Dragii mei,


"Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar." - Peter O'Toole


MOTTOUL după care mă ghidez în viaţă: ''Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigură că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru aţi răsplăti îndrăzneala,, (Regina Izabela)


Sunteţi curioşi să mă cunoaşteţi pentru a şti cu cine staţi de vorbă, pe cine vizitaţi şi ce am de spus, de oferit şi cu ce vă pot impresiona... Evident, sunt reacţii fireşti de început.

De când mă ştiu îmi place să scriu şi să citesc, îmi place muzica… Literele se adună pe foaia de hârtie, se grupează şi încep să curgă, se rup în bucăţi, se amestecă cu trăiri, sentimente şi îşi caută drumul spre suflet. Ele sunt o parte din viata mea... M-am aşezat pe marginea mea de vis, în colţul meu de Rai şi am început să scriu cu vorbe rupte din suflet. Sădesc în fiecare zi speranţe în grădina sufletului meu. Le ud cu dragoste şi le stropesc cu raze de dor şi încredere, le protejez pe timp de furtună cu vise, gânduri îndrăzneţe, năzuinţe şi promisiuni ţinute cu dinţii până în ultimele clipe ale vieţii! Las totul să curgă de la sine, iar tot ceea ce am de făcut este să sper că pe harta călătoriei prestabilite, există şi locuri bune, locuri de unde pot aduna cunoştinţe, unde pot lua naştere bunătatea, bunăstarea iar la final să trag linie şi să fiu mulţumită de tot ce am făcut.

Vă aştept cu drag pentru a ne cunoaşte mai bine! Georgeta.




duminică, 20 februarie 2011

Copilăria - (prima parte) din capitolul întâi al romanului Exmatriculat din viaţă



 Seara era liniştită, dar înorată. Aerul era cât se poate de apăsător. Freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea.Viaţa e frumoasă! Trăind! Trăind pur şi simplu!
Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţa miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, deoarece îmi doream prea multe deodată. Vroiam să fac atât de multe lucruri care să sfideze timpul şi... moartea!
Şi nici cu lumea nu mă prea împăcam căci mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferii. Nici cu Dumnezeu nu eram împăcată pentrucă, de multe ori îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ''Oare, sunt eu destul de puternică, încât să pot spera atât de mult?'' Fiecare zi înseamnă pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.
Ziua când m-am născut nu a fost nici pe departe o sărbătoare. Mama mă născuse acasă la bunici, asistată de bunica dinspre mamă şi o mătuşă. La interval de zece minute, mama mai naşte încă o fată, sora mea geamănă. Era o zi caniculară de iulie. Intrasem cu stângul în viaţa tatălui meu, deoarece el îşi dorea un băiat, baiatul pe care-l pierduse cu un an în urmă. O săptămână nici nu trecuse pe acasă. Habar nu avea el că mama dăduse mâna cu moartea!
De mică făceam impresia unui copil cu o personalitate foarte puternică. Până când m-am dus la şcoală, viaţa mi s-a scurs liniştită. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Mai târziu, aplecată la firul ierbii, mirosind flori, rosteam tăcută poezii cu litere încă arzând.
Mama trecuse prin multe greutăti. La vârsta de douăzeci de ani îi moare primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment se mai naşte o fată - Violeta. Căsuţa ei de atunci era o postavă, ochii mamei erau singurele ferestre prin care putea privi. Pe atunci ştia doar să scâncească. A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele a prins să meargă în brânci. Putea păşi singură prin casă. Aici făcuse întâia pribegie. După un timp a pornit şi prin curte. Se uita cu jind la poartă, dar nu putea ajunge până acolo.
Un curcan se înfoia la ea. Îşi pusese în cap fesul roşu, iar moţul îi atârna pe nas. Violeta a luat de jos o nuieluşă şi s-a îndreptat spre el. Alungarea curcanului a fost întâia biruinţă a ei. A vrut să sară peste pragul de la poartă, dar nu a putut, fiind prea înalt. Gata de plâns, s-a aşezat jos şi a început să se joace cu pietricele. Le făcea grămadă, apoi le risipea cu mânuţele, sau le ciocnea una de alta, după care le asculta cu urechea şi începea să râdă. În ochii ei de apă râdea cerul!
Creşteam şi nu ne doream nimic mai mult decât aveam: o casă, părinţii, bunicii şi strada cu copii unde ne jucam zilnic.
Părinţii noştri se respectau foatre mult între ei, fiecare având treaba lui de făcut. Îngrijeau de noi cu multă trudă. Niciodată nu avuseseră loc în casa noastră, certuri. Şi... eram aşa de săraci... Nu aveam lumină, ci lampă cu gaz, găteam pe godin... dar ne iubeam. Azi, nimic nu mai e ca altă dată! Nici anotimpurile nu se mai desfăşoară întocmai. Doamne, ce curcubeu frumos răsărea după ploaie! Azi, rar dacă mai zărim aşa ceva.
Nici cozonacul nu mai are gustul celui de atunci când eram copii şi mama ne făcea cozonac în crăticioare mici, şi după ce îl scotea din cuptor, îl rupea şi noi îl mâncam imediat. Doamne, ce bun era!
Unele întâmplări din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămân fixate în memorie - uneori cu o limpezime atât de clară în ceea ce priveşte detaliile în care ne angajează soarta. Din primii ani ai copilăriei nu-mi amintesc mare lucru. Câteva imagini de familie când mergeam cu părinţii şi sora mea, cu maşina, la ţară. Era un început de primăvară. Pământul şi cu primăvara sunt două corpuri goale, ce stau încolăcite sub cerul larg. Tot văzduhul miroase a iarbă, iar crângurile sunt pline de violete. Plecăm din Craiova cu părinţii, cu maşina şi trecem Jiul aproape secat, iar după câţiva kilometri de asfalt, şoseaua devine o spinare osoasă acoperită de mult praf. În vârful dealurilor se zăresc perii solitari, la umbra cărora oamenii îşi lasă desaga cu mâncare când se duc la lucru, pe ogor. La prânz satul este toropit de căldură. Casele din chirpici, sunt spoite cu pământ galben amestecat cu paie şi sunt atât de joase, că poţi să te uiţi deasupra lor din oricare pom.
Rămase drept zălog pădurii, câteva pete de lumină mai licăreau stinghere în apele adormite ale izvoarelor. Sprintene, ca nişte căprioare, eu şi Violeta, înaintam printre copaci şi păream rupte din întuneric. La marginea satului unde deseori ne petrecem copilăria, acolo unde ultimii copaci îşi unduiesc crengile peste garduri şi cioturi putrezite, mă desfac de umbre, rămânând o vreme încremenită lângă un dud. Satul Mârza este satul unde locuiesc bunicii noştri. Acest sat este una dintre puţinele localităţi doljene în care nu există biserică. Locuitorii de aici, sunt nevoiţi să parcurgă aproximativ şapte kilometri până la cel mai apropiat lăcaş de cult situat în satul vecin Mărăcine, pentru cele mai diverse ocazii: cununii, înmormântări, slujba de duminică etc. Iar elevii din sat, trebuie să parcurgă peste şapte kilometri pe jos până la şcoala din Tencănău unde învaţă, pentru că nu au la dispoziţie nici un mijloc de transport şi acelaşi drum trebuie să-l facă şi la întoarcere. Pentru a veni la oraş, bunicii veneau pe jos cale de douăzeci şi cinci de km. Alteori, veneau cu carul cu boi, dar plecau cu ''noaptea-n cap'' pentru a ajunge aici când mijeau zorii.
Satul pare la fel de adormit ca şi pădurea. Uliţa pe care stau bunicii noştri, e firavă şi goală.
Numai pământ şi piatră. Şi e tăcută. Seara e tulburată de vacile si oile care se întorc de la păşune. Nu departe de locul unde ne aflăm acum, apare casa bunicii, locul unde ne petrecem multe zile fericite. Acelaşi acoperiş, aceleaşi ziduri ca altă dată. Totul este neschimbat. Am împins poarta care a scârţâit prelung şi m-am îndreptat spre casa bunicilor. Am fost întâmpinată de aşteptări neîmplinite. Atunci, am ciocănit de câteva ori în uşă.
- Cine-i acolo? - se auzi dinăuntru glasul bunicii.
- Eu sunt, bunico!
Zăvorul clămpăni scurt, mârâi puţin şi în sfârşit cu opinteală şi rugină, lunecă hodorogit iar în pragul uşii luminat slab de pâlpâitul lămpii, apăru bunica.
- Ei, bată-te să te bată! Tu eşti, Găbiţo!? se minună ea de cum dădu cu ochii de mine.
- Eu, bunico... Sărut mâna şi bine te-am găsit!
- Cu cine ai venit?
- Cu mami, cu tati şi cu Violeta. Dar bunicul ce face?
- Intraţi şi fiţi bine veniţi! zice bunica şi i se umplură ochii de lacrimi. Bunicu-tău doarme, dar se va trezi - fii fără grijă - când va auzi glasul tău.
În casa bunicilor aceeaşi tăcere blajină. În depărtare, luna apărea printre nori ca un licurici. Spre seară, pădurile deveneau fumurii, iar păsărelele străpungeau desimea tainică a aerului. Îmi plăcea să le ascult toamna târziu, când pe uliţă se ardeau grămezi de frunzele şi gunoaie, iar cocoşii cântau prelung.
Începu să bată vântul tot mai tare şi, ca din senin, se porni o ploaie măruntă şi rece care brăzdă pământul cu stropii ei mari şi grei. Bunica, cât ai clipi din ochi, aşternu masa cea cu trei picioare pe care puse brânză, şuncă şi saramură de pui cu mămăligă rece. Mămăliga o tăie cu aţa. După ce ne potolirăm foamea şi setea, ne aşezarăm la taifas vreo doua ceasuri, apoi o ajutai pe bunica să strângă masa şi să aştearnă paturile pentru a ne odihni. Adăpostite sub plapumă, cu ochii închişi, eu şi Violeta ne simţeam aşa de bine! Priveam clipind poiana de lună din camera unde eram. În noaptea de afară, tăcerea se închega şi nimicită, se năruia. Răpuse de oboseală adormirăm, în timp ce vremea rupea toate zăgazurile, deschidea porţile şi le trântea cu repeziciune, semăna lumini şi umbre pe ogorul nesfârşit al timpului în trecerea-i surdă şi mută pe lângă atâtea năpaste, dureri şi bucurii fugare. Bătea un vânt afară! Prin noapte, ţârâiau greierii. Furia vântului se potoli până spre dimineaţă. Pe la prânz, părinţii noştri plecară iar eu şi Violeta am rămas la bunici. La chindie, soarele strălucea şi toată valea se acoperise cu o broboadă sângerie. Se apropia luna septembrie. Inima toamnei zvâcnea pe aproape. O auzeai necontenit în căderea roadelor. În grădină, o furtună scurtă dar puternică biruia crengile pomilor. Bunica avea grădina plină de pomi fructiferi, iar curtea de bujori roşii şi crini. După treburile zilei, ochii umezi ai bunicilor priveau poarta sau uliţa de unde apăream noi, obosite, după fuga împreună cu fluturii cât un degetar. Când paşii noştri treceau pragul casei, ne spălam pe mâini şi fiecare ne aşezam pe scăunelul ei preferat. Bunica ne punea dinainte tot ce avea mai bun, iar noi nu mai încetam cu sporovăitul. Ochii lor blânzi ne sorbeau cuvintele şi bucuria noastră îi molipsea şi pe ei.
Revăd imagini cu mine când, mică fiind, mă duceam dimineaţa cu cana în mână după bunica, atunci când mulgea vaca, să îmi pună lapte şi îl beam direct de la ''sursă'' şi după ce mă săturam, luam bobocii de raţă şi le băgam cu capul în cană, să ''pape'' şi ele lapte. Până să vină bunica, omoram două - trei răţuşte. Într-o dimineaţă mă trezesc cu temperatură. Asta înseamnă medicamente, pază, griji. Numai eu am temperatură; parcă surorii mele i-a fost lene să se îmbolnăvească. Bunica o pune să aibă grijă de mine, să nu mă dezvelesc, ca să transpir. Deodată, o aud oftând şi o întreb:
- Ce ai surioară de oftezi?
Ea tace. Şi eu mă uit la ea a întrebare. Se îndură să îmi răspundă:
- Ce greu e să fii sănătos!
- Să nu mai zici una ca asta niciodată! - răsună de dincolo, din nevăzute, glasul bunicii.
Bunicul oftează şi el.
- Tu de ce oftezi, Nicolae? - vine glasul bunicii, ca buzduganul zmeului.
Bunicul nu-i răspunde. Aprinde o ţigară şi-i fericit ca şi cum tot ce-i fum şi abur din el şi-n jurul lui n-ar fi decât o carte de primăvară, scrisă de el cu vorbe meşteşugite.
- Dar tu, ce faci Nicolae? - îl întreabă de dincolo glasul bunicii.
- Nu-mi găsesc ochelarii, Leno. Nu i-ai văzut pe undeva?
- Nu-i mai căuta, că-s pe nasul tău. Ai îmbătrânit de tot….
Şi bunicul râde în barbă. Bunica se retrage în cameră şi se culcă. Somnul bunicii taie lemne în pădure. Parcă e o armată acolo. Bunicul vorbeşte cu mine în şoaptă.
- De ce nu te culci, Nicolae? - mai zice bunica.
Şi noi care credeam că doarme... Bunicul parcă a sughiţat. I-au tresărit şi ochelarii.
- Ei... punem ţara la cale şi noi.
- Gabi, nici tu nu ai somn?
Îl sărut pe bunicul şi plec în vârful picioarelor în camera unde doarme sora mea. Iau o pară şi muşc din ea. Mărgele dulci se rostogolesc din miezul moale, udându-mi bărbia şi rochia. Îmi iau pijamaua, după ce termin de mâncat para şi mă bag lângă sora mea, care doarme de mult.
Motanul se culcă la picioarele mele şi-mi îmbracă picioarele cu lână toarsă din fuiorul lui. Stelele de pe cer se sting şi noaptea începe să zâmbească. Ceasul din perete parcă bate toaca. Mă astup la urechi să nu-l mai aud şi abia adorm. Noapte bună, noapte!

E duminică. Dimineaţa mă trezesc mai devreme decât dacă aş fi la Craiova. Mă scoală din somn, orătăniile din curte şi sunt atât de somnoroasă, încât în genele mele şi minutarele adorm. Sora mea încă nu s-a trezit. Şi ninge aşa de frumos! Ca în basme! Pe uliţă, nişte copii se bat cu bulgări de zăpadă. Ajuns acasă, bunicul, se încălzeşte la sobă. Şi cu toate că e cam ger afară, o sumă de copii se dau cu săniile la vale, până în dreptul cooperativei. Eu cu bunica aşternem masa să mâncăm. Vine şi sora mea somnoroasă, frecându-se la ochi. După ce mâncăm, bunica ne îmbracă cu hăinuţe groase şi ieşim cu sania afară, la copii. Ne suim amândouă în sanie şi ne dăm drumul la vale. Fulgii ne intră în ochi, în gură sau se topesc în palme. Oriunde te-ai uita, nu vezi decât o întindere albă!
- Şi pe unde mi-ai umblat azi, Nicolae? - mi-l întreabă bunica.
- Am fost la cooperativă, Leno - îşi ascunde bunicul mândria sub nişte sprincene îmbinate.
- Bine, Nicolae, bine.
Bunicul îşi scoate cizmele de cauciuc şi le lasă în prispă. Îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă, prin uşa deschisă. Avem obrajii roşii şi mâinile îngheţate. Ne scuturăm una pe alta afară, de zăpadă, ne descălţăm la uşă şi intrăm în casă. Ce cald şi bine e aici! Odaia e deretecată de ţi-e drag să stai în ea. Pe pat - o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri, pernele cu feţe de cuadrilat, pe lacra de sub icoane, două plăpumi groase, iar spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cât despre Sf. Gheorghe, călare pe-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară şi nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celălalt. Mai jos de icoane arde candela. Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc din Vinerea Patimilor. Azi-noapte, moartea a bătut la poarta unei vecine. E singură şi e bătrână! Dacă a văzut că nu-i răspunde nimeni, a venit la geam şi a bătut şi acolo, dar fiind două rânduri de geam la fereastră, nu a răspuns nici de data asta nimeni. Se va întoarce oare?

Ne trezim de dimineaţă. Raţele fac o gălăgie atât de mare atunci când le e foame, de zici că se ceartă. Focul pâlpâie în sobă. Câteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus. Bunica pune masa să mâncăm. Ce foame ne este! La desert mâncăm budincă de orez, stropită cu rom.
- Să-ţi lingi buzele - spune bunicul, după ce gustă din budincă.
- Vouă vă place? - ne întreabă bunica.
- Mai întrebi... spunem amândouă deodată.
Afară ningea cu fulgi mari şi grei şi tot mai des. A dat Dumnezeu zăpadă, cu nemiluita şi cade... cade puzderie măruntă şi deasă ca făina la cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. În imensitatea albă care ne înconjoară, privim pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, care par cercelate, cu flori de gheaţă. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri şi se pierde în văi adânci. Cerul e ca leşia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăne, căutând spre păduri. Viscolul se înteţeşte. Vârtejurile trec dintr-un colnic într-altul. După ce mâncăm, bunica strânge masa şi o ajut şi eu. Întotdeauna mi-a plăcut să fac câte ceva prin casă, să nu stau degeaba, să dau o mână de ajutor. Bunicul pare supărat. Are pe faţă o supărare care nu e un nor, ci o lumină care trece peste faţa lui. Bunica îl vede cam abătut şi îl întreabă ce are, iar el nu-i răspunde şi citeşte mai departe ziarul pe care-l ţine în mână. Eu şi sora mea stăm cu nasurile lipite de geam şi ne uităm afară cum ninge, iar bunica frământă pâine, în timp ce bunicul se duce afară să ia un braţ de lemne. Ninge de câteva zile de zici că nu se mai opreşte. Fulgii mari şi pufoşi coboară din cer, valsând încet înaintea ochilor, iar zăpada scârţâie sub tălpi. Cine nu tresare la dansul fulgilor de nea? Cumplita iarnă are o înfăţişare de vis şi ne încarcă de bucurie. Ciorile, îmbrăcate în fuste negre, au croncănit toată noapte de ziceai că rup crengi pentru foc. Pomii încărcaţi de zăpadă sunt plini de ciori. Mă îmbrac şi până să pună bunica masa să mâncăm, mă duc să fac potecă până la poartă. E atâta zăpadă, că nu ai unde să pui piciorul! E cumplit de frig afară! Crapă pietrele de ger, iar gura nu mai poate vorbi că e cusută de ger pe margini. Se întunecă afară iar bunica aprinde lampa. Ninge! Fulgii par petece de zăpadă, aşa sunt de mari.
Nero s-a făcut covrig în cuşcă. I-a pus bunicul fân ca să îi fie cald. De câte ori strigi la el, mătură cu coada, când la stânga, când la dreapta, bucurându-se. E un câine tare deştept. Latră decât atunci când consideră el că e un intrus în bătătură. Două pisici ale bunicii, stau după sobă, parcă ţin sfat. ''Asta prevesteşte iarnă gre'' - zicea bunica. Închidem ochii să visăm. Ceru-i plin de stele. Bunica pune o pânză la geam şi acoperă stelele, apoi stinge lumina şi ne închină pe fiecare, urându-ne somn dulce. De ce dulce? Doar nu e de miere. Ca prin vis o văd pe bunica cum se apleacă de şale, făcând o cruce la icoană unde stă Iisus, apărându-ne de rele. Ştiu că timpul care vine e plin de ani şi anii plini de atâtea zile minunate! Aşa e când eşti copil! Adolescenţa este o furtună a sentimentelor, este o forţă a conflictelor, este vectorul bucuriilor, al dezamăgirilor, a tot ce macină şi realizează o eroziune sculpturală a sufletului, transformându-se printr-o înşiruire de clipe într-un apogeu al umanităţii, al omului matur cu idei şi convingeri proprii.
- Somnoroaselor, mai dormiţi mult că soarele e sus, pe cer? - ne zice bunica.
Încetul cu încetul, pânza visului se destramă, noi clipim, căscăm, ne întindem, dar mai stăm în pat să ne înghiţim ''gălbinarea'' - aşa cum spune mama. După vreo zece minute ne dăm jos din pat, ne îmbrăcăm în rochicioare curate, ne punem papucii şi ne ducem ''la ogeac'' să ne spălăm pe ochi şi pe mâini. Ne aşteaptă masa. După masă, vom ieşi în curte şi vom face un om de zăpadă.
Deşi e întâi martie, e încă zăpadă. Ţurţurii de la straşina caselor se topesc iar bătătura bunicii e plină de băltoace. Încep ''babele''. În fiecare nor e o babă. Şi ciorile astea nu mai pleacă o dată, să vină primăvara! Stau strânse în dudul din faţa casei şi fac o gălăgie, de parcă ar ţine conferinţă, sau ar fi la o oră de cor. Azi noapte s-a pus un vânt de ziceai că se ia cu iarna la trântă. Vântul vrea să o ia cu el, să o ducă departe, până la capătul pământului.

Suntem de o lună la bunici şi ce bine ne e aici! E ora nouă şi noi încă mai dormim. Bunica intră în cameră, ia pânza de la geam şi spune: ''Leneşelor, mai dormiţi mult? Hai, că veni Tanţa cu Petrică să vă ia la Craiova''. Când am auzit, am fugit imediat în braţele lor. Tata ne-a sărutat pe frunte pe amândouă. E o dimineaţă foarte geroasă şi astăzi. Pământul e îngheţat ''tun''. Azi e ''baba'' mea. Pe la prânz iese soarele. Înseamnă că nu sunt chiar atât de rea, precum spune sora mea, că mă mai îmbunez până la urmă. Când am ajuns în Craiova, a-nceput iar să ningă! Eu şi sora mea ne uităm spre cer cum cad fulgii mari şi grei. Casc gura şi mănânc din zbor vreo cincizeci de fulgi şi mă simt aşa de sătulă, de parcă aş fi mâncat o tavă cu prăjituri făcută de bunica. Sora mea spune mamei că îi e foame şi ea mă întreabă dacă şi mie îmi este foame, iar eu îi spun că sunt aşa de sătulă de câţi fulgi am mâncat, că îmi crapă burta. Tata mă ia în braţe şi mă strânge la piept. Simt cât de mult mă iubeşte tata! Dar şi mama mă iubeşte. Ne iubesc pe amândouă, că doar numai pe noi ne au. Maşina tatei are lanţuri la roţi; altfel nu ar putea sa răzbească prin zăpada asta mare. Atât de mult a nins, că zăpada a ajuns până la straşina caselor! Toţi oamenii de pe strada noastră s-au apucat să facă potecă, rânind zăpada, de ziceai că eşti într-un tunel. Ieri a murit tatăl lui Leonor - sunt cinci fraţi. De-abia au reuşit să-l ducă până la groapă pe o aşa zăpadă de mare, iar copii lui - toţi mărunţei - plângeau în urma lui de ţi se rupea sufletul. Era atâta zăpadă pe acoperiş, că trosnea sub greutatea ei. Casa noastră este din chirpici. O bucată mare de tencuială s-a rupt din tavan şi a căzut în mijlocul camerei. Atât de rău ne-am speriat - eu şi sora mea - încât am început să plângem. Inimile noastre bubuiau de frică. Ne-am dus lângă mama şi am cuprins-o cu mânuţele. Ea ne-a zis să nu mai plângem că o să vină tata şi o să repare el tavanul, apoi a ieşit afară să nu vedem noi, că şi ea începuse să plângă. Se întunecă şi noi stăm lângă sobă să ne încălzim. Aud maşina tatei. Vreau să ies înaintea lui, dar mama spune că e tare frig afară şi să stau în casă. Îi aud vorbind pe amândoi. Tata întreabă de noi, apoi vorbesc de ale lor, în timp ce eu şi sora mea ne minunăm de luna care pătrunde prin perdeaua de la geam. Parcă se leagănă, iar zăpada pufoasă de afară pare că arde sub lumina lunii. Sora mea mă întreabă uitându-se pe geam: ''Cine stinge becurile cerului?'' Tata şi mama, care intraseră în cameră fără să îi auzim, încep să râdă amândoi.
Ce bine şi cald e la noi, acasă! Este bine şi la bunica, dar părinţilor noştri li se făcuseră dor de noi. A doua zi, dimineaţa, mama ne pregătise gogoşi şi o cană de lapte. Le pregătise cu mâini pline de grijă şi de taină. Doamne, ce gogoşi bune face mama!
Seara vine mai repede decât ne aşteptăm. Ne suim în pat şi aşteptăm somnul. Luna ne bate în geam de parcă ne-ar spune: ''Noapte bună!'' Iar noi închidem ochii şi adormim imediat.

Astăzi e frumos afară! Este baba soră-mii. De ce e aşa frumos astăzi afară şi ieri a fost cam frig? Asta înseamnă că sora mea e mai bună ca mine? Îmi dau lacrimile.
Aud maşina tatei cum claxonează. Nero zgârie cu labele pe uşa de la intrare, ca şi când ar vrea să-i spună mamei: ''Hai, dă fuga şi deschide porţile, că vine stăpânul!'' Mama deschide porţile mari, iar Nero ţâşneşte în stradă şi-i ţine calea tatei, care îi deschide uşa la maşină şi se urcă lângă el. Şi-i tare mândru! După ce maşina intră în curte, mama închide porţile şi-l întâmpină pe tata care o sărută şi îi umple braţele cu bunătăţi iar pe noi două, ne ia în braţe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu