(Referitor la cutremurul din 4 martie 1977)
Când scriu acum, scriu numai pe muzică de doliu,
Şoptesc cuvintele de parcă m-aş sfârşi,
La mine-n conştiinţă aud cum plânge ţara
Cu semnul scris pe frunte de marele cutremur,
În huruitul straniu al marii tragedii.
Ce întrebări să punem şi când, ursitei noastre,
Că ne-au rămas atâtea dovezi de la bătrâni,
C-a fost aici, de-a pururi, o luptă, toată viaţa,
O luptă cu puhoaie, ori cu invadatorii,
Că luptă-a fost chiar faptul de-a ne numi români.
Ridică-te la mine în versuri, tragedie,
De pe pământul aspru pe care ni-l frămânţi,
Cu morţii noştri tineri în nevinovăţie,
Cu doliile sumbre ale neaşteptării,
Cu limpedea nădejde că nu vom fi înfrânţi.
Acum, când scriu, oraşul respiră-n suferinţă,
Respiră prin o mie de mii de aspri pori
Şi nu există nici-o instanţă către care
Să îndreptăm apeluri, să punem întrebare:
De ce aşa ilogic şi-aşa de mut să mori?
Din nou sunt lacrimi - iată - pe faţa României,
Din nou e-acum nevoie să ne reconstruim,
Din nou se fac în fabrici, grăbit, sicrie multe,
Din nou se-ndreaptă oameni spre adevărul morgei,
Din nou lumina plânge pe cruci de ţintirim.
Am cunoscut atâţia din cei căzuţi în moarte
Şi-am amânat întruna să le tot spun ceva.
Unde sunteţi acuma şi ce v-aş putea spune?!
Dă-le odihnă dulce şi vezi de minte-i, Doamne,
Când de motivul morţii ei te vor întreba.
Când scriu acum, scriu numai pe muzică de doliu,
Miroase tot oraşul a mortar şi-a sicriu,
Scriu ca o datorie, port morţii toţi în mâna
Cu care îmi iau pulsul, cu care dau salutul
Şi parcă am o vină că ei sunt morţi, eu - viu.
Tu lasă-te cuprinsă în vorbe, tragedie,
De-atâtea ori venită, fără măcar să spui.
Dar dacă moartea noastră fusese programată
Şi am avut norocul să nu ni se întâmple,
Când s-a mişcat pământul şi soclul sub statui?
La radio se cântă mereu ceva eroic,
Ei ne îmbărbătează, când timp avem de ei,
De nu cumva, în plânsul familiilor triste,
Ne cufundăm şi plângem acel moment de groază
Când singure în uşă se învârtiră chei.
Stătea în pat femeia, pe pernă rezemată,
Şi a căzut cu patul, de-a dreptul în infern,
Într-un spital încearcă absurd să înţeleagă
De ce era nevoie, din somn, să plece-n moarte,
Dintr-un cearşaf vremelnic, într-un mormânt etern.
E plină lumea noastră de fapte şi legende,
Se povestesc dezastre, se întocmesc poveşti
Şi cineva îţi bate la uşă cu sfială
Sau sună telefonul şi cineva te-ntreabă:
„Ce-i pe la voi, pe-acolo, şi, spune-mi, mai trăieşti?“
De ce acestea toate? De unde până unde?
Că nu fusesem, totuşi, la astea programaţi
Şi ne gândeam la multe şi-aveam atâtea planuri
Şi vanitoşi la culme dam bani pe obiecte
Şi a venit dezastrul, ca să ne facă fraţi.
Ne-a înrudit, deodată, cutremurul acesta
Şi ne-a adus aminte de tot ce poate fi,
Am re-nvăţat ce-nseamnă să nu te afli singur,
Să-ţi mai găseşti prieteni în noaptea blestemată,
Sub vântul trist şi vânăt al unei tragedii.
Să strigi, fără speranţă de ajutor, la oameni
Şi-n loc să nu-ţi răspundă, cinici şi surdomuţi,
Ei, fără nici un ordin, să sară să te-ajute,
Curat, pe neplătite, şi mândru, pe tăcute,
Şi să te simţi tu însuţi în stare să ajuţi.
Aţi auzit de omul care şoptea sub pietre?
De nu aveau curajul să lupte ceilalţi, toţi,
Ar fi şoptit zadarnic pustietăţii lumii,
N-avea contract cu nimeni să vină să-l salveze,
Dacă-i intrau în casă, altcând, zicea că-s hoţi.
Cu totul alte lucruri ne-a arătat dezastrul
Decât birocraţie, dosare, delatori,
Ne-a arătat o lume de oameni, totuşi, oameni,
De oameni demni să treacă cel mai sever examen,
Nemuritori, cu toţii, tocmai ca muritori.
S-a zvârcolit pământul, cu morţi cu tot, sub lume,
Ne-am speriat de moarte, dar am trecut de ea,
Am dat tribut fiinţe ştiute, neştiute,
Acum ne reculegem sub muzica de doliu
Şi poate că bilanţul e partea cea mai grea.
Acest moloz cu oameni, bucăţi de om pierdute...
În dinţii macaralei - costumul unui om,
Fâlfâitor ca steagul revoltei unanime,
Te-ntreabă, înc-o dată, absurdă tragedie,
De ce-ai intrat în lume, în ultimul atom?
De ce-ai lăsat copiii fără părinţi în viaţă?
De ce-ai distrus copiii unor părinţi distruşi?
De ce vinzi haine negre aşa de scump mulţimii
Şi fabricilor noastre le dai să dea sicrie
Şi pui în cadră neagră ferestre, ochi şi uşi?
Ce sumbru exerciţiu şi ce nehotărâre?
Natură ucigaşă, tu, care ne omori,
În martie acesta, ne vei aduce zile
Frumoase şi senine şi-atât de inutile
Şi cinic răsări-vor, peste cutremur, flori.
Nu va mai râde nimeni cu hohot pân-la capăt,
Cât morţii de sub case, pe toţi, nici nu i-au strâns,
Cât încă nu ştim bine mărimea tristei pierderi,
Cât încă nu ştim bine ce-o să ne coste mâine,
Cât încă ochii noştri n-au terminat de plâns.
Miroase a ruină, a doliu şi-a amestec,
Miroase a fiinţă zdrobită inutil,
La morgă, morţii noştri sclipesc ciudat-albastru,
Ei au seninătatea că nu ştiu de dezastru,
Pavând cu-albastre trupuri un temporar azil.
Dar, oameni, ţineţi minte că-n locul celor care
Se duc înspre morminte, aşa miraţi acum,
Putea să se întâmple să fie orişicare;
Că suntem azi în viaţă e pură întâmplare,
Puteam să fim un nume pe un destin postum.
Vedeţi şi dumneavoastră, toţi oamenii, ca oameni,
Au slăbiciuni, defecte şi ezitări fireşti,
Dar ce putere mare au oamenii, ca oameni,
Când el, evenimentul, întreabă de sunt oameni
Şi oameni sunt la cârma nădejdii româneşti.
De-atâtea ori ne plângem de-aceşti şoferi ai noştri,
Că sunt lichele unii, că umblă după şperţ,
Că n-au nici o ruşine, că acostează doamne
Şi-n goana după sute, ei mai sfidează legea,
Că fac cu bişniţarii un ilicit comerţ.
Aşa cum sunt, e bine să ştiţi că-n noaptea mare,
Ei nu au dat o clipă din luptă înapoi,
Şi au salvat fiinţe, şi-au fost prima armată,
Când n-am avut lumină, nici radio, nici pază,
Ei toţi, în acea noapte şi-apoi, au fost eroi.
Prin staţia de getax, ministrul sănătăţii
Şi-a spus întâiul ordin, atât de necesar,
Prin ei, şoferi ai străzii, proporţia şi lupta
Au fost în mare grabă aflate-n tot oraşul,
Ei au lucrat pe gratis, după un sfânt orar.
După orarul unic al stării de urgenţă,
Pe viaţă şi pe moarte lucrară, ca-n război,
Recompensaţi-i, oameni, cu mulţumirea voastră
Pe-aceşti şoferi, întruna prinşi în caricatură,
Ei au purtat lumina, prin noapte, ca eroi.
Aud că-n blocul Nestor, într-o garsonieră,
Stăteau, de-o viaţă-ntreagă, doi trişti bătrâni cuminţi,
Ea-l plictisea întruna în ultimul deceniu
La cinema să meargă. Şi-au mers în seara-aceea,
Un film a fost salvarea a două năzuinţi.
Un om venit acasă, în faţa casei sale,
Soţia şi copilul şi soacra şi-a lăsat
Să plece din maşină, până parchează dânsul.
Ele-au urcat în casă, el a greşit parcarea
Şi, din întârziere, doar el a mai scăpat.
A stat o zi întreagă un tânăr lângă omul
Pe care îl salvase, riscându-se pe el,
Iar un soldat în flăcări s-a dus în ambulanţă,
Ca victimă el însuşi, salvând întâi o fată,
Ce minunată râvnă de a trăi la fel.
„Vă rog, tăiaţi-mi mâna, da urlet o femeie,
Tăiaţi-mi mâna, însă, scoateţi-mă de-aici!“
Şi teafără au scos-o locotenenţii Cernea...
Pe un balcon, o fată murise, părea rufă,
Ce rufe par toţi morţii, aşa de trişti şi mici!
Spitalele sunt pline, iar doctorii, cu toţii,
Ca o armată luptă pe frontul cel mai sfânt,
Pe frontul sănătăţii şi al fragilităţii,
Acolo unde suntem îndatoraţi cu toţii,
De unde-o luăm spre viaţă, sau poate spre mormânt...
Şi, în această vreme, ţara produce pâine,
Şi apa minerală e aur pentru neam,
Când telefonul merge, e, parcă, sărbătoare,
Ce faci, măicuţă dragă, ce spui şi ce te doare?
Ce dragă ne e viaţa, ce plictisiţi eram...
Acum vom înţelege însemnătatea mare
De a trăi în viaţă, numai atât: normal.
Ce dor ne e de somnul neîntrerupt de grijă,
Cutremur ni se pare când se trânteşte o uşă.
Ce sensibilitate adusă-n ultim hal!
Citeam ziare pline de ştiri universale,
Despre terenuri care se clatină mereu,
Sute de mii de oameni nu ne făceau să plângem,
Puteam să facem bancuri despre orice cutremur,
Dar, când, sub noi, pământul smuci, oftarăm greu.
Nici n-am ştiut ce-i pacea, că o credeam firească,
Degeaba toţi bătrânii ne sfătuiau banal
Să preţuim întinsul acestei linişti calde,
Acum pricepem, totuşi, ce e nesiguranţa
Să simţi sub tălpi pământul labil, cum simţi un val.
Şi ne-ntrebăm întruna: la noapte vine iarăşi?
Pereţii încă zdraveni vor fi şi ei răpuşi?
Şi aşteptăm cu groază amurgul care cade,
Nu ne schimbăm, de frică, din hainele de ziuă
Şi ne-am mutat, cu paturi cu tot, mai lângă uşi.
Ne-a fost mai greu ca-n moarte trăind acest cutremur,
Când se sucea pământul ca un frunziş de pom,
Şi nici acum nu suntem până la capăt limpezi,
Dar mai avem nădejdea că toţi ne suntem oameni
Şi că s-a-ntors în ţară întâiul nostru om.
Când l-am văzut, în zorii primei cumplite zile,
De după catastrofa prin care am trecut,
Simţeam că nu mai suntem aşa de trişti şi singuri,
Că nu ne lasă omul, că s-a întors în grabă,
Pe-aeroport, acolo, grozav de abătut.
Desigur, nu e nimeni în stare să oprească
Astfel de catastrofe, astfel de tragedii,
Dar omul care vine, de oriunde se află,
Chiar sub ameninţarea aceleiaşi ursite,
E omul lângă care putem şi noi muri.
Nu mai eram pe lume doar patrie în doliu,
Ci un pământ în luptă cu tragedia lui,
Îşi asuma bărbatul destinul ţării sale,
Nepăsător de vântul ursitei infernale,
Nu mai eram ai sorţii, pământ al nimănui.
Simţeam că se-ntorsese de la o treabă tata,
Sau fratele mai mare al tragicului neam,
Ceva o să se-ntâmple, găsim noi rezolvarea,
Cu lacrimi mari pe feţe şi cu unelte-n mână,
Salvăm ce se mai poate salva. Aşa gândeam.
Ce palid era omul, ce noapte străbătuse,
Ce noapte-ngrozitoare de chin şi de nesomn,
Şi semăna la faţă cu toţi plugarii ţării,
Cu muncitorii ţării, cu cărturarii ţării,
Părând, totdeodată, icoana unui domn.
Şi-a mers de-a dreptu-n calea fatalităţii noastre,
Ca un viteaz ce este; călca solemn şi trist.
Ştiu că-n acele clipe plângeam şi eu văzându-l
Cum pune pasul, parcă, pe un pământ de inimi
Şi nu-mi era ruşine nici mie că exist.
Eroule, fii gata, să nu ţi se întâmple,
Pe unde mergi acuma, cumva, vreun lucru rău,
Ai grijă, că pământul poate oricând să sară
Şi să se zvârcolească şi să se-mpotrivească,
Om bun al ţării noastre, mă doare pasul tău.
Aş vrea să trecem bine această încercare,
Să te aud cum ţării vei spune poezii,
Cum vei chema-o iarăşi la muncă şi la luptă,
La glorie, la viaţă, la cinste şi candoare,
Ai grijă, om al ţării, ce cale vei găsi.
Noi credem toţi în tine, pentru că eşti al nostru,
Pentru că intri primul în orice fel de foc,
Pentru că pui voinţa ca frâu pentru dezastru,
Noi credem toţi în tine, cum şi tu crezi în ţară,
Şi îţi dorim putere şi milă şi noroc.
La Zimnicea, acolo, trecând printr-o fereastră,
Te aplecai sub ramă, ca orice om de rând
Şi-o dată cu această frumoasă modestie,
O patrie întreagă ieşea din tragedie,
Printr-un simbolic cadru, spre-un ceas mai bun trecând.
Aşa îţi şade bine, tu, om de omenie,
Să semeni omenia, tipar de omenii,
Alături de durerea şi de-ncordarea ţării,
De oamenii cu doliu pe suflete ai ţării
La rău, ca şi la bine, de-a pururi să le fii.
Acum, când scriu, se umblă cu grijă prin mormane,
Se caută cu mâna, atent şi îndrăzneţ,
Fiinţe vii ce morţii i-ar fi trecut de praguri,
Fiinţe inocente, zăcând în catastrofă,
Se caută nu aur, se caută vieţi.
Pe chipurile noastre, în vreme, va rămâne
Sigiliul de nobleţe şi-al panicii stigmat,
Noi suntem cei pe care i-a însemnat cu moarte
Cutremurul teribil din şaptezecişişapte,
Cei ce, salvându-şi viaţa, şi ţara au salvat.
Sunt unii ce la viaţă au aspirat, din moarte,
Cum vor putea ei viaţa s-o mai privească-n roz,
Când şi-au săpat tunele cu unghia-n ruină,
Când au ştiut să creadă în oameni şi-n lumină,
De vii luaţi din viaţă de munţii de moloz?
Din când în când, oraşul vuieşte blând la zvonul
Că, parcă, se-aud şoapte sub nu ştiu care bloc,
Atunci, soldaţii pleacă, în pâlcuri de speranţă,
Şi mângâie molozul şi orice cărămidă,
Să facă presupusei vieţi un pic de loc.
Excavatorul scoate cu-ncetineală malul,
Din locul necredinţei în care a căzut,
Pe străzi apropiate se-agită rude triste,
S-ar mai putea o urmă de şansă să existe
Şi, uneori, există: e viu cel dispărut.
Tu lasă-te cuprinsă în vorbe, tragedie,
Că eşti sătulă, poate, să te hrăneşti cu morţi,
Că prea iei altă faţă, mereu o altă faţă -
Război, subdezvoltare, puhoaie sau cutremur -
Din ţărm în ţărm, destinul prea sincopat ni-l porţi.
Eu am văzut copiii trecând de tragedie,
Cum le-ar fi luat părinţii un joc al morţii, hâd,
Ce lor nici nu le place să-l joace, nici nu-l uită,
A fost teribil jocul de-a moartea şi de-a viaţa,
Dintre copiii noştri, cei ce sunt vii surâd.
Pe alţii, însă, jocul i-a stins pe totdeauna,
Ei ni s-au dat în grijă şi au căzut în teasc,
Ce plin de întrebare mi-e creierul acuma
Şi sufletul meu plânge aceste morţi absurde,
S-avem adâncă grijă de cei care se nasc.
Păstraţi, dacă se poate, o clipă de tăcere
Pentru acei ce-n moarte în clipa asta ies,
Şi dacă-n mâini unelte purtăm spre căutare,
Noi tot în mâini simţirăm şi inima ce doare
Şi ne privim pierduţii, cu suflet recules.
Mai căutăm suflarea de om ce s-ar ascunde,
Mai căutăm al vieţii prea subţirelnic fir,
Nu o să uite nimeni această omenie
Şi nici nu a fost vorba decât de omenie
Când noi am stat în calea urâtului delir.
În faţa voastră, oameni ai ţării mele scumpe,
Mereu aflaţi în lupte şi uneori în chin,
Cu ochii plini de lacrimi şi cu mantaua ruptă,
Purtând în păr mireasma molozului şi-a ploii,
În amintirea celor ce nu mai sunt, mă-nchin.
Le fie amintirea mai caldă decât viaţa,
Prea ne-am grăbit cu toţii şi ne-am vorbit prea rar,
Prea ne ucide ritmul fără sfârşit al vieţii,
Prea suntem totdeauna nu ţinta, ci drumeţii,
Ce numai de odihna finală au habar.
Mi-e dor de voi, prieteni ucişi fără de vină,
Şi câte nu v-aş spune de m-aţi mai auzi,
Dar voi sunteţi acuma doar amintirea voastră,
Sunteţi doar umbra unei lumini care se stinse,
Plutind prin locul unde şi noi cândva vom fi.
Ni s-a fixat durerea în lutul ars al feţei,
Vorbim fără de vorbe şi plângem fără plâns
Şi brusc s-au strâns atâtea anunţuri mortuare,
Ce singur simte moartea, cu gândul, fiecare,
Sicrie mult prea multe la fabrică s-au strâns.
Dar, Doamne, aceşti oameni ce petreceau o seară,
O biată zi de vineri, ca oricare din veac,
Dar, Doamne, aceşti oameni nici nu-şi rostesc mirarea,
Ei, pur şi simplu, încă nu înţeleg nimica
Şi, de aceea, poate, atât de tragic tac.
Un om pe care ceilalţi l-au adunat din moarte,
Cu ochii mari în frunte, curaţi, ca doi copii,
A spus în prima clipă când a ajuns afară:
„Nu m-am temut o clipă, aveam şi-un veac răbdare,
Eram atât de sigur - ştiam că veţi veni“.
Iar el ştia aceasta din felul cum trăieşte
Acest popor de oameni atât de chinuiţi,
Nici nu a fost nevoie să ceară ajutoare,
Nici nu a fost nevoie să spună că îl doare,
De mult mai multă vreme spusese el: „Veniţi“.
Spusese vorba sfântă a omeniei noastre,
Ce-nvinge orice moarte şi orice cataclism,
Şi oamenii veniră, doar fiindcă erau oameni...
Sunt oameni ce există, fiindcă există oameni,
Şi nu li-i strânsă viaţa în chingi de egoism.
E greu şi simt că gura mi-i neagră şi amară,
Voiam în acea noapte să fiu trifoi sau pom,
Dar, cât există oameni născuţi spre-a face bine,
De nici o clipă-a vieţii simt că nu mi-e ruşine,
Cum nu îmi e ruşine că sunt un simplu om.
Noi vom porni cu viaţa să construim tot viaţa,
Fideli până la capăt acestui crâncen gând,
Cu moartea peste moarte şi, peste ele, viaţa,
Cu viaţa peste moarte, cu viaţa-nlăcrimată,
Aşa va fi, cu viaţa pre moarte trist călcând.
Martie 1977
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu