Cuibul de Valeriu Ciuculin

Intamplarea a facut ca pentru o jumatate de an sa lucrez intr-un birou amplasat la parterul unui bloc de locuinte. Veneam la lucru devreme, plecam acasa pe intuneric. Dupa cateva zile, intrand pe casa scarii, am auzit un zgomot neobisnuit. M-am uitat in sus si am vazut de unde venea. Intr-un colt, sprijinit de teava de gaze, era un cuib de randunele. Ceva mic, negru, cu pete rosii, se misca intr-o deschizatura a cuibului. Am aprins o lanterna si am vazut ciocurile a patru puisori care se tot agitau. Imediat a aparut de afara si unul din parinti, care a zburat pe deasupra mea ca sa ma goneasca - si eu m-am retras imediat, ca sa nu deranjez. Pasarea s-a apropiat de cuib si i-a dat mancarea pe care o adusese unuia dintre puisori. Erau patru cioculete deschise care tipau, dar randunica a hranit doar un pui. Stiam ca ii hraneste pe toti la fel, dar tot ma minunam. Cum reusea sa stie cine era la rand? De cate ori intram sau ieseam, ma uitam la cuib. Cioculetele puilor erau acolo, gata sa primeasca ceva de mancare. Apoi, intr-o zi am vazut ca cioculetele nu mai erau la postul lor. Puii plecasera in zbor, cu parintii lor. Dar seara veneau tot la cuib. Probabil ca nu prea mai aveau loc inauntru, caci peste cateva zile i-am vazut pregatindu-se sa doarma pe teava de gaz. Mi-era teama pentru ei. Stiu ca nu toti oamenii sunt iubitori de animale sau pasari, dar nu li s-a intamplat nimic. Si nu peste multe zile, au disparut de tot. Doar randunelele mature au ramas pe loc, pregatindu-se pentru al doilea rand de pui. A inceput o activitate frenetica de reparare si intarire a cuiburilor. Randunelele veneau la o baltoaca noroioasa si luau in cioc material de constructie. Daduse Dumnezeu o ploaie bogata, dar imediat a dat si arsita, si baltoaca a secat in doua zile. Veneam foarte devreme, sa nu ma vada vecinii, turnam doua galeti de apa in locul acela si zgariam fundul cu un bat, ca sa le asigur materialul de constructie. Toata ziua era mare agitatie, cate douazeci de randunele veneau sa ia noroiul necesar. Dar dupa vreo trei zile, cuibul pe care-l indragisem atat nu mai exista. Sa fi cazut singur nu se putea, era bine sprijinit pe teava de gaze. Era clar ca un om il distrusese. M-a durut sufletul, caci nu puteam intelege micimea acelui om in fata operei lui Dumnezeu. Randunelele se agitau pe langa locul in care fusese cuibul, il cautau sau poate doar se sfatuiau, cine stie. Cred ca se sfatuiau, caci pe seara, am vazut in locul unde fusese cuibul o baza pentru un nou cuib. Intr-o zi, inaltasera deja un centimetru din viitoarea lor locuinta, din care atarnau niste fire de iarba, pe post de armatura. Dar a doua zi, surpriza! Inceputul de cuib fusese si el doborat. Randunelele se agitau intrand si iesind din casa scarii, neintelegand, probabil, ce se intamplase cu munca lor de o zi. In codul lor genetic, omul nu este inscris ca un dusman natural si presupun ca nu le trecea prin minte ca dezastrul se produsese din cauza unuia dintre semenii lui. Dupa un mic consiliu, perechea de randunele a reinceput constructia cuibului. Pana seara, ridicasera din nou circa un centimetru de la baza. In ziua urmatoare, nu mai era insa nici un inceput de constructie. Randunelele se agitau derutate. Cred ca banuiau ca locul pe care il alesesera trebuia evitat, caci in ziua aceea au pornit din nou la munca, dar doi metri mai incolo, tot pe teava. Seara pusesera bazele, a doua zi nu le-a atins nimeni, asa ca in ziua urmatoare noul cuib era aproape ridicat. Am vrut sa-l surprind pe cel care le distrugea mereu randunelelor locuinta facuta cu atata truda. Trageam cu urechea la miscarile dinspre intrarea in bloc, ma prefaceam ca am treaba pe afara, dar faptasul statea ascuns. Cand am venit a doua zi, cuibul nu mai era. Cele doua randunele stateau pe teava, nu se mai agitau, pareau triste si cred ca se resemnasera. Cand m-au vazut, nici macar nu s-au mai speriat. Au ramas nemiscate pe teava. M-a trecut un fior. Parca le venise gand se sinucidere. Exagerez, dar cred ca ele simteau ca viata lor nu mai are rost, ceea ce stiau ele cel mai bine, sa faca cuib si pui, nu mai puteau face, si atunci, la ce bun sa mai traiasca? Zile la rand le-am vazut pe teava, si dimineata, si seara, locul lor acolo era, acolo era pentru ele “acasa”. Avusesera cuib, venise dezastrul si il stricase, incercasera sa ia viata de la inceput, venise iar dezastrul, de mai multe ori, pana cand intelesesera ca era prea tarzu ca sa mai continue. Probabil, si inscrisurile lor genetice le transmisesera ca era tarziu sa mai faca al doilea rand de pui in vara aceea. La ele conteaza si cateva zile care pot face diferenta dintre viata si moarte, in functie de cat de blanda si lunga este toamna de la noi. Ce nu intelegeau ele - si nu intelegeam nici eu - era natura raului care le afectase, intr-atat, viata. Un suflet hain... Omul ar trebui sa fie uimit de comportamentul lor, sa le urmeze in toate exemplul, caci parinti mai devotati si mai grijulii decat randunelele mai rar s-au vazut. Intr-o pasare mica cat un pumn de copil, sta un suflet atat de mare, incat omului i-ar mai trebui cateva milioane de ani de evolutie ca sa ajunga la inaltimea si bogatia lui. Anul urmator, am mai trecut pe acolo. Nu se mai construise nici un cuib, in zona nu mai erau randunele... Locul era pustiu.