INCREDIBIL DAR ADEVARAT! - MAI TARE DECÂT SOARTA!

Reportaj realizat de NEACŞU VIORICA
Strada 9 MAI, Bloc 2A. Scara 8, Apartamentul 91
TELEFON:0354/107577 MOBIL: O7273582O3.

Dumnezeu dă încă de la naştere, fiecărui locuitor al acestui pământ, o cruce de purtat, mai uşoară sau mai grea, pentru a ne pune credinţa la încercare, pentru a vedea puterea noastră de rezistenţă şi dacă merităm sau nu să ne numim copii lui.
Crucea hărăzită de Dumnezeu pentru părinţii mei (pe care au purtat-o cu demnitate până la moarte) a fost una foarte grea şi aceeaşi cruce urma sau trebuia să o port şi eu. Am uitat să spun că mă numesc Viorica Neacsu o femeie pe care, destinul nu m-a ferit.
Părinţii mei au provenit din familie de oameni modeşti, dar cinstiţi şi foarte harnici. M-am născut prematur la 7 luni şi jumătate, în data de 27 iunie 1954 cu o greutate de 1,5 kg. Deşi eram aşa de mică, eram sănătoasă. Mama mea a depus tot efortul ca să ajung cât mai repede la greutate normală. M-am dezvoltat normal, eram bucuria şi fericirea mamei mele, îmi cumpărau tot felul de jucării, ca măcar eu să fiu fericită. La 9 luni am mers în picioare, iar la 3 ani am început să merg la cămin, dar fericirea şi bucuria mea (şi a mamei mele) n-a ţinut prea mult timp, când în anul 1957, când a început să bântuie epidemia de poliomielită, la vârsta de 3 ani mama m-a dus la doctor să îmi facă şi mie vaccinul anti-poliomielitic, dar doctorul a refuzat să îmi facă vaccinul sub motivul că am împlinit vârsta de 3 ani şi nu se mai face.
„Din neglijenţa unui doctor”
După 3 luni m-am îmbolnăvit de această boală necruţătoare care a făcut multe victime, de pe urma bolii rămânând cu urmări grave pentru tot restul vieţii. Din cauza bolii, timp de 3 zile şi 3 nopţi am fost în comă profundă (la spitalul din Vulcan). După 3 zile minunea avea să se întâmple: eu mi-am deschis ochii începând să vorbeasc, dar nu mă mai puteam mişca deloc. Am stat apoi 6 săptămâni în spital timp în care mi s-au făcut 600 de injecţii. Îmbolnăvirea mea a schimbat total viaţa şi fericirea părinţilor mei şi a mea desigur, pentru tot restul vieţii.
Părinţii mei au încercat toate posibilităţile de a mă face să-mi revin, să mă vadă umblând cât de cât, plimbându-mă prin toate spitalele din ţară. Am suferit foarte mult, ar fi multe de povestit, dar mi-ar trebui un roman întreg. Cu toate acestea, mama mea nu a renunţat la nimic, chiar a început să mă ducă la şcoală unde am învăţat foarte bine luând numai premiul întâi, reuşind şi la liceu cu note mari, astfel luându-mi Bacalaureatul în anul 1973. Am vrut să merg mai departe la Facultate, dar Comisia de la Deva nu mi-a dat voie pe motivul că am nevoie permanentă de însoţitor.
Ca orice adolescentă, eu îmi doream să fie iubită aşa cum eram şi sunt eu (handicapată gradul I), să am o familie şi un soţ.
Ca să dovedesc oamenilor că poate fi utilă, la terminarea liceului am început să meditez elevi la matematică, astfel că până acum am meditat multe generaţii de elevi, toţi reuşind acolo unde şi-au dorit reuşind totodată să se realizeze în viaţă.
„Mi-am găsit perechea doar printr-un anunţ”
După cum am spus în rândurile de mai sus, îmi doream foarte mult un soţ, o familie şi copil, deşi părinţii mei nu doreau acest lucru, mai ales mama, care ştia cât de greu este într-o căsnicie, şi că se pot întâmpla multe dezamăgiri, dar eu nu m-am lăsat bătută, trimiţându-mi adresa şi numele spre a fi publicate în revista „Femeia”, adresă la care au venit multe scrisori, în care se făceau multe promisiuni, dar când veneau şi mă vedeau, plecau, în cele din urmă renunţând să îmi mai scrie.
Printre corespondenţi se afla şi cel care, ulterior urma să fie soţul meu ANGHEL. Într-o perioadă de timp a renunţat şi el să îmi scrie, apoi a reluat corespondenţa, eu nemaifăcându-mi iluzii, gândindu-mă cât de greu ar putea să ne fie, deoarece şi el (Anghel) era handicapat de gradul II, neputându-şi folosi mâna dreaptă fiind paralizată şi având proteză de alungire la piciorul drept.
Eu mi-am dat seama că dacă va accepta să fiu soţia lui, va trebui să mă sacrific, să mă resemnez că va trebui să îmi petrec viaţa numai în pat, între cei patru pereţi ai camerei, dar gândindu-mă că dacă părinţii mei vor muri, aş putea ajunge într-un cămin spital, lucru care m-a făcut să accept să mă căsătoresc cu Anghel, lucru cu care mama mea nu era deloc de acord. Încercând să îmi pună beţe în roate să împiedice nunta, mama nu m-a ajutat deloc să mă mărit, nici măcar rochia de mireasă nu a vrut să o cumpere, rochia împrumutând-o de la o fostă colegă de a mea. Nunta, în final a avut loc în data de 27 mai 1989 la domiciliu, după care a urmat o mică petrecere.
„După nuntă am devenit soţ şi soţie, dar greutăţile şi necazurile au continuat să se ţină lanţ”.
După revoluţie, am primit de la Primărie din 3 în 3 luni, un ajutor social şi am mai primit o locuinţă ocupată abuziv de rromi iar odată cu apariţia Legii 52 din 1990 noi ne-am întocmit un dosar pentru a primi ajutoarele sociale de handicapaţi.
Tot după revoluţie mi-am îndeplinit visul, acela de a urma o facultate. Am făcut timp de 2 ani cursurile de „Comunicaţii Internaţionale de Masă” la Facultatea Eminescu Lenter” din Bucureşti (studiu prin corespondenţă).
Fiind persoană handicapată de gradul I, am avut dreptul de însoţitoare permanentă angajată de Primărie, dar persoanele angajate până acum primeau doar banii şi nu îşi făceau treaba.
În iunie 1991 am rămas însărcinată, pierzând ulterior la 4 luni şi jumătate sarcina. Noi ne doream tot mai mult un copil, dar doctorii nu mi-au dat prea multe speranţe, astfel că am hotărât să înfiem un copil, lucru care s-a întâmplat în luna octombrie a anului 1994, soţul Anghel scriind o scrisoare unei familii din Lupeni cu 6 copii care cerea ajutor, neavând cu ce să hrănească copii care îi aveau în custodie. Familia din Lupeni a venit la noi cu un copil (Claudiu) care avea 7 luni, astfel începându-se demersurile la Primărie pentru a-l înfia. Claudel era astfel bucuria noastră şi a tuturor.
„Nenorocirile se ţineau lanţ de noi”
În anul 1998, în noaptea de 13-14 iunie o altă nenorocire s-a abătut asupra noastră, când a venit inundaţia peste noi, eu era să mă înece căci apa depăşea nivelul patului, dar am avut noroc cu un vecin de la etajul unu, care a sărit în ajutor, căci altfel muream. Ajutaţi de fostul meu coleg, familia noastră a luat-o din nou de la capăt. Pentru a doua oară.
Bucuria noastră n-a durat prea mult, căci în data de 27 octombrie 1998, după două săptămâni de suferinţă, mama mea a murit, astfel am pierdut-o şi pe fiinţa cea mai dragă mie.
În ceea ce priveşte înfierea lui Claudel (Claudiu), în sfârşit anul acesta am primit aprobarea pentru adopţie iar pe data de 10.XII.2002 am primit aprobarea de la Tribunalul Deva de schimbare a numelui minorului pe numele nostru.
În Bibilie este scris: „Ajută-ţi aproapele , ajută-i pe nevoiaşi, ajută-i pe cei neputincioşi, căci Domnul Dumnezeu te va răsplăti”.
Ne doare sufletul căci aproape toţi pe care i-am ajutat ne-au întors spatele, iar încrederea noastră în oameni a adus mai mult rău decât bine”.
Viaţa este o continuă luptă, este ca o floare udată cu lacrimi, în suferinţă încălzită cu razele speranţei şi bătută de recile vânturi ale realităţii. Orice este posibil şi nimic imposibil. Viaţa este ca o dramă, iar noi personajele suntem sub chip de victime.
Nu trebuie să cedăm în faţa suferinţei pentru că devenim neputincioşi, trebuie să sfărâmăm orice piedică în calea noastră. Chiar dacă avem un handicap, avem demnitate, mândrie. Acestea sunt singurele lucruri care ne apără de vicisitudinile vieţii. Speranţa face şi ea parte din rol. Dacă asta ne lipseşte, atunci totul se năruie, dar nu trebuie lăsat asta
Scurtă este viaţa şi totuşi foarte frumoasă, dincolo de hotarele ei nu este nimic, nici măcar regretul că nu mai eşti viu, astfel încât să trăim!
PS.Ne dorim foarte mult prietene de corespondenta,mai ales ca viata noastra se defasoara numai intre cei 4 pereti ai ap.
Noi nu mai avem pe nimeni.Puteti lua legatura mai usor si vom putea chiar si vorbi la adresa de mail sau messenger:wyoryca54@yahoo.com.
Cu drag।fam.NEACSU