Scrisoare deschisa: DOMNULE PRESEDINTE!

(Aceasta poezie este culeasa de pe neogen. Am postat-o aici, deoarece refleca viata multor romani, care traiesc in aceste conditii. Trist, dar adevarat!)

Vă rog să coborâţi, mergeţi la noi!
Frică n-aveţi, sunt un om cuminte;
Aceasta-i casa noastră - o ghenă de gunoi.

Nu, nu!… Să nu intraţi! Miroase…
Mizeria ne-neacă, ne sufocăm, murim!
Pe-o lampă am pus o oală cu trei oase,
Să le-ncălzesc - pe ele carne de găsim.

Ne credem fericiţi… că am mâncat.
Probabil, câinele vecinei mă blesteamă;
Din blidul lui - ieri - le-am furat…
Am vrut să-avem un strop de zeamă.

Acolo-n pungă-s coji de pâine;
Un om le-a pus pentru găini…
Avem rezervă pentru mâine.
Priviţi-mă - sunt un român - dar la străini.

Nu pot pleca, că bani nu am;
Ce-mi poate da azi… Europa?
Frumos zâmbeai când eu votam…
Partidul tău ne-a dus cu vorba.

Pe-o scândură şi trei cartoane,
E mama-ntinsă, nu mai poate;
Ea tot îmi spune: „Dacă doarme,
Poate uita necazurile toate.”

O să se stingă… cum bătrânul –
De cap alaltaieri şi-a făcut:
Voia să se distreze şi, nebunul!
O noapte-ntreagă-a petrecut

Golind pahar după pahar…
O drojdie coclită în butoi,
Aşa îşi înecă al lui amar;
Astazi e mort în sac, stă lângă noi.

De unde bani ca să-l îngrop?
Şi haine, cine o să-mi dea?
Cine mai este astăzi filantrop?
Trei lumânări aş cumpăra:

Lui, una-i dau s-o duca-n rai,
A doua este pentru voi:
Pomană fac pentru-aşa trai…
Cu lipsuri, griji şi cu nevoi.

A treia, pentru mine o păstrez
S-o-aprind diseară, când mă culc;
Mă prinde spaima, delirez…
Să fi trăit, cumva, prea mult!?

Când liniştit spre ceruri voi zbura,
Rău nu vă pară… credeţi că-e destin?
De ce, de mine v-ar durea?
C-a mai murit înc’ un român?

Plecati? E groaznic ce priviţi?
Mâine dimineaţă – când ştirile aflaţi,
Nu cătaţi în ziar să mai citiţi
Despre bătuţii soartei blestemaţi.

Dar, am o mică rugăminte,
Măcar atâta, să nu uitaţi:
Suntem ROMÂNI, distinse Preşedinte!
VĂ ROG, SĂ NE-NGROPAŢI!