MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române

1. 
   

 Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca dată la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti.

După mai mulţi ani în care paşii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost ,,mărunţiţi” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.

După 157 de ani, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să retrăim, cel puţin la nivel de poveste, aceşti câţiva paşi făcuţi de strămoşii noştri pentru tot ce înseamnă astăzi România.

24 ianuarie 1859 - Ziua Unirii - Unirea Principatelor Române. La mulţi ani România!

Unirea Principatelor Române cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. 

Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat ROMÂNIA.

Greu de găsit în întreaga istorie naţională un episod la fel de controversat şi înconjurat de mister precum abdicarea forţată a primului lider modern de etnie pur românească. Modul în care s-au precipitat şi desfăşurat faptele ridică interesanta întrebare: Cum ar fi evoluat statul român dacă Domnul Unirii rămânea pe tron şi consolida probabil un regat?

De la fiu de boieri la colonel cu vederi europene. 

Despre cel pe care Istoria Naţională îl cunoaşte sub titulatura de ,,Domnul Unirii" se ştiu surprinzător de puţine lucruri. Mai ales dacă ţinem socoteala că a fost un personaj care a trăit în perioada modernă, în plin secol XIX... Cronologic vorbind, cel care avea să reunească după îndelungata vreme, Țara Românească şi Moldova, a văzut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 în târgul moldovenesc al Bârladului. Încă din pruncie, Alexandru Ioan a aparţinut elitelor tradiţionale de boieri din Moldova. Tatăl său era ispravnicul Ioan Cuza, un prosper proprietar de pământuri în judeţul Fălciu de pe atunci. Mama sa, Sultana, făcea parte din familia Cozadinilor, clan boieresc cu origini fanariote. Părinţii îşi doreau un viitor măreţ pentru fiul lor. În această direcţie nu precupeţesc niciun efort. Micul Alexandru are parte de o educaţie de tip european, învaţă mai multe limbi străine şi se dovedeşte atras de studiul istoriei. Încă din tinereţe dovedeşte aptitudini pentru o carieră militară, spre care se şi îndreaptă de altfel, devenind un apreciat ofiţer în armată moldovenească unde promovează până la rangul de colonel. În această ipostaza, A.I. Cuza a fost surprins de efervescenţa momentului 1848, când Moldova şi Ţara Românească au fost cuprinse, la rândul lor, de tăvălugul revoluţiilor de inspiraţie masonică care au zguduit Europa. Din acest moment, viaţa şi destinul său aveau să sufere transformări dramatice. Dacă în Moldova revoluţia a fost repede suprimată, dincolo, peste râul Milcov, în Valahia, revoluţionarii care au preluat puterea politică şi militară au reuşit să guverneze până la sfârşitul anului. Propriile vederi liberale, tendinţele naţionaliste, alături de curajul de a lupta deschis pentru propăşirea românilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat destui duşmani puternici. În consecinţă, este capturat, devine prizonier fiind trimis spre Viena, de unde ajunge să fie eliberat totuşi cu ajutor britanic (gurile rele spun şi astăzi că frăţia masonică a funcţionat şi atunci pentru salvarea unui membru marcant). A.I. Cuza revine în Moldova unde domnea pe atunci Prinţul Grigore Ghica. In urma întrevederilor dintre cei doi, Cuza avansează serios în carieră devenind Ministru de Război al Moldovei. Sentimentele sale naţionaliste şi unioniste devin din ce în ce mai puternice, colonelul fiind atras din ce în ce mai mult de scena politicului. În aceasta direcţie în anul 1858 îl găsim în ipostază de reprezentant al Galaţiului în divanul ad-hoc de la Iaşi

Unirea şi legendarele reforme

Deja remarcat atât în ochii elitelor conducătoare moldovene, Cuza cucereşte rapid 

şi încrederea fraţilor săi din Valahia. Prin urmare, ajunge să fie ales de Partida Naţionala care acţiona pentru Unirea Principatelor sub un lider român, nu un prinţ străin cum doreau unele loji masonice opuse celor cu viziuni unioniste. Conform istoriei cunoscute, Partida Naţionala a profitat de suita de  neclarităţi

juridice din textul Tratatului de la Paris pentru a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei în ziua de 5 ianuarie 1859 şi pentru a deveni Domn la Ţării Româneşti, peste câteva zile mai târziu în data de 24 ianuarie. 

Unirea a avut rădăcini adânci în conştiinţa românilor din cele trei ţări. De fapt, prin exploatarea acestui puternic sentiment naţionalist peste care se adăugau prigonirile, jaful şi abuzurile străinilor, au reuşit artizanii din umbră ai momentului 1848 să stârnească lupta armată a românilor. 

Chestiunea Unirii provinciilor româneşti devenise intre timp o problema serioasa care nu-i preocupa doar pe romani, ci şi cancelariile marilor puteri, ambasadorii de la Constantinopol, alături de consulii acestor ţări de la Iaşi, Bucureşti şi alte oraşe. Spre exemplu, în Franţa, ideea Unirii principatelor române a fost adusă la cunoştinţa cercurilor masonice de către cei mai fervenţi militanţi ai Unirii, bursierii români trimişi la studii alături de exilaţii politici de origine româna. Graţie relaţiilor făcute de aceştia cu conducătorii europeni, Unirea românilor ajunge să figureze chiar pe primele pagini ale proiectelor de politică externă ale marilor puteri. Aşa ajunge să fie trimis de Franţa cu însărcinarea de a ocupa postul de consul la Iaşi, celebrul şi hărşitul politician, Victor Place. Misiunea sa era de a-l informa pe Contele Walewsky, Ministrul de Externe francez asupra şanselor şi posibilităţilor moldovenilor pentru Unire. Pe de altă parte, misiunea sa secretă era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slăbi astfel în zona influentă şubredului Imperiu Otoman.

Actul Unirii, simplu în aparenţă şi superficial studiat, prezenta şi o latură ascunsă, care cu siguranţă merita investigată. Pe baza documentelor existente, alături de coincideţe istorice şi politice ale vremii, în prezent putem afirma fără tăgadă, că unirea de la 1859 a fost până la un anumit nivel, opera masonilor români sprijiniţi de confraţii de loje cu vederi şi simpatii similare. Ei bine, în ciuda tuturor argumentelor şi înţelegerilor, pregătirea etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibilă privită prin prisma strategiei lojelor din acea perioadă. În plus, deoarece trebuia păstrată senzaţia respectării tuturor clauzelor politice impuse de marile puteri, unirea prezenta numeroase impedimente. Aici intervine hotărâtor interesul Masoneriei, după cum menţionează într-un text o loja din Paris

,,Teritoriul românilor este alcătuit din mai multe provincii diferite, locuite de români din cele mai vechi timpuri, fiecare cu istoria sa dureroasă. Transilvania, cea mai întinsă regiune, se afla sub dominația ungurilor de aproape 800 ani, Bucovina cunoaşte stăpânirea austro-ungară de un secol, Basarabia a fost ocupată temporar, parţial sau total de imperiul ţarist, iar Moldova şi Valahia sunt controlate de turci, ne întrerupt de peste 400 ani. Şi pentru noi este o surpriză să realizăm că românii au supraviețuit acestor presiuni în mod neaşteptat. Sprijinirea lor poate fi cel mai important argument în Balcani".

Conform multor istorici, acest ultim paragraf a fost greutatea care a inclinat definitiv balanța în favoarea unirii. În final, patru dintre puterile garante - Franţa, Sardinia, Prusia şi Rusia, au silit în cele din urmă Imperiul Otoman şi Austria să recunoască evenimentul istoric. 

Epoca lui Cuza este caracterizată prin misiunea grea avută de colonel. El a fost declanşatorul trecerii de la o orânduire socială depăşită istoriceşte, la o nouă orânduire superioară celei anterioare. Marile sale reforme au avut un larg ecou peste hotare. Tot el a fost cel care a reformat şi modernizat primul serviciu secret de informații autentic românesc. Reformele sale fără precedent au fost mai importante şi mai bune pentru popor chiar decât cele luate de Carol I-ul. Nu degeaba Domnitorul a rămas cel mai iubit şi apreciat lider din perioada modernă a românilor. Puţini români ştiu, spre exemplu, că prima secţie de medicină veterinară din ţară a fost inaugurată de Domnitorul Cuza. Cea mai însemnată în urmările ei pe plan social şi economic a fost, fără îndoială, reforma agrară din anul 1864, prin care ţărănimea clacaşă a fost eliberată de opresiunile de tip feudal, ajungând să fie împroprietărită din pământurile pe care le munceau de generaţii. A înfăptuit şi o necesară reformă fiscală concretizată prin instituirea impozitului personal, a contribuţiei pentru drumuri şi instituirea impozitului funciar. Totul pentru ca Principatele Române Unite să fie încadrate unui sistem fiscal modern şi eficient. Ajungem astfel şi la cea mai controversată reformă, care din optica multor istorici este responsabilă parțial de abdicarea forțată a lui Cuza. Anume secularizarea averilor şi proprietăților mănăstireşti.

Mănăstirile din ţările române unite deţineau în proprietate, prin numeroase danii domneşti si boiereşti, mai mult de 25 % din suprafaţa agricola. Legea lui Cuza lua toate proprietăţile anumitor biserici si mănăstiri şi le trecea în proprietatea statului pentru a spori ,,avuţia ţării".

Pe lângă acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10 % pentru veniturile nete ale mănăstirilor şi bisericilor. Nemaivăzuta măsură a provocat numeroase valuri de proteste în acele vremuri. De fapt, şi astăzi o serie de istorici lansează numeroase speculaţii în care se avansează ideea că domnitorul a acţionat astfel la ordinele Masoneriei care dorea astfel să dea o lovitură fatală clerului bisericesc, unul din duşmanii declaraţi ai lojelor masonice din secolul XIX. Adevărul nu a fost încă stabilit cu exactitate si probabil nici nu se doreşte acest lucru... Demisie, Abdicare, Mazilire? În urma secularizării averilor mănăstireşti, jumătate din terenurile acestora aparţineau de fapt mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos, averi dăruite pe drept acestor locaşuri sfinte cu mult timp în urmă de către voievozi precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş şi mulţi alţii. Furioşi, grecii au lansat o campanie dură împotriva lui Cuza şi a Principatelor. Având influentă la Constantinopol prin relaţiile pe care le deţineau, au apelat în egală măsură şi la legăturile pe care şi le făcuseră cu diverşi oameni politici din Europa, totul pentru zădărnicirea punerii în practică a secularizării. Arhimandritul Nylos a mers până într-atât încât a pus la cale asasinarea lui Cuza în aprilie 1864, intenția sa fiind stopată de faptul că agenții secreţi români de la Stambul au aflat de plan şi l-au alertat pe domnitor din timp. Văzând că a dat greş cu asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despăgubiri băneşti în valoare de peste 82 milioane lei-aur. Se asociază aşadar cu Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la turci.  Agenţii secreţi români află şi de acest tertip şi reuşesc să-l influenţeze favorabil pe ambasador, graţie serviciilor sexuale oferite acestuia de frumoasa grecoaică Eleni Aristarhi

Comploturile organizate de personajele conservatoare şi reacţionare faţă de proiectele domnitorului se acutizează în asemenea grad încât Cuza este obligat să abdice. Totul a fost făcut într-o asemenea grabă umilitoare încât domnitorul este forţat să abdice semnând decretul de abdicare direct pe spinarea unuia dintre ofiţerii complotişti... Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineaţa în noaptea de 22 spre 23 februarie 1866, după care A.I. Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre două rânduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atât de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toții fii de ţărani împroprietăriți de Cuza... La adăpostul complice al întunericului, domnitorul proaspăt mazilit a fost urcat într-o trăsură cu geamuri negre şi transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocârlan din Piaţa Sfântul Gheorghe din București. În trăsură a fost acompaniat de căpitanul Costinescu din grupul complotiştilor. În paranteză spus, merită menţionat faptul că toate partidele politice de atunci s-au raliat, împotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau și în interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzându-l pe Cuza că vrea să instituie un regim dictatorial. Aşa s-a născut ,,Monstruoasa Coaliţie". Complotiştii au atras de partea lor o parte din armata română reprezentată de colonelul Haralambie şi maiorul Lecca. Oricât de ciudat sau greu de crezut ar părea, abdicarea forţată a lui Cuza are strânsă legătură cu alegerea sa ca Domnitor ale celor două provincii românești

Conform istoricului Stan Apostol, Cuza nu ar fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filială la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a înfăptui Unirea plus câteva reforme în favoarea modernizării principatelor. Totul trebuia să aibă concursul şi acceptul celorlalte puteri ale statului, după care A.I. Cuza ar fi trebuit să cedeze de bunăvoie tronul unui domnitor străin. De altfel, aproape toate forţele politice ale vremii doreau împământenirea unei dinastii străine, chestiunea în sine reprezentând una dintre cele 4 dispoziţii finale ale programului de guvernare naţionala adoptat în octombrie 1857 la Adunările ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti. Soluția aducerii unui prinţ străin era la mare modă în Europa, în special în Balcani. Conştient de regimul provizoriu al domniei sale, Cuza în persoană declarase în câteva rânduri (ultima data la 5 decembrie 1865 în Parlament) că este gata să se retragă de la tron în favoarea unui prinț străin. Ce trebuie reținut este că A.I. Cuza a fost provocat de nenumărate ori în timpul domniei sale.

Marii săi duşmani din partea familiilor de boieri fanarioți şi anti-unionişti, au complotat împotriva sa încă din prima săptămână de domnie. În faţa intervenţiilor şi uneltirilor duşmanilor săi, Domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar care a dus în cele din urmă la scăderea prestigiului său în rândul opiniei publice.Reformele sale i-au înfuriat pe marii moşieri care, cu toate că erau masoni colegi de loja cu domnitorul, s-au pornit împotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitură a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni în serviciu românesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza îl numise şef al telegrafului român, dându-i astfel posibilitatea de a intercepta informaţii interne şi externe. Problema a apărut în momentul în care Librecht a fost delegat de Cuza să-l urmărească pe Mihail Kogălniceanu în timpul călătoriei acestuia în Oltenia. Fire duplicitară şi invidios pe Kogălniceanu, Librecht adăuga de la sine fapte şi acuze la adresa lui Kogălniceanu. Spre satisfacţia familiilor boiereşti din opoziţie, Librecht a produs astfel o disensiune de proporţii între Cuza şi primul său ministru. Domnitorul era pentru prima dată singur, lipsit de aliaţi. Restul, după cum spune o expresie celebra, este Istorie.

Alexandru Ioan Cuza – Domnitorul de sacrificiu, „un bun român, simplu şi modest ca şi ţara noastră”

Din grijă pentru menajarea orgoliului naţional şi cu dorinţa promovării încrederii în destinul colectiv al naţiunii istorigrafia de până acum a văzut în actul de 24 ianuarie 1859 şi domnia de 7 ani, 1 lună şi o săptămână a lui Alexandru Ioan Cuza (5 ianuarie 1859 - 11 februarie 1866) mai ales împlinirea unor năzuinţe şi rezultatul evoluţiilor de veacuri, ignorându-se adesea influenţa conjuncturii internaţionale

În interiorul bisericii se află mormântul domnitorului Dimitrie Cantemir, cel al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cel al ctitorului Vasile Lupu şi al soţiei sale TUDOSCA, precum şi al celor trei fii ai săi. 

http://alba24.ro/pe-24-ianuarie-romanii-sarbatoresc-mica-unire-primul-pas-spre-romania-afla-prin-cate-peripetii-au-trecut-stramosii-nostri-pentru-tara-161497.html