A fost, de-ar mai fi iară,
Din neamuri tracice, regeşti,
O prea frumoasă ţară.
Şi mândră-n toate cele,
Cum e icoana unui sfânt
Şi Luna între stele.
La tot ce se întamplă,
Şi in mormant mă răsucesc
Şi cuie-mi intră-n tâmplă .
În viata mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei,
Doar mucegai şi humă.
Cand ţara e o rană ,
Copiii mamele-şi bocesc ,
Ca n-au în blide hrană.
Această dulce limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc,
Prin alte ţări o schimbă .
O “Doină”, să tresară !
Trecutul nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.
Din Nistru până-n Tisa.
Moldova-i astăzi jumătăţi.
Cât rău făcutu-ni-s-a!
Din vremuri de urgie,
Şi m-am rugat de-atâtea ori,
Mai bine să vă fie.
Şi-n ţara noastră singuri
Cules-am holde din brăzdar.
Acum n-aveţi nici linguri …
Cu-o ţară prea bogată!
Tu vino-i răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată!
Cu toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii!
Numindu-le partide ,
Sunteţi românii emigranţi
Din Rai în ţări aride.
Şi-i goală visteria.
Mai daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România.
O ţară mai rotundă.
Voi azi aţi scos-o la mezat,
Străinii vă inundă.
Şi nu aveţi o pâine.
Aveţi şi turme şi ciobani,
Dar duceţi vieţi de câine.
Şi dulcea Mioriţă,
Păduri de brazi,
ce vă sunt fraţi,
Aveţi o deltă ca-n poveşti,
Vedeţi să nu v-o fure,
Atâtea ape, atâţia peşti
Nici vii pe deal nu mai zăresti,
Livezile se-uscară,
Când mărul Ţarii Româneşti
Nu vine Mircea cel Batrân,
Nici Ştefan de la Putna,
Să vi-l alunge pe păgân,
Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
Nu voi a vă-nvăţa de rău,
Ci-ncerc a vă-nţelege.
De ani şi ani cădeţi în hău,
Ruşine să vă fie-n veac,
Că v-aţi trădat străbunii,
De parcă n-aţi fi pui de dac,
Lasaţi pe-ai voştri guvernanţi
Să vă înece-n smoală,
Să fiţi doar simpli figuranţi
În ţara voastră goală…