Imi e atât de dor de tine!!!

Imi e atât de dor de tine!!!

Sunt nefericită şi singură şi încerc să-mi croşetezsperanţe noi, dar nu prea sunt îndemânatică şi mă înţep cu croşeta.

Am hotărât să mă învăţ să nu-ţi mai cer niciodată nimic, ca să nu mai umblu cu palmele sfredelite de cuiele nerăbdării.

În fiecare noapte se aude iarna venind tot mai aproape. Mă prefac că n-o văd, că n-o simt, că n-o aud. Dar mi se cuibăreşte în inimă şi mi se face frig. Cuvintele mele alunecă în gol şi sună a pietre căzute într-o fântână seacă. Uneori sunt atat de singură, încât nici nu mă mai aud când te strig.

M-am gândit de multe ori cât de puţin trebuie să semăn în prezent cu fiinţa pe care ai cunoscut-o atunci, la restaurant. Alunecam printre cuvinte şi nu mă opream decât atunci când vorbeai tu, simţeam minunea petrecerii şi toată libertatea ei pe fundal, ca şi cum aş fi avut o cortină de catifea în spate. Ce departe de mine e starea de atunci, ce nesigură mă simt acum, aşteptându-te. Şi cât de mult se răstoarnă raporturile de forţă în momentul în care cineva se declară, cu bună ştiinţă, neputincios. Ştiu prea bine că şi ţie îţi este dor de mine şi că în momentul acesta ai vrea să fii cu mine.

Sunt o fiinţă aproape luminată în ale iubirii, am citit toate marile şi micile poveşti de dragoste din cărţile lumii. De-a lungul timpului, de când ne-am întâlnit şi până acum, eu am fost foarte sinceră cu tine şi... chiar şi cu mine. Nu pot să mă prefac, nu pot să mimez superficialitatea din dorinţa de-a păstra profunzimea. Sunt mereu gata să schimb serile pline de vervă, de strălucire, de efervescenţă, pe o dragoste unică, împărtăşită. Ştiu că nu voi pierde. E un lucru la care ţin. Nu pot face altfel.

Trăiesc într-o lume în care, atunci când mărturisesc că aş fi vrut să fiu femeie ca toate femeile lumii, să atârn delicat în grija unui bărbat, să scap de încercările prea masculine ale supravieţuirii în lumea barbară în care trăim, mi se explică, cu intonaţie nemiloasă, că eu nu sunt o femeie ca oricare alta. Că inteligenţa şi talentul meu mă condamnă la putere şi la luptă. Că viaţa mea aşa trebuie să arate şi că e o greşeală că nu încerc să ţin mai strâns frâiele existenţei concrete.

În ce tabără a umanităţii ar fi fost mai bine să mă nasc, ca să nu mai port cu mine, mereu, nodul acesta de lacrimi care-mi sărează fiecare gură de aer pe care o respir? Mã balansez între fericirea în doi şi singurătate, mă sfâşii căutându-mi locul între două lumi care nu mă revendică şi nu mă acceptă. Prea femeie ca să nu ştiu să plâng, prea bărbat ca să primesc ajutor.

Nici o durere din lume nu mă putea face să nu te doresc, să nu te caut, să nu te chem. Am bătut cu umilinţă la porţile inimii tale. Am stat cu mâna întinsă prea mult timp, aşteptându-ţi iubirea, decizia, privirea, atingerea, însa nu a fost in zadar.

Când aveam trei ani am întrebat-o pe mama: ,,De ce nu poate inima mea să bată doar o singurã dată.?” Şi mama ştii ce mi-a rãspuns? Că dacã ar bate doar o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi. Şi atunci am întrebat-o: „De ce aş avea nevoie de golurile dintre bătăi?” Ea mi-a răspuns: „Pentru ca, într-o zi, cineva să vină să ţi le umple”. Şi tu ai fost cel care mi-a umplut golurile din inimă.

Neputinţa de a-ţi spune că nu te mai iubesc; inima mea incapabilă să-ţi refuze chemarea; icoanele care ne aşteptau cu uşile deschise; ploaia care a spus „Da” în numele nostru, şi-apoi a tăcut; noi, îmbătaţi de poezia aşezată pe foi de hârtie; ritmul iambic al dorinţei crescânde în mine, în tine; nebunia de-a ne descâlci dintre pânzele de păianjen ale lumii care ne stă împotrivă; amintirile pe care le iau în visele mele după plecarea ta; eu, tu, unul şi acelaşi strigăt...

Te iubesc! Te iubesc cu tot sufletul, te iubesc cu trecutul meu, te iubesc cu trecutul lumilor toate, vreau să-ţi retrăiesc viaţa în care n-am fost lângă tine, vreau să te iubesc cu iubirea dintâi, vreau să te iubesc adult, nesfârşit, definitiv, vreau să îmbătrânesc iubindu-te, vreau să mor cu tine în suflet şi să bântui eternităţile, iubindu-te.

Nu vreau să mai duc cu mine senzaţia că totul e un vis, doar un vis al meu. Sunt adevarată, eşti real! Am trăit amândoi, iubindu-ne. Am aşteptat, am simţit, am suferit. Acum când mă aşez în fiecare seară în pat singură, mă pregătesc de nesomn.

Şi mă întreb, îngrozită, dacă nu cumva eşti doar în mine însămi, dacă, însetată de dragoste, nu te-am inventat eu, acum nouă luni, dacă nu cumva totul s-a petrecut ca-n poveştile acelea care ţi se par fascinante???

Atât de mult te doresc, încât îmi ocup fiecare gând cu amintirea ta, pentru că nu pot să pierd clipe fără imaginea ta divină.
Atât de mult mă gândesc la tine, încât parfumul tău nu mă părăseşte niciodată. Perina pe care ţi-ai pus capul are mirosul tu, iar eu o iau în braţe noaptea când mă aşez în pat şi adulmec mirosul tău, închid ochii şi îmi imaginez că eşti cu mine şi mă ţii în braţe.
Atât de mult îţi simt lipsa, încât atunci când te am, te văd, te sărut, regret că nu pot opri timpul.
Atât de mult îţi vreau corpul, încât tremur în amintirea fiecărui sărut.
Atât de mult am nevoie de tine, încât aştept cât mai curând întoarcerea ta.
Eşti atât de minunat, încât îmi schimbi lumea prin zâmbetul tău, îmi cucereşti fiecare atom... Tremur în umbra sărutărilor tale, încât îmi aduc în prezent, gândurile viitorului... Ţi-aş putea promite orice, iar tot ce promit, respect, încât mă surprind scriind lucruri pe care nu le-am scris şi nici nu le-am spus niciodată nimănui...
Fiecare clipă fără tine e o clipă de nelinişte, haos, deznădejde, încât întreg corpul îmi va produce fantezii şi dorinţe, pe care le voi păstra pentru atunci când ne vom revedea...
Nu pot să nu îmi amintesc de buzele tale, de sarutul lor dureros de dulce... încât nu pot să nu îmi amintesc corpul tău cu formele lui atat de frumoase...
Aştept să îţi şoptesc la ureche, fiecare motiv, doar pentru a auzi cum glasul meu tremură în prezenta ta...Eşti atât de divin, încât îmi furi cuvintele... Atât de mult te preţuiesc!
Demoni, nesiguranţă, îndoieli, toate risipite în faţa zâmbetului tău.
Ştiu ce să extrag din toate cuvintele tale, ce să înteleg şi mai ştiu că şi tu simţi la fel ca mine, altfel nu ţi-ai petrece timpul cu mine. Îmi e la fel de uşor să îţi conturez gândurile, pe cât îmi e de uşor să îţi conturez corpul.
Am încredere în tot ceea ce ţine de mine, că voi lupta, din dorinţa de a te face mai fericit decât ai fost vreodată în viaţa ta.
Nu e clipă în care să nu am măcar o parte a gândului tău bun. Mereu păstrez amintirea zâmbetului tău, nu de teama că nu voi mai vedea altele, ci pentru că mă ajută să trec peste timpul în care nu te văd, sau simt... Nu exagerez cu nimic când spun că mi-e dor de tine şi doare că eşti atât de departe...
Pentru că te iubesc atât de mul îţi scriu mereu, iar atunci când îţi vei face timp şi pentru mine, pentru a sta de vorbă pe skype, îţi voi căuta melodii, încercând să îţi respect gusturile.
Mă bucur că nu am devenit egoistă. Te vreau doar pentru mine... însă mă străduiesc în fiecare clipă să îţi ofer libertatea ta.
Eşti special pentru că simt pentru tine ce nu am simţit până acum. Ţi-am arătat de nenumărate ori ce simt, fără să îţi spun în cuvinte, numele fiecărui sentiment. Eşti special pentru că îmi dai motive să îţi scriu, să îţi spun, să îţi şoptesc, pentru fiecare lucru ce îmi aminteşte de tine, pentru că ai zâmbetul tău inocent, privirea ta plină de căldură, eşti aşa cum am visat să fie bărbatul pe care mi-l doresc lângă mine.
Te preţuiesc atât de mult, încât să îmi macin gândurile cu fiecare stare a ta. Doar spune-mi cum te pot face mai fericit...

De ce oare, tot ce e frumos trece atât de repede? Îmi este atât de greu fără tine!