Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




miercuri, 24 iunie 2015

Directia finala o da inima!




Am invatat atatea teorii despre firea omului, am citit atatea carti, romane realiste, romantice, politiste psihologice, am ascultat atatea povesti, m-am pus de atatea ori in locul celorlalti, m-am regasit printre atatea personaje, printre atatea roluri, am dat atatea sfaturi, fara sa ma opresc macar pentru o clipa asupra mea, ca sa ma intreb: ,,Ce-am facut pentru mine, in viata asta?" Maiorescu afirma ca, atunci cand se afla omul in momentele hotaratoare ale vietii, nu-l mai conduce mintea; ea arata numai alternativele, directia finala o da inima! M-am cautat mult, m-am pierdut de mine acum multe vieti, am ratacit prin pustiu, printre dune de nisip, toropita de soare, secata de puteri. Au fost zile cand nu gaseam niciun copac care sa imi tina de umbra, au fost dăţi cand se gasea cate un sarpe sa imi fie prieten, vrand sa ma muste intr-un final, alteori m-am afundat in nisipurile miscatoare, care par linistite, insa, toate erau ca o gaura neagra care abia asteptau sa ma inghita.
Au fost si nori care m-au insotit o bucata de drum, imi tineu de umbra, atunci cand imi era sete ma scaldau in lacrimi de cer, insa numai atât. Am inceput sa imi caut din nou prietenia in copaci, dar stii, copacul nu te insoteste, la umbra lui faci doar un popas, el isi deschide ramurile pentru tine, iti mangaie trupul cu frunzele sale prafuite, dar ramane acolo. Si asa am decis sa ramân singura. Am ratacit pentru multe veacuri asa... Am cazut de atatea ori, am plans, m-am ridicat si am mers mai departe... pana intr-o zi, cand am poposit la umbra unui copac tânar, sanatos, care mi-a mângâiat parul si mi-a promis ca daca îmi place sa stau la umbra lui, ma va mângâia de câte ori va avea ocazia. Am tresarit si am inceput sa plâng. A tresarit si el si m-a intrebat: ,,De ce plângi?” ,,As vrea sa te iau cu mine si sa te sadesc in gradina mea!” - i-am spus. Dar el si-a aplecat crengile pâna la pamânt si mi-a zis ca nu am cum sa-l scot din pamântul în care este... Am plecat fara sa mai spun nici un cuvânt, iar obrajii imi erau plini de lacrimi. Am mers asa o bucata de drum si m-am intors, vrând sa mai stau de vorba cu copacul meu si l-am zarit, tinand umbra altcuiva, mangaindu-l cu crengile lui stufoase, asa cum imi facea si mie si, deodata, un nor a inceput sa cearna lacrimi de cer. Eram dezamagita, dezorientata, nu stiam incotro sa o apuc. Deşertul mi se parea infinit. Nicio directie nu avea sens... Nu stiam de ce ma doare sufletul... Pana la urmă, puteam oricand sa caut un alt copac, insa niciunul nu mi se parea la fel de deosebit ca acesta, mangaierile lui, in lacrimi de roua, erau unice. Dar nu, el alesese alt drum, îi arata altcuiva calea. As fi vrut sa-i strig ca-l iubesc, sa-l implor sa vina cu mine, il vroiam inapoi, dar se departa tot mai tare. Vlaguita de puteri, am cazut in nisip, nu mai puteam sa ma ridic, soarele imi ardea pielea, iar buzele mele uscate si insetate doreau sa fie mangaiate de cativa stropi de ploaie.
Secata de puteri am inchis ochii. Si... toate astea mi se întâmplau în vis. Visam cum ma imbratisez cu ploaia si eram atat de fericita!
Cand am deschis ochii, am simtit cum o umbra puternica imi mangaie fata. Erai tu, copacul meu din vis. Am incercat sa scot câteva cuvinte, dar nu puteam sa rostesc nici macar o silaba.
Copacul m-a imbratisat cu crengile lui stufoase si mi-a spus ca soarta noastra era sa urmam acelasi drum. Si mi-a mai spus sa nu uit ca ,,fiecare frunza cade in felul ei, iar daca in firea destinului ar fi fost dreptatea, atunci ...”. Nu am mai înţeles ce a spus, deoarece a bubuit atât de tare, încât îmi ţiuiau urechile. M-am uitat la el cu tristete si am dat sa plec, dar de mine s-a apropiat o batrâna si m-a rugat sa stau putin cu ea de vorba. Ne-am asezat amândoua jos si, uitândându-se la mine, mi-a luat mâna stânga si a început sa se uite in palma mea, spunând: ,,… E cineva care te poarta cind spre trecut, cind spre viitor, te incarca si de regrete si de speranta, iti face uneori de indurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie si e bine sa induri. A plecat de la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a ramas prins de sufletul dumitale”... A dat sa mai spuna ceva, dar m-am ridicat si am luat-o la fuga, fara sa ma mai uit inapoi. Ploaia ma udase pâna la piele, iar lacrimile imi curgeau pe obraji. Inima îmi batea cu putere si m-am trezit. Toata ziua nu am fost buna de nimic... Ma doare sufletul ca nu esti lânga mine, dar nu am sa ma mai umilesc de-acum încolo, cerându-ţi sa vii la mine. Poate ca nu vei veni niciodata definitiv aici, iar eu nu am sa mai imi fac sperante desarte. Ceea ce stiu este ca pe fiecare zi ma topesc, ma consum, iar asta nu face bine sanatatii mele deloc, dar nu am nicio putere. Nu stiu cât voi mai indura viata fara tine, dar până atunci să încercăm să învingem depărtările, aşezând cu fiecare cuvânt al nostru, ordine într-un spaţiu descris, cultivând după putere, gândul cel bun...

23 Februarie 2013