Primesc
orice fel de acuzaţii din partea ta fără să mă supăr, deoarece
vin de la persoana pe care o iubesc. Poate că aşa îmi e sortit să
trec prin acest purgatoriu ca să cresc în ochii tăi şi să fiu
apreciată de tine la adevărata mea valoare.
Am
ajuns în punctul în care nevoia de tine a devenit atât de
apăsătoare, încât în clipele de linişte asurzitoare, îţi pot
auzi paşii…
Închid
ochii încercând să desluşesc pasul tău, ritmul tău. Urechile
îmi trimit simfonii neterminate de perindări întâmplătoare, pe
lângă uşa inimii mele.
Vreau
să ştii ce fericită m-ai făcut din ziua în care ne-am cunoscut.
Însă mai
am şi momente când îmi vine să strig, să ţip de durere,
deoarece nu şti lângă mine. Sunt aici să strigăm împreună, să
învingem inerţia cu noi înşine, cu impulsul de a ne însingura şi
a sta pe întuneric... Sunt aici ca să vorbim deschis despre ce e
dureros în viaţa noastră şi despre ce vrem să îndreptăm, dacă
e nevoie, dar şi despre tot ce poate înălţa sufletul spre bucurie
şi gânduri frumoase...
Dar
de fiecare dată tu ai fost cel care m-a învăţat să aprind lumina
în mine când inima mi-a fost frântă.
Ai
intrat în viaţa mea şi mi-ai redat bucuria de-a trăi. Îmi umpli
sufletul cu lucruri deosebite, cu trăiri unice, cu atât de multă
dragoste, încât, oriunde mă duc nu sunt niciodată singură. Însă,
numai alături de tine mă simt în singuranţă. În zilele când
eşti cu mine, mă simt cu adevărat femeie, mă simt împlinită!
Tu
eşti pentru mine un vindecător de suflete, dar mai întâi de
toate, un educator! Aşa cum prin credinţă îmi găsesc liniştea,
iertarea şi lumina, prin tine îmi găsesc echilibrul. Tu eşti
singura persoană care contribuie la consolidarea stării
de sănătate a psihicului meu!
Mă
arde neştiutul. Mă schilodeşte absenţa ta. Mă orbeşte viaţa
asta strălucitoare, care pare trăită tot mai alandala, datorită
faptului că nu eşti lângă mine. Am nevoie de tine! În lipsa ta
mă ghidez doar după simţuri. Buricele degetelor pipăie înaintea
inimii bătăturile făcute de viaţă. Simt asprimea şi presimt
dureri deja adunate. Îndreaptă-ţi paşii încet, dar siguri către
fiinţa mea şi lasă-te ghidat de sunetul inimii mele şi de
răsfăţul degetelor ce vor să îţi atingă capetele întortochiate
ale propriilor tale dureri. Poate că nu te vindec, dar mă pricep să
mângâi, să alin. Mi-e dor să te ţine în braţe şi... arde
dorul ăsta păcătos şi dependent.
Aseară
m-am rănit, încercând să îmi decupez în grabă, locul unde s-a
născut durerea de a nu te avea lângă mine. Mi-am imaginat naiv, că
îndepărtând acel loc, voi găsi vreme să mă vindec. Dar, cum să
mă vindec de tine, dacă mi-ai pătruns în toţi porii? Te iubesc
cum n-am iubit în viaţa mea! Te
iubesc pentru tot ce m-ai învăţat, pentru
tot ce ai adus nou în existenţa mea! Tocmai de aceea nu voi
forţa lucrurile. Te las să vii şi să pleci atunci când vei crede
tu că trebuie să faci acest lucru. Nimic nu voi face împotriva
voinţei tale, pentru că te iubesc necondiţionat.
