Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




miercuri, 24 iunie 2015

Cum ai putut???



Momentele care au urmat după acest incident, au adus în viaţa mea o traumă şi un gol în suflet atât de mare, încât nu ştiu dacă vreodată le vom putea vindeca şi umple cu esenţe ulterioare, acestei nefericite întâmplări. M-am simţit ca şi când cineva mi-ar fi smuls carnea de pe mine cu cleştele.
Bucuria că eşti în viaţa mea, faptul că credeam în tine, a fost îngenunchiată brusc şi dureros de aceast moment care s-a abătut asupra mea, schimbându-mi radical încrederea în tine. Oare, nu este prea mult? Desigur, există o lege a compensaţiilor. Dacă Dumnezeu îţi dă o bucurie, la un moment dat trebuie să plăteşti. Oricând Dumnezeu închide o uşă, întotdeauna îţi deschide o alta, chiar dacă uneori pare că e iadul pe pământ! Sunt şocată şi nu ştiu ce e bine să fac şi ce nu. Poate că tu ai fi cel care ar trebui să mă convingi că mă iubeşti şi să faci orice pentru a mă face să cred iar în tine, în cel care am crezut până mai ieri.
Mă judeci greşit, dar până să judeci pe cineva, încearcă să te pui în locul persoanei respective şi apoi... mai vedem!...
Scriind aceste rânduri, lacrimile nu se opresc să curgă pe obraji şi mă gândesc cât de fericiţi eram cu o săptămână în urmă!
Un glas nevăzut îmi zice: ,,Nu întreprinde nimic împotriva firii! Alege drumul drept. Numai el duce la fericire!”
Au trecut peste mine veşnicii albastre şi reci de răutate şi uitare, m-au nins zăpezi ce pe alţii i-ar fi îngropat, m-au bântuit doruri ce pe alţii i-ar fi răstignit, am fost minţită şi înşelată cât pentru o sută de vieţi şi tot pentru atâtea vieţi am vărsat lacrimi, m-au izbit furtuni ce ar fi putut să-mi spargă carapacea sufletului, dar eu m-am încăpăţânat să trăiesc chiar şi atunci când sufletu-mi îngenuncheat cerea îndurare, milă şi izbăvire de atâta durere şi am visat după atâţia ni de singurătate, că voi fi iubită aşa cum merit şi că voi primi iubire după cum ofer, dar... nu întotdeauna visele prind contur. Ştiu că fiecare are crucea lui de dus... A unuia este mai uşoară, a altuia mai grea!...
Dragul meu, nu ştiu cum voi trece peste acest incident... Ma simt părăsită de toată lumea. Parcă s-a lăsat toată povara oamenilor de pe acest pământ, peste umerii mei.
Câteodată adie un vânt atât de plăcut, încât îmi aduce aminte de parfumul tău... de tine. Mă răscoleşte ca şi tine. Nu pot să trăiesc fără tine! Nu-mi amintesc cum trăiam înainte de a te cunoaşte... Nu ştiu ce rămâne de făcut. E un pahar care trebuie să-l beau până la fund. Mă încovoi de durere, dar ştiu că omul e tare ca fierul. Aşa-i viaţa! Când zici că o iubeşti din toată inima, atunci îţi trage o palmă. Se întâmplă, ca destul de frecvent, să simţim un decalaj dureros între dragostea la care visăm şi realitatea cotidiană.
Fără tine mă simt ca un copil, care până acum mergea de-a buşilea şi deodată se ridică şi trebuie să plece la drum, să vadă lumea. Şi îmi e aşa de frică fără ajutorul tău!...
În zilele noastre îţi trebuie multă răbdare pentru a învinge neplăcerile de orice natură. Răbdarea e lucrul cel mai de preţ dăruit omului, să poată traversa fără panică şi cu înţelepciune, momentele grele ale vieţii, furtunile ei pe care, dacă nu le poţi evita, măcar să ştii să le mai domoleşti, să nu iei hotărâri pripite şi disperate ce te pot costa uneori chiar viaţa.
O dată în plus, mândrul şi frumosul meu iubit m-a îngenunchiat, obligându-mă fără replică să înghit cu noduri lacrimile dezlănţuite. Da, dragul meu, exact aşa ai procedat tu, cel în care îmi pusesem toate speranţele, cel pe care îl credeam unic. Ştiu, e greu să trăieşti liniar. Destinul se formează din mici victorii şi eşecuri. Dacă ne-am descurca cu ele am reuşi mai mult în viaţă. Dar mintea este un mecanism complex, haotic uneori şi de neînţeles, care refuză logica şi inteligenţa pentru o anume tentaţie. Cel mai bine ar fi să preţuim clipa, având în vedere că şi viaţa - la urma urmei - are valoarea unei clipe. Cât de intensă este, fiecare ştie în parte. De aceea viaţa este atât de importantă. Pentru mine, acum prezentul este ca o casă goală. Viitorul? Nu, nu mai am putere să gândesc mai departe... Sunt istovită de atâta durere şi lacrimi. Am sufletul numai ghimpi, ca şi cei care-i încununaseră odată fruntea lui Iisus. Ceva din sufletul meu s-a rupt aseară. Am rămas o jumătate schilodită. Am intrat într-o bifurcaţie periculoasă a vieţii. Mă simt aruncată ca o cârpă - amestec de umilinţă profundă şi de revoltă. Cu toate astea, omul are datoria supremă de a supravieţui, în ciuda tuturor evenimentelor dramatice prin care este sortit să treacă. Viaţa curge cu năvală înainte, chiar dacă adeseori bucuriile nu sunt decât o secundă de odihnă, între ani mulţi de durere şi suferinţă.
Pornim pe drumul care ne-a fost trasat şi-l urmăm până la capăt, chiar dacă uneori mai păcălim un destin, sau avem impresia că-l păcălim atunci când el se joacă cu noi. Dar eu îmi repet mereu: ,,Trebuie să lupţi! Mereu să lupţi şi să învingi!”
Înălţându-mă deasupra labirintului, credeam că am găsit fericirea alături de tine, dar mi s-au tăiat aripile chiar atunci când credeam mai mult că sunt stăpână pe culmi şi odată ajunsă acolo m-am prăbuşit, trezindu-mă un om slab şi fricos ce îşi plânge într-una de milă.
Mi-ai fost alături trei luni şi-n tot acest timp mi-ai oferit doar catifeaua lucrurilor şi a petalelor de trandafiri, nu şi spinii lor, din furtună mi-ai arătat doar curcubeul, din seceta pustiitoare, doar stropul de apă salvator, iar aseară ai considerat că nu mai merit nimic bun, comportându-te ca oricare altul din zilele noastre. Ce bine ar fi să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să dispar ca roua dimineaţa.
Trecerea timpului fără tine mi se pare un furt. Mi-e atât de dor de tine!!!
Nimic nu e stabil pe această lume. Totul se află în continuă mişcare şi transformare. ,,Va învinge cel care are răbdare!”, îmi zic. Realitatea e crudă, doare, ştiu asta, dar există un proces pe care - dacă nu-l câştigi - pierzi totul. Am ştiut întotdeauna să mă regăsesc în momentele grele, pentru că am încredere în steaua mea protectoare, pe care o simt în nopţile de veghe. Aseară gândurile îmi sunau ca nişte goarne prin cap. Cui îi pasă de suspinele mele şi cine îmi mai oblojeşte rănile? Ştiu că durerea se estompează în timp, dar până atunci mă simt trădată de cuvinte... Acum câteva zile spuneam cât de dragă îmi este viaţa, pentru ca de aseară să mă trezesc cu impresia că forţele întunericului mi-au invadat-o, apoi mi-au smuls-o din braţe şi au dus-o departe, închizând-o într-o clepsidră.
Într-un imaginar talger al suferinţei, am pus mai mult decât poate duce un om. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, am aşezat îndârjită multe speranţe şi toată dragostea din suflet şi, la ce mi-a folosit?
Aş vrea să nu mai ştiu nimic, să dorm un somn lung, după care, trezindu-mă să constat că tot ce am trăit aseară nu a fost decât un lung coşmar. Poate a venit momentul să devin un om matur...
Iadul la care m-ai condamnat să trăiesc îl voi traversa în genunchi, apoi voi merge cu capul sus. Chiar dacă viaţa mi-a dat o a doua palmă, destinul meu mai poate fi modificat.
În aceste trei luni, am pus cărămidă lângă cărămidă pentru a construi o relaţie frumoasă, m-am străduit din răputeri, dar pentru tine nu a fost deajuns şi mi-ai dat lovitura de graţie când mă aşteptam cel mai puţin. A fost lovitura pe care am primit-o când mă consideram un om împlinit, iar acest lucru m-a făcut să cred şi mai mult că ne naştem, trăim şi murim aşa cum ne-a fost scris. De când ai plecat de la mine ultima oară că, chipurile, te întâlneşti cu nişte ,,prieteni”, am simţit că nu eşti sincer cu mine, că gândul tău este în altă parte, că ceva nu e în regulă cu tine... Dacă ai şti cât doare!... Dar Dumnezeu ne vrea învingători deasupra oricăror suferinţe!
Privind retrospectiv, cred că totul a fost stabilit de cele trei ursitori. Şi cu toate astea, dacă m-ai pune să aleg acum drumul pe care aş vrea să merg, ştiu sigur că paşii mei ar porni apăsat tot către tine. Tu m-ai învăţat să mângâi, să sărut fără să-mi fie ruşine sau teamă, să mă dăruiesc cu toată fiinţa mea. Dimineaţa mă cuibăream la pieptul tău şi mă simţeam puternică. Nu aveam nevoie de cuvinte. Eram deasupra lor! Fără tine mă risipesc, devin neputincioasă, mă ofilesc! Omul nu-i făcut numai din carne şi sânge, din prezent, trecut, sau viitor, din ceea ce face sau gândeşte; clipa când doi oameni se ating cu sufletul este totul şi eu asta am simţit alături de tine, iar acum totul mi se pare nedrept şi absurd. Pentru mine, zilele trec într-o succesiune neclară de agonie, în vreme ce continui să mă târăsc pe drum. Fiecare secundă care trece îi simt cioburile până în adâncul sufletului, rănindu-l, mutilându-l...
Cum ai putut să transformi toate clipele acelea minunate în lacrimi?
Nu cred că poate exista o stare mai disperată decât aceea de a nu fi de acord, de a protesta cu fiecare părticică din creier şi inimă împotriva a ceva, ştiindu-te totodată neputincios faţă de faptul împlinit. Mi-ai năruit toate visele şi speranţele, iar toate gândurile mele sunt un noian de întrebări. Dar dacă stau să mă gândesc, de multe ori trebuie să ne resemnăm cu durere faţă de forţa împrejurărilor...

Sufletul meu e ca o albină, care caută dulceaţă chiar şi pe florile cele mai amare. Caut să storc o picătură de bucurie, fie şi din propria mea suferinţă, agăţându-mă de orice speranţă. Am trăit alături de tine numai cu firimituri şi, adunându-le... mai şi zâmbeam cu recunoştinţă printre lacrimi. Dar am să caut să mă împac cu ursitoarele care au uitat să-mi dăruiască mai mult noroc. Oare, voi găsi această cale sau mi-o va arăta doar Bunul Dumnezeu?