Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




luni, 20 iunie 2011

ROMÂNIA MEA: „UMBRITĂ DE VEACURI”


Corina Georgiana Balaban - ELEVĂ CLASA A XI-अ - PARTICIPANTĂ LA CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

MOTTO:

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

........................................................

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman!


Astăzi am vărsat o lacrimă, justificat consider eu, dovadă că în mine încă mai sălăşlueşte o fărâmă de sentiment, de pasiune şi de afinitate necondiţionată faţă de România. Naţionalista din mine a fost sensibilizată pentru că am realizat că doar aici mai pot visa la poveşti cu prinţi şi castele fermecate. Doar aici, soarele străluceşte româneşte... în fiecare zi mai frumos, doar aici frunzele vorbesc româneşte despre înaintaşi, despre dragostea asta nemăsurată de patrie, doar aici îmi place să trăiesc liber colindând munţii udaţi de lacrimile mamelor îndurerate, doar aici e ţara mea când cu tristeţe sau cu bucurie ne amintim de clipele în care s-a scris istorie, o istorie a unui neam plin de glorie şi de dârzenie.


De aceea sunt mândră de ţară, o ţară cum nu e alta pe lume. Din negura timpului, aceste plaiuri sunt izvorâte din rai. Codrii seculari, dealurile line şi râurile cu ape curate precum cristalul sunt tot atâtea motive de mândrie şi bucurie pentru acest neam care a cunoscut în vatră străbună supunere doar în faţa lui Dumnezeu, în rest au ştiut să plece capul ca paloşul să nu-l taie, însă cu umilinţă lanţul l-au încovoiat.


Îmi amintesc că acum unsprezece primăveri, când intram cu paşi timizi în clasa întâi, am fost întâmpinată de trei lucruri care s-au scrijelit în inima spre nefiinţă, spre neuitare: drapelul, stema şi icoana. Mai târziu am învăţat că s-a scris o poveste şi am început să o iubesc, am început să îndrăgesc personajele şi să urăsc spânii ce le provocau o suferinţă pe care puteam doar să mi-o imaginez.


De atunci a trecut ceva timp, anii copilăriei s-au pierdut într-o ceaţă densă, însă povestea a rămas. Mi-am dat seama că istoria nu e întotdeauna aceea care e scrisă în cărţi şi că faptele istorice pot fi şi denaturate uneori. Dar ceea ce ştiu e că undeva în România, într-un anumit moment, au fost nişte oameni destul de nebuni încât să creadă că poporul nostru poate să fie liber.


Chiar dacă nu e ceva spectaculos în ziua de astăzi, au existat cavaleri care au murit cu libertatea pe buze, cu iubirea de mama în ochi, cu lacrimile unei împliniri, pentru că tu azi să scrii o nouă poveste, de această dată una mai tristă, în care decorul s-a schimbat sub întunecată zare, iar timpul nu se mai defineşte ca odinioară.


Deşi nu mi-am ales naţionalitatea, cred că aceasta mă defineşte. Una plină de contraste, plină de rău dar şi de bine, îmbibată de un gri ce dacă ai răbdare, putere şi perseverenţa, e străpuns ucigător de un curcubeu dătător de speranţă, dragoste, adevăr şi victorie, virtuţi fără de care nu ne-am defini ca popor. Sigur că nu am pleca niciodată din fruntea ierarhiei, dar ştiu că asta m-a ajutat şi ne-a ajutat. Ştiu că de aceea a trebuit să muncim mai mult, să ne dorim mai mult, să luptăm, să gustăm şi să reuşim pentru ca să fim mai buni decât noi, mai buni decât alţii.


Nouă poveste se scrie într-o Românie cutremurată, ameţită, în care trăim ceea ce reuşim să înţelegem, o Românie în care indiferent de culoarea pielii se fură, e România în care se ascultă manele indiferent de culoarea pielii, în care laşitatea şi aruncarea pisicii moarte în grădina vecinului sunt ridicate la nivel de artă.


Stau pe o bancă în trecut şi meditez... Ştiu că România de azi e un pahar mai mult gol decât plin. Suntem invadaţi de nesimţire, mitocănie şi lipsa de bun simţ. Aud mereu zicându-se că binele o duce rău în România”... Oare cum este acel bine? Am impresia că în jurul meu totul e în continuă degradare. Văd din ce în ce mai multă lume bolnavă, apăsată de griji şi datorii, care se rastogolesc şi se amplifica la nesfârşit asemenea unui bulgăre de zăpadă; omul simplu contează prea puţin . Eşti sus - contezi, eşti jos - hai pa!. Nu contează că este vorba despre electoratul român, doar mai e până la alegeri.


Dar, probabil că noi, romanii, ne-am cam obişnuit cu aşa ceva; parcă ar face parte din specificul naţional. Obişnuinţa cu răul mi se pare unul dintre cele mai mari păcate romaneşti. Probabil că ne-am obişnuit cu umilinţă, adică să fim umiliţi de cei care se prefac a conduce precum Papură Vodă.


Doamne fereşte să te îmbolnăveşti în ţara asta „scumpă”! Viaţa e preţioasă; pleci acasă sănătos tun numai dacă ai pile sau relaţii la Doamne-Doamne. Medicii, care au mai rămas şi încă nu au ascultat de povata distinsului nostru prezident de a pleca spre alte zări, le spun verde în faţă pacienţilor să vină „cu căţel, cu purcel”. Finanţarea spitalelor de la buge tse face din joi în Paşte pe criterii colorate; acum cică se poartă portocaliul de parcă în ţara mea cu ape line şi bulbuci, bolile ar fi pe culori politice!


Despre cultura şi educaţie nu amintesc pentru că nu e bine să vorbeşti de funie(riu) în casa spânzuratului; bine că am apucat să scriu şi să citesc, restul detalii tehnice. Parcă totuşi aş încerca să merg într-o excursie prin ţară pe plaiul mioritic, dar abia dacă am strâns vreo 300 de km de autostradă, în rest drumurile parcă sunt de la mama natură, cu gropi mari şi dese ca după războaie multiple, fără locuri de parcare, cu semne rutiere de pe timpul lui Pazvante Chiorul.Ca să nu mai zic de gări care parcă sunt muzee în aer liber, lăsate în paragină, uitate de lume şi de vremuri, prin care trenurile trec doar când îşi aduc aminte. Aşa da evoluţie! Hai să trăieşti naţiune! Mai bine hai să luăm „Peujoul”, e mai sănătos, sau mai bine tancul să ne ducem de tot în Irak, lăsând o familie îndurerată. Asta pentru ce?! Pentru a fi prieteni cu americanii?!


Cel mai trist este un alt fapt ce cutremură România. Mama şi tatăl plecaţi în cele patru zări pentru un trai mai bun, copii lăsaţi în izbelişte, care se închid în lumea lor până ce intervine ăla, micu” cu codiţa şi pune gheara pe ei. Asta nu e atitudine, e fapt real, nu e joacă ci cutremurare, e realitatea ce se împleteşte printre noi. Lista cu lipsurile patriei poate continua! E trist, e foarte trist. În ţara noastră dreptatea nu este acceasi pentru toţi, la fel cum dacă ai buzunarele încărcate trăieşti. Totuşi ar putea exista o Românie cu şanse egale, o Românie unde toţi putem trăi bine fără să ne săpăm unul groapa altuia, doar că este nevoie să reamintim romanilor că avem identitatea noastră, tradiţiile patrimoniul nostru cultural pe care numeni nu ni-l poate face să dispară.


Poţi spune că iubesc România pentru că îmi place mirosul de plăcinte poale-n-brâu tocmai scoase din cuptorul bunicii în ajunul Crăciunului petrecut în sânul familiei cu vin fiert şi scorţişoară. Când ies afară în toiul iernii şi miroase a frig, a crivăţ, când abia aştept să intru în casă şi să simt aroma familiei, când merg pe crestele Carpaţilor şi stau alături de prieteni în jurul focului care ne luminează ochii ameţiţi de aburii beţiei.


Atunci când vom conştientiza că avem tot ce ne trebuie să fim fericiţi, vom realiza că România este ţara care ne poate oferi tot ceea ce este necesar pentru a duce o viaţă frumoasă. Este nevoie să alungăm pânza indiferenţei şi să ţesem noi o plasă prin schimbarea fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să avem bogăţia celorlalte ţări ca să fim fericiţi, este nevoie să fim fericiţi cu ce avem în România. Cred că dacă am spune mai ales că suntem mândri să fim români am găsi fiecare motivele lui personale pentru care merită să iubim această ţară binecuvântată.


Consider că ar fi timpul să spun stop autoumilirii şi să ridicăm capul, să trăim cu mândrie viaţa adevărată de roman. Momentan România este ţara care alungă geniile şi persoanele cu potenţial în braţele ţărilor care duc lipsă de oameni talentaţi, viaţa pe care în ţara natală nu au putut-o avea. Ne-am săturat până peste cap să fim priviţi ca fiind din lumea a treia.


Să fim mândri de istoria României, de tatăl şi de mama mea şi de rădăcinile pe care le-au insuflat în mine şi rând pe rând în oamenii din jurul lor. Sunt mândră pentru că România nu a fost întotdeauna a cincea roată de la căruţă, chiar dacă cum aşa pare. Mişcarea aceasta de rezistenţă nu poate clinti munţii decât prin optimism, prin mesaje pozitive şi prin atenţie acordată doar lucrurilor care merită.


Am fost crescută de mică să-mi iubesc ţara, să-i apreciez pe cei valoroşi şi pot spune despre mine că sunt patrioata pentru că mă ghidez după roşu, galben şi albastru. Susţin acest lucru în ideea că imnul mă fascinează, istoria noastră glorioasă mă fascinează şi deasemenea obiceiurile noastre mă includ în povestea de mult uitată. Îmi plac sarmalele noastre unicate, îmi place mămăliguţa cu tochitură şi îmi place cum se distrează românul... cum nimeni altul nu o mai face.

Suntem sute, mii care chiar putem schimba această concepţie greşită. Nu trebuie să ne punem capul la contribuţie, deoarece noi ar trebui să oferim consultaţii străinilor pe zeci de milioane de euro şi nu invers! Am inventat stiloul şi motorul cu reacţie de unde concluzionez că avem potenţial. Ţara noastră ar trebui să fie punctul de atracţie pentru români în primul rând, pentru că noi suferim de amnezie, noi nu ne cunoaştem îndeajuns adevărata identitate.


Hai să strigăm Roo--niaaa”! Hai să ne iubim ţara să o promovăm, să o respectăm şi să ne iubim că în poveşti... pentru a încheia povestea mea cu final fericit şi poate aşa vom reînvia măreţia sângelui strămoşesc din toate timpurile şi din toate locurile. Sunt mândră că sunt românca până în măduva oaselor; sunt mândră că pot purta pe buze numele sfânt al României şi pot spune ACASĂ, în patria-mi mumă!


BALABAN Corina-Georgiana

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” - Bârlad

30 mai 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu