Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




joi, 23 iunie 2011

Betty

Într-o zi, cei doi băieţi ai mei, aflaţi la joacă în faţa blocului, m-au strigat nerăbdătoari. Jos, ascuns între tufe, zăcea un câine mare, rănit - pe care - copiii din bloc îl băteau cu pietre, încercând să-l alunge. Avea o rană oribilă la picior şi mă gândeam că trebuie dus la doctor pentru a-i amputa piciorul. Cum nu aveam această posibilitate, am hotărât să încerc să-l salvez singură. I-am curăţat rana şi i-am pansat-o. Nu ştiu de unde venea acel câine - de fapt, era o căţea - sau, cum ajunsese într-o asemenea stare. S-a sculat încet şi abia târându-se, a plecat, privind bănuitor către copii. A doua zi, în jurul orei 16.00, unul dintre copiii mei a ieşit la fereastră şi, privind spre tufe, m-a strigat surprins: "Mamă, câinele de ieri a venit din nou. Are pansamentul pe care i l-ai pus tu". Am coborât grabită, cu toate cele necesare, şi i-am refăcut pansamentul. Deşi, modul în care trebuia să o îngrijesc, îi provoca multă suferinţă, niciodată nu a mârâit. Când nu mai suporta durerea, scâncea uşor şi cu botul tremurând îmi împingea mâna. Era foarte răbdătoare. Zi de zi, în jurul orei 16.00, căţeaua apărea sub tufe. Privirea ei plină de încredere şi aşteptare, se lipea pe fereastra de la etajul trei - acolo unde locuiam eu cu familia mea. Lătra bucuroasă când mă vedea. Dupa ce îi refăceam pansamentul şi o hrăneam, pleca. Pentru vecini, devenise "căţeaua bandajată". Pentru mine, era "Betty" şi aşa a rămas până în ziua de azi.


Îi pusesema acest nume, deoarece avusesem şi eu o căţea lup, pe nume Betty. De la 6 luni făcuse ascită şi la 5 ani a murit, cu toate că o tratasem cu cele mai bune medicamente. În memoria ei, am numit această căţeluşă, Betty.
De câteva luni, ,,Betty" îmi făcuse un program, schimbându-mi planurile. Nu mă lăsa inima să plec de acasă la ora 16.00. Copiii din bloc - care se jucau pe afară - se obişnuiseră cu prezenţa ei şi sunau la uşă pentru a mă chema; alteori, copiii mei priveau de sus şi mă anunţau: "A venit! Hai să coborâm".
Nu am văzut niciodată în privirea unui om atâta bucurie şi afecţiune, atâta recunoştinţă pentru un bine făcut, ca în privirea acelui câine alungat de toţi. Singurul mod în care îşi putea manifesta recunoştinţa era să îmi lingă mâna. Cu timpul, infecţia a dispărut, pielea şi muşchiul erau aproape refăcute. Într-o zi, după ce am pansat-o şi am hrănit-o, i-am spus: "Gata, este ultimul pansament! Eşti aproape vindecată. De acum înainte, va trebui să umbli nepansată". A doua zi, la ora 16.00, m-a strigat din nou, în felul ei. Am coborât, i-am curăţat rana pentru ultima oară, şi i-am spus să se ferească de oameni... Mi-a lins mâna, ca de obicei şi de atunci, nu am mai văzut-o niciodată.
Rolul meu se încheiase. Tratamentul durase aproape, câteva luni. Nu am aflat niciodată, nici de unde venea acel câine, nici unde plecase. Pentru mine a rămas "Betty", un exemplu de răbdare, discreţie şi recunoştinţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu