Ai simtit vreodata ca ti-e asa de dor de cineva...

Ai simtit vreodata ca ti-e asa de dor de cineva incat ai fi in stare sa il scoti din vise pentru a-l imbratisa? Te-a durut vreodata intreg corpul deoarece nu mai suporta dorul de o anumita persoana?
Dorul e un sentiment comun, mult prea des folosit de unii in zilele noastre. Ne e dor de o anumita mancare, de un anumit gust, ne e dor de o anumita activitate, ne e dor de un loc. Si daca irosim cuvantul dor pe atat de multe alte cuvinte reci, cum mai ramane cu acel sentiment, acel fior care iti e strigat de fiecare celula din corp? Sa o numim dorinta? Dar cum sa fie dorinta ceva ce e mai presus de verbul „a dori”, ceva ce a ajuns o nevoie, asa cum apa e o necesitate. Sa nu numim capriciu sau obsesie ceva ce ne tine treji nopti intregi, ceva care ne face sa ne simtim incompleti... Daca e un simplu capriciu de ce nu putem gasi altul pentru a uita de acesta? Nu e dorinta, capriciu sau obsesie, e ceva ce te bantuie la fiece ora din zi sau din noapte, ceva ce iti tine loc de hrana si apa, ceva ce te fascineaza ata de tare incat ti-e frica sa inchizi ochii ca sa nu ii pierzi nici un mintu din farmec. Multi arunca vorbe in vant despre dor la orice pas. Spun oricarei persoana „Mi-e dor de tine!”, dar au oare ei habar ce inseamna sa iti fie dor de cineva? A-ti fi dor inseamna a te lasa purtat pe aripile vantului pentru a ajunge in gandul lui, a te inveli in fiecare seara cu umbra inimii lui, a asculta ciripitul pasarilor in speranta ca iti aduc un mesaj de la el, a te uita in oglinda si a vedea chipul lui, a ii simti bratele inconjurandu-te atunci cand iti e frig, a ii auzi vocea in cea mai mare aglomeratie, a ii simti gustul sarutului in toti porii pielii tale si... toate astea, de la sute de kilometri distanta. Se va gasi oare vreun leac pentru ,,dor" in absenta persoanei dorite? Nu cred dar, desigur putem incerca fel de fel de metode care ne amagesc ca ar putea da rezultate. Incepi prin a-i nega si ignora existenta. Ne putem preface ca e ireal. Dar nu pentru mult timp. Amintirile ies la iveala. Te simti din ce in ce mai gol, mai pustiit. Ceva nu e in ordine. Ceva lipseste. Invelisul incepe sa se crape, sufletul tau incepe sa iasa din colivia in care l-ai inchis. Incepe sa ii simta si mai tare lipsa. Numele lui iti apare din nou pe buze. E parte din tine si asta nu mai poti ignora. Incetul cu incetul globul de minciuni dispare ca fumul de tigara. Doamne, cat iti e dor de el!... Desigur, putem sa ne incarcam timpul cu mii de alte lucruri nesemnificative. Nu ne lasam nici macar o pauza pentru ca astfel am avea putin timp sa ne gandim la el. Asa ca preferam sa ne ingropam sufletul in realitatea cotidiana decat sa il lasam prada propriei realitati. Ne ghidam inima dupa legi universale decat sa ii dam libertatea sa aiba propriile legi, desi stim ca e doar o iluzie. Niciodata nu vom putea coordona simtirile inimii in totalitate. Dar noaptea ne tradeaza mereu, noaptea stie prea bine ce ne dorim si ce ne ofera totul. Exact asa cum am vrea sa fie. Si dimineata te trezesti cu un zambet larg si fredonand un cantec vesel. Dar cand te uiti pe perna de langa tine nu e nimeni. E goala. Nu e nimeni in bucatarie care sa iti prepare micul dejun si apoi sa te trezeasca cu un sarut. Esti singur. Si te gandesti ce rost mai are toata epuizarea zilnica daca in final tot ajunge sa iti lipseasca atat de mult incat sa te doara. Dar o iei de la capat cu gandul ca poate azi o sa iti fie mai putin dor de el, desi stii ca fiecare zi ce trece nu face decat sa adanceasca urma lasata de el... Oare, are vreun rost sa ii marturisesti? Oricum, cinci cuvinte nu inseamna nimic. Nu pot masura intensitatea a ceea ce simti. Asta se vede doar in privirea ta... Dar el e prea departe. Atat de departe de tine si totusi atat de aproape de inima ta. Dar ce folos sa ii zici ceva? Daca primesti un raspuns sec? Ce te faci atunci? Te inchizi in tine, iti infranezi fiecare impuls de a-i spune, incerci sa iti domini instinctul...Nu vrei sa fii slaba. Cu atat mai putin sa ii pari lui slaba. Si rezisti, rezisti, rezisti, dar in miezul noptii te trezesti cu telefonul in mana. Ii scrii mesaj... astepti cu nerabdare raspunsul lui. Suna telefonul. era... o prietena. Inchizi repede. Mai suna o data. Nici de data asta nu e el. Primesti in sfarsit un mesaj scris in graba: „noapte buna!”. Te infurii. Iti juri ca nu o sa mai vorbesti cu el. Te certi pe tine insati pentru acel moment. Dar iti dai seama ca nu are nici un rost. Asta nu o sa te faca sa ii simti lipsa mai putin. Nimic nu te va face sa ii simti lipsa mai putin. Poate doar uitarea lui. Dar cum sa uiti ceva ce nu poate fi uitat? Cineva ce e acolo in fiecare gura de aer, in fiecare silaba rostita, in fiecare fir de par. Te-ai resemnat demult la gandul ca nu il vei putea uita. Si, Doamne nici nu vrei sa il uiti, nici macar nu iti doresti cu adevarat sa scapi de dorul de el. Nu ai mai simtit niciodata - in acest mod - lipsa cuiva. Sunt momente in care iti doresti cu disperare sa ii auzi vocea fie si prin telefon. Ai o nevoie continuua sa il privesti in ochi, sa ii simti respiratia si te trezesti intrebandu-te: Oare el simte la fel, sau macar ii e vreun pic dor de tine? Stii bine ca da - ii e - poate in aceasi masura ca si tie dar, ai nevoie de o confirmare, ai nevoie de cateva cuvinte care stii bine cat de nesemnificative sunt... De ce e nevoie de atata dor, de atata suflet insangerat? De ce nu ai putea fi langa celalalt, de ce nu ai putea sa te bucuri de prezenta lui zilnica? Poate e mai bine asa. Poate daca ati fi avut o sansa nu ai fi facut decat sa ii dai cu piciorul. Poate nu ai fi fost asa cum crede el. Poate nu ai fi fost suficient de buna pentru el. Poate nu ai fi fost in stare sa il faci fericit. Si te macina atat de mult gandul ca nu poti afla. Nu iti ramane decat o intrebare care te chinuie. Te tortureaza. Oare si el simte la fel? Of! Daca ai putea sa te uiti in ochii lui si sa ii citesti sufletul...