„Cand
era inca departe, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila de el, a
alergat de a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat mult.” (Luca
15:20)
Cine poate măsura câtă dragoste ascunde o inimă de tată? Poate cei care sunteţi părinţi şi aveţi copii plecaţi peste hotare vă puteţi imagina drama sufletească a unui părinte ce-şi aşteaptă copiii plecaţi în lumea largă. Cu câtă speranţă priveşte bătrânul în zare şi cât de tare îi bate inima de fiecare dată când aude paşi apropiindu-se sau zăreşte câte o umbră pe cărări.
Gingăşia sentimentelor unui tată pentru copilul său e greu de exprimat în cuvinte. Ea e unul dintre acele lucruri care capătă sens numai atunci când sunt trăite, o experienţă existenţială imposibil de descris. Şi cine poate măsura bucuria părintelui atunci când fiul risipitor se întoarce acasă? Lumina şi duioşia ce se revarsă ca un râu peste zăgazul sufletului, dând sens dintr-o dată întregului univers ce până nu demult părea trist, gol şi pustiu.
Dacă un om e capabil de asemenea sentimente măreţe şi profunde, cu cât mai mare e dragostea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, atunci când un fiu rătăcit îşi găseşte drumul spre casă. Ca simpli muritori, nu ne putem imagina felul de a simţi al Creatorului decât raportându-l la propria noastră experienţă. Ştim că suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, deci orice durere şi bucurie a noastră e amplificată la intensităţi inimaginabile în inima Tatălui nostru ceresc.
Auzim mereu în biserici şi nu numai vorbindu-se despre dragostea lui Dumnezeu. Dar de atâtea ori vorbele „răstignesc” adevărul, transformându-l în formule şi clişee. De aici până la a ucide sensul nu mai e decât un pas. De atâtea ori ne plafonăm la cuvinte şi uităm să privim la ceea ce e dincolo de ele. Pilda fiului rătăcitor ne dă prilejul să „înviem” în sufletul nostru una dintre cele mai fundamentale adevăruri ale credinţei creştine – dragostea infinită şi necondiţionată a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Bucuria cu care tatăl îşi primeşte fiul, gingăşia şi iubirea lui fără margini, generozitatea cu care e gata să-i dea totul într-o clipă, fără zgârcenie sau şovăială, cu inima largă şi fără niciun resentiment pentru durerea şi dezamăgirea din trecut sunt ilustrări admirabile ale atitudinii lui Dumnezeu în faţa tuturor fiilor risipitori ai acestei lumi.
Dumnezeu e gata să ne primească fără reproşuri şi mustrări. Intenţia lui nu e să ne facă să ne simţim vinovaţi pentru păcatele din trecut sau să fim chinuiţi de remuşcări. El îşi deschide larg braţele spre fiecare dintre noi, gata să uite şi să ierte totul. Şi nu numai atât. El e gata să ne dea totul. Fără zgârcenie, cu mâna largă.
La fel ca tatăl din pilda fiului risipitor, Tatăl nostru din ceruri nu dă cu jumătate de măsură. Reticenţa nu e una din trăsăturile lui. Indiferent de ceea ce am fost sau am făcut, el e gata să ne schimbe viaţa din temelii, să ne reînnoiască întreaga fiinţă, să ne tranforme în chip minunat în oameni vrednici de dragostea Lui. În aceasta constă puterea transformatoare a harului şi biruinţa iubirii asupra păcatului şi a morţii.
Email ThisBlogThis!Share to TwitterShare to Facebook
