Am
invatat atatea teorii despre firea omului, am citit atatea
carti, romane realiste, romantice, politiste psihologice, am ascultat
atatea povesti, m-am pus de atatea ori in locul celorlalti, m-am
regasit printre atatea personaje, printre atatea roluri, am dat
atatea sfaturi, fara sa ma opresc macar pentru o clipa asupra mea, ca
sa ma intreb: ,,Ce-am facut pentru mine, in viata asta?"
Maiorescu afirma ca, atunci cand se afla omul in momentele
hotaratoare ale vietii, nu-l mai conduce mintea; ea arata numai
alternativele, directia finala o da inima! M-am cautat mult,
m-am pierdut de mine acum multe vieti, am ratacit prin pustiu,
printre dune de nisip, toropita de soare, secata de puteri. Au fost
zile cand nu gaseam niciun copac care sa imi tina de umbra, au fost
dăţi cand se gasea cate un sarpe sa imi fie prieten, vrand sa ma
muste intr-un final, alteori m-am afundat in nisipurile miscatoare,
care par linistite, insa, toate erau ca o gaura neagra care abia
asteptau sa ma inghita.
Au
fost si nori care m-au insotit o bucata de drum, imi tineu de umbra,
atunci cand imi era sete ma scaldau in lacrimi de cer, insa numai
atât. Am inceput sa imi caut din nou prietenia in copaci, dar stii,
copacul nu te insoteste, la umbra lui faci doar un popas, el isi
deschide ramurile pentru tine, iti mangaie trupul cu frunzele sale
prafuite, dar ramane acolo. Si asa am decis sa ramân singura. Am
ratacit pentru multe veacuri asa... Am cazut de atatea ori, am plans,
m-am ridicat si am mers mai departe... pana intr-o zi, cand am
poposit la umbra unui copac tânar, sanatos, care mi-a mângâiat
parul si mi-a promis ca daca îmi place sa stau la umbra lui, ma va
mângâia de câte ori va avea ocazia. Am tresarit si am inceput sa
plâng. A tresarit si el si m-a intrebat: ,,De ce plângi?” ,,As
vrea sa te iau cu mine si sa te sadesc in gradina mea!” - i-am
spus. Dar el si-a aplecat crengile pâna la pamânt si mi-a zis ca nu
am cum sa-l scot din pamântul în care este... Am plecat fara sa mai
spun nici un cuvânt, iar obrajii imi erau plini de lacrimi. Am mers
asa o bucata de drum si m-am intors, vrând sa mai stau de vorba cu
copacul meu si l-am zarit, tinand umbra altcuiva, mangaindu-l cu
crengile lui stufoase, asa cum imi facea si mie si, deodata, un nor a
inceput sa cearna lacrimi de cer. Eram dezamagita, dezorientata, nu
stiam incotro sa o apuc. Deşertul mi se parea infinit.
Nicio directie nu avea sens... Nu stiam de ce ma doare sufletul...
Pana la urmă, puteam oricand sa caut un alt copac, insa niciunul nu
mi se parea la fel de deosebit ca acesta, mangaierile lui, in lacrimi
de roua, erau unice. Dar nu, el alesese alt drum, îi arata
altcuiva calea. As fi vrut sa-i strig ca-l iubesc, sa-l implor sa
vina cu mine, il vroiam inapoi, dar se departa tot mai tare. Vlaguita
de puteri, am cazut in nisip, nu mai puteam sa ma ridic, soarele imi
ardea pielea, iar buzele mele uscate si insetate doreau sa fie
mangaiate de cativa stropi de ploaie.
Secata
de puteri am inchis ochii. Si... toate astea mi se întâmplau în
vis. Visam cum ma imbratisez cu ploaia si eram atat de fericita!
Cand
am deschis ochii, am simtit cum o umbra puternica imi mangaie fata.
Erai tu, copacul meu din vis. Am incercat sa scot
câteva cuvinte, dar nu puteam sa rostesc nici macar o silaba.
Copacul
m-a imbratisat cu crengile lui stufoase si mi-a spus ca soarta
noastra era sa urmam acelasi drum. Si mi-a mai spus sa nu uit ca
,,fiecare frunza cade in felul ei, iar daca in firea destinului ar fi
fost dreptatea, atunci ...”. Nu am mai înţeles ce a spus,
deoarece a bubuit atât de tare, încât îmi ţiuiau urechile. M-am
uitat la el cu tristete si am dat sa plec, dar de mine s-a apropiat o
batrâna si m-a rugat sa stau putin cu ea de vorba. Ne-am asezat
amândoua jos si, uitândându-se la mine, mi-a luat mâna stânga si
a început sa se uite in palma mea, spunând: ,,… E cineva care te
poarta cind spre trecut, cind spre viitor, te incarca si de regrete
si de speranta, iti face uneori de indurat insuportabilul, dar
alteori de nesuferit ceea ce trebuie si e bine sa induri. A plecat de
la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a
trecut de spirit, a ramas prins de sufletul dumitale”... A dat sa
mai spuna ceva, dar m-am ridicat si am luat-o la fuga, fara sa ma mai
uit inapoi. Ploaia ma udase pâna la piele, iar lacrimile imi curgeau
pe obraji. Inima îmi batea cu putere si m-am trezit. Toata ziua nu
am fost buna de nimic... Ma doare sufletul ca nu esti lânga mine,
dar nu am sa ma mai umilesc de-acum încolo, cerându-ţi sa vii la
mine. Poate ca nu vei veni niciodata definitiv aici, iar eu nu am sa
mai imi fac sperante desarte. Ceea ce stiu este ca pe fiecare zi ma
topesc, ma consum, iar asta nu face bine sanatatii mele deloc, dar nu
am nicio putere. Nu stiu cât voi mai indura viata fara tine,
dar până atunci să încercăm să învingem depărtările, aşezând
cu fiecare cuvânt al nostru, ordine într-un spaţiu descris,
cultivând după putere, gândul cel bun...
23
Februarie 2013
