Analfabeţilor
V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.
V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.
V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.
V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.
Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.
V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.
V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.
V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.
V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.
V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.
*
Scrisoare către guvernul României
Ce sorcovă şi târguri ai în steag
Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge,
Guvern al inaniţiei, beteag,
De nu auzi Ardealul care plânge?
Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor
Că sunt abuzuri cu nemiluita
Şi că n-au cui să-i ceară ajutor
Românii din Covasna şi Harghita?
De propria ta ţară te fereşti
Şi imposibil s-o conduci îţi este,
Că ai ajuns să fii, la Bucureşti,
Guvernul unei alte Budapeste.
La noi acasă, alţii sunt stăpâni,
Baţi temenele la Înalta Poartă,
... Persecutaţi, doar fiindcă sunt români,
Românii din Ardeal nu te mai iartă.
Guvern de indigo şi din mancurţi,
Te blestemă, descoperindu-ţi vina,
Ceilalţi români, vânduţi la alte Curţi,
În Basarabia şi Bucovina.
Guvern al României, surdomut,
Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri,
Dar clopote de moarte au bătut
Pentru acest popor ajuns pe drumuri.
Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig,
Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană,
Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig,
Însângerând condiţia umană.
Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi
La cea dintâi Comună Primitivă,
Să fim un neam de criminali şi hoţi,
Ce-şi jefuieşte propria colivă.
Guvern fără de ţară, pune punct
Acestei fraze care te cuprinde
Şi-ngroapă idealul tău defunct
În groapa României suferinde.
Şi lasă-ne! Dispari în mod brutal,
Eliberează, cu grăbire mare,
De boala ta, românii din Ardeal,
Guvern murdar de propria trădare!
*
Moartea batranilor
Mai muncim o vreme, tată-mare,
Ca să strîngem bani de-nmormîntare,
Mai muncim o vreme, mamă bună,
Şi-or să ne îngroape împreună.
Leu cu leu aţi adunat o viaţă,
Aţi făcut economii de piaţă
Şi acum aşa a fost să fie,
Să n-aveţi bani pentru sicrie.
Vremuri mari, puternice reforme,
Toate cheltuielile-s enorme,
Pune, tată, capul pe o pernă,
Viaţa ta a devenit eternă.
Nu mai ai nici dreptul la o moarte,
Trage-te, bătrîne, într-o parte
Şi rămîi, pîn-la sfîrşit, de pază,
Că altfel te devalorizează.
Mai muncim un an, în sărăcie,
Poate, pîn-la urmă, cine ştie,
N-avem dreptul de a fi statuie,
Dar măcar un lemn şi nişte cuie.
Pune, mamă, masă mai săracă,
Să le dăm şi ălor care pleacă,
Să la stăm cu milă împotrivă,
Printr-un biet colac şi o colivă.
Lasă-ţi, mamă, ochii peste ţară,
Să o faci din moarte să tresară,
Ca pe noi din nou să nu ne nască,
Fără-o-nmormîntare creştinească.
Groapa ne-a urcat pîn-la călcîie,
Dar n-avem nici bani pentru tamîie,
Şi lumînărarii ne despoaie,
Şi ce scump şi drumul pîn-la rai e!
Ţine, mamă, ţine, tată, uşa,
Să nu intre peste noi cenuşa,
Hornurile gri să nu-şi reverse,
Peste noi cenuşile perverse.
Ce impozit fiecare boală,
Ce exploatare ireală!
Scîndura sicriului ne costă
Mult mai mult ca viaţa noastră, fostă.
Pune, tată, mîna pe-o secure,
Să luăm sicrie din pădure,
Pune, mamă, mîna pe o pîine
Şi împarte-o, că murim chiar mîine.
Vremuri de inflaţie şi silă,
Moartea însăşi a ajuns umilă
Şi, în fond, pe noi ce ne aşteaptă?
Doar o sinucidere-nţeleaptă.
Noi, bătrînii, am rămas pe drumuri,
Într-un crematoriu numai fumuri,
Şi murim, ajunşi pe înnoptate,
Marfa cea mai ieftină din toate.
*
Mortul învingător
Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Un fapt de viaţă mai grozav ca toate,
Un mort este votat majoritar
Şi-n clasament pe toţi cei vii îi bate.
Aşa a fost şi este şi va fi
Conflictul de-ntuneric şi de groază,
Un mort învinge pe cei vii la vot
Şi ei aproape cred că îi trişează.
Şi, vai, absurde autorităţi
Se strâng buluc şi judecă drăceşte
Şi îl declară pe învinsul lui
Învingător, doar pentru că trăieşte.
Şi mortului ce i-a învins pe vii
Nici nu au apucat să-i facă groapă
Şi-n primăria lui de-nvingător
E ordin ca petrecerea să-nceapă.
Şi proştii râd, în nebunia lor,
Întărâtaţi de liniştea nocturnă
Şi unul zice: hai să-l îngropăm,
La locul care-i place lui, în urnă.
Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Politică de-a pururi surdo-mută,
Învingătorul se întoarce-n sat,
Dar voturile lor nu-i mai ajută.
Probabil, e-o parabolă, aici,
Chiar dacă nu o pomeneşte cartea,
Trăim învinşi în fiecare zi,
Iar, ca să biruim, plătim cu moartea.
*
Copiii de tarani
Poemul acesta il scriu intr-o noapte,
Putin dupa ziua de treizeci de ani
E-un scrasnet, un planset, un geamat de soapte,
Caci e pentru voi, fii curati de tarani!
Cand tara indreapta si legi si-a sa cale
Cand sus in idee nu-i loc de abuz
Mai sunt de-mplinit si la capat de dus,
Dorinti izvorand din nevoi sociale.
Si una e-aceea ca inca la tara,
Nu-i scoala facuta cum e la oras
Ca fiul taranului, totusi nu poate,
Intra-n facultati cu acelasi curaj.
Eu stiu cate lucruri in tara sunt gata
Si cate vor fi, daca suntem cuminti.
Dar una e daca director e tata,
Si alta e, daca-i taran de la Vint...
Eu iata, priviti, sunt un fel de director
N-aveti nicio grija ca va voi minti
Am si eu copii ce pot fi de bani gata
Cu toate-i indop, pentru ca-mi sunt copii.
Dar tara sta-n altii intai, si pe urma
In fiii acestia de directorasi
Nu, satele noastre nu sunt trista turma
Ce lana si branza trimite-n oras!
Productia lor cea mai sfanta sunt fiii!
Lor li se cuvine rasplata de pret.
Taranii dau aur, cand dau Romaniei
Curatii lor fii, rod al unicei vieti!
*
Singuratate
Va propun un tratament urgent
Si s-aveti incredere va rog
Cand nu e un alt medicament
Luati singuratatea ca pe un drog.
Ceaiul abureste trist pe masa
Un tacam servetul il apasa
N-am nevoie nici de doua linguri
Doamne, cina oamenilor singuri.
Gust si eu in clipe lungi de veghe
Noaptea pernei fara de pereche
Suna telefonu-n casa goala
Doamna ma iertati dar e greseala.
Cat de draga-mi esti singuratate
Tu mi-esti ceam ma draga dintre toate
Lacrima in ochiul dintre ape
Caci nici umbra mea nu mai incape.
Tu singuratatea mea curata
Totu`ncepe cu a fost o data
Cu durerea ta imi este bine
Nu stiu ce m-as face fara tine.
Cu tristete le traiesc pe toate
Dar mai draga-mi esti singuratate
Cat de necesara imi esti tu mie
Nu te-as da pe nici o sindrofie.
Doar atat din toate ma omoara
Izolarea meselor de seara
Si macar la una dintre cine
Dumnezeu sa bea un ceai cu mine.
*
Nici o carte
De cand ai plecat departe,
Ma gandesc sa scriu o carte,
Dar de-aici si pan` la tine
Nu se merge, nu se vine.
Pot sa iti fiu supus paharnic,
Tot ce-ti scriu, iti scriu zadarnic,
Si de-ar fi sa-ti mai ajunga
Cartea mea de cale lunga.
Mila ta eventuala
M-ar atinge ca o boala,
Niste lacrimi de la tine
Nu mi-ar face nici un bine.
Poate-ar fi o terapie,
Daca te-as putea descrie,
Dar ma tine, ma retine
Dorul propriu-zis de tine.
Orice litera-i o rana
Si-o-ncercare inumana
Si nu poate nici o carte
Sa te-ajunga pana la moarte.
*
Abia acum
Rănit la piept de crivăţul cîinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.
Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întîmpinarea ta tîrzie
Şi-abia acum îţi spun ‘iubita mea’,
Cînd nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.
Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulînd spre minus infinit
Şi construind delicte împotrivă-ţi
Atunci cînd totul se-ntîmpla firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.
Deodată ce spun eu şi ce spui tu
Sînt două îngheţate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.
*
Sa fie pace in lume!
Sa fie pâine pe masa
Si toti ai casei acasa
Si grâu-n brazda sa iasa
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Si ale lumii guverne
Sa stie bine-a discerne,
Nevoia vietii eterne,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sa fie-o blânda lumina,
Si nu rachete-n gradina,
Doar vesti frumoase sa vina,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Ca focul rau sa nu arda,
Cât viata-n noi nu e moarta,
Sa stam cu totii de garda
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Sub zbuciumatele astre,
Destul cu-atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare Si pâine
Si pentru ziua de mâine
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.
De-o pace dreapta mi-e sete,
Plenara-ntregii planete,
A hotarât ce se vede,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt
Ministrii lumii sa n-asculte
De interese oculte,
Ci de vointele multe,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt
*
Spune-mi ceva!
Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.
În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.
Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.
Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.
Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.
Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.
Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.
*
Plopii fara el
Pe lîngă plopii fără soţ
Trec anii cu încetul
Şi ei ar fi aproape toţi
De n-ar lipsi poetul.
El nu a fost nici cînd era
Doar trecătoare copii
Împrejmuiau absenţa sa
Şi fără soţ toţi plopii.
La locul lor toţi plopii sînt
Foşnind cu tot firescul
Dar n-au nici sens şi nici cuvînt
Lipseşte Eminescu.
Aşa sîntem toţi
Destinul ne-arată
Doar plopi fără soţ
Cu soţ niciodată.
Şi primăria-i are-n stoc
Şi-i numără într-una
Dar nu-i mai bate nenoroc
Şi nu-i foşneşte luna.
Nici primăvara nu dă sens
N-au vară, iarnă, toamnă
În jurul lor e-un gol imens
Ce Eminescu-nseamnă.
Iubita e acum pămînt
Pe care-aleargă mînjii
Sau a ajuns o frunză-n vînt
Într-unul dintre dînşii.
Mai bine nici să nu-i vedeţi
Sînt nişte plute oarbe
Numai poetul din poeţi
În cer îi reabsoarbe.
Bat cît mai trist un gînd din toţi
Frunzişul veştejescu-l
Pe lîngă plopii fără soţ
Şi fără Emïnescu.
*
Ruga de bine si de rau
Te-as lua de par sa te tarasc la vale,
Pe pietre te-as tranti sa te iubesc,
Dar trebuie sa ma comport domnesc,
Captiv al starii mele sociale.
Acum as scoate de prin grajduri biciul,
Sa te insangerez razbunator,
Dar trebuie sa fiu actorul lor,
Sa ma complac in panica si viciu.
Intraga mea iubire ilegala
Si nebunia mea fara noroc
In frigul nostru au facut un foc,
Si v-am facut mai oameni, din greseala,
Si totusi, ma rog, la tine, Doamne,
Opreste mana mea sa o condamne.
*
Iluzia unei insule
Diseară-i plecarea în insula mea,
trăsura de nuc te aşteaptă la scară,
ia-ţi haine mai groase şi nu-ntârzia,
căci câini-poliţişti s-ar putea să apară.
Nu-ţi face probleme, birjarul e mort
şi caii sânt morţi şi trăsura e moartă,
fugim fără martori în nu ştiu ce port,
în insula mea la cinci capete spartă.
Acolo, vom creşte copii monstruoşi,
la chei de metal şi de mâzgă vor râde,
cu veşti ne-o ticsi de la moşi şi stramoşi,
tic-tac, telegraful cadavrelor ude.
Vom trage trei filme color, de deochi,
şi le vom trimite în lume de-a rândul,
ca-n sticle băgându-le în câte-un ochi,
Al Patrulea Ochi pentru casă păstrându-l.
Şi ziua întreagă, noi goi, fără tiv,
pe sănii de foc vom zbura într-o vale,
iar eu, gospodarul voiesc să cultiv
grâu dulce şi leneş, pe coapsele tale.
Te-aştept deocamdată. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudată poveste;
iar când vei urca, e-n zadar să te sperii,
trăsura ca moartea părându-ţi că este.
E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-aştept cu făclii, patru mii şase sute,
zadarnic te sperii că ninge mereu,
că străjile drumului fumegă mute.
Hai vino şi urcă şi spune ceva,
birjarul e mort, are sânge de cârje;
te-aştept fârâ martori în insula mea,
port haide de nuc, sunt aproape o birjă.
Iar dacă nu-mi vezi faţa ce mi-am găsit-o,
să ştii că, în insula mea, totuşi sânt,
eu, movila celui mai proaspăt mormânt,
întinde piciorul şi calcă, iubito!
Şi asta e totul. Plecarea-i diseară.
Fantoma trăsurii aşteaptă la scară.
*
La adio tu!
Se afla litere si farduri
Si niste munti sunt intre noi
Dosare inchise triste garduri
Si nici nu o sa mai vi inapoi.
In prgul iernii absolute
Saruta-mi tampla alb balai
Si apoi scufunda-te si du-te
In orizontul altui grai.
De ce sa iti spun la revedere
Nu as mai avea nici un motiv
Adio drepturile isi cere
Caci te-am pierdut definitiv.
Si de la mine pan` la tine
Cuvantul insusi va ingheta
Nici sa te strig nu stiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.
Cand te-am vazut ultima oara
Stiai si tu, plangeai si tu
Si ai plecat cu tot cu gara
Nici tren nu mai exista, nu.
Eu m-am intors inca o data
Voiam sa vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferata ?
Parca a luat-o cineva !
Eu ti-as mai spune amanunte
Destinul de-as putea sa il schimb
Iubita mea de peste munte,
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci nu o voi gasi-o
Si eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu parjolit.
Nici nu pot nimic sa iti spun
Pe curand sau ramas bun
Aparu numai nu
La adio tu!
*
Primat estetic
Acum daca tu esti departe
cu mine-i parerea de rau
dar ea este arta-ntre arte
in numele numelui tau.
Si iata-ntre noi sunt hotare,
sunt vamesi si sunt graniceri,
se naste, se plange, se moare,
se cauta ziua de ieri.
Dar buzele mele ingheata,
de ras este numele meu
ca viata mea parca nu-i viata
cand suna frumos tot ce-i greu.
Acum, cand te plang de departe,
un vers cara-ntregul meu plans,
si iata-ne iar printre arte
cand viata era de ajuns.
*
Primat estetic
Acum daca tu esti departe
cu mine-i parerea de rau
dar ea este arta-ntre arte
in numele numelui tau.
Si iata-ntre noi sunt hotare,
sunt vamesi si sunt graniceri,
se naste, se plange, se moare,
se cauta ziua de ieri.
Dar buzele mele ingheata,
de ras este numele meu
ca viata mea parca nu-i viata
cand suna frumos tot ce-i greu.
Acum, cand te plang de departe,
un vers cara-ntregul meu plans,
si iata-ne iar printre arte
cand viata era de ajuns.
*
Nasterea lui Eminescu
Ciudată noapte simt că o să fie
şi-o să trăznească în dicţionar,
la noapte, în Moldova mijlocie,
se naşte Eminescul nostru iar.
A fost sortit să vină-n cea mai dulce
şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,
pleca-vor toţi ai zilei să se culce
şi-l vor primi strămoşii lui călări.
Aşa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipoteşti se naşte Eminescu
şi-n toată România mame plâng.
La noapte, dintr-un pântec şi o slovă,
se naşte steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în faţa ta, Moldovă,
şi mâna mult lovită ţi-o sărut.
De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naşte, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.
Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
şi, de la Cernăuţi şi pân’ la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.
În el tresare trist Moldova toată,
toţi fraţii-nstrăinaţi se regăsesc,
în el o inimă va şti să bată
acum şi veşnic, dorul românesc.
În Voroneţ s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de fraţi,
la noapte-n ţară va urca un astru,
se naşte El, Români, vă închinaţi!
*
Tragica Nerabdare
Dac-ai fi avut rabdare
Pana vara viitoare,
Se gasea un loc in lume,
Totusi, pentru fiecare.
Te-a intoxicat fervoarea
Ca ramai nelegitima
Si-ai infaptuit cu voia
Sinucidere si crima.
Ai ucis iubirea noastra,
Ordinar, ca pe-o insecta,
Car era de luminoasa,
Cat era de imperfecta.
Joc stravechi de-a casnicia
Ce voiai sa-ti dea un nume,
Jalnica ipocrizie,
Buna de-aratat la lume.
Toate explicate bine,
Intr-o logica aleasa,
Cum ca il redai pe tata
Fetei sale de acasa.
Poate ca santaju-acesta,
Cu valori sentimentale,
Are si-o realitate,
Poate c-o traiesti cu jale.
Iarna invrajbirii noastre
Te-a gonit prin nerabdare
N-ai avut nici nervi, nici aer,
Pana vara viitoare.
Cei din jurul meu, acasa,
Ce sa faca si sa spuna,
Mai nefericiti ca-n vremea
Vietii noastre impreuna?
Mult mai bun si mult mai tandru,
Mult mai luminos si rodnic,
Ii eram copilei mele,
Pe cand iti sedeam logodnic.
Dar vin stirile de seara
Si legendele compacte,
Ca te doare totusi varsta
Si iubirea fara acte.
Ca sa vad c-atat de mare
Si dramatic ti-a fost dorul,
Ca mi-ai scris ravasul ultim
Folosind calculatorul.
Si ce simplu erau toate,
Pentru toti si fiecare,
Daca mai aveai rabdare
Pana vara viitoare.
*
Suntem aroganţi
Suntem răi şi aroganţi,
I-ncurcăm pe guvernanţi,
Vrem mâncare şi copii
Şi ne place să fim vii,
Mama noastră de zbanghii!
Degeaba vă miraţi mereu
Că nu e-n ceruri nici un sfânt,
Nu poate fi lumină sus,
Când nu-i dreptate pe pământ.
Ce fel de lume ni s-a dat,
S-o tot falsificăm, stângaci,
Cu milioane de bogaţi
Şi miliarde de săraci!?
Măcar pentru aceşti copii
Un alt noroc să fi adus,
Dar, vai, sub cinice poveri,
Ei trec prin şcoli cu preţ redus.
Bătrânii noştri mor uitaţi,
Pe-acelaşi tragic aisberg,
Că, la bolnavi de vârsta lor,
Salvările nici nu mai merg.
Şi, după tot ce-am îndurat,
Când mai umili şi când mai bravi,
Tot noi, cei pedepsiţi din Est,
Mai devenim o dată sclavi.
Şi după ce c-am suportat
Al rinocerilor arest,
Tot noi plătim impozit nou,
Pe toate rănile din Est.
De libertate amăgiţi,
În fostul nostru lagăr mort,
Azi, nu ne duce nicăieri
Umilul nostru paşaport.
Iar, dacă nemţii s-au unit,
Sfidându-şi ultimul infarct,
De ce aceiaşi păpuşari
Pe noi, românii, ne despart?
Deocamdată n-am aflat
Un singur şef să fi venit,
Să facă bine pe pământ
De dragul omului cinstit.
E totul numai interes
Şi tot aşa va fi mereu,
O lume fără sens moral,
Ce l-a ucis pe Dumnezeu.
*
Iesirea din Bucovina
Cu ochii impaienjeniti,
de parca-mi palpaie retina,
am inteles, mai e putin,
si voi iesi din Bucovina.
De unde, ma intreb, mai am
in minte-atata dor de duca,
de nu raman aici sa simt
pe gard cum fanul se usuca.
Un relief nelamurit
in toamna ca niciunde alta,
si eu ce sculptor idiot
in iarba ei lucrand cu dalta.
Pritr-un intreg monumental,
un tot netot isi taie cale,
si in afara de noi doi,
sunt toate-aici monumentale.
Chiar florile aicea au
o componenta ne-ntalnita,
iar caii-nfierbintati mai stau
cu foc de iarba sub copita.
Am lacrimi pana la pamant
si port corona lor pe frunte,
ca nu as vrea sa ma despart
de acest om vazut ca munte.
E-a lui, sau e-a lui Dumnezeu
in felul ei ceresc gradina,
sa nu mai vad, sa nu mai stiu
eu ies plangand din Bucovina.
Simpla scrisoare de dragoste
La miezul noptii ma gandesc la tine
Si stelelor ma rog sa-ti fie bine,
Din somn sa te trezeasca dintr-o data,
Sa nu-ntelegi de ce esti tulburata.
Si i-am lasat un tremurat de jale
Copacului din fata casei tale.
La usa ta am indrugat cuvinte,
Sa nu te-atingi de clanta ca-i fierbinte.
Si mai ales, cand noaptea e la usa
Ca sa-mi aseze peste timp cenusa,
La tine ma gandesc si nu am stare
Si fostul foc imi arde sub picioare.
Cu lucrurile vreau sa ma amestec,
Ma simt o fiara suspinand domestic,
Dar da-mi un loc de ultima greseala
Sa-ntarzii in cutia ta postala.
Despre tarani
Despre tarani, nimica nou nu este
De-o vesnicie-si vad de ale lor
Copiii-i uita, oasele ii dor,
Intre pamant, tacere si neveste
Dar ce fac ei, ce brazde au pe glezne
In casa painii daca-s chiriasi
De nu se duc cu totii la oras,
Portari spre-a fi, si tot le-ar fi mai lesne!
Noi, ce din cand in cand vedemu-i
Si numele li-l zicem ca porecla
Sa nu uitam ca de amar de vremuri
Niste taranci culeg murdara sfecla!!!
Albastru-ndoliat
În plină zi se face noapte
Şi ninge fără de motiv,
Albastrul lui Sabin Bălaşa
S-a-ndoliat definitiv.
În deficitul de albastru
Al unei lumi cu pumnii strânşi,
Era nevoie de seninul,
Cu mări, cu nimfe şi cu mânji.
Era albastrul dinspre dangăt,
Când bate clopotul în cer,
Era accentul trist al mării,
Când marile corăbii pier.
Era lumina din privirea
Discipolului muribund,
Când moare-n temniţă profetul
Şi ceilalţi faptul il ascund.
La nunta de culori a lumii,
Un loc de cinste şi-a făcut
Albastrul lui Sabin Bălaşa,
Iluminat de absolut.
E mult pământ în jurul nostru
Şi e destul pământ în noi,
Simţim pământ în cărămidă,
În ţest, în oale şi-n noroi.
Aşa că resimţeam nevoia
Măcar a unui strop de cer,
Pe un pământ pe care cerul
E-un tragic oaspete stingher.
Şi, uite, se îndoilază
Şi nu mai are crezământ
Puţinul cer al lui Bălaşa
Şi cade pictorul, înfrânt.
Ne-am săturat de-atâta noapte
Şi ni se face dor de zi,
Să-nsămânţăm în noi albastrul,
Spre-a nici nu mai putea muri.
Dar e bolnav şi curcubeul,
Închis într-un spital sordid,
Nuanţele ajung în zdrenţe,
Comutatoarele se-nchid.
Şi-n toată negura murdară,
Ca-ntr-un reînviat pariu,
Ce ochi albaştri are cerul,
Ca semn că Dumnezeu e viu.
Sunt răstigniţi aceiaşi îngeri
Între femeie şi bărbat,
În veac de promiscuitate
Şi de albastru-ndoliat.
Români prin Europa
Pe această uşă,
Astfel scriu stăpânii:
Interzis să intre
Câinii şi românii.
Umblăm prin Europa ca bezmetici,
N-avem de lucru, n-avem bani de pâine,
În vremurile când nu mai contează
Deosebirea dintre om şi câine.
Acesta e şi continentul nostru,
Plutim incestuos din ţară-n ţară,
Copiii-nvaţă multilingv, cerşitul,
Cum pot şi omorî şi să şi moară.
Şi nimeni nu ne mai întinde mâna,
Decât cu viclenia jucăuşă,
De-a ne o prinde şi de-a o închide,
Cu minimum de riscuri, în cătuşă.
Noi suntem infractorii de serviciu
Ai Europei, care stă la pândă,
Aşa cum e cu alţii iertătoare
Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.
Părinţii şi copiii mor, prin ţară,
Şi noi de noi ne-străinăm cu toţii,
Purtând pe umerii trudiţi şi gârbovi
Cămaşa rece a străinătăţii.
În plină degradare, zi şi noapte,
Invidia şi dorul ne apasă,
Ne lenevim, ne pervertim, ne ducem,
Că n-avem loc şi rost la noi acasă.
Umblăm prin Europa fără ţintă,
Ca nişte zilieri, de azi pe mâine,
Furăm şi siluim, mai şi ucidem,
Români la rangul dintre romi şi câine.
Nobilul Viciu
Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.
Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.
O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am facut răsfăţ şi templu.
Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.
Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.
Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu împerator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.
Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.
E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna
E-adevărat c-a fost Euridice.
E-adevărat că-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.
Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.
Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.
Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.
De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.
Sint un pod
Sint un pod peste riu,
Catre tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu.
Acest riu nemilos
Ma va sparge-n bucati,
Starea mea o-nteleg,
Dar si tu seama da-ti.
Sint un pod peste riu,
Pe pilonii mei tristi,
Catre tine mereu,
Insa tu nu existi.
Nu-ntelegi ca mi-e greu,
Ca mi-e frig si urat,
Sint greoi si sint fix,
Sint un pod si atat.
Unde-apuc sa ma duc
Sunt silit sa raman
Ca miroase a fier,
Ca miroase a fin.
Si deodata-nteleg
Ca sint trist in zadar,
Pe pilonii mei tristi
Ma cuprind si tresar.
Tu simti tot ce simt eu,
Ba mai grav, ba mai mult,
Plansul tau permanent
Il preiau si il ascult.
Si dau parca ecou
Si vibrez in alt mod,
In picioare calcat
Ca un om, ca un pod.
Sint un pod peste riu,
Sint un pod peste mers,
Cite vanturi m-au scris,
Cite ploi m-au tot sters.
Dar tu nu esti pe mal,
Dar tu nu esti cu ei,
Dar tu nu ma strivesti,
Tu ma tii si ma bei.
Sint un pod ridicat
Peste-un riu incomod,
Sint un pod, esti un riu,
Esti un riu, sunt un pod.
Ana lui Manole
Voi ziditi in jurul meu
Dar aici in zid sunt eu,
Dar aici in zid sunt eu,sunt eu
Hai, Manole, pune zid
Sa nu pot sa-l mai deschid,
Hai imbraca-ma in zid, zid greu.
R: Turla-mi soarbe capu-n ea,
In altar sta fruntea mea,
Ochii in feresti vor sta spre cer...
Voi lucrati si va e greu
Insa de murit mor eu
Jertfa voastra sunt chiar eu, eu pier
Pe oriunde sunt zidiri
Omul meu, sa nu te miri,
Le-au intruchipat doi miri de rand
Dara tu de-a pururi pleci,
Eu raman aici pe veci
Prada caramizii reci plangand.
Sangele mi-i inca viu,
Voi nu stiti ca si eu stiu
C-am sa mor dintr-un pariu stupid
Hai Manole fii mai demn,
Cum sa-ti faci aripi de lemn ?
Mi se face-a moarte semn din zid
Sa te-nchini cand vei pleca
Sa nu, sa nu uiti cumva
Ca-nauntru-i Ana ta, om crud.
Mila cum nu poti sa ai
Voi plecati catre alt Rai,
Eu din zid de-abia va mai aud
Intre mine si ea
Intre mine si ea
S-au ivit dintr-o data
Un parau, o sosea
Si o cale ferata.
N-aveam loc de intors,
Am lasat-o in noapte
Cu-o hainuta pe tors
Pregatita sa rabde.
Din parau nici un val
N-avea gust de-nviere,
Ea statea sus pe deal
Si-ncepuse sa spere.
Numai ca pe pamant
E o cruda rasplata,
Mai exista oricand
Si o cale ferata.
Semafor-semafor
Dar mai mult tragedie,
Cand traversele dor
Despartirea tarzie.
Si in rest nu-i nimic
Decat fluierul straniu
Despre care toti zic
Ca le trece prin craniu.
Intre mine si ea,
Nu-i nimic niciodata:
Un parau, o sosea
Si un tren ce va sta
Intre mine si ea
Pe o cale ferata.
Morminte la gard
Imperceptibil, tragic, revansard,
prin cimitir mormintele pustii,
vaslind din cruci, se-apropie de gard,
sa-ntrebe de ai lor daca sunt vii.
Si ere geologice strabat
pentru-a-si gasi, in cimitirul stramt,
o cale catre gardul ruinat,
ca este grea miscarea prin pamant.
Si ele-ajung atata de tarziu
acolo unde viii pot vedea,
incat nici vorba de-a gasi un fiu
si de-a-si aduce-aminte cineva.
Si, ca sa fie un cosmar intreg,
mormintele ajunse langa drum,
printr-un efort de iarba inteleg
ca-n cimitir sunt si ceilalti acum.
Se misca greu mormintele pe-alei
si crucile dau sunet si ecou,
cand mortii se mai cauta-ntre ei,
atat de singuri, c-ar muri din nou.
Ca si atunci cand inca erau vii
si cand la drum iubirea ii scotea,
ei intre ei incet ar tainui,
pe-o lavita intinsa la sosea.
Dar nu mai au cu cine sta la porti,
nici focurile-n ulita nu ard
de mii si mii de ani, si toti sunt morti,
degeaba vin mormintele la gard.
Veac de tacere
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.
Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.
Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.
Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.
Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.
Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.
Rau de moarte
Pierduta iubita de departe,
In saptamana asta cat un veac,
Vroiam sa imi fie rau,un rau de moarte,
S-auzi si sa ma suni sa-ntrebi ce fac.
Visam nenorocirea salvatoare
Ce ar putea interveni-ntre noi,
Visam sa auzi ca sunt acel ce moare
Si tu sa incerci o cale inapoi.
Ca tot ce-i rau si mi se intampla mie,
Ajunge-n buletinele de stiri,
Si orice om din zvonul public stie,
Voiam sa cad, sa plangi si sa te miri.
Nu mi-e prea clar daca doream chiar moartea
Sau ma gandeam ca tu m-ai fi salvat,
Asa precum ne inlantuieste cartea,
Nevinovata si nevinovat.
Stiind ca tot ce fac si spun se stie,
As fi cazut pe o strada sau pe-un ring,
De un infarct sau de-o lipotomie,
Cu suferinta mea sa te conving.
Dar daca dupa legile tacerii,
Tu n-ai sa poti acest cosmar sa-l treci ?
Mai bine ma opresc sa nu te sperii
Si sa te pierd, iubita mea, pe veci.
Tacuta mea iubita de departe,
In mine insumi s-a-ntamplat ceva,
Mi-a fost atat de rau, un rau de moarte,
Dar nu m-am prabusit de grija ta.
Din egoismul meu fara rusine,
Ma-ntorc, iluminat si nefiresc,
Mi-e rau, de-atata grija pentru tine,
Si trebuie sa supravietuiesc.
Din gară în gară
Cea mai urâtă faimă ne omoară
În Europa ultimelor ştiri,
Suntem români, fugim din gară-n gară,
Din patria strămoşilor martiri.
Vom pustii de tot această ţară,
În contul unei lente prăbuşiri,
Şi vom preface-n muzică uşoară
Vechi voievozi cu degete subţiri.
Iar pe aceia care încă ară,
Iar pe acei ce încă fac zidiri,
Îi vom lăsa în jalea milenară
Şi-n focul tânguitei lor uniri.
Noi emigrăm târâş, din gară-n gară,
La graniţe bocim ca musafiri
Şi facem România să tresară,
Ca vagabonzi la ultimele ştiri.
Furăm şi păcălim cu-o artă rară,
Europenii ne şi zic fachiri,
Că nici nu ştii, în fiecare seară,
De la români ce-i bine să admiri.
Oricum, ni-i, câteodată, dor de ţară
Şi-n lacrimi gust sărat de amintiri
Şi-apoi murim şi noi, din gară-n gară,
Sărmani români, la ultimele ştiri.
Fat Frumos castrat
Lucrand cu ardoare sa sparga un mit,
sa-i dea alte sensuri, forjand la balada,
se strica zelos ce-am iubit si-am pazit,
sarac si ghebos, Fat Frumos de parada.
Estetii pe-artisti cand ii cheama la ei
le dau indrumare, naturii-mpotriva,
le dau despre Fatul Frumos noi idei,
sa fie-o persoana deplin pozitiva.
Il iau din poveste, il smulg din folclor,
de orice defect si mister il castreaza
si astazi portretul Frumosului lor
inspira manie si sila si groaza.
Ce chip remaiat si ce maini de natang,
vorbeste ce-i spun decisiv papagalii,
nu inima are sub umarul stang,
ci niste insigne si-un pumn de medalii.
Atat de cumplit l-au stricat si stalcit,
atat i-au luat dreptul sa lupte cu greul,
ca, iata, la noi in legenda si-n mit
acum mai frumos decat el este zmeul.
Paradox si Greseala
Mai intelept ca totdeauna
Si tot atat de idiot,
Acum pricep ca e totuna,
Sa n-ai nimic sau sa ai tot.
Si paradoxul ma omoara
Si sunt nebun sa mi-l explic,
Ca totu-a fost pana aseara
Si astazi nu mai e nimic.
Sunt sclavul presimtirii sumbre,
Pe care mi-o-nsusesc intim,
Ca vietuim ca niste umbre
Si ca si umbrele murim.
Si, cum nu-i nimeni sa te-acuze,
De stratageme si de masti,
Cum au putut aceste buze,
S-ascunda faptul ca urasti ?
Un clopot bate intr-un munte,
Cu neintelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei infrante
Si-a suferintei dupa rang.
Cine iese ultimul din tara?
Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.
Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?
Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.
Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.
Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.
Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.
Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.
Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.
Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.
N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.
C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Condamnati
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.
Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.
Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.
În munte
Să stăm în munte şi să fie seară,
să ne străbată aer ca de templu,
pe-un peisaj de verde să contemplu
întunecimea ta elementară,
să-mi fie foame şi să-mi fie sete,
să-ţi fie cald, să-ţi fie sănătate,
să stăm în munte, să vorbim de toate,
pe relieful tragicei planete
şi să plecăm aproape-n somn din viaţă
pe-un drum fără lumină, peste munte,
să-mi coşi cu tine aripile frânte,
sângele tău să-mi fie fir şi aţă.
Şi eu să cad când stelele-ncep să cânte
urlând de dor în umbra ta măreaţă.
Haide, mama, haide, tata
Haide, mama, haide, mama, hai
Niste liniste sa-mi dai,
Haide, tata, haide, tata, hai
Niste liniste sa-mi dai.
Haide, mama, haide, tata,
Mai priviti-va o data
Si, pe urma, daca-i bine,
Sa ma faceti tot pe mine.
Mi-ati dat suflet, mi-ati dat nume,
De cand sunt si eu pe lume,
Mi-ati dat multe si de toate,
Dar si zbucium peste poate.
Buna ziua, noapte buna,
Separat si impreuna,
Dar si buna dimineata,
Dragii mei, mai dragi ca viata.
Cand mi-e jale, cand mi-e teama,
Ma gandesc la tine, mama,
Cand mi-e viata tulburata,
Ma gandesc la tine, tata.
Haide, mama, haide, tata,
Mai claditi-ma o data,
Fara nume si avere –
Numai liniste v-as cere.
Nu-mi ajunge tot ce este,
Caut vesnic o poveste,
Un ochi rade, altul plange,
Pe-amandoi va port pe sange.
Ca nici unul n-avem parte,
De la nastere la moarte
De o viata linistita –
Frunza-n plop mereu se- agita.
Inapoi la tine ia-ma,
Sa ma stergi de lacrimi, mama,
Lasa-ti mana sa ma bata,
Sa ma – nveti cu viata, tata.
Bune, rele-amestecate,
V-ati obisnuit cu toate.
Creste noapte, creste iasca
Pe iubirea pamanteasca.
Bate vantul dinspre viata,
Si eu lacrimi simt pe fata,
Dinspre moarte bate vantul,
Lacrimeaza si cuvantul.
Singuri şi toţi
Sfârşim mizeria, începem criza,
Puteam trăi şi noi cum se cuvine,
Şi omenirii-ntregi nu-i este bine,
Petrodolari plătesc pe Mona Lisa,
Ne-am dus mizeria cu demnitate,
Fără maşini, fără curent la prize,
N-aveam nimic cînd lumea avea de toate,
Azi suportăm cu ea aceleaşi crize.
Ne pregătim de douăzeci de veacuri,
De fericirea unui veşnic mâine,
N-am cunoscut fraterne ajutoare,
La boala noastră n-avea nimeni leacuri.
Nu ne-a dat nimeni pace, drepturi, pâine,
Iar la durere tot pe noi ne doare.
Copertile negre
Foaie neagra de coperti
Sa ma bati si sa ma ierti
Ca te-am scris cu viata mea
Si am pus lacrimii cismea.
Ca mi-ai stat pe rani mereu
Foaia sufletului meu,
Foaie neagra de invelit
Luciu rece de cutit.
Noaptea mea de la final
Saua-i singura pe cal,
Iar pe lume ce tarziu
Niste degete mai scriu.
Fara mana care-au fost
Versuri triste, fara rost,
Foaia negrului umil
Exercitiul meu de stil.
De scris numere pe porti,
Si de moarte printre morti,
Viata mea de negru gol
Fara nici un protocol.
Foaie tragica de tus,
Semn al artei celor dusi,
Tu sa ma-nsotesti mereu
Foaia sufletului meu.
Te mai vad sclipind si-acum
Vai, coperta mea de scrum,
De pe un mai vechi volum
Care-a inviat postum.
Foaie neagra de coperti
Sa ma bati si sa ma ierti
Ca te zgarii cu-o nuia
Iscalind in noaptea ta.
Vino
Vino sa mai spunem despre arte
Si sa ne iubim conspirativ,
In manej de substantive moarte
Vino sa te cert fara motiv.
Vino unde cad dictionare
Si lirismu-i biciul de jocheu,
Vino unde verbul insusi moare,
Vino sa tacem in grajdul meu.
Vino sa te simti neputincioasa
Cand un hat de maini am sa-ti innod,
Vino, vino sa ne facem casa
In adverb de loc cu adverb de mod.
Vino unde mor incet gramatici
Si intregul timp e-un dezacord,
Cand absurzii agramati, apatici
Mor si ei, predicativ, decord.
Vino unde inima te cere
Si cuvinte mor cu gatul frant,
Vino in tinutul de tacere
Ca un ultim si iertat cuvant.
Undeva in trecut
Am sa plec intr-o zi,
Intr-un loc nestiut,
Intr-un munte secret,
Undeva in trecut.
Am sa plec in trecut,
Am sa plec intr-o zi,
Sa ajung cand te nasti,
Sa te pot intalni.
Stiu si eu ca-i ciudat
Si ca pasii-mi sunt grei,
Catre nunta din veac
A parintilor mei.
Las de veghe aici
Toti nepotii frumosi,
Eu ma intorc in trecut,
Eu ma intorc la stramosi.
Eu ma intorc la ai mei,
Intr-un mars revansard,
Sunt retrasi in paduri
Langa vreascuri ce ard.
Mai vorbesc despre noi
Si mai mor in razboi,
Se mai mira de cei
Care vin inapoi.
Am sa plec intr-o zi,
Am bagajul intreg,
Am cu mine ce simt,
Ce iubesc si inteleg.
Sunt satul de prezent,
Nu mai vreau viitor,
Dar ma-ntorc in trecut
Ca nu vreau nici sa mor.
Pe un deal coroiat
Curge mustul din teasc
Si batranii se sting
Si copii se nasc.
Eu ma-ntorc in trecut,
Din acest viitor
Si pastorii ma iau
Langa turmele lor.
Si din rodnice nunti,
Urca iarba pe munti,
Tutelarule Zeu,
N-ai de ce sa te-ncrunti.
Mai degraba sa pui
Legea ta peste tot,
Ca stramosi la nepoti
Sa se intoarca inot.
Si, cand vremea va fi,
Printr-un strigat urgent,
Pe noi toti sa ne chemi
Sa venim in prezent.
Sa fim toti pregatiti
De momentul solemn,
Cand va bate in munti
Vechea toaca de lemn.
Si un clopot din cer
O sa dangane sfant,
Ca s-a-ntors Dumnezeu,
Printre-ai lui, pe pamant.
Trei minus unu
Strain mi-e pe veci orice fel de confort,
Din oricare bomba m-atinge o schija,
Vai, sangele meu amurgeste de grija,
Coroana de lacrimi pe fruntea mea port.
Parerea de bine-i parere de rau
Si voie nu dau mintii mele sa spere,
Albinele-aduc si otrava si miere,
Cu Ea plang tristetea destinului Tau.
Cu Tine vorbesc hohotind despre EA,
Sintem mioriticul, tragicul trio.
Cu tine fiind, pe ea n-o voi privi-o,
Dar fi-va de-a pururi in inima mea.
Si poate ca eu mai curand as cadea
Bolnav Cavaler de Neant si Adio.
Presimtamantul
Va veni iarna,miroase a fulg,-
Taranii pun lemne-n soproane,
Si sfintii din mistice taine se smulg
Si incaruntesc in icoane.
Va veni iarna, la munte fac foc
Muntenii uitati de guverne,
Ei care nu au nici salarii, nici loc,
Ci doar existente eterne.
Va veni iarna si apele curg
Tragand dupa sine obarsii
Si-n scurtele zile cu vanat amurg
La geamuri de case bat ursii.
Va veni iarna curat si rapid,
Un rug pe sub brume se stinge
Si gura spre cer daca vreau s-o deschid
As spune, dar gura mea ninge.
Va veni iarna, iubito, e frig,
Un frig ce spre cerga nu mana,
Atata mai pot sa te rog si sa strig,
Da-mi aspra manusa de lana.
Va veni iarna, ba nu, a venit,
Caldura eu n-o voi gasi-o,
Ci trist am sa plec, garbovit, ostenit,
Prin muntii ce canta : Adio !
Masina de tuns
Cine-ar fi putut sa stie
Nimeni nu mi-a dat raspuns,
Despre marea energie
A msinilor de tuns.
Prea mi se parea urata
Si-as fi vrut de ea sa scap
Cand scotea un fel de bata
Din frumos, pletosul cap.
Nu ma mai tundeau parintii
Ci frizerul pomadat
Care mai scotea si dintii
Suferinzilor din sat.
Iarba mea cu zbenghi in crestet
Ce cu truda a crescut
Va mai da un sclipet vested,
Va cadea intr-un minut.
Nu am sa mai dau din plete,
Voi fi trist si mic si chel
Si dispretuit de fete:
"Lasa-l, lasa-l, vai de el".
Noaptea stam cu capu-n perna
Si plangeam si eu in gand
Si problema mea eterna
Ar fi fost sa il vad crescand.
Doamne, unde-i adevarul
Intr-o lume cu frizeri,
Daca mie-mi creste parul
Si se duce nicaieri ?
Si uitam incet de dansul,
Aveam treburi fel de fel,
Pana cand plateam cu plansul
Faptul ca eram iar chel.
Simt si-acum ca ma mai doare
Orice punct unde-au ajuns
Foarfecele muscatoare
Si masinile de tuns.
O masina infernala
Ca un soarece subtil
In toti anii mei de scoala
Mi-a ras parul de copil.
Tunde-l zero, tunde-l bine!
Cei de-acasa iarasi spun,
Si porunca lor revine
Si frizerul e nebun.
Ma aseaza la oglinda
Tanar, liber si frumos
Si-mi vad fata suferinda
Cand mi-arunca parul jos.
Stiu ca totul chiar asa e,
Cum a fost sa simt atunci,
Cand se hotarau sa imi taie
Darul pletelor prea lungi.
Totul e normal pe lume,
In conventii merg si eu,
Un frizer va sti sa-ndrume
Forma capului, mereu.
Dar din vremuri, de departe,
Dintr-un sat tacut din sud,
Un frizer imi scrie carte,
Foarfecele i le-aud.
Si inchid cu forta ochii
Si-as voi sa uit acum
Pe frizerii mediocri
Care mi-au scurtat din drum.
Iar m-aseaza la oglinda,
Iar ma vad precum am fost,
Iar, cu fata suferinda
Caut faptei lor un rost.
Dar o mana tremuranda
Imi mai da si azi raspuns
Prin tic-tacul de osanda
Al masinilor de tuns.
Afla totusi adevarul
Cautat de-atatea ori,
O sa-ti creasca liber parul
Numai dupa ce-ai sa mori.
Târg de sclavi
Hai, vino lume, vino să vezi,
vino să cumperi, vino să vinzi
titluri, poveşti şi bătrâni suferinzi,
aur, biciuşti, biciclete, cirezi.
Şi, mai ales, vino lume cu sârg,
privind cu milă copiii suavi,
haideţi cu toţii la comerţul de sclavi
şi onoraţi al copiilor târg.
Aici sunt mame ce vând copii,
mame deştepte cu mâinile reci,
care în cinicul veac douăzeci
se pricopsesc, nu s-ar mai pricopsi,
negustorind până-n veacul de veci,
ca-ntr-un obor pentru vite, copii.
O iubesc pe Alba-ca-Zapada
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
o iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Bieti lampagii
Intr-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca sa nu fiti tristi
R: Bieti lampagii, prin veacul greu
Oriunde-am fi, lucram din greu
Dam foc, dam foc, felinarelor
Voi le stingeti catre ziua
Iar noi ne luam adio
Sarmani artisti
Vine noaptea urmatoare
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos
Voi le stingeti dusmaneste
Voua noaptea va prieste
Vai, ce folos
Cineva mereu ne cearta
Ca urmam aceasta arta
Fara de tumult
Intr-o noapte fara luna
Va vom spune "Noapte buna"
Umiliti prea mult
Dar ni se va face mila
Vom da foc chiar la festila
Nu vom rezista
Caci flacara alb-albastra
Este meseria noastra
Ea si numai ea
Contra noptii tutelare
Noi aprindem felinare
Pana veti simti
Ca in beznele profunde
Azi lumina se acunde
In lampagii
Noi artistii fara vine
Noi purtam in maini lumina
Sa va dam 'napoi
Insa daca va fi cazul
Se va termina si gazul
Vom arde noi.
O veste
Telefonul plange, parc-ar vrea sa-mi spuna
Ca sarmana Tanti a patit ceva,
C-a venit pe lume ca o veste buna
Si-a plecat din lume ca o veste rea.
Din aceasta clipa, ea nu mai exista,
De pamant e floarea trupului plapand,
A murit femeia singura si trista
Ce ne invatase a trai tacand.
Se apleaca-n berna la feresti lumina,
Toata vestea buna e o veste rea,
A murit sarmana, blanda Tanti Tina,
Noapte buna, Tanti, obosita mea.
Telefonul cade singur de pe masa
De atata sunet fara nici un rost,
Vestea rea sa vina, si din el sa iasa
Depre sora tatii care doar a fost.
Neamul meu incepe, tragic, sa-si plateasca
Fara opozitii, fara de cuvant,
Marea datorie, vama pamanteasca,
Prin batranii nostri ce devin pamant.
Chemare pentru ţărani
A venit şi vremea furtunoasă
Să ne dăm naturii înapoi,
Hai ţărani, întoarceţi-vă-acasă
Că e-dor pământului de voi.
Şi luaţi şi fabricile-n sate,
Fiţi şi muncitori, dar şi ţărani,
Prea sunt urbe suprapopulate,
Prea sunt bălării pe bolovani.
Rar câte-o exotică găină
Şi vreun porc în vre-un sărman coteţ
Casa voastră însăşi vi-i străină,
Doar atât, un buletin aveţi.
Şi sămânţa vostră cade-n piua
Locului bizar, vulgar,
De trei ori pe zi daţi „bună ziua”
Şi în rest trăiţi într-un gheţar.
Hai ţărani, întoarceţi-va-acasă,
Casa-i totuşi lucul cel mai sfânt,
După atâta fugă friguroasă,
Puneţi iarăşi mâna pe pământ.
Înfloriţi-l brusc, cu cereale,
Puneţi pomi, daţi gresii pe cuţit,
Faceţi case, creşteţi animale,
Şi vă aşezaţi pe veşnicit.
Şi când vara o veni deplină,
Cu dolveci, cu pepeni şi ţânţari,
Noaptea, sub o lună de lumină
Ridicaţi un foc de bălegar.
Şi chemaţi cu vorba voastră groasă
Pe poet să cânte lânga foc.
Oameni buni bine-aţi venit acasă
Hai şi puneţi patria la loc.
Un prim romantic
De ce nu as fi o piatra care scrie,
O stanca aplecata pe hartie,
Un munte ce de voie se injuga,
Un zeu pagan trecut la alta ruga?
De ce n-as fi asprimea-nduiosata?
De ce baiatul meu nu mi-ar fi tata?
Al ciu folos m-ar tine-n veac de veghe,
Cu ce durere-a lumii sunt pereche?
De ce n-as fi o negura carunta?
De ce n-as fi un dric zvarlit spre-o nunta?
Contrastele si asa imi vin prea bine,
Si plus si minus zac mereu in mine.
De ce imprejurare literara
Sint speriat de nu trimit si-afara,
Afara din fiinta mea nebuna,
Un dublu semn de soare si de luna?
De ce nu as fi un vagabond de gala
Si -un crin manat de pofta sexuala?
De ce n-as fi, conform ursitei mele,
Noroi pe talpi si frunte-n mal de stele?
Nu ultimul romantic dintr-o era
Cand toate amurgesc si rar mai spera,
Ci cand putreziciunea pe din doua,
Un prim romantic intr-o era noua .
De ce n-as fi puternic chiar prin plansu-mi?
De ce m-as tot feri de mine insumi?
De ce crucificarea n-as dori-o
Cu un singur si egal refren: Adio?
De ce mi-ar fi rusine de oglinda?
Eu sunt o bucurie suferinda,
Eu sunt asocierea curioasa
De iarba cruda si de fier de coasa .
In stanga fruntii soarele asteapta
S-apuna luna, bland, in tampla dreapta.
De ce n-as fi o piatra care scrie,
O stanca aplecata pe o hartie?
De ce n-as scapara un alt jaratec,
Muscand intinderea de alb, salbatec,
Ca un banchet mi-e sufletul la care
Se da o mare foame de mancare?
Lansez, sfidandu-va, o noua boala,
Prea trista bucurie mondiala,
Si hohotind de ras ma aflu tragic
Ca neamul meu conspirativ si dacic.
Cu fericire va poftesc in rana
Estetica, de jertfa suverana.
De ce n-as fi, cum inima ma-ndeamna,
Cocor venind in fiecare toamna.
Cocor plecand la miez de primavara,
Cocor razand de pajistea vulgara?
Eu nu stiu daca voi putea vreodata
Sa fiu asa cum firea mi-o arata.
E clipa hotararilor supreme.
De ce va temeti voi, de ce m-as teme?
De ce cu bucurie n-as surade
Spre cel care cu groaza-mi va fi gade,
Cu groaza el, si eu cu bucurie,
Ca lui ii e mai frica decat mie,
El, care ma ucide se-nspaimanta
Si barda-n mana lui pluteste franta?
De ce n-as povesti aceste toate
Eu,piatra bucuriei sugrumate,
Eu, stanca aspra care duce greul?
Daca de ea lega-va Prometeul.
Ficatul lui pe-al meu imbolnavindu-l,
El tine focu-n gura, eu colindul,
De ce sa las cuvintele s-adaste
Ca eu sa-mi spal fiinta de contraste?
Eu nu sunt eu, eu nu-s de-adevarate,
Decat inlantuit de - aceste toate.
De ce n-as destupa o noua era,
Urmand halucinanta mea himera?
Voi fi cel haituit, voi fi cel mare,
Ducand in carca semnul de -ntrebare.
Daca ninge
Daca ninge cumplit
Peste-ntregul cuprins
Este semn de belsug
Pentru fiece ins.
Dar si semn de-nfloriri
In gradini ingeresti
Si ca sunt de venit
Dinspre cer niste vesti.
Este iarna de har
Candse-ntampla minuni
Si vin desertaciuni
Peste desertaciuni.
Este vestea de har
Ca in ieslea de jos,
Fiu al Sfantului Duh
Ni se naste Hristos.
Rasarire de magi
Si paganii se tem
Si pamantul intreg
E-un enorm Bethleem.
Si prin oameni e zvon
Si e fapt ireal,
Dumnezeu va veni
De Craciun in Ardeal.
Iubito, vine toamna!
Iubito, vine toamna peste toate
Bacovia reintră în portrete
Cad frunze picurînd singurătate
Şi tu ai gesturi parcă mai încete.
Şi te iubesc la echinox şi după
Iubito, vine toamna să decline
Să macine, să năruie, să rupă
Al lumii apogeu de feminine.
Cum tu rămîi la ţărmure de mare
Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături
Şi să mă-mbăt la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alături.
Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine şi anestezie
Tot omul e un snop de amănunte
Care ameninţă esenţa vie.
Cu hachiţe şi mofturi şi-alte alea
Îmi eşti pedeapsa, dar îmi eşti şi doamna.
De pomi sinucigaşi se umple valea
Iubito, te iubesc şi vine toamna.
Natura se închide ca un templu
Cu lacăte de fosfor şi rugină
Eu morţii mele te voi da exemplu
Cît eşti de disperată şi senină.
Iubito, vine toamna pînă-n oase
O simt în mîna care ţi se-ntinde
Priveşte, ies fumuri peste case
Iubito, după toamnă vin colïnde.
Niciodata
Un cîntec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Cînd el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atîtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cîntece cîştig
Un cîntec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.
Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.
Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcînd uşor abstracţie de ei.
Mizeria există pînă-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cîntec pe pămînt să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.
Şi dacă toate cîntecele noastre
Nimic nu sînt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Sîntem mereu datori să facem tot.
Măcar atît din toate să rămînă
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cîntec
De partea celor care n-au nimïc।
Ninge-a Romania Mare
Ninge-a rugaciune si-a induplecare,
Ninge ca un credit cu dobanda mare,
Ninge ca din rana si ca din seringa,
Din cosmarul lumii a inceput sa ninga.
Ninge in prapastii, ninge-n ochi si-n cupe,
Si lumina lunii parca se-ntrerupe,
Ninge cu bandaje, ninge cu canale,
Cand ninsoare darza, cand ninsoare moale.
Ninge pas de gaza, ninge tras cu tunul,
Ninge a distanta, Unu minus Unu,
Ninge-a adaptare si-a nedreptate,
Ninge harta rece, Romania Mare.
Ninge tot trecutul, pentru si-mpotriva-ti,
Ninge sinucideri in halou de crivat,
Ninge naduseala, cand ne este frica,
Vanatorul trage si vanatul pica.
Ninge praf de creta, rumegus de raza,
Ninge-n trei provincii ce se-nsingureaza.
Troienite lacrimi si, cumplit, bing-bangul,
Viscolindu-si mortul, ii imbraca streangul.
Ninge a zapada veche, turturie,
Sania se intoarce in copilarie,
Caii altor vremuri fornaie in aburi,
Haina altor varste urca in dulapuri.
Ninge in albastru ca in sine insusi,
Dumnezeu cand ninge e intreg in plansu-si.
Un impozit straniu crivatul ne cere,
Ninge sfarc de lampa de la Inviere.
Mos Craciun pe gheata reinvata mersul,
Ninge sa se vada bine Universul.
Si, din dealul Crucii pana-n dealul Hulii,
Ninge praf de marmuri drumul Albei Iulii.
Alba-i sus in clopot, ca se reboteaza,
In delir de facla si-n ninsoare treaza,
Canta Tudor Gheorghe, desteptand orasul,
El de la Craiova, si, din Cluj, farcasu.
Ningeharta veghe, cuie de jaratic,
Ninge-a amintirea craiului carpatic,
Ninge a proiecte si-a imbarbatare,
Ninge a-nviere: Romania Mare.
Recviem pentru poetul poeziei
Am asteptat sa treaca timp destul
Pentru-a putea in liniste inchide,
Ca pe-un zavor de taina, glasul meu,
Plangand pe cel din urma Philippide.
Cei ce i-au luat din drept imbraca azi
Ca pe-un efect ce i-ar purta departe,
Tristetea lui de om insingurat,
Mantaua lui, de veghe si de moarte.
Poporul meu,tu nu stii ce-ai pierdut,
Te-ai invatat cu mortile trucate
Si n-ai mai dat crezare tristei vesti
Ca el, murind, se sting, o clipa, toate.
Uzinele electrice clipesc,
Pisicile din ochi isi pierd din raza,
O-nvalmaseala-n creier toti simtim
Parca nici luna nu mai lumineaza.
In toate cate-au fost era si el,
Cu partea lui de liniste si bine,
Ce n-a putut la altii pedepsii
El a tacut si-a pedepsit in sine.
Si-atat de bun, si-atat de impacat
Nederanjandu-si epoca-ncordata,
Incat el - mort de mult ni se parea
Si-acum murind murea inca o data.
Am asteptat sa taca surzii lui,
Ce-n remuscare nu sfarsesc a-l plange,
Dar boala lui nu-i boala pentru ei,
Ca-n vine au cerneala si nu sange.
A fost boier, dar si mai mult poet,
Atlant de iluzorii Atlantide,
Da, Doamne, vreme buna-n Univers
Pe unde-i sufletul lui Philippide.
Pentru-nceput inalta mila ta
Sa-i dea ceva sa simta si sa scrie,
Si vei vedea ca insuti de cuprinzi
De omeneasca lui melancolie.
Apoi, cand te vei supara pe el,
Ca are dor de carti si dor de duca,
Sa-i interzici sa scrie ca poet,
Dar da-i ceva, in ceruri, sa traduca.
Si pedepsit, ca si pe-acest pamant,
Nestiutor de uneltiri perfide,
Din cand in cand, mai da-ni-l in vreun vis
Si noua pe poetul Philippide.
Psihoza buletinului de stiri
Produce-un fel de rea imunitate,
Nici nu mai stim ce-i grav si ce-i usor,
Ce-i ras, ce-i tragedie dintre toate.
O zi ca multe altele a dat
Furtuni, rapiri, ciocniri, efemeride,
Si intre doua stiri despre petrol,
" A incetat din viata Philippide".
Deloc orgolios si agresiv,
Dispus mereu in taina sa si moara,
Sa nu cumva sa credeti, scribi marunti,
Ca actiunea voastra-i mai usoara.
Un ultim Philippide a murit,
Cazand scarbit in mit si-n transcendenta,
Dar alti poeti au rasarit pe loc
Sa umple dureroasa lui absenta.
El v-a iertat, dar nu va iarta ei,
Ca umiliti si-ati umilit poetii,
Poetul poeziei a cazut,
Dar il vor razbuna poetii vietii.
Poetul
Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.
Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine
Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,
Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.
Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.
Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii
Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,
Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,
Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.
Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.
Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.
Noapte bună, Moţu, şi adio
Buletin de ştiri sub semn de doliu,
Umbrele pe scenă se adună,
Ai plecat din rolurile vieţii,
Pentru rolul morţii. Noapte bună!
Într-o viaţă excepţională,
Le făceai în felul tău pe toate
Şi-a venit târâş la tine moartea,
Contrapunctul de banalitate.
Înaintemergător în viaţă,
Înaintemergător în arte,
Pentru ce motiv să fii, de astăzi,
Înaintemergător în moarte?
De la care band de îngeri tragici
Ar putea un plânset să pornească,
Dacă înşişi Beatleşii şi Stoneşii
Gustă încă pâinea pământească?
Fără zgomot ţi-ai trăit sfârşitul,
Fără speculaţii, fără jale,
Ai plecat din rolurile vieţii,
Ca să intri-n rolul morţii tale.
Ultimul popas, la tine-n teatru,
Unde ai venit la tinereţe,
Doliul tău ni s-a urcat pe tâmple,
De lumina ta să ne dezveţe.
O furtună s-a stârnit în scenă,
Straniu turbion al veştii rele,
Cineva, care produce noapte,
Suflă-n reflectoare şi în stele.
Clipa despărţirii e aproape,
Pleci, într-o tăcere suferindă,
Parcă mor, şi eu, puţin, cu tine
Şi îmi pierd imaginea-n oglindă.
Freamătă prin ţară veşti cumplite
Şi noroiul ne-a cuprins cu brio,
Să nu uiţi să-l vizitezi pe Shakespeare,
“Piesa-i gata şi ai tras oblonul”,
Noapte bună, Moţu, şi adio.
Dumnezeul Salvarii
Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,
Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.
Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.
Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,
Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,
Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbră, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.
Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia bună e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,
Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.
Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,
Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.
Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.
Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.
Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.
Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,
Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,
Să rupă, în val, şantinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,
Să vină să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,
Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,
Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,
Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Sunt legile care fac vieţi şi morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.
Apleacă-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.
Să vină să urle că mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Dă sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,
Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,
Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.
Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.
E prea putin
De-atâtea zilnice-ncercări mizere,
De-atâta umilinţă şi păcat,
De-atâta moarte câtă ni s-a dat,
E prea puţin o singură-Nviere.
Şi, totuşi, pe pământul îngheţat,
Lumina lunii drepturile-şi cere
Şi-n stupi lucrează vechiul dor de miere
Şi vânturile primenirii bat.
E ca un fel de rupere de ere
Şi ca un întuneric luminat,
E lupta-ntre femeie şi bărbat,
Ca la un alt scandal pentru putere.
Şi, vai, în tot ce, zilnic, s-a-ntâmplat,
E prea puţin o singură-Nviere.
Anomalii
Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tînăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.
Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.
Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.
Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.
Normal rămîne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie
La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gîndul meu e mire.
Indrăgostit de Bucureşti
Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă
mă simt atras de fleacuri omeneşti,
şi-mi place-n anotimpul de vacanţă
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.
De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit şi-mi e deodată drag.
Pe piatra lui am tot bătut cadenţa
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în căutarea marii poezii.
Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei.
La Bucureşti, copilăria toată,
visam s-ajung să pot şi eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea.
Eu vara aş iubi-o pe orbeşte,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze şi lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.
Când pe terase se mai bea o bere
şi oamenii romanţe triste vor,
şi-n curţi se face vin din must de struguri
şi toţi bucureştenii au umor.
L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
şi să-l găsesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.
Mă pregătesc să fug din nou în ţară
şi să câştig aripi dumnezeieşti,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colţ de Bucureşti.
Dor de padure
La ora cand mugurii canta
Deasupra padurii de cocs,
Ne tine ca sfant si ca sfanta
Un vechi calendar ortodox.
Iubirea ne poarta departe
In mainile altor nuntasi,
Dar noi suntem viata din moarte,
Uitarii te las si ma lasi.
Sub noi e o negura deasa,
O negura deasa e-n noi,
Padurea ni-i pat si ni-i casa,
Padurea se imparte la doi.
Un freamat de cocs dinspre frunze,
Sub luna vom arde buimaci
Si toate iubirile-ascunse
Troznind vor iesi din copaci.
Misterele forestiere
Si noaptea de cocs absolut,
Luminii sa-i dea o putere
Cum inca noi doi n-am vazut.
Pastreaza-ne-n tine, padure,
Si-ti dam cheia tainelor mici,
Ca tainele mari sa se-ndure
De faptul ca suntem aici.
Basarabie
De nicaieri nu-i semn de nici o mila
Si s-a ajuns in cel din urma hal
Si moare Basarabia umila
Cu capu-n vechiul sac imperial
N-avem puterea sa-mpartim o paine
Ne facem socoteli de precupeti
Dar tot acolo o sa ajungem maine
Cu pasii doar oleaca mai inceti
Saraca sora basaraba
Tu, cea mai sfanta dintre toate
Zadarnic mama te intreaba
Daca traiesti in libertate
Si va veni si catastrofa iernii
Ca s-o gustam de tot mai multe ori
Si s-amurgim cu Gogol pe gubernii
Ca niste revizori ratacitori
Acum imperiul da o noua cina
Mananca tari si bea popoare mici
Sa vina Basarabia, sa vina
S-o guste mensevici si bolsevici
Trezeste-te, tu patrie drogata
Ca daca-n focul calculelor reci
Mai pierdem Basarabia o data
Si noi suntem pierduti in veci de veci
N-au nici o cale fratii sa apuce
Astepta-n van un sprijin de la noi
E dusa Basarabia pe cruce
Si noi o contemplam cu ochii goi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu