de vită, câteva enchiladas cu brânză, orez, fasole prăjită şi încă două sticle de bere. Ea făcu ochii mari, dar era prea politicoasă ca să comenteze pe seama poftei de mâncare a clientului.
Frye termină şi ultima îmbucătură de chili verde, înainte de a i se aduce cea de a doua comandă, dar nici când farfuria rămase goală nu‑şi reveni din transă.
La fiecare masă se găsea câte un castron cu cartofi prăjiţi, aşa că şi‑l trase în faţă pe al său. Muie cartofii în sosul condimentat care‑i fusese adus şi şi‑i îndesă în gură întregi, mestecându‑i zgo­motos, cu o plăcere imensă. Când chelneriţa îi aduse comanda şi berea, mormăi un cuvânt de mulţumire şi imediat începu să‑şi umple gura cu enchiladas cu brânză. Devoră enchiladas, alternând cu cartofi prăjiţi şi garnituri. Artera îi pulsa vizibil pe gâtul ca de taur. Venele de pe frunte se reliefau puternic. Un strat subţire de transpiraţie îi umezea obrazul şi broboane mici începură să i se prelingă de la rădăcina părului. În sfârşit, termină şi ultima înghiţitură de fasole prăjită, îşi clăti gâtul cu bere şi împinse farfuriile goale deoparte. Rămase o clipă cu palma pe coapsă, cu cealaltă mână pe gâtul sticlei, privind în gol. Treptat transpiraţia de pe faţă i se zvântă şi percepu din nou muzica tonomatului, o nouă melodie a lui Freddie Fender.
Îşi sorbi berea, privind în jur la ceilalţi clienţi, interesat de ei pentru prima oară. Îi atrase atenţia un grup aflat la masa cea mai apropiată de uşă. Două perechi. Două fete superbe. Doi bărbaţi de o frumuseţe întunecată. Toţi abia trecuţi de douăzeci de ani. Băieţii se grozăveau în faţa fetelor, vorbind puţin cam tare şi râzând puţin cam mult, făcând pe cocoşii, străduindu‑se să‑şi impresioneze găinuşele.
Frye decise să se distreze puţin pe socoteala lor. Se gândi cum să procedeze, rânjind încântat la gândul tărăboiului pe care‑l va isca.
Ceru chelneriţei să‑i aducă nota de plată, îi dădu mult peste suma necesară şi‑i spuse să păstreze restul.
— Sunteţi foarte generos, răspunse ea, zâmbind şi mulţumind din cap, după care se duse la maşina înregistratoare de casă.
Frye îşi puse mănuşile de piele.
Cea de a şasea sticlă era încă pe jumătate plină, şi Frye ieşi din separeu, luând‑o cu el. În drum spre ieşire, făcu astfel, încât să pară că se împiedicase de piciorul scaunului în timp ce trecea pe lângă cele două perechi pe care pusese ochii. Se poticni uşor, îşi recăpătă imediat echilibrul, apoi se aplecă spre cei patru, care‑l priveau surprinşi. Lăsă să se vadă sticla de bere şi se prefăcu beat.
Vorbi cu glas coborât, ca ceilalţi clienţi ai localului să nu‑şi dea seama de scandalul pe care‑l pregătea. Ştia că le putea veni de hac celor doi tineri, însă nu era pregătit să ţină piept unei întregi armate. Privi cu ochi apoşi spre cel mai solid din cei doi tineri, rânji cu gura până la urechi şi i se adresă cu voce mârâită şi răutăcioasă, care‑i dezminţea zâmbetul:
— Trage‑ţi dracu' scaunul lângă masă, dobitocule!
Străinul zâmbea, aşteptându‑se la o scuză bălmăjită. Auzind insulta, obrazul smead se goli de sânge şi pleoapele i se îngustară.
Înainte ca tânărul să se ridice de la masă, Frye se întoarse spre celălalt şi spuse:
— De ce nu vă luaţi o tipă mişto, ca blonda de colo? De ce îmbiaţi cu două pipiţe ca astea?
Porni repede spre ieşire, ca lupta să nu aibă loc în restaurant, râzând satisfăcut în sinea lui, împinse uşa, ieşi, clătinându‑se în ceaţa nopţii şi ocoli grăbit clădirea, îndreptându‑se spre parcarea de pe latura nordică. Acolo aşteptă.
Când ajunse la câţiva paşi de furgonetă, unul din tinerii pe care‑i lăsase în local îl strigă într‑o engleză cu un pronunţat accent spaniol:
— Hei! Aşteaptă o clipă, omule!
Frye se răsuci în loc, continuând să se prefacă beat, legănându‑se şi clătinându‑se pe picioare, ca şi cum îi era greu să‑şi ţină echilibrul.
— Ce s‑a întâmplat? întrebă el prosteşte.
Cei doi se opriră, umăr la umăr, ca nişte arătări ivite din ceaţă. Cel mai solid spuse:
— Ascultă, tipule, unde dracu te trezeşti?
— Căutaţi scandal, măi broscarilor? întrebă Frye, rostind cu greu cuvintele.
— Cerdo! spuse cel solid.
— Mugriento cerdo! spuse şi cel subţirel.
— Pentru numele lui Dumnezeu, mai slăbiţi‑mă cu păsăreasca voastră. Dacă aveţi ceva de spus, vorbiţi englezeşte.
— Miguel ţi‑a spus că eşti un porc, i se adresă cel subţirel. Iar eu ţi‑am spus că eşti un porc împuţit.
Frye rânji şi schiţă un gest obscen.
Miguel, tânărul cel solid, se repezi spre el, şi Frye îl aşteptă nemişcat, ca şi cum nu‑l vedea că atacă. Miguel se năpusti cu capul înainte, cu pumnii ridicaţi, cu coatele lipite de trup. Trase două directe spre abdomenul musculos şi tare al lui Frye. Pum­nii ca nişte bolovani ai mexicanului îşi atinseră ţinta, scoţând nişte bufnituri surde, dar Frye nici nu clipi. Păstrase sticla în mână şi izbi cu ea în capul lui Miguel. Sticla se sparse şi se împrăştie în parcare într‑o ploaie de cioburi, scoţând un clinchet disonant. Amândoi mexicanii fură împroşcaţi de bere şi spumă. Miguel căzu în genunchi, scoţând un geamăt cumplit, de parcă ar fi fost retezat de la mijloc.
— Pablo, îşi chemă el prietenul, cu glas rugător.
Înşfăcându‑l pe rănit cu amândouă mâinile, Frye îl ţinu drept şi‑şi repezi un genunchi sub bărbia lui. Dinţii lui Miguel clănţăniră cu un sunet oribil. Frye îi dădu drumul din mâini şi tânărul se prăbuşi într‑o parte, lipsit de cunoştinţă, răsuflând zgo­motos pe nările însângerate.
În clipa în care Miguel se prăvăli pe asfaltul umezit de ceaţă, Pablo îl atacă la rândul lui pe Frye. Avea cuţit. Un cuţit cu lamă lungă şi subţire, probabil un şiş cu două tăişuri, fără îndoială ascuţite ca briciul. Subţirelul nu atacă frontal, cum făcuse Miguel. Mişcându‑se rapid, dar graţios, aproape ca un dansator, se strecură în dreapta lui Frye, căutând un unghi lipsit de apărare, croindu‑şi drum prin viteză şi agilitate şi lovind cu mişcări ful­gerătoare, ca de şarpe. Cuţitul ţâşni înainte, de la stânga la dreapta, şi dacă Frye n‑ar fi făcut un salt înapoi, lama i‑ar fi spin­tecat burta, risipindu‑i intestinele pe asfalt. Murmurând vorbe bizare numai de el înţelese, Pablo înaintă constant, repezindu‑şi cuţitul către Frye iar şi iar, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga. În timp ce se retrăgea pas cu pas, Frye studie modul în care Pablo folosea cuţitul. Când ajunse cu spatele lipit de furgoneta Dodge, deja ştia cum trebuia să procedeze. Pablo ataca în arcuri lungi şi cuprinzătoare, în loc să descrie cercuri mici şi periculoase, cum fac cuţitarii cu experienţă. Prin urmare, pe partea exterioară a arcului, după ce lama şişului trecea de Frye, înainte de a reveni în arcul următor, arma rămânea la distanţă timp de o secundă sau două, fiind absolut inofensivă, interval în care Pablo devenea vulnerabil. În timp ce tânărul înainta, pregătit să ucidă, convins că prada nu avea cum să‑i scape, Frye calcula mişcările adversarului şi se repezi la el exact în clipa potrivită. În secunda în care lama se îndepărtă de el, Frye înşfăcă încheietura lui Pablo, răsucind‑o şi dându‑i degetele pe spate. Tânărul scoase un urlet de durere. Cuţitul zbură dintre degetele subţiri. Frye trecu în spatele lui Pablo, îi răsuci braţul la spate şi‑l pocni cu faţa de spatele furgonetei. Răsuci şi mai mult braţul lui Pablo, ridicându‑i palma până între omoplaţi, gata să i‑l scoată din încheietură. Cu mâna liberă, îl înşfăcă de fundul pantalonilor, săltă de la pământ trupul în greutate de şaptezeci de kilograme şi‑l izbi cu capul de furgonetă de două, de trei, de patru, de cinci, de şase ori, până când ţipetele încetară. Când îi dădu drumul, tânărul se prăbuşi ca o zdreanţă.
Miguel se ridicase în patru labe. Scuipa sânge şi fragmente albe de dinţi pe asfaltul întunecat.
Frye se duse la el.
— Vrei să te ridici, bătrâne?
Râzând încetişor, Frye îl călcă pe degete. Îşi răsuci călcâiul pe mâna tânărului, apoi făcu un pas înapoi.
Miguel scoase un urlet şi se prăbuşi pe o coastă.
Frye îl lovi cu piciorul în coapsă.
Miguel nu leşinase, însă îşi ţinea ochii închişi, sperând că Frye va pleca de acolo.
Frye îşi simţi trupul încărcat de energie, miliarde de volţi îi alergau prin vine, o energie arzătoare, scăpărând şi trosnind în fiinţa lui, nu o senzaţie dureroasă, ci una neobişnuită şi plăcută, ca şi cum ar fi fost atins de însuşi Dumnezeu, care pogorâse asupra lui cea mai frumoasă şi mai strălucitoare lumină divină.
Miguel îşi deschise ochii negri şi tumefiaţi.
— Ţi‑a pierit cheful de bătaie? îl întrebă Frye.
— Te rog...., articulă Miguel printre dinţii sparţi şi buzele plesnite. Înveselit, Frye îi puse talpa pe gât şi‑l sili să se rosto­golească pe spate. Te rog. Frye îşi luă piciorul de pe gâtul lui. Te rog.
Plin de sentimentul propriei puteri, extaziat, desprins de pământ, plutind de fericire, Frye îl izbi pe Miguel cu piciorul în coaste.
Miguel se înecă în propriul său ţipăt.
Râzând fericit, Frye îl lovi iar şi iar, până când auzi trosnind câteva coaste. Miguel avu o reacţie pe care nu o avusese până atunci. Începu să plângă.
Frye se înapoie la furgonetă.
Pablo zăcea pe asfalt, lângă roţile din spate, cu faţa în sus, lipsit de cunoştinţă.
Repetând mereu "Da, da, da, da, da, da", Frye îi dădu ocol lui Pablo, lovindu‑l cu piciorul în gambe, în genunchi, în şolduri şi în coaste.
Dinspre stradă se auzi venind o maşină, dar, văzând ce se întâmpla, şoferul preferă să nu se amestece. Trase maşina înapoi, ieşi din parcare şi demară cu scrâşnet de cauciucuri.
Frye îl târî pe Pablo lângă Miguel şi‑i aşeză unul lângă celălalt, scoţându‑i din calea furgonetei. Nu voia să calce pe nimeni. Nu voia să‑i ucidă pe cei doi, fiindcă prea mulţi clienţi ai barului apucaseră să‑l vadă la faţă. Autorităţile nu se vor strădui prea mult să dea de urma cuiva care ieşise învingător într‑o încăierare de stradă, mai ales dacă învinşii intenţionaseră să atace în grup un om singur. Însă poliţia ar porni în urmărirea unui ucigaş, aşa că Frye se asigură că atât Miguel, cât şi Pablo erau în viaţă .
Fluierând vesel, porni cu furgoneta înapoi spre Marina Del Rey şi opri la prima benzinărie deschisă de pe partea dreaptă a autostrăzii. În timp ce omul de serviciu îi făcea plinul, verifica uleiul şi spăla parbrizul, Frye se duse la toaletă. Îşi luase cu el o trusă de bărbierit şi petrecu zece minute spălându‑se şi bărbierindu‑se.
Când călătorea, dormea în furgonetă, care nu era la fel de convenabilă ca o rulotă. Nu avea apă curentă. Pe de altă parte, era mai uşor de manevrat, mai puţin vizibilă şi mai anonimă decât o rulotă. Pentru a profita de avantajele depline ale unei case pe roţi complet utilate, ar fi nevoit să oprească în fiecare noapte într‑un camping, să se racordeze la sistemul de canalizare şi elec­tricitate, lăsându‑şi peste tot numele şi adresa. Era prea riscant. Cu o rulotă, ar lăsa o urmă lesne de găsit chiar şi pentru un copoi lipsit de simţul mirosului. Totodată, ar fi la fel de adevărat că, dacă ar trage la moteluri şi poliţia ar face cercetări, recepţionerii şi‑ar aminti, cusiguranţă, de bărbatul înalt, cu mus­culatură ieşită din comun, cu ochi albaştri şi pătrunzători.
În toaleta de la benzinărie, îşi scoase mănuşile şi tricoul gal­ben, se spălă până la brâu şi sub braţ cu şerveţele umede şi săpun lichid, se parfumă cu deodorant şi se îmbrăcă din nou. Era în permanenţă preocupat de curăţenie, îi plăcea să fie mereu curat şi îngrijit.
Când se simţea murdar, nu numai că nu era în largul lui, dar trăia un sentiment de deprimare — poate şi de teamă. Ca şi cum senzaţia de murdărie ar fi trezit vagi amintiri ale unor experienţe îngrozitoare, de mult uitate, şi ar fi readus la lumină frânturi de amintiri aproape îngropate în subconştient, acolo unde le putea intui, fără să le vadă, şi unde le putea percepe, fără să le înţeleagă. În cele câteva nopţi în care se culcase fără să se spele, coşmarul lui obişnuit îl chinuise mai rău decât oricând, făcându‑l să se trezească brusc din somn, fluturându‑şi braţele şi urlând înspăimântat. Deşi în astfel de ocazii se trezise, ca de fiecare dată, fără să‑şi amintească clar ce anume visase, se simţise ca şi cum tocmai s‑ar fi târât la lumină dintr‑un loc mizerabil şi greţos, dintr‑o groapă întunecată, adâncă şi urât mirositoare, săpată în pământ.
Decât să rişte să‑şi agraveze coşmarul, de care nu se îndoia că va reveni, se spălă la toaleta pentru bărbaţi, se bărbieri repede cu aparatul electric, îşi masă obrazul cu loţiune după ras, se spălă pe dinţi şi folosi toaleta. În dimineaţa următoare, avea să oprească la altă benzinărie, ca să facă acelaşi lucru şi, în plus, să‑şi schimbe hainele. Plăti benzina şi porni înapoi spre Marina Del Rey prin ceaţa din ce în ce mai deasă. Parcă furgoneta pe chei, în acelaşi loc de unde telefonase la locuinţa lui din comitatul Napa. Coborî din Dodge, se duse la cabina telefonică şi formă acelaşi număr.
— Alo?
— Sunt eu, spuse Frey.
— A trecut furtuna.
— Au sunat cei de la poliţie?
— Da.
Discutară un minut sau două, apoi Frey se înapoie la Dodge.
Îşi întinse salteaua în partea din spate a furgonetei şi aprinse lanterna pe care o ţinea acolo. Nu suporta întunericul total. Nu putea dormi decât dacă vedea cel puţin o geană de lumină pe sub uşă sau dacă avea o veioză aprinsă discret într‑un colţ. În întuneric complet începea să‑şi imagineze că spre el se târau vietăţi ciudate, alergându‑i repede pe faţă, strecurându‑i‑se pe sub haine. Fără lumină, era asaltat de şoapte care nu însemnau nimic, fiind cu atât mai înspăimântătoare, şoapte pe care uneori le auzea încă un minut sau două după trezirea din coşmar, şoapte care‑i îngheţau sângele în vine, îi strângeau stomacul, ca un ghem, şi făceau să‑i bată inima nebuneşte.
Dacă ar reuşi, în sfârşit, să descopere sursa acelor şoapte sau să priceapă ce încercau să‑i spună, ar şti ce însemna coşmarul. Ar şti ce anume provoca visul care se repeta la nesfârşit, ce aducea acea spaimă rece, şi ar izbuti, până la urmă, să se elibereze de coşmar.
Necazul era că, de fiecare dată când se trezea şi auzea şoaptele care marcau sfârşitul visului, nu era suficient de lucid ca să asculte cu atenţie şi să încerce să le analizeze. Întotdeauna era cuprins de panică, nu voia decât ca şoaptele să dispară şi să‑l lase în pace.
Încercă să adoarmă în lumina piezişă a lanternei, dar nu reuşi. Se perpelea şi se răsucea mereu de pe o parte pe alta. Gândurile îi rătăceau departe. Era treaz de‑a binelea.
Îşi dădu seama că ceea ce‑l împiedica să adoarmă era faptul că nu‑şi terminase treaba cu femeia. Fusese pornit să ucidă şi nu reuşise să‑şi ducă planul la bun sfârşit. Era nervos. Se simţea gol pe dinăuntru, îi lipsea ceva.
Încercase să‑şi astâmpere pofta pentru acea femeie o dată cu pofta trupului. Nu reuşise şi atunci încercase să‑şi ia gândul de la ea, provocând o bătaie cu cei doi mexicani. Mâncarea şi uriaşul efort fizic erau cele două moduri în care izbutea de fiecare dată să‑şi potolească poftele sexuale şi să‑şi abată gândurile de la dorinţele tainice care uneori ardeau în el sălbatic. Voia să facă sex, un sex brutal şi dureros, pe care nici o femeie nu i l‑ar oferi de bunăvoie, aşa că, în schimb, se îndopa cu mâncare. Simţea nevoia să ucidă, aşa că îşi petrecea patru sau cinci ore ridicând greutăţi din ce în ce mai mari, până când muşchii i se muiau şi‑i pierea orice urmă de violenţă. Psihiatrii numeau procedeul su­blimare. Dar în ultimul timp se dovedise din ce în ce mai puţin eficient în a‑i risipi poftele nelegiuite.
Femeia continua să‑i ocupe gândurile.
Trupul ei catifelat.
Rotunjimile şoldurilor şi sânilor ei.
Hilary Thomas.
Nu. Era o simplă mască.
Katherine. Iată cine era femeia, în realitate.
Katherine. Căţeaua de Katherine. Într‑un nou trup.
Închidea ochii şi şi‑o imagina goală pe un pat, pironită sub greutatea lui, cu coapsele desfăcute, zvârcolindu‑se, zbătându‑se, tremurând ca un iepuraş la vederea unei ţevi de armă. Îşi imagina propria‑i mână lunecând peste sânii ei grei, peste pântecele supt, peste coapse şi peste sexul ei, apoi cealaltă mână ridicând cuţitul, repezindu‑l în jos, înfigând până în plăsele lama argintie în carnea ei moale, apoi carnea cedând în faţa lui, sângele ţâşnind umed şi promiţător. Vedea groaza şi durerea sfâşietoare din ochii ei, în timp ce el îi înfigea cuţitul în piept, căutând inima încă vie, cu gând să i‑o smulgă câtă vreme mai bătea. Aproape că‑i simţea sângele cald şi lipicios, aproape că simţea în nări mirosul lui amărui, ca de cocleală. Pe măsură ce imaginea punea stăpânire pe mintea lui, simţi cum i se întăresc testiculele, simţi cum penisul îi zvâcneşte şi intră în erecţie — ca un alt cuţit — şi‑şi dori s‑o poată pătrunde, să se cufunde în trupul ei superb, mai întâi penisul voluminos şi zvâcnind, apoi lama cuţitului, ca să‑şi reverse în ea spaima şi slăbiciunea cu prima armă şi apoi s‑o golească de puteri şi viaţă cu a doua.
Deschise ochii.
Era lac de transpiraţie.
Katherine. Căţeaua.
Timp de treizeci şi cinci de ani trăise în umbra ei, într‑o suferinţă şi o teamă permanentă. Cu cinci ani în urmă Katherine murise de inimă şi el simţise pentru prima oară în viaţă gustul libertăţii. Dar iată că ea se întorcea din morţi, prefăcută în altă femeie, căutând o cale de a pune iarăşi stăpânire pe el.
Voia s‑o folosească şi s‑o ucidă, ca să‑i arate că nu‑i era frică de ea. Nu mai avea putere asupra lui. Acum era mai puternic decât ea.
Întinse mâna spre pielea de căprioară de lângă saltea, o dez­legă şi scoase dinăuntru cel de al doilea cuţit.
Nu va reuşi să doarmă până când n‑o va ucide.
În noaptea aceea.
Ea nu se aştepta să‑l vadă revenind aşa curând.
Se uită la ceas. Era miezul nopţii.
Oamenii se întorceau de la spectacole, de la dineuri prelun­gite până târziu, de la petreceri. Peste un timp străzile vor fi pustii, casele tăcute şi cufundate în întuneric. Nu mai exista riscul ca cineva să‑l vadă şi să anunţe poliţia.
Hotărî să plece spre Westwood la ora două noaptea.



3

Lăcătuşul veni şi schimbă broaştele de la uşa din faţă şi de la cea din spate, apoi se duse în Hancock Park, unde fusese chemat de altcineva.
Poliţiştii Farmer şi Whitlock plecară.
Hilary rămase singură.
Nu‑şi făcea iluzii că va fi în stare să adoarmă, însă ştia că nu putea petrece noaptea în patul ei. De cum păşi în dormitor, mintea i se umplu de imagini vii ale spaimei: Frye spărgând uşa, încolţind‑o cu un rânjet drăcesc, apropiindu‑se din ce în ce mai mult de patul ei, apoi deodată sărind peste pat şi alergând peste saltea, cu cuţitul ridicat în aer... Ca şi mai înainte, într‑o stranie succesiune de imagini, chipul lui Frye luă trăsăturile tatălui ei şi o clipă avu straniul sentiment că cel care încercase s‑o ucidă în seara aceea fusese Earl Thomas, înviat din morţi. Dar ceea ce o tulbura nu erau numai ecourile răului din acea încăpere. Nu voia să doarmă acolo până când uşa distrusă nu avea să fie luată de acolo şi înlocuită cu una nouă, ceea ce nu putea fi realizat decât a doua zi, când putea să cheme un tâmplar. Uşa şubredă a dormitorului nu rezistase atacului lui Frye, şi Hilary hotărâse s‑o schimbe cu una solidă, din lemn tare, cu zăvor de alamă. Dacă Frye se întorcea şi reuşea să intre în casă în aceeaşi seară, putea pătrunde în dormitor în timp ce ea dormea... În caz că ar reuşi să adoarmă.
Mai curând sau mai târziu avea să se întoarcă. Era absolut convinsă.
Putea merge la un hotel, dar n‑o încânta ideea. Ar părea că se ascunde de el, că fuge din calea lui. În sinea ei, se mândrea că este o femeie curajoasă. Nu se ferea de nimeni şi de nimic. Se împotrivea cu toată puterea şi isteţimea minţii ei. Nu fugise nici de părinţii ei violenţi şi lipsiţi de afecţiune. Nu căutase să scape de amintirea chinuitoare a finalului monstruos şi sângeros din micul apartament din Chicago, nu acceptase genul de pace pe care o oferă nebunia sau amnezia oportună — două soluţii pen­tru care ar opta cei mai mulţi care ar trece prin încercări simi­lare. Niciodată nu dăduse înapoi în faţa nesfârşitelor obstacole întâlnite în cale în timp ce lupta să‑şi facă o carieră la Hollywood, mai întâi ca actriţă, apoi ca scenaristă. Fusese înfrântă de nenumărate ori, dar se ridicase de la pământ. Iar şi iar. Perse­verase, luptase la rândul ei şi câştigase. Aşa cum avea să câştige şi această luptă bizară cu Bruno Frye, deşi de data aceasta tre­buia să lupte de una singură.
La dracu' cu poliţia!
Hotărî să se culce într‑una dintre camerele de oaspeţi, cu uşă care putea fi încuiată şi baricadată. Îşi puse un aşternut şi o pătură pe patul uriaş şi‑şi aduse prosoape în baia de alături.
La parter, scormoni prin sertarele din bucătărie, scoţând tot felul de cuţite şi încercându‑le pe fiecare ca greutate şi tăiş. Cuţitul mare de măcelărie arăta mai eficient decât toate celelalte, dar în mâna ei micuţă era o armă imposibil de mânuit. Nu i‑ar fi fost de nici un folos într‑o luptă corp la corp, deoarece avea nevoie de spaţiu ca să‑l mânuiască. Putea fi o excelentă armă de atac, dar nu una de apărare. Alese un cuţit obişnuit, cu lama lungă de zece centimetri, suficient de mic pentru a fi ascuns în buzunarul halatului şi suficient de mare ca să provoace o rană gravă, în caz că ar fi nevoită să se slujească de el.
Gândul de a înfige un cuţit în altă fiinţă omenească o umplea de oroare, însă ştia că ar fi în stare s‑o facă, dacă viaţa i‑ar fi ameninţată. De multe ori în copilărie ascunsese un cuţit în ca­mera ei, sub saltea, măsură de precauţie împotriva crizelor imprevizibile de violenţă ieşită din comun ale tatălui ei. Îl folo­sise o singură dată, în acea ultimă zi, când Earl începuse să aiureze datorită unei combinaţii de delirium tremens şi demenţă pură. Începuse să vadă viermi uriaşi ieşind din pereţi şi crabi încercând să intre pe ferestre. Într‑un acces de furie schizofrenică şi paranoică transformase apartamentul într‑un abator, şi Hilary reuşise să scape numai fiindcă avusese un cuţit.
Bineînţeles, cuţitul nu făcea cât un pistol. N‑ar avea cum să‑l folosească decât în momentul în care Frye ar ajunge deasupra ei, or atunci ar risca să fie prea târziu. Însă cuţitul era singura armă de care dispunea. Cei doi poliţişti care plecaseră imediat după lăcătuş îi luaseră pistolul calibrul 6,32.
Dracu s‑o ia de poliţie!
După plecarea detectivilor Clemenza şi Howard, Hilary avusese o discuţie înnebunitoare cu poliţistul Farmer despre legislaţia deţinerii de arme. Hilary simţea că o apucă furia de fiecare dată când îşi amintea discuţia.
— Domnişoară Thomas, în legătură cu arma dumnea­voastră...
— Ce‑i cu ea?
—Aveţi nevoie de permis ca să ţineţi o armă în casă.
— Ştiu. Am permis.
—Aş putea să văd numărul de înregistrare?
—E în sertarul de la noptieră. Îl ţin lângă pistol.
— Îi daţi voie colegului meu Whitlock să urce la etaj şi să‑l aducă?
—Poate să meargă.
Un minut sau două mai târziu:
—Domnişoară Thomas, văd că demult aţi locuit la San Fran­cisco.
— Vreo opt luni. Am lucrat o vreme la un teatru, pe când încercam să‑mi fac un nume ca actriţă.
— Înregistrarea dumneavoastră se referă la o adresă din San Francisco.
— Închiriasem un apartament în North Beach, fiindcă era mai ieftin, pe atunci nu stăteam prea bine cu banii. În cartierul acela o femeie singură are, fără îndoială, nevoie de o armă.
— Domnişoară Thomas, ştiaţi că în momentul în care vă mutaţi dintr‑un comitat în altul este nevoie să completaţi un nou formular de înregistrare?
— Nu.
— Chiar nu ştiaţi?
— Uitaţi ce este, meseria mea este să scriu scenarii. Nu mă pricep la arme.
— Dacă ţineţi în casă o armă personală, sunteţi obligată să cunoaşteţi legislaţia privind înregistrarea şi folosirea ei.
— OK, OK. O voi înregistra cât de curând.
— Păi, va trebui să veniţi şi s‑o înregistraţi, dacă o vreţi înapoi.
— Dacă o vreau înapoi?
— Va trebui s‑o iau cu mine.
— Glumiţi?
—Aşa e legea, domnişoară Thomas.
— Adică mă lăsaţi aici, singură şi neînarmată?
—Nu cred că aveţi motive să vă temeţi...
— Cine v‑a dat acest ordin?
— Nu‑mi fac decât meseria.
— Howard v‑a spus să procedaţi astfel, nu‑i aşa?
— Locotenentul Howard doar mi‑a sugerat să verific înregis­trarea.Însă nu mi‑a spus...
—Iisuse!
— Tot ce aveţi de făcut este să veniţi la secţie, să plătiţi taxa legală şi să completaţi un nou formular de înregistrare... după care vă înapoiem pistolul.
—Dar dacă Frye se întoarce la noapte?
—Este puţin probabil, domnişoară Thomas.
— Dar dacă totuşi se întoarce?
—Ne telefonaţi. Avem maşini de poliţie în zonă. Vom veni încoace...
— ...numai bine ca să chemaţi apoi un preot şi maşina de la morgă.
—Nu aveţi nici un motiv de teamă decât...
— ... propria mea teamă? Spune‑mi domnule Farmer, înainte de a deveni poliţist, trebuie să urmezi un curs de folosire a expre­siilor stereotipe?
— Nu‑mi fac decât datoria, domnişoară Thomas.
— Ahhh...la ce bun!
Farmer îi luase pistolul, iar Hilary învăţase o lecţie impor­tantă. Departamentul de poliţie era un braţ al statului, iar pe stat nu se putea conta în nici o privinţă. Dacă statul nu era capabil să‑şi echilibreze propriul buget şi să împiedice devalorizarea monedei naţionale, dacă nu putea găsi o cale de a stăvili corupţia crescândă din aparatul de conducere, dacă începea să‑şi piardă voinţa şi mijloacele de a întreţine o armată şi de a asigura secu­ritatea naţională, atunci cum să oprească un singur maniac care avea de gând s‑o înjunghie pe ea?
Cu multă vreme în urmă învăţase că nu era simplu să găsească pe cineva în care să poată avea deplină încredere. Nici părinţii ei, nici rudele, fiindcă fiecare preferase să nu se amestece. Nici birocraţii de la asistenţa socială, la care apelase când era copil. Nici poliţia. De fapt, acum înţelegea că singura persoană în care putea avea încredere şi pe care se putea bizui era ea însăşi.
Foarte bine, se gândi, furioasă. OK. Am să mă ocup eu sin­gură de Bruno Frye.
Dar cum?
Trebuia să existe o cale.
Ieşi din bucătărie cu cuţitul în mână, se duse la barul cu oglindă din nişa aflată între salon şi birou şi‑şi turnă o porţie ge­neroasă de Remy Martin, într‑un pahar mare de cristal. Duse coniacul şi cuţitul în camera de oaspeţi, stingând luminile pe par­curs, ca să‑şi demonstreze că nu‑i era teamă.
Închise uşa dormitorului, o încuie şi se uită după un obiect cu care s‑o baricadeze. Lângă perete, în stânga uşii, se găsea un scrin, o piesă de mobilier mai înaltă decât ea. Cântărea prea mult ca să poată fi deplasat aşa cum era, dar Hilary reuşi să‑l mişte, după ce scoase toate sertarele şi le puse deoparte. Trase scrinul mare de lemn pe covor, îl lipi de uşă şi puse la loc sertarele. Spre deosebire de alte scrinuri, acesta nu avea picioare, se sprijinea direct pe podea şi avea un centru de greutate relativ jos, fiind deci un obstacol formidabil în calea oricui ar fi încercat să dea buzna în cameră.
Se duse în baie, puse cuţitul şi coniacul pe podea. Umplu cada cu apă fierbinte, atât cât putea suporta, se dezbrăcă şi intră înăuntru, icnind şi schiţând grimase pe măsură ce se cufunda în apă. De când fusese imobilizată sub trupul lui Frye, pe podeaua dormitorului, de când îi simţise mâna între picioare, sfâşiindu‑i ciorapii, se simţea murdară şi contaminată. Se lăsă în apă plină de încântare, se înfăşură în spumant cu aromă de liliac şi începu să se frece bine cu o mănuşă de baie, oprindu‑se din când în când ca să‑şi moaie buzele în coniac. În cele din urmă, când se simţi din nou perfect curată, puse săpunul deoparte şi se scufundă şi mai mult în apa parfumată. Aburul se ridica deasupra ei, iar coniacul o încălzea pe dinăuntru şi această plăcută combinaţie de căldură interioară şi exterioară îi aduse pe frunte broboane de transpiraţie. Închise ochii şi se concentră asupra lichidului din paharul de cristal.
Corpul omenesc nu funcţionează mult timp dacă nu este întreţinut cum se cuvine. În definitiv, corpul omenesc este un mecanism, o minunată maşinărie alcătuită din multe feluri de ţesuturi şi fluide, chimicale şi minerale, un angrenaj complicat având inima drept principal motor, precum şi multe alte motoraşe, un sistem de ungere şi unul de răcire cu aer, coman­dat de un computer — creierul — cu sisteme de tracţiune care sunt muşchii, toate dispuse pe un ingenios suport din calciu. Pentru a funcţiona, corpul omenesc are nevoie de multe lucruri, şi nu în ultimul rând de hrană, odihnă şi somn. Hilary îşi închipuise că nu va reuşi să adoarmă după cele întâmplate, că îşi va petrece noaptea stând cu urechile ciulite, ca o pisică, pândind orice semn de pericol. Dar seara aceea o epuizase în mai multe feluri şi, deşi partea lucidă a minţii ei refuza să tragă obloanele pentru lucrări de întreţinere, subconştientul ştia că acestea erau necesare şi inevitabile. Când termină coniacul, se simţea atât de somnoroasă, încât abia dacă îşi putea ţine ochii deschişi.
Ieşi din cadă, trase dopul şi se şterse cu un prosop mare şi pufos, în timp ce cada se golea cu zgomot. Luă cuţitul şi ieşi din baie, lăsând lumina aprinsă şi uşa întredeschisă. Aprinse luminile în cameră. Mişcându‑se languros în lumina discretă, printre umbrele catifelate, puse cuţitul pe noptieră şi se strecură goală în aşternut.
Se simţea desprinsă de realitate, ca şi cum căldura băii i‑ar fi slăbit încheieturile.
Totodată, se simţea şi puţin ameţită. Efectul coniacului.
Se întinse în pat, cu faţa către uşă. Baricada o liniştea. Părea foarte solidă. De neînvins. Se gândi că Bruno Frye nu va reuşi să treacă de ea. Nici cu un berbec. Nici chiar o mică armată n‑ar reuşi să treacă de uşa aceea. Nici un tanc. Dar un dinozaur? se întrebă ea somnoroasă. Un tyranosaurus rex, ca în imaginile ace­lea ciudate cu monştri? Godzilla. Oare Godzilla ar fi în stare să spargă uşa...?
Joi noaptea, pe la ora două, Hilary dormea.


În aceeaşi noapte de joi, la ora 2:25, Bruno Frye trecu încet cu maşina prin faţa casei ei. Westwood‑ul era învăluit în ceaţă, dar nu atât de mult ca în apropierea oceanului. Vedea casa îndea­juns de bine ca să‑şi dea seama că la ferestrele din faţă nu se zărea nici o geană de lumină.
Merse cale de încă două cvartale, coti şi trecu din nou prin faţa casei, reducând şi mai mult viteza şi studiind cu atenţie maşinile parcate pe stradă. Presupunea că poliţia nu postase oameni de pază, totuşi nu voia să rişte. Maşinile erau goale, nici un om de pază.
Parcă furgoneta Dodge între cele două maşini Volvo aflate cu două cvartale mai departe şi porni înapoi spre casa lui Hilary, prin întuneric şi ceaţă, prin cercurile de lumină difuză din jurul stâlpilor de iluminat învăluiţi în ceaţă. Traversă gazonul, şi iarba umedă de rouă fâşâi sub tălpile pantofilor, sunet care‑l făcu să‑şi dea seama de tăcerea nopţii, parcă de dincolo de lume.
Ajuns pe o latură a casei, se ghemui lângă o tufă de leandru şi privi înapoi spre drumul pe care venise. Nu fusese pusă în funcţiune nici o alarmă. Nu era nimeni pe urmele lui.
Îşi continuă drumul spre spatele casei şi sări o poartă încuiată. În curtea din spate privi în sus la zidul casei şi la etajul al doilea văzu un mic pătrat de lumină. După dimensiuni, deduse că trebuia să fie lumina de la baie. Prin panourile de sticlă mai mari, din dreapta, se vedeau vagi dâre de lumină strecurate printre draperii.
Femeia era acolo, sus.
Nu avea nici o umbră de îndoială.
O simţea. O adulmeca.
Căţeaua.
Aştepta să fie luată şi folosită.
Aştepta să fie ucisă.
Sau poate aşteaptă să mă ucidă ea pe mine? se întrebă.
Îl străbătu un fior. O dorea, intrase într‑o erecţie cumplită pentru ea, dar în acelaşi timp îi era şi teamă.
De fiecare dată până atunci murise uşor. Şi de fiecare dată înviase, luând forma unui nou trup, dându‑se drept altă femeie. Însă întotdeauna murise fără a se lupta prea mult. Dar în astă‑seară Katherine fusese o tigroaică, uimitor de puternică, de inteligentă şi de neînfricată. Era ceva nou pentru ea, ceva care nu‑i plăcea deloc lui Frye.
Şi totuşi, trebuia să se ducă după ea. Dacă nu ar urmări‑o de la o reîncarnare la alta, dacă nu ar continua s‑o ucidă până când, în sfârşit, va rămâne moartă, n‑ar avea pace în veci.
Nu se osteni să deschidă uşa bucătăriei cu cheile furate din poşeta lui Hilary cu ocazia vizitei la cramă. Probabil că broaştele fuseseră schimbate. Chiar dacă ea nu şi‑ar fi luat această măsură de prevedere, el tot n‑ar putea intra pe uşa aceea. Marţi noaptea, prima oară când încercase să pătrundă în locuinţă, ea fiind acasă, Frye descoperise că una dintre broaşte nu se descuia dacă era blocată cu o cheie pe dinăuntru. Broasca de sus ceda cu uşurinţă, dar cea de jos nu se deschidea decât dacă era încuiată pe dinafară cu o cheie. Atunci nu reuşise să intre şi fusese nevoit să revină în noaptea următoare, miercuri noaptea, cu opt ore în urmă, când femeia fusese plecată să ia cina în oraş, iar el îşi putuse folosi ambele chei. Acum, că ea era înăuntru, chiar dacă poate nu schimbase broaştele, trăsese siguranţele acelea speciale pe dinăuntru, barându‑i definitiv accesul, oricâte chei ar fi avut.
Se duse până în colţul casei, unde o fereastră mare şi dublă dădea spre grădina cu trandafiri. Fereastra era împărţită în mai multe geamuri pătrate cu latura de cincisprezece centimetri, montate între şipci subţiri de lemn închis la culoare şi lăcuit. Privi printre pleoapele îngustate, cercetând lungimea pervazului şi bara din centru, mai puţin vizibilă, până când localiză încuietoarea, apoi stinse lanterna de buzunar. Avea la el un sul de leu­coplast, din care tăie fâşii, acoperind cu ele micul geam de lângă încuietoare. Când geamul fu complet acoperit, îşi repezi pumnul înmănuşat prin el: o singură lovitură năprasnică. Geamul se sparse aproape fără zgomot şi nu căzu pe podea, ci rămase prins de banda adezivă. Vârî mâna înăuntru şi deschise fereastra, o ridică, apoi se săltă şi sări peste pervaz. Abia reuşi să evite să facă un zgomot infernal, gata să răstoarne o măsuţă şi să cadă peste ea.
Rămase în mijlocul încăperii, cu inima bătând nebuneşte. Ciuli urechile, să prindă vreo mişcare în casă, vreun semn că fu­sese auzit.
Totul era cufundat în tăcere.
Femeia era în stare să se ridice din morţi şi să revină la viaţă sub o nouă identitate, dar era evident că puterea ei supranaturală se oprea aici. Se vedea limpede că nu era atotştiutoare şi atot‑văzătoare. Frye se găsea în casa ei, dar ea încă nu ştia.
Rânji.
Scoase cuţitul din teaca de la brâu şi‑l apucă strâns cu mâna dreaptă.
Cu lanterna în stânga, începu să cerceteze fiecare încăpere de la parter. Toate erau pustii şi cufundate în întuneric.
Urcă scările până la etajul al doilea, rămânând cu spatele lipit de zid, ca nu cumva să scârţâie vreo treaptă. Ajunse sus fără să scoată nici un sunet.
Cercetă dormitoarele, dar nu găsi nimic interesant, până când ajunse în ultima cameră de pe stânga. I se păru că vede lumină pe sub uşă şi stinse lanterna. În bezna coridorului, pragul ultimei camere era marcat doar de o dungă subţire argintie. Se apropie de uşă şi încercă cu grijă clanţa. Uşa era încuiată.
O găsise.
Katherine.
Care se dădea drept o oarecare Hilary Thomas.
Căţeaua. Căţea afurisită.
Katherine. Katherine. Katherine.
În timp ce numele îi stârnea ecouri în minte, îşi încleşta degetele pe mânerul cuţitului şi începu să taie aerul cu el, ca şi cum ar înjunghia‑o.
Se culcă cu faţa la podeaua din hol şi se uită prin spaţiul de doi centimetri de sub uşă. De partea cealaltă a uşii se găsea o piesă masivă de mobilier, poate un scrin. Dormitorul era lumi­nat indirect de o lumină difuză, a cărei sursă n‑o putea vedea, dar care se strecura pe sub uşă, punând în evidenţă marginile scri­nului.
Puţinul pe care reuşi să‑l vadă îl umplu de încântare şi se simţi inundat de un val de optimism. Femeia se baricadase în cameră, ceea ce însemna că ticăloasa se temea de el. Ea se temea de el. Deşi ştia cum să se întoarcă din mormânt, totuşi se temea de moarte. Ori poate ştia sau simţise că de astă dată nu va fi în stare să revină printre cei vii. Frye avea de gând ca de data aceasta să se ocupe de cadavru cu mult mai mare grijă decât de corpurile celorlalte femei în care ea se încarnase. Să‑i smulgă inima. Să înfigă un ţăruş în ea. Să‑i taie capul. Să‑i umple gura cu usturoi. În acelaşi timp, intenţiona ca la plecare să ia cu el capul şi inima, să îngroape cele două sinistre trofee în două gropi separate şi ascunse, pe pământul sfinţit a două cimitire, departe de locul în care putea fi înmormăntat corpul. După toate aparenţele, Katherine îşi dăduse seama că de data aceasta el avea de gând să‑şi ia măsuri de precauţie ieşite din comun, fiindcă îi ţinea piept cu o furie şi o hotărâre de care nu dăduse niciodată dovadă până atunci.
Femeia din dormitor nu scotea nici un sunet.
Oare dormea?
Nu, decise el. Era prea speriată ca să doarmă. Probabil, şedea în pat în capul oaselor, cu pistolul în mână.
Şi‑o imagină ascunzându‑se acolo ca un şoarece care se fereşte de motanul care‑i dă târcoale şi se simţi puternic, plin de forţă, o forţă primitivă. În el fierbea o ură neagră. Voia ca femeia să tremure şi să se zbată înspăimântată, cum făcuse şi ea cu el în toţi aceşti ani. Îl năpădi o dorinţă irezistibilă de a striga la ea; voia să‑i strige numele — Katherine — Katherine — voia s‑o copleşească cu blesteme. Reuşi să se stăpânească doar cu preţul unui uriaş efort, care‑i umezi fruntea de transpiraţie şi‑i umplu ochii de lacrimi.
Se ridică în picioare şi rămase tăcut în întuneric, chibzuind asupra soluţiilor care‑i stăteau la îndemână. S‑ar putea repezi asupra uşii, s‑o spargă şi să zvârle obstacolul din cale, dar ar fi curată sinucidere. N‑ar trece de baricadă suficient de rapid ca s‑o poată lua prin surprindere. Katherine ar avea destul timp să îndrepte arma către el şi să‑l ciuruiască cu gloanţe. Singurul lucru care‑i rămânea de făcut era să aştepte ca ea să iasă. Dacă rămânea pe hol toată noaptea, fără să facă nici un zgomot, poate că acele ore de linişte o vor convinge că nu avea motive de teamă. Dimineaţă va trage concluzia că se găsea în siguranţă şi că el nu avea de gând să se mai întoarcă. În momentul în care avea să pună piciorul afară din cameră, el va putea s‑o înşface şi s‑o arunce înapoi în pat, înainte ca ea să‑şi dea seama ce se întâmplă.
Frye străbătu coridorul din doi paşi şi se aşeză pe podea, sprijinindu‑se cu spatele de perete.
După câteva minute auzi foşnete în întuneric şi mici zgomote de paşi.
E doar imaginaţia mea, se gândi. Vechea mea teamă.
Apoi simţi cum ceva i se târăşte pe picior, pe sub pantalon.
Nu‑i nimic acolo, încercă el să se liniştească.
Ceva se furişă pe sub mânecă şi începu să suie pe braţ, ceva oribil, pe care nu‑l putea identifica. Apoi ceva îi trecu repede peste umăr şi peste gât, peste faţă, ceva mic şi ucigaş. Îi căută gura. Îşi strânse buzele cu putere. Acel ceva îi căută ochii. Îşi lipi pleoapele până la durere. Creatura încercă să‑i intre în nări, şi Frye începu să‑şi frece cu disperare obrazul, însă nu reuşi să‑i dea de urmă şi s‑o alunge de acolo. Nu!
Aprinse lanterna de buzunar. El era singura fiinţă vie de pe coridor. Nimic nu se mişca sub pantalon. Nimic nu i se stre­curase pe sub mânecă. Nu avea nimic pe faţă.
Se cutremură de un fior.
Lăsă lanterna aprinsă.


Joi dimineaţă, la ora nouă, Hilary se trezi auzind telefonul. În camera de oaspeţi exista o derivaţie. Din greşeală, butonul de volum fusese dat la maximum, probabil de către femeia venită la curăţenie. Ţârâitul strident o smulse din somn, făcând‑o să tre­sară violent.
Era Wally Topelis. În timp ce‑şi lua micul dejun, citise în ziarul de dimineaţă despre atacul şi tentativa de viol din seara precedentă. Era şocat şi îngrijorat.
Înainte de a‑i da mai multe amănunte decât cele apărute în ziar, Hilary îl rugă să‑i citească articolul. Răsuflă uşurată aflând că era foarte succint, doar o mică fotografie şi câteva rânduri pe pagina a şasea. Articolul se baza în întregime pe puţinele informaţii oferite de ea şi de locotenentul Clemenza în seara precedentă. Nicăieri nu era pomenit numele lui Bruno Frye, nici opinia fermă a locotenentului Howard că ea minţea. Presa venise şi plecase la timp, ratând cu puţin acele informaţii scandaloase care ar fi adus incidentul cel puţin cu câteva pagini mai aproape de articolul de fond.
Hilary îi povesti lui Wally toată întâmplarea. Impresarul era scandalizat.
— Poliţist idiot! Dacă ar fi făcut cât de cât efortul de a afla câte ceva despre tine, ce fel de om eşti, şi‑ar fi dat seama că nu erai în stare să inventezi o asemenea poveste. Ascultă, fetiţo, mă ocup eu de toate. Nu‑ţi face griji. Pun eu motoarele în mişcare.
— Cum?
— Am să chem câteva persoane.
— Pe cine?
— Pentru început, ce‑ai zice de şeful poliţiei?
— Oh, sigur.
— Ascultă, îmi este dator, îi explică Wally. Cine a organizat spectacolul anual în beneficiul poliţiei în ultimii cinci ani? Cine a adus câteva dintre marile stele de la Hollywood, care au apărut gratis în spectacol? Cine le‑a făcut rost de cântăreţi, comici, actori şi iluzionişti pentru fondurile poliţiei, fără să le ceară nici un ban?
— Tu?
— Bineînţeles că eu.
— Dar ce poate face şeful poliţiei?
— Poate redeschide cazul.
— Când un poliţist de‑al lui jură că totul e o minciună?
— Poliţistul lui nu‑i întreg la minte.
— Mă bate gândul că acest Frank Howard are referinţe foarte bune, spuse ea.
— Atunci modul în care poliţia îşi evaluează oamenii este ruşinos. Înseamnă că criteriile lor sunt fie foarte puţin pre­tenţioase, fie anapoda.
— S‑ar putea să‑ţi fie cam greu să‑l convingi pe şeful poliţiei de acest lucru.
— Uneori pot fi extrem de convingător, micuţa mea.
— Dar chiar dacă îţi datorează un serviciu, oare poate redeschide cazul fără să aibă noi dovezi? O fi el şef, dar trebuie să respecte regulamentul, ca toţi ceilalţi.
— Ascultă, ar putea, cel puţin, să stea de vorbă cu şeriful din comitatul Napa.
— Iar şeriful Laurenski îi va debita aceeaşi poveste pe care a spus‑o aseară. Va susţine că Frye era acasă şi că făcea fursecuri sau ceva asemănător.
— Atunci şeriful e un dobitoc şi un incompetent, care a crezut pe cuvânt pe cineva din personalul casei lui Frye. Sau e un min­cinos. Sau e de conivenţă cu Frye.
— Du‑te la şeful poliţiei cu această teorie şi ne va trimite pe amândoi la medic, să vadă dacă nu suferim de schizofrenie para­noică.
— Dacă nu‑i conving pe poliţişti să facă ceva, nu se lăsă Wally, atunci voi angaja o echipă bună de detectivi particulari.
— Detectivi particulari?
— Cunosc exact agenţia potrivită. Sunt buni profesionişti. Mult mai buni decât majoritatea poliţiştilor. Vor începe să facă cercetări în viaţa personală a lui Frye şi vor descoperi toate micile lui secrete. Vor aduce dovezile de care avem nevoie ca să redeschidem cazul.
— Dar nu costă mult?
— Facem cheltuielile pe din doua, răspunse el.
— Oh, nu.
— Oh, ba da.
— E foarte generos din partea ta, dar...
— Nu‑i deloc generos. Eşti un bun de mare preţ, micuţo. Deţin un procent din tine, prin urmare suma plătită unei echipe de detectivi particulari este doar o asigurare. Nu vreau decât să‑mi apăr interesele.
— Nici tu nu crezi ce spui, replică ea. Eşti generos, Wally. Dar deocamdată nu angaja pe nimeni. Celălalt poliţist despre care ţi‑am vorbit, locotenentul Clemenza, a spus că va trece pe aici în această după‑amiază ca să vadă dacă îmi mai amintesc unele lucruri. El pare să mă creadă, însă e nedumerit, fiindcă mărturia lui Laurenski creează o mare fisură în versiunea mea. Cred că Clemenza s‑ar folosi de cel mai mic pretext ca să redeschidă cazul. Să aşteptăm până discut cu el. Dacă situaţia va fi la fel de sumbră, vom angaja echipa de detectivi particulari despre care mi‑ai vorbit.
— Atunci... bine, încuviiinţă Wally, fără prea mare tragere de inimă. Între timp am să le spun să trimită un om la tine acasă, să te păzească.
— Wally, n‑am nevoie de gardă de corp.
— Pe dracu' n‑ai!
— Toată noaptea nu mi s‑a întâmplat nimic şi...
— Uite ce e, fetiţo, trimit pe cineva la tine. Şi cu asta, basta. Nu‑l contrazice pe Unchiul Wally. Dacă n‑ai să‑i dai voie înăuntru, va sta de pază la intrare, ca o strajă la castel.
— Zău că...
— Mai curând sau mai târziu, îi spuse Wally cu blândeţe, va trebui să te confrunţi cu faptul că nu poţi trece prin viaţă singură, numai cu tine însăţi. Nimeni nu poate. Nimeni, fetiţo. Din când în când, toţi trebuie să acceptăm o mână de ajutor. Ar fi trebuit să‑mi telefonezi aseară.
— N‑am vrut să te deranjez.
— Dar nu m‑ai fi deranjat, pentru numele lui Dumnezeu! Îţi sunt prieten. De fapt, m‑ai deranjat mult mai mult prin faptul că n‑ai vrut să mă deranjezi aseară. Fetiţo, e foarte bine să fii pu­ternică, independentă şi să te bizui pe tine însăţi. Dar când exagerezi, când te izolezi astfel, e o palmă pentru toţi cei cărora le pasă de tine. Şi‑acum, ai să‑i deschizi omului trimis de mine ca să te păzească?
Ea oftă.
— OK.
— Bun. Va fi acolo în cel mult o oră. Promiţi să‑mi telefonezi de îndată ce stai de vorbă cu Clemenza?
— Promit.
— Pe cuvântul tău?
— Pe cuvântul meu.
— Ai dormit azi‑noapte?
— Spre marea mea surprindere, da.
— Dacă nu te‑ai odihnit destul, încearcă să aţipeşti puţin după‑amiază, o sfătui el.
Hilary râse.
— Ai fi o mamă minunată la evrei.
— Poate trec diseară să‑ţi aduc o oală mare cu supă de pui. La revedere, draga mea
— La revedere, Wally. Îţi mulţumesc că m‑ai sunat.
Puse receptorul în furcă şi se uită la scrinul pus în faţa uşii. După noaptea fără incidente, baricada părea ridicolă. Wally avea dreptate: cea mai bună soluţie era să angajeze gărzi de corp per­manente şi să pună pe urmele lui Frye o echipă de detectivi par­ticulari de prima mână. Planul ei iniţial de a face faţă situaţiei era, pur şi simplu, ridicol. Nu‑şi putea baricada ferestrele cu scânduri, nu se putea juca de‑a Bătălia de la Alamo cu Frye.
Se dădu jos din pat, îşi puse halatul de mătase şi se duse la scrin. Scoase pe rând sertarele şi le puse deoparte. Când mobila înaltă rămase destul de uşoară, ca să poată fi mutată din loc, Hilary o trase de lângă uşă, aşezând‑o la loc pe semnele de pe covor care marcau locul în care stătuse până cu o seară în urmă. Puse la loc sertarele.
Se duse la noptieră, luă cuţitul şi zâmbi trist, dându‑şi seama cât fusese de naivă. O luptă corp la corp cu Bruno Frye? Să se lupte cu un maniac, folosindu‑se de un cuţit? Cum îşi închipuise că ar fi avut vreo şansă într‑o înfruntare atât de inegală? Frye era mult mai puternic decât ea. Avusese mare noroc cu o noapte în urmă că reuşise să scape din mâinile lui. Din fericire, atunci avea pistolul. Dar dacă ar fi încercat să‑i ţină piept cu cuţitul, el ar fi tăiat‑o bucăţele.
Intenţionând să ducă cuţitul înapoi la bucătărie şi să se îmbrace până când avea să vină garda de corp, se apropie de uşa dormitorului, o descuie, o deschise, făcu un pas pe coridor şi în clipa următoare scoase un ţipăt, în aceeaşi secundă în care Bruno Frye o înşfăcă şi o izbi de perete. Capul i se lovi de zid cu o poc­nitură sonoră, şi Hilary se luptă să‑şi învingă senzaţia de leşin care‑i întuneca vederea. Frye îi prinse gâtul cu mâna dreaptă, pironind‑o pe loc. Cu stânga îi sfâşie halatul şi începu să‑i frece sânii goi, rânjind obscen şi numind‑o căţea şi târfă.
Probabil ascultase discuţia avută la telefon cu Wally, proba­bil ştia că poliţia îi luase pistolul, fiindcă nu se temea de ea câtuşi de puţin. Hilary nu‑i pomenise nimic lui Wally despre cuţit, şi Frye nu era pregătit pentru această armă. Hilary înfipse lama lungă de zece centimetri în pântecele lui tare şi musculos. Câteva secunde el păru să nu‑şi dea seama. Îşi luă mâna de pe sânii ei şi încercă să‑i strecoare degetele în vagin. În clipa în care ea smulse cuţitul din rană, îl fulgeră o durere arzătoare. Ochii i se măriră şi scoase un urlet ascuţit. Hilary înfipse din nou cuţitul în el, de astă dată mai sus şi lateral, chiar sub coaste. Brusc, chipul lui deveni livid şi unsuros ca o bucată de slănină. Urlă, îi dădu drumul din strânsoare şi se trase câţiva paşi în spate, clătinându‑se pe picioare, până când se izbi de peretele opus, trântind un tablou la podea.
Dându‑şi seama ce făcuse, pe Hilary o năpădi o violentă senzaţie de greaţă. Totuşi, nu dădu drumul cuţitului din mână, ci rămase pregătită să‑l înjunghie încă o dată, dacă s‑ar fi apropiat de ea.
Bruno Frye privi uimit în jos, la răni. Lama se înfipsese adânc. O şuviţă subţire de sânge se prelingea din rană, întinzându‑se rapid pe pulover şi pe pantaloni.
Hilary nu aşteptă ca expresia lui de uimire să se preschimbe într‑una de furie şi durere. Alergă în camera de oaspeţi, trânti uşa după ea şi o încuie. Timp de jumătate de minut ascultă gemetele surde ale lui Frye, blestemele şi mişcările lui stângace, întrebându‑se dacă îi mai rămăsese atâta putere cât să spargă uşa. I se păru că‑l aude păşind greoi pe coridor, spre scară, dar nu putea fi sigură. Alergă la telefon. Cu mâinile tremurânde şi nepătate de sânge, ridică receptorul şi formă numărul centralei, cerând legătura cu poliţia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu