Boierul de Valeriu Ciuculin

Cele mai frumoase povestiri despre animale se scriu dupa trecerea lor in nefiinta. Probabil numai atunci realizam ce am pierdut si incercam sa exprimam ce nu am reusit cat au trait. Boierul este numele unui motan. De rasa europeana, mare, puternic, inteligent, un pic cam badaran, de profesie... vagabond tomberonist. In urma cu vreo sapte ani, deschizand usa apartamentului, intr-o seara cand Mitzi, felina casei, dadea semnale ca dincolo era ceva, am zarit un motan mare, alb cu cateva pete negre, care se uita cu mult interes spre noi, dar nu indraznea sa intre. M-am dat deoparte si am lasat animalele sa comunice intre ele. Dupa numai doua minute de semnale numai de ele stiute, motanul a intrat in apartament. Am inchis usa in urma lui. A avut o reactie de teama, dar de indata ce l-am mangaiat s-a linistit. L-am dus in bucatarie, i-am pus sa manance ce am crezut de cuviinta, a mancat tot ce era cu carne, branza si paine si a lipait cu mare pofta lapte, cat i-a fost necesar. Cand si-a potolit foamea, s-a postat in mijlocul bucatariei si ma urmarea cu privirea. L-am mangaiat, m-a rasplatit cu torsul lui zgomotos, apoi a cautat iesirea si, cand am deschis usa, s-a dus usurel pe scari in jos. In zilele urmatoare a venit din nou, pe seara. Locuim la etajul intai si probabil astepta sa se linisteasca circulatia pe scari ca sa-si ia inima in dinti pentru a veni la usa noastra. Seri la rand i-am deschis si l-am hranit. Nu cerea decat un pic de mancare si un pic de dragoste. L-am botezat Boierul, fiindca mi s-a parut ca are aere de mare boier de tara. Nu stiu daca el pricepea ca are nume sau simtea nevoia sa aiba unul, dar noua ni se parea ca este esential sa aiba. Peste vreo trei saptamani, a indraznit sa intre in camera de zi, unde a simtit ca nu e circulatie mare. L-am lasat. S-a urcat pe canapea si si-a stabilit un loc al lui, la margine, probabil ca sa nu deranjeze prea mult. Statea ce statea, dormea bine, un ceas, doua, poate trei, apoi deodata se ridica si se ducea la usa. Daca era inchisa, tragea cu gheara lui puternica de partea de jos. Era imposibil sa nu-i auzi cererea. Mai tarziu, am inceput sa-l zarim noaptea printre blocuri, alergand dupa mate si certandu-se cu alti motani. Daca il strigam de pe balcon, raspundea cu niste semnale scurte si intra in scara blocului, stiind ca i se va deschide usa. Uneori venea murdar, nu ne placea, intra pe la subsol, mai cadea in mizerii si putea ca naiba, dar el tot frumos si dragastos era. Il mai stergeam din cand in cand, promitandu-i o baie sanatoasa, cand urma sa se faca mai cald. Dar cu toata independenta lui, Boierul era afectuos si sentimental. Simtea nevoia de companie si se tinea dupa noi, acolo unde mergeam prin apartament. Copiii de pe scara stiau ca il primeam in casa si de cate ori il gaseau la usa, bateau ca disperatii, pana deschideam. Si intotdeauna il primeam cu drag. Cand s-a facut primavara, am observat ca avea un obicei nou. Nelinistit, manca repede ceea ce i se oferea, apoi se agita un pic, ba pe balcon, ba prin baie, pana cand am vazut ce facea: isi punea semnele de mascul prin locuri numai de el stiute, locuri pe care Mitzi le studia mai tarziu cu mare atentie, de parca citea ba o telegrama, ba o scrisoare de amor. Am inceput sa-l urmaresc cand venea in casa si, de indata ce-l simteam in cautarea unui loc pe care sa-si lase tiparul, ma rasteam la el si fugea. In toti acesti ani de cand il cunosteam, o singura data l-am vazut bolnav. Trei zile la rand a venit in casa, n-a vrut sa manance nimic, doar statea langa noi in pat, cu ochii inchisi, si arata ca sufera. I-am administrat medicatie prescrisa de medic fara sa-l vada (la ghearele pe care le avea, nimeni nu indraznea sa-l ia in brate) si ne-am rugat pentru sanatatea lui. Atunci a fost prima data cand s-a asezat in poala primei persoane pe care a gasit-o sezand. Nu stiu ce l-a ajutat atunci mai mult, medicamentele, dragostea si mangaierile noastre sau poate rugaciunile. Oricum, dupa trei zile, era acelasi pisoi pe care-l cunoscusem, vioi, vesel si mare mancau. Au trecut anii. Ne obisnuisem cu el, venea, manca ce gasea, iar daca nu era nimic pe farfuria pisicilor, astepta rabdator, pana venea careva sau pana pricepea ca nu vine nimeni. Atunci pleca spre una din incaperi, se urca in pat si se culca. Stia el ca mai tarziu va „prinde” ceva de mancare. Era fericit mai ales cand i se dadea lapte caldut. Avea o aspiratie de viteza mare la „pompa”. Daca nu-i ajungea, ne dadea de inteles. Dar in primavara aceasta, Boierul dadea semne ca a imbatranit. Chiar daca isi controla cu mare atentie teritoriul, ducand si batalii pentru impresionarea dulcineelor din zona, se vedea ca pierduse locul intai. Si intr-o zi a venit cu o falca umflata. Mai venise cu ceva rani, chiar urate, am sperat ca era ceva trecator, dar n-a fost. L-am dus la doctor, ne-a dat sanse reduse pentru el. Motanul nu mai manca si nici apa nu mai bea. Nu s-a plans, nu a zis nimic, era poate multumit ca statea cu noi, la caldura si in liniste. Dar atmosfera era incarcata. Celelalte pisici simteau ceva, veneau si il miroseau pe indelete si nu mai plecau de langa el. Infectia s-a generalizat si era de asteptat un blocaj de rinichi. Intr-o dimineata, devreme, s-a dat jos din pat, a gemut de doua ori si dus a fost. Abia atunci am inteles ca am pierdut un prieten. Pe sicrias am scris: „Boierul - un prieten”. L-am ingropat intr-un mal, la poalele unui zavoi, sa stea la soare sa se incalzeasca. Povestirea are un final trist, dar de-a lungul vietii sale, Boierul ne-a oferit atatea bucurii, ca nu mai conteaza un astfel de final.