Adio, fratele meu geamăn
Tristă duminică trăim.
Om bun, şi drag, şi fără seamăn
Abia acum te preţuim.
Adio, forţă a naturii
Te-au pus pigmeii la pămînt.
"Complotul bubei" şi al urii
Te-a hărţuit pîn' la mormînt.
Curînd vor răsuna colinde
Curînd Crăciunul va veni
Şi candele se vor aprinde
Pe-ntinsul scumpei Românii.
Un scaun gol va fi la masă
Precum e tronul princiar.
Şi-un strop de vin de tămîioasă
Noi vom vărsa, plîngînd amar.
E-o zi de toamnă aurie
Ce pace dulce e-mprejur!
Doar eu sînt ca o rană vie
Ce îmi dai, Doamne, să îndur?
De ce ni-l iei aşa devreme
Pe cel mai nobil dintre noi?
Crucificat peste poeme
Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi...
De ce rămîn toţi ticăloşii
Cei mincinoşi şi paraziţi?
Şi-n vremea asta generoşii
În patru zări sînt răstigniţi?
Fă o minune şi ridică
Acest nenorocit blestem.
Şi vindecă-ne Tu de frică
E tot mai greu, nu mai putem.
Ai milă, Doamne, şi-ndurare
De-acest colos cu miere-n grai
Şi pentru inima lui mare
Dă-i viaţă veşnică în Rai.
Întreaga ţară te jeleşte
Românii doliu pun la steag.
Azi steaua ta pe cer porneşte.
Adio, fratele meu drag!
Scrisă de Corneliu Vadim Tudor
S-A STINS O STEA PE CERUL ROMÂNIEI
RăspundețiȘtergereFELICIA FELDIOREAN
S-a stins o Stea pe cerul României
Şi nu mai are cine lumina,
S-au stins doi ochi albaştri-ai bucuriei
Şi forţei de a da şi a lupta.
El ne-a lăsat mai trişti în astă toamnă,
N-a mai putut,deşi-ar fi vrut să stea,
Frumoasa,trista inimă bolnavă
N-a mai avut puterea de-a lupta.
Noi ne-am rugat cu toţii înspre ceruri
Să nu ni-L ia,să ni-L mai lase-o zi,
Dar Dumnezeu şi îngerii prin geruri
La poezia Lui s-or încălzi...
O zi,un an,o viaţă de-ar fi fost,
Nu ne-am fi săturat de versu-i sacru,
Dar a venit o toamnă cu nerost
Ca să ni-L ia pe cel ce ne-a fost Leacu'.
A fost balsamul nostru într-o vreme
Când sus pe cer nu era nici o stea,
Eram sătui de-atâtea baliverne,
Aveam în inimi Folk şi Flacăra.
Am fost o generaţie prea tristă
Noi,decreţeii ,,Epocii de foc“.
Câţi dintre noi în ţară mai există?
Câţi mai avem putere şi noroc?
S-a stins o stea pe cerul României
Atunci când lumina a mai pâlpâit,
S-a stins o stea cu simţul datoriei,
A ars şi a luptat necontenit.
Ard lumânările în România
Când sus pe cer a mai apus o Stea,
Îl plânge cerul şi îl plânge glia,
Nu ne-a rămas nimic,doar soarta grea...
Ard lumânările în pâlpâire,
Se duce Bardul Limbii Româneşti
Spre noi hotare,dându-ne de ştire
Că vieţile nu sunt decât poveşti...
Povestea Lui a fost destul de tristă,
Povestea Lui a fost destul de grea,
Povestea Lui de-a pururea există,
Povestea Lui e Ţara şi doar Ea...
Pentru ADRIAN PĂUNESCU,într-o noapte de toamnă fără stele
5/6.11.2010 – GERMANIA