Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




miercuri, 24 iunie 2015

Îmi e atât de dor de tine!!!




Sunt nefericită şi singură şi încerc să-mi croşetez speranţe noi, dar nu prea sunt îndemânatică şi mă înţep cu croşeta. Am hotărât să mă învăţ să nu-ţi mai cer niciodată nimic, ca să nu mai umblu cu palmele sfredelite de cuiele nerăbdării. În fiecare noapte se aude iarna venind tot mai aproape. Mă prefac că n-o văd, că n-o simt, că n-o aud. Dar mi se cuibăreşte în inimă şi mi se face frig. Cuvintele mele alunecă în gol şi sună a pietre căzute într-o fântână seacă. Uneori sunt atat de singură, încât nici nu mă mai aud când te strig. M-am gândit de multe ori cât de puţin trebuie să semăn în prezent cu fiinţa pe care ai cunoscut-o atunci, la întâlnirea cu colegii. Alunecam printre cuvinte şi nu mă opream decât atunci când vorbeai tu, simţeam minunea petrecerii şi toată libertatea ei pe fundal, ca şi cum aş fi avut o cortină de catifea în spate. Ce departe de mine e starea de atunci, ce nesigură mă simt acum, aşteptându-te şi cât de mult se răstoarnă raporturile de forţă în momentul în care cineva se declară, cu bună ştiinţă, neputincios. Ştiu prea bine că şi ţie îţi este dor de mine şi că în momentul acesta ai vrea să fii cu mine. Sunt o fiinţă aproape luminată în ale iubirii, am citit toate marile şi micile poveşti de dragoste din cărţile care mi-au căzut în mână. De-a lungul timpului, de când ne-am întâlnit şi până acum, eu am fost foarte sinceră, atât cu tine, cât şi cu mine. Nu pot să mă prefac, nu pot să mimez superficialitatea din dorinţa de-a păstra profunzimea. Sunt mereu gata să schimb serile pline de vervă, de strălucire, de efervescenţă, pe o dragoste unică, împărtăşită. Nu aş vrea să pierd. E un lucru la care ţin. Nu pot face altfel. Trăiesc într-o lume în care, atunci când mărturisesc că aş fi vrut să fiu femeie ca toate femeile lumii, să scap de încercările prea masculine ale supravieţuirii în lumea barbară în care trăim, mi se explică, cu intonaţie nemiloasă, că eu nu sunt o femeie ca oricare alta, că inteligenţa şi talentul meu mă condamnă la putere şi la luptă, că viaţa mea aşa trebuie să arate şi că e o greşeală că nu încerc să ţin mai strâns frâiele existenţei concrete. În ce tabără a umanităţii ar fi fost mai bine să mă nasc, ca să nu mai port cu mine, mereu, nodul acesta de lacrimi care-mi sărează fiecare gură de aer pe care o respir? Mă balansez între fericirea în doi şi singurătate, mă sfâşii căutându-mi locul între două lumi care nu mă revendică şi nu mă acceptă. Nici o durere din lume nu mă putea face să nu te doresc, să nu te caut, să nu te chem. Am bătut cu umilinţă la porţile inimii tale. Am stat cu mâna întinsă prea mult timp, aşteptându-ţi iubirea, decizia, privirea, atingerea, însa nu a fost in zadar.
Când aveam trei ani am întrebat-o pe mama: ,,De ce nu poate inima mea să bată doar o singură dată.?” Şi mama ştii ce mi-a răspuns? Că dacă ar bate doar o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi. Şi atunci am întrebat-o: „De ce aş avea nevoie de golurile dintre bătăi?” Ea mi-a răspuns: „Pentru că, într-o zi, cineva o să vină să ţi le umple”. Şi tu ai fost cel care mi-a umplut golurile din inimă.
Neputinţa de a-ţi spune că nu te mai iubesc, inima mea incapabilă să-ţi refuze chemarea, icoanele care ne aşteptau cu uşile deschise, ploaia care a spus „Da” în numele nostru, şi-apoi a tăcut, noi, îmbătaţi de poezia aşezată pe foi de hârtie; ritmul iambic al dorinţei crescânde în mine, în tine; nebunia de-a ne descâlci dintre pânzele de păianjen ale lumii care ne stă împotrivă; amintirile pe care le iau în visele mele după plecarea ta; eu, tu, unul şi acelaşi strigăt... Te iubesc! Te iubesc cu tot sufletul, te iubesc cu trecutul meu, te iubesc cu trecutul lumilor toate, vreau să-ţi retrăiesc viaţa în care n-am fost lângă tine, vreau să te iubesc cu iubirea dintâi, vreau să te iubesc adult, nesfârşit, definitiv, vreau să îmbătrânesc iubindu-te, vreau să mor cu tine în suflet şi să bântui eternităţile, iubindu-te. Nu vreau să mai duc cu mine senzaţia că totul e un vis, doar un vis al meu. Sunt adevarată, eşti real!
Îmi este atât de greu fără tine! Îţi doresc să ai o zi minunată, iar în gândurile tale să mă iei şi pe mine!


13 ianuaie 2013