Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




joi, 23 iunie 2011

Patul de lângă fereastră



Vă voi povesti o întâmplare adevărată despre doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţind aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră.
Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă ipotetica privelişte pe care o oferea unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut, decât să stea de vorbă. Şi, vorbeau la nesfârşit: despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.
Omul care nu putea privi pe fereastră, ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi - când i se descria în amănunţime - ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa, se lărgea şi căpăta substanţă, datorită acestei descrieri. Fereastra, pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar, copiii se jucau, lansând în apă, bărci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbrăţişaţi, admirând florile în toate culorile curcubeului ce creştea din belşug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile iar pe cer se profilau clădirile oraşului ce se vedeau în depărtare.
Omul de la fereastră, povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese, tot ce îi dezvăluia parcul. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o dupa-aminază călduţă, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.
Deşi, bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reuşea să îşi imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiţi şi maşinile decorate de sărbătoare. Zilele treceau iar, omul ce nu putea privi pe fereastră, începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în
detaliu - ce se întâmplă afară - dar, şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Începuse să îşi antipatizeze colegul de cameră şi, în cele din urmă, ajunsese să-şi dorească cu disperare să fie el aşezat în locul aceluia.
Într-o dimineaţă, infirmiera care îi avea în grij,ă constată că bolnavul de la fereastră - murise liniştit, în somn. Cu tristete, cheamă asistenţii să îi ia trupul neînsufleţit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam, întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care şi-l dorise atat.
Infirmiera îl transferă imediat şi se asigură că stă confortabil, apoi îl lăsă singur. Încet şi cu mare greutate, bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să încerce să arunce o primă privire, afară. În sfârşit, se putea bucura nemijlocit de priveliştea de afară!
Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. În locul parcului, nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: “Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc şi un lac, descriindu-mi totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumuseţe şi dragoste, cand - de fapt - el nu putea să vadă decât un zid vechi din cărămidă?”.
Sora îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu ştiai că bietul tău coleg de cameră, era orb? Nu putea vede nici măcar zidul, dar să mai vadă şi altceva”... Apoi, adaugă tristă: “Poate voia doar, să te încurajeze”.
... Dacă traieşti, fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce alţii încearcă să îţi dăruiască. Aşa, că, e mai bine să lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti tu şi să nu mai ţii cont de ceea ce zic cei din jur.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu