Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




luni, 20 iunie 2011

Biserica din oase de om si alte locasuri de cult ciudate

Oase de om & sticle de bere: din ce se mai fac azi lacasele de cult? Piatra, lemn, caramida – astea au fost, timp de secole, materialele preferate ale omului cand s-a pus problema sa construiasca o un edificiu inchinat divinitatilor. Dupa aceea, a venit betonul – si a ramas pana azi. Iar pe dinauntru – lemn, sticla, metal, mai nou si plastic, ca e ieftin – cam din asta s-au facut si se fac bisericile, templele, moscheile. Dar, printre atatea alcatuiri din piatra, lemn, caramida si beton, cu décor din ingredientele de mai sus, mai apar prin lume, ici-colo, si cateva raritati arhitecturale, la care elementul-surpriza e reprezentat de materialele din care sunt facute sau cu care sunt impodobite in in interior. Dintre multele edificii religioase impunatoare sau stranii ale lumii acesteia, iata cinci care uimesc privirea si gandul prin neobisnuitul viziunii care a conceput fie structura peretilor, fie decoratia interioara, fie ambele, efectul fiind, in orice caz, surprinzator.


In acest articol:

Din sticla si inox: Catedrala de Cristal, SUA

Din sticla alba si oglinzi: templul Wat Rong Khun, Thailanda

Tot din sticla: Templul Wat Pa Maha Chedi Kaew, Thailanda

Din stanca si arama: Temppeliaukio Kirkko, Finlanda

Din oase de om: Kostnice Sedlec, Cehia

Din sticla si inox: Catedrala de Cristal, SUA

Construita de o "vedeta" a vietii religioase din America, un binecunoscut tele-predicator, dr. Robert H. Schuller, biserica protestanta din orasul californian Garden Grove e o magnifica "zidire" (am folosit cuvantul pentru savoarea sa arhaica, pentru ca altfel, nu se potriveste; peretii acestui fantastic edificiu nu sunt ziditi, greoi, din blocuri de materiale opace, ci par insasi materializarea luminii - a luminii divine, spun credinciosii -, solidificata in chipul unei catedrale).


O catedrala de lumina, intr-adevar; si imensa, pe deasupra - stil american -, ceea ce o face cu atat mai fascinanta. Inalta cat o cladire de 12 etaje, are peretii alcatuiti din peste 12.000 de panouri de sticla transparenta, prinse intr-un paienjenis de otel.

Impresionanta privita din afara, e inca si mai coplesitoare vazuta dinauntru, cu plafonul aflat undeva sus, departe, deasupra capului, cu lumina care se revarsa si cerul care se intrevede prin peretii ei stravezii .

La asemenea volum, trebuiau si niste dotari pe masura: de pilda, biserica are una dintre cele mai mari orgi din lume, cu peste 16.000 de tuburi.

Din sticla alba si oglinzi: templul Wat Rong Khun, Thailanda

Opera a unui artist contemporan, Chalermchai Kositpipat, lacasul - desi e inca neterminat - si-a castigat deja faima: nu seamana cu nici un alt templu din Thailanda; de fapt, nu prea seamana cu nimic din lumea asta, dar seamana atat de bine cu o cladire din povesti, incat te astepti sa rasara din el cine stie ce fapturi fabuloase.



Pentru a impodobi templul inchinat lui Buddha, artistul se sprijina pe simbolistica traditionala si isi foloseste intreaga sa putere imaginativa, inchipuind o ornamentatie ce aminteste de cele patru elemente, de puritatea lui Buddha, de renastere, de lupta dinte bine si rau… Pe dinafara, totul ia forma unei incredibile alcatuiri din sticla alba, ce pare impodobita cu o dantelarie de gheata.

Inceput in 1997, templul se afla inca in constructie, artistul adaugand intruna noi detalii care sa-i desavarseasca viziunea.

Tot din sticla: Templul Wat Pa Maha Chedi Kaew, Thailanda

Exceptional exemplu de gandire ecologica & arhitectura "verde": templul Wat Pa Maha Chedi Kaew este facut din - tineti-va bine! - UN MILION DE STICLE DE BERE!

Da, in loc de caramizi, peretii sunt construiti din sticle de bere, verzi si brune (sticle de Heineken si Chang - o marca locala de bere, foarte populara), dispuse astfel incat sa formeze modele geometrice, iar rezultatul este un mic edificiu cu infatisare pe cat de originala, pe atat de armonioasa.

Cum ceva teren ar mai fi, iar bere se gaseste din belsug, micul templu se afla inca in constructie. E un edificiu ridicat, intr-un fel, prin subscriptie publica, desi "subscriptia" vine sub o forma cu totul neasteptata. Calugarii budisti ai lacasului au reusit sa imbine conceptul de implicare a comunitatii intr-un proiect de arhitectura religioasa cu o metoda de a-si procura, cu cheltuieli mici, materialul de constructie necesar: credinciosii sunt rugati sa aduca sticle goale de bere, din care calugarii construiesc zidurile templului, extinzandu-l mereu.



Din stanca si arama: Temppeliaukio Kirkko, Finlanda

In mintea noastra, o biserica rupestra - adapostita in stanca - e ceva arhaic, rustic si primitiv. O biserica rupestra moderna… pare o contradictie in termeni.

Si totusi… exista! Ingropata in mijlocul capitalei finlandeze, Helsinki, lacasul arata - vazut din afara - a orice, doar a biserica nu: e un imens capac bombat, de arama, peste un soi de ghizduri de fantana - uriasa - din piatra.



Construita de fratii arhitecti Timo si Tuomo Suomalainen, biserica a fost terminata in anul 1969. Spatiul interior a fost scobit intr-un afloriment (o masa de roca), in interior peretii ramanand, in cea mai mare parte, din piatra bruta, colturoasa. Deasupra a fost asezat un acoperis boltit din cupru, cu margini din sticla, prin care patrunde lumina.

Suprafata interiora a acoperisului e o alta ciudatenie arhitecturala - e realizata, in intregime, din sarma de cupru.

Desi lacas de cult, cladirea e folosita adesea pentru concerte, datorita acusticii sale uimitoare, si e, totodata, una dintre cele mai populare atractii turistice ale capitalei Finlandei.


Din oase de om: Kostnice Sedlec, Cehia

Am lasat-o dinadins la urma pe aceasta, pentru ca, intr-un top al celor mai bizar decorate biserici, ar fi aproape sigur pe primul loc. Asta pentru ca ormentatia interioara a bisericii este facuta din zeci de mii (!) de oase umane!

Kostnice Sedlec (Osuarul din Sedlec) este o micuta capela romano-catolica, aflata intr-un foarte frumos orasel ceh cu origini medievale, numit Kutna Hora si intrat, in 1953, pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Biserica asta - sau, mai exact, original-macabrul ei decor - are in spate o poveste cu pelerini, cu ciuma si, evident, cu multi morti.




Hai s-o luam de la inceput: in 1278, abatele manastirii cisterciene din Sedlec (astazi o suburbie a orasului Kutna Hora) a plecat in pelerinaj in Palestina - in ceea ce crestinii numeau, pe atunci, Pamantul Sfant.

Intors de acolo, abatele ar fi adus cu el o mana de pamant luat de pe muntele Golgota, pamant pe care l-a imprastiat prin cimitirul manastirii.

Cum, pe vremea aceea, toti crestinii din Europa purtau un mare respect Pamantului Sfant, ca fiind locul nasterii lui Iisus Hristos, vestea despre cimitirul astfel "sfintit" s-a raspandit prin tinut si multi localnici au lasat cu limba de moarte sa fie ingropati neaparat acolo.




In cele doua secole care au urmat au mai trecut prin zona si doua epidemii de ciuma, care au lasat in urma atat de multi morti, incat cimitirul a devenit curand neincapator si a trebuit extins.

In jurul anului 1400, in mijlocul cimitirului a fost construita o biserica, prevazuta si cu o incapere menita sa slujeasca drept osuar, pentru a adaposti ramasitele pamantesti dezgropate cu prilejul lucrarilor de constructie sau scoase din pamantul cimitirului pentru a face loc mortilor "proaspeti" (e clar ca spatiul devenise deja o mare problema).




Si asa, an dupa an, oasele s-au tot adunat in osuarul capelei. Constructia a fost renovata si extinsa intre anii 1703-1710, dar oasele se tot ingramadeau in ea.

In 1870, seniorii locului, familia Schwarzenberg, l-au insarcinat pe un anume František Rint, de meserie tamplar si cioplitor in lemn, sa puna ordine in gramezile de oase adunate de veacuri in biserica.




Rint, insa, care avea, se vede, o vana artistica secreta, nu s-a multumit sa aseze oasele pe caprarii - cranii langa cranii, omoplati langa omoplati si vertebre langa vertebre - ci, intrevazand potentialul lor ca elemente de decor, a avut uluitoarea inspiratie de a transforma aceste ramasite intr-o podoaba pentru biserica - o idee care, desi extravaganta, parea, in acelasi timp, pioasa, astfel incat nimeni n-a avut nimic de obiectat.




Si asa se face ca, astazi, bisericuta din Sedlec este faimoasa pentru cutremuratorul ei decor. Boltile sunt marginite cu siruri de cranii, un candelabru impunator e mesterit artistic din oseminte imbinate cu grija, pana si blazonul familiei Schwarzenberg este "interpretat" in os, iar in colturile bisericii, 4 imense gramezi de oseminte reamintesc tuturor vremelnicia existentei pamantesti. Memento mori!

Autor: Nicu Parlog


In anul 1870, un general britanic impreuna cu garnizoana sa urca pentru prima data pe valea raului Hunza, o zona uitata de timp, ascunsa in ungherele muntoase din nord-estul Indiei de atunci. Intreaga omenire se afla in fata unui miracol care sfida regulile stiintei oficiale. Oamenii care traiau de milenii in acest loc uitat de boala, suferinta, tristete si stres, atingeau varste incredibile, se bucurau de o stare a sanatatii nemai-intalnita nicaieri in lume si puteau procrea la varste la care cei mai multi occidentali zaceau deja in sicrie. Astazi, misterul Vaii Hunza si al locuitorilor este la fel de mare, in ciuda sutelor de investigatii si cercetari stiintifice. Beatitudinea uluitoare a acestui loc, suprapusa longevitatatii deja proverbiale a locuitorilor sai, pare sa ascunda, in continuare, secretul Frumusetii fara Batranete si al Vietii fara de Moarte...


Undeva in Pachistan

Daca o cautam strict dupa coordonate geografice, Hunza este o mica vale muntoasa din regiunea Gilgit-Baltistan, provincia autonoma de nord-vest din Pakistan. Intreaga vale este situata la inaltimea medie de 2.500 de metri, avand o suprafata de 7.900 kilometri patrati. Fostul oras Baltit, actualmente Karimbad este principalul orasel al regiunii, astazi - o populara destinatie turistica, datorita privelistilor spectaculoase din imprejurimi. Zona este marginita de munti maiestuosi, precum Utar Sar, Rakaposhi, Bojahagur Duanasir II, precum si piscurile Hunza, Ghenta, Diran si Bublimating: toti muntii enumerati strapungand cerul cu inaltimi de peste 6 000 metri.

Istoria locului este interesanta, Hunza fiind la inceputurile sale un mic stat izolat, marginit de Tibet la nord-est, si Muntii Pamir la nord-vest (Citeste aici despre o expeditie romaneasca in desfasurare pe Muntii Pamir). Principatul condus in mod traditional de printi denumiti pe aceste meleaguri, Thum, a fost dizolvat in anul 1974, cand a fost inclus in frontierele Pakistanului actual de catre Zulfikar Ali Bhutto.

Schimbarea politica nu a deranjat prea mult cursul vietii de aici, locuitorii continuand sa traiasca in aceeasi stare de libertate cum vietuisera in ultimii 900 de ani sub conducerea Thum-ilor locali. Britanicii incercasera si ei, fara prea mult succes, sa stapaneasca cu pumn de fier valea. Intreaga perioada de dominatie britanica s-a intins doar intre anii 1889-1892. Ultimul print, Thum Mir Safdar Ali Khan Hunza, a fugit in Kashgar-ul chinez, cerand azil politic. Bastinasilor nu le-a fost deloc greu sa isi apere valea in timpul invaziilor, deoarece trecatorile prin care se facea pe vremuri accesul in zona aveau o latime de doar 50 centimetri!

Temperatura aerului in vale oscileaza intre + 27 grade Celsius si - 10 grade Celsius pe timp de iarna, cand intregul complex al Trecatorii Karakoram este blocat de zapezi. Districtul Hunza-Nagar a devenit cea mai noua diviziune din teritoriul Gilgit-Baltistan, fiind inclus de-abia in luna iulie a anului 2009.



La marginea Raiului

Valea Hunza este de o frumusete absoluta, ireala. Toti marii calatori care au venit si aici, atrasi de faima locului si de longevitatea extrema a bastinasilor, declara cu mana pe inima ca nu au mai intalnit nicaieri o asemenea alaturare armonioasa de minuni naturale. Trecatoarea prin care se intra din Gilgit in Hunza este foarte dificil de parcurs, fiind situata la inaltimea de 4.176 metri.

Odata intrat in vale, trecatorului i se dezvaluie in fata ochilor un peisaj edenic, iar daca soarele scalda piscurile inzapezite si valea multicolora, senzatiile sunt indescriptibile, si puternic amplificate de aerul tare si nefiresc de curat al inaltimilor.

Vaile de piatra albastruie ale muntilor, marginesc de o parte si de alta gradini si terase cultivate cu pomi fructiferi si orz, alturi de pasuni netede, unde pasc turme de animale crescute pentru lana, laptele si carnea lor. Deoarece in valea Hunza ploua rar, localnicii au dezvoltat in timp un ingenios sistem de irigatii prin care apa cristalina provenita din topirea periodica a ghetarilor se scurge catre gradinile, pasunile si locuintele lor. Originalul sistem de apeducte are o lungime totala de peste 80 km si preia in mare parte apa scursa din ghetarul Ultar situat la inaltimea de 7 788 metri, in Muntele Rakaposhi. Apeductul alcatuit din lemn, este ancorat in stanca cu piroane lungi de otel.

Inaccesibilitatea vaii combinata cu relieful extrem de accidentat a dus la secole de izolare fata de orice influenta venita din exterior. Spre exemplu, nu mai devreme de anii '50 ai secolului trecut, locuitorii din Hunza nu vazusera nici macar un singur Jeep sau avion in zbor, in ciuda faptului ca armata Pakistaneza amenajase deja un aeroport in Gilgit, la doar 70 km distanta de Hunza.

Sursele istorice ne spun ca hunzakutii, cum sunt denumiti bastinasii, se bucurau de un renume de pastori turbulenti si agresivi. Cu toate acestea, cu doar 10 ani inaintea sosirii britanicilor in zona, oamenii semnasera un tratat de prietenie si neagersiune cu comunitatile cu care se invecinau. Le-a fost destul de greu, tinand cont ca timp de sute de ani se ocupasera in principal cu jefuirea caravanelor chineze care traversau trecatorile muntoase ce leaga Tibetul de Kashmir. Conform folclorului local, tratatul de pace si buna vecinatate a fost semnat numai in urma deselor insistente ale fiului Thum-ului fata de acesta. Juniorul ajunsese atat de oripilat de torturile si crimele savarsite de parintele sau, incat l-a convins in cele din urma sa renunte la banditismul oficial si sa isi crute vecinii.


Urmasii lui Alexandru cel Mare?

La inceputul secolului XX, mai multi antropologi si etnologi care au intrat pentru prima oara in contact cu hunzakutii, au insistat ca acest grup etnic total diferit de celelalte comunitati din jurul sau, ar fi nici mai mult nici mai putin decat urmasii soldatilor din armata legendarului Alexandru Macedon. Soldati care ar fi fost lasati in acest avanpost indepartat de catre Cuceritor, dupa care au fost uitati sub vanturile aspre ale istoriei. Captivanta ipoteza a ramas in sertarele istoricilor, neavand prea multa credibilitate printre specialistii vremii.

Cu toate acestea, studiiile efectuate incepand cu anii '70, au venit cu rezultate socante. Totul a inceput de la analizele limbii bastinasilor. Denumit Burushaksi, limbajul hunzakut este total diferit de limbile si dialectele triburilor din imprejurimi. Analizele istoric-fonetice au scos la iveala ca Burushaksi este nimic altceva decat un amestec lingvistic dintre vechea limba macedoneana si limbile vorbite in


Antichitate in Imperiul Elenistic-Persan.

Hunzakutii au pielea alba si fizionomie tipic caucaziana. In anul 1950, cercetatorul John Clark nota despre desele cazuri de copii cu parul saten, blond si chiar roscat, afirmand ca daca acei copii ar fi fost imbracati in stil european, nu s-ar deosebi cu nimic de copii unei scoli din Scotia sau Irlanda. Femeile Hunza sunt deosebit de frumoase si delicate, infatisarea lor fiind foarte diferita de cea a femeilor care traiesc in satele adiacente Vaii. O parte dintre antropologi sustine ca acest fapt se datoreaza raidurilor din trecut, in care barbatii Hunza cautau sa rapeasca femei din caravenele persane, femei renumite in toata Asia pentru frumusetea lor ireala.

Limba bastinasilor nu are cuvinte de imprumut din dialectele hinduse, urdu sau lepcha, vorbite in zona. Pentru a compensa eventuala izolare a hunzakutilor in randul cetatenilor pakistanezi, autoritatile de la Islamabad au deschis totusi scoli de limba urdu. Culturile terasate din Vale se intind ca un puzzle multicolor pana la 50 nivele de inaltime. La baza se afla casele oamenilor, iar deasupra culturile agricole. Zona a fost saracacioasa in mod traditional. Locuitorii au pentru propria vale o vorba edificatoare: « Aici este tara unde nimic nu este indeajuns »...Poate doar vietile matusalemice si pietrele.

Adevarul este ca aici, vitregia Naturii a facut ca oamenii sa se multumeasca dintotdeauna cu putin. Pamantul este deosebit de sarac, tot balegarul strans de la animale este folosit la ingrasarea stratului superficial de sol care acopera stancile. Sol care a fost adus aici doar sub forma prafului transportat de vanturile reci. Numarul animalelor este limitat de lipsa pasunilor. Turmele de capre, oi si iaci sunt duse vara pe culmile inalte ale muntilor unde se mai gasesc petice de verdeata. Astazi, localnicii din Hunza si-au pierdut din reputatia de briganzi din trecut, fiind faimosi pentru ospitalitatea aratata turistilor.

Rata alfabetizarii din Vale este printre cele mai ridicate din Pakistan, atingand o cifra de peste 90% in randul copiilor hunzakuti. Practic, orice copil din generatiile recente urmeaza scoala pana la nivelul liceului. Multi aleg sa mearga mai departe si studiaza in universitati din Pakistan sau Occident. Majoritatea hunzakutilor din zilele noastre sunt musulmani apartinand sectei ismailitilor, venerandu-l pe Inaltimea Sa, Printul Karim Aga Khan IV. In satul Ganish, peste 90% din locuitori sunt musulmani siiti.

Tatic la 80 de ani

Daca in orice alta provincie a Pakistanului, speranta de viata atinge circa 50-60 ani, tipic de altfel pentru o tara din lumea a treia, se pare ca in Valea Hunza oamenii de stiinta sunt martori directi ai unui fenomen incredibil. Conform studiilor derulate sub egida a numerosi cercetatori, in Valea Hunza traiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume.

Primul dintre cercetatorii care si-a dedicat viata analizei amanuntite a asa-numitului "Mit Hunza" a fost americanul Jay Milton Hoffman, care in anul 1960 a fost delegat de catre U.S. National Geriatric Society sa studieze cauzele si factorii care determina starea de sanatate si longevitatea proverbiala a hunzakutilor. Dr. Hoffman si-a notat observatie intr-o lucrare care avea sa faca multe valuri in medicina moderna.

Volumul "Hunza: Secrets of the World's Healthiest and Oldest Living People" relateaza despre un tinut indepartat unde oamenii nu sufera de bolile comune populatiilor occidentale sedentarizate si consumatoare de alimente nocive. In Hunza, nici macar cei mai batrani oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol marit, boli de inima, cancer (cancerul este totalmente necunoscut in randul lor), artrita, carii dentare, afectiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoza, hipertensiune arteriala, alergii, astm, boli de ficat, constipatie, hemoroizi sau alte sute de afectiuni care vin ca o ironica nota de plata pentru noi, cei "civilizati, avansati tehnologic si atotstiutori in ignoranta noastra educata".

In Hunza nu exista spital, farmacie, azil de nebuni, sectie de politie, inchisori, crime sau cersetori. Iar asta nu din cauza ca acesti oameni sunt prea « barbari » sau saraci sa le construiasca, ci pentru ca nu au existat niciodata, iar societatea hunzakutilor nu are pur si simplu nevoie de aceste avanposturi ale "omului civilizat". Credeti sau nu, dar aici se intalnesc la tot pasul batranei si batranici simpatici care nu mai tin minte cand anume s-au nascut, dar care au varste de 120-140 (!) ani, conform masuratorilor si analizelor de ultima ora.

In Hunza, oamenii mor fie in urma accidentelor, fie de batranete, la varste matusalemice. In niciun caz nu sunt secerati de boli degenerative, precum batranii din Occident. Dar cea mai mare surpriza a medicinei moderne a avut loc in urma investigarii cazurilor des intalnite in care "mamele" aveau 60-70 ani si "tatii" 70-90 ani. Pare incredibil, nu?

Unul dintre avantajele combinatiei de factori precum alimentatie specifica, calitatea superioara a aerului si a apei, alaturi de munca fizica neostoita, a dus la acest miracol al vietii. La varste la care alti oameni sunt deja in sicrie sau au rolul unor bunici ramoliti care se taraie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al batranilor din Hunza are inca capacitatea de a procrea. La inceput, autoritatile pakistaneze au refuzat sa recunoasca aceasta neobisnuita situatie, comentand ironic ca odraslele nou nascute ale batranilor de 80 ani, apartineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate in laboratoare din Marea Britanie si S.U.A. au certificat ca miturile si zvonurile erau adevarate, iar batranii octogenari sunt, intr-adevar, tatii nou nascutilor.


Bucate pentru viata indelunga

Populatiile umane care au beneficiat de-a lungul timpului de campii manoase, bune de cultivat si de pasuni abundente, potrivite pentru cresterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viata usoara, in care gasirea si prepararea hranei a devenit treptat o arta, nu o chestiune de viata si de moarte. Nu a fost cazul hunzakutilor. Pasunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau tinute in cea mai mare parte a anului in grajduri si hranite cu saracacioase resturi vegetale. Contrar modei vegetariene din prezent, care dicteaza cu litera de lege ca mancatul carnii duce la toate bolile posibile si scurteaza viata, hunzakutii nu s-au dat niciodata inapoi de la consumul carnii de oaie, capra si iac, gainile fiind foarte rare in Vale.

Goniti de asprimea zilelor de iarna, cand frigul taios amplifica foamea, vanatorii locali escaladau stancile la vanatoare de capre salbatice Markhor, mufloni, gaste, cocori, rate si fazani. De la un animal mancau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne - tot era consumat, pana si oasele erau sparte pentru recoltarea maduvei. Carnea era foarte cautata in asanumita "Dieta de Iarna" Hunza. In anotimpul rece, nevoia de calorii era stringenta, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, branzeturi si unt.

Cu totul alta este "Dieta de Vara", cand bastinasii se hranesc dupa o traditie foarte veche pe care o respecta cu strictete. Daca in anotimpul rece aveau o dieta foarte bogata in grasimi animale, odata cu venirea primaverii, alimentatia lor se schimba in mod radical.

In primul rand, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fara a fi gatite sau prelucrate in foc. Vegetalele sunt mancate pe loc, imediat ce sunt culese. De fapt, in anotimpul cald, masa zilnica se compune din peste 80% legume si fructe consumate crude. La o analiza stiintifica a reiesit ca hunzakutii beneficiaza de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase si doar 1% din alimente de provenienta animala.

Autor: Mihaela Stanescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu