Momentele
care au urmat după acest incident, au adus în viaţa mea o
traumă şi un gol în suflet atât de mare, încât nu ştiu dacă
vreodată le vom putea vindeca şi umple cu esenţe
ulterioare, acestei nefericite întâmplări. M-am simţit ca
şi când cineva mi-ar fi smuls carnea de pe mine cu
cleştele.
Bucuria
că eşti în viaţa mea, faptul că credeam în tine, a fost
îngenunchiată brusc şi dureros de aceast moment care s-a abătut
asupra mea, schimbându-mi radical încrederea în tine. Oare, nu
este prea mult? Desigur, există o lege a compensaţiilor. Dacă
Dumnezeu îţi dă o bucurie, la un moment dat trebuie să plăteşti.
Oricând Dumnezeu închide o uşă, întotdeauna îţi deschide o
alta, chiar dacă uneori pare că e iadul pe pământ! Sunt şocată
şi nu ştiu ce e bine să fac şi ce nu. Poate că tu ai fi cel care
ar trebui să mă convingi că mă iubeşti şi să faci orice pentru
a mă face să cred iar în tine, în cel care am crezut până mai
ieri.
Mă
judeci greşit, dar până să judeci pe cineva, încearcă să te
pui în locul persoanei respective şi apoi... mai vedem!...
Scriind
aceste rânduri, lacrimile nu se opresc să curgă pe obraji şi mă
gândesc cât de fericiţi eram cu o săptămână în urmă!
Un
glas nevăzut îmi zice: ,,Nu întreprinde nimic împotriva firii!
Alege drumul drept. Numai el duce la fericire!”
Au
trecut peste mine veşnicii albastre şi reci de răutate şi uitare,
m-au nins zăpezi ce pe alţii i-ar fi îngropat, m-au bântuit
doruri ce pe alţii i-ar fi răstignit, am fost minţită şi
înşelată cât pentru o sută de vieţi şi tot pentru atâtea
vieţi am vărsat lacrimi, m-au izbit furtuni ce ar fi putut să-mi
spargă carapacea sufletului, dar eu m-am încăpăţânat să
trăiesc chiar şi atunci când sufletu-mi îngenuncheat cerea
îndurare, milă şi izbăvire de atâta durere şi am visat după
atâţia ni de singurătate, că voi fi iubită aşa cum merit şi că
voi primi iubire după cum ofer, dar... nu întotdeauna visele prind
contur. Ştiu că fiecare are crucea lui de dus... A unuia este mai
uşoară, a altuia mai grea!...
Dragul
meu, nu ştiu cum voi trece peste acest incident... Ma simt părăsită
de toată lumea. Parcă s-a lăsat toată povara oamenilor de pe
acest pământ, peste umerii mei.
Câteodată
adie un vânt atât de plăcut, încât îmi aduce aminte de parfumul
tău... de tine. Mă răscoleşte ca şi tine. Nu pot să
trăiesc fără tine! Nu-mi amintesc cum trăiam înainte de
a te cunoaşte... Nu ştiu ce rămâne de făcut. E un pahar care
trebuie să-l beau până la fund. Mă încovoi de durere, dar ştiu
că omul e tare ca fierul. Aşa-i viaţa! Când zici că o iubeşti
din toată inima, atunci îţi trage o palmă. Se întâmplă, ca
destul de frecvent, să simţim un decalaj dureros între dragostea
la care visăm şi realitatea cotidiană.
Fără
tine mă simt ca un copil, care până acum mergea de-a buşilea şi
deodată se ridică şi trebuie să plece la drum, să vadă lumea.
Şi îmi e aşa de frică fără ajutorul tău!...
În
zilele noastre îţi trebuie multă răbdare pentru a învinge
neplăcerile de orice natură. Răbdarea e lucrul cel mai de preţ
dăruit omului, să poată traversa fără panică şi cu
înţelepciune, momentele grele ale vieţii, furtunile ei pe care,
dacă nu le poţi evita, măcar să ştii să le mai domoleşti, să
nu iei hotărâri pripite şi disperate ce te pot costa uneori chiar
viaţa.
O
dată în plus, mândrul şi frumosul meu iubit m-a îngenunchiat,
obligându-mă fără replică să înghit cu noduri lacrimile
dezlănţuite. Da, dragul meu, exact aşa ai procedat tu, cel în
care îmi pusesem toate speranţele, cel pe care îl credeam unic.
Ştiu, e greu să trăieşti liniar. Destinul se formează din mici
victorii şi eşecuri. Dacă ne-am descurca cu ele am reuşi mai mult
în viaţă. Dar mintea este un mecanism complex, haotic uneori şi
de neînţeles, care refuză logica şi inteligenţa pentru o anume
tentaţie. Cel mai bine ar fi să preţuim clipa, având în vedere
că şi viaţa - la urma urmei - are valoarea unei clipe. Cât de
intensă este, fiecare ştie în parte. De aceea viaţa este atât de
importantă. Pentru mine, acum prezentul este ca o casă goală.
Viitorul? Nu, nu mai am putere să gândesc mai departe... Sunt
istovită de atâta durere şi lacrimi. Am sufletul numai ghimpi, ca
şi cei care-i încununaseră odată fruntea lui Iisus. Ceva din
sufletul meu s-a rupt aseară. Am rămas o jumătate schilodită. Am
intrat într-o bifurcaţie periculoasă a vieţii. Mă simt aruncată
ca o cârpă - amestec de umilinţă profundă şi de revoltă. Cu
toate astea, omul are datoria supremă de a supravieţui, în ciuda
tuturor evenimentelor dramatice prin care este sortit să treacă.
Viaţa curge cu năvală înainte, chiar dacă adeseori bucuriile nu
sunt decât o secundă de odihnă, între ani mulţi de durere şi
suferinţă.
Pornim
pe drumul care ne-a fost trasat şi-l urmăm până la capăt, chiar
dacă uneori mai păcălim un destin, sau avem impresia că-l păcălim
atunci când el se joacă cu noi. Dar eu îmi repet mereu: ,,Trebuie
să lupţi! Mereu să lupţi şi să învingi!”
Înălţându-mă
deasupra labirintului, credeam că am găsit fericirea alături de
tine, dar mi s-au tăiat aripile chiar atunci când credeam mai mult
că sunt stăpână pe culmi şi odată ajunsă acolo m-am prăbuşit,
trezindu-mă un om slab şi fricos ce îşi plânge într-una de
milă.
Mi-ai
fost alături trei luni şi-n tot acest timp mi-ai oferit doar
catifeaua lucrurilor şi a petalelor de trandafiri, nu şi spinii
lor, din furtună mi-ai arătat doar curcubeul, din seceta
pustiitoare, doar stropul de apă salvator, iar aseară ai considerat
că nu mai merit nimic bun, comportându-te ca oricare altul din
zilele noastre. Ce bine ar fi să mă topesc într-o lacrimă şi-n
ea să-şi oprească soarele razele şi să dispar ca roua dimineaţa.
Trecerea
timpului fără tine mi se pare un furt. Mi-e atât de dor de tine!!!
Nimic
nu e stabil pe această lume. Totul se află în continuă mişcare
şi transformare. ,,Va învinge cel care are răbdare!”, îmi zic.
Realitatea e crudă, doare, ştiu asta, dar există un proces pe care
- dacă nu-l câştigi - pierzi totul. Am ştiut întotdeauna să mă
regăsesc în momentele grele, pentru că am încredere în steaua
mea protectoare, pe care o simt în nopţile de veghe. Aseară
gândurile îmi sunau ca nişte goarne prin cap. Cui îi pasă de
suspinele mele şi cine îmi mai oblojeşte rănile? Ştiu că
durerea se estompează în timp, dar până atunci mă simt trădată
de cuvinte... Acum câteva zile spuneam cât de dragă îmi este
viaţa, pentru ca de aseară să mă trezesc cu impresia că forţele
întunericului mi-au invadat-o, apoi mi-au smuls-o din braţe şi au
dus-o departe, închizând-o într-o clepsidră.
Într-un
imaginar talger al suferinţei, am pus mai mult decât poate duce un
om. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, am aşezat
îndârjită multe speranţe şi toată dragostea din suflet şi, la
ce mi-a folosit?
Aş
vrea să nu mai ştiu nimic, să dorm un somn lung, după care,
trezindu-mă să constat că tot ce am trăit aseară nu a fost decât
un lung coşmar. Poate a venit momentul să devin un om matur...
Iadul
la care m-ai condamnat să trăiesc îl voi traversa în
genunchi, apoi voi merge cu capul sus. Chiar dacă viaţa mi-a dat o
a doua palmă, destinul meu mai poate fi modificat.
În
aceste trei luni, am pus cărămidă lângă cărămidă pentru a
construi o relaţie frumoasă, m-am străduit din răputeri, dar
pentru tine nu a fost deajuns şi mi-ai dat lovitura de graţie când
mă aşteptam cel mai puţin. A fost lovitura pe care am primit-o
când mă consideram un om împlinit, iar acest lucru m-a făcut să
cred şi mai mult că ne naştem, trăim şi murim aşa cum ne-a fost
scris. De când ai plecat de la mine ultima oară că, chipurile, te
întâlneşti cu nişte ,,prieteni”, am simţit că nu eşti sincer
cu mine, că gândul tău este în altă parte, că ceva nu e în
regulă cu tine... Dacă ai şti cât doare!... Dar Dumnezeu ne vrea
învingători deasupra oricăror suferinţe!
Privind
retrospectiv, cred că totul a fost stabilit de cele trei ursitori.
Şi cu toate astea, dacă m-ai pune să aleg acum drumul pe care aş
vrea să merg, ştiu sigur că paşii mei ar porni apăsat tot către
tine. Tu m-ai învăţat să mângâi, să sărut
fără să-mi fie ruşine sau teamă, să mă dăruiesc cu toată
fiinţa mea. Dimineaţa mă cuibăream la pieptul tău şi mă
simţeam puternică. Nu aveam nevoie de cuvinte. Eram deasupra lor!
Fără tine mă risipesc, devin neputincioasă, mă ofilesc! Omul
nu-i făcut numai din carne şi sânge, din prezent, trecut, sau
viitor, din ceea ce face sau gândeşte; clipa când doi oameni se
ating cu sufletul este totul şi eu asta am simţit alături de tine,
iar acum totul mi se pare nedrept şi absurd. Pentru mine, zilele
trec într-o succesiune neclară de agonie, în vreme ce continui să
mă târăsc pe drum. Fiecare secundă care trece îi simt cioburile
până în adâncul sufletului, rănindu-l, mutilându-l...
Cum
ai putut să transformi toate clipele acelea minunate în lacrimi?
Nu
cred că poate exista o stare mai disperată decât aceea de a nu fi
de acord, de a protesta cu fiecare părticică din creier şi inimă
împotriva a ceva, ştiindu-te totodată neputincios faţă de faptul
împlinit. Mi-ai năruit toate visele şi speranţele, iar toate
gândurile mele sunt un noian de întrebări. Dar dacă stau să mă
gândesc, de multe ori trebuie să ne resemnăm cu durere faţă de
forţa împrejurărilor...
Sufletul
meu e ca o albină, care caută dulceaţă chiar şi pe florile cele
mai amare. Caut să storc o picătură de bucurie, fie şi din
propria mea suferinţă, agăţându-mă de orice speranţă. Am
trăit alături de tine numai cu firimituri şi, adunându-le... mai
şi zâmbeam cu recunoştinţă printre lacrimi. Dar am să caut să
mă împac cu ursitoarele care au uitat să-mi dăruiască mai mult
noroc. Oare, voi găsi această cale sau mi-o va arăta doar Bunul
Dumnezeu?