Ce faci, cum te simti?

De fiecare data cand intreb pe cineva ce face, primesc raspunsuri diluate. Ca si cum ne jucam de-a v-ati ascunselea mereu, noi cu noi si noi cu altii.

De ce e greu sa raspunzi la cea mai simpla intrebare “ce faci”? Pentru ca ne e greu sa spunem uneori: “nu fac bine” sau din contra “fac extraordinar”. Mai mereu aud doar raspunsul “bine”: un bine sec, fara vlaga care nu se crede nici macar el pe el.

Simplul act de a intreba o persoana ce face e un act pentru mine de pasare. Imi pasa. Pur si simplu.

Simplu act de a raspunde e un act de constientizare. Mai concret? Ce faci atunci? In afara faptului ca dansezi, probezi o rochie, zambesti reducerilor de sezon, desfaci un cadou sau stai in trafic ori faci socoteli si socoteli… mi-ar placea sa primesc (cand e posibil) un raspuns complet, asa ca tine. Adica: sunt fericita, sunt trista, sunt nervoasa (bine, e clar aceasta se intuieste si din ton, totusi…), sunt entuziasmata, sunt emotionata etc.

E pana la urma o uitare rapida in oglinda. Si aratarea ei persoanei cu care vorbesti. E transparenta, sinceritate.

Ne e frica sa zicem ca facem prea bine ca nu cumva invidia celorlati sa ne viziteze. Ne e teama sa marturisim ca trecem prin momente mai putin vibrante pentru ca nicio pierdere nu da bine, nu-i asa?!

Ne complacem intr-un bine sters si ponosit, nici prea prea, nici foarte foarte si xeroxam fiecare conversatie, astfel incat la sfarsitul unei luni cu greu am putea zice din ce conversatie ne-am putut lua seva, care femeie ne-a spus ceva OAU, ce produs glamour ne-a incantat, cum am progresat, ce ne-a transformat macar pentru cateva clipe.

Mi-e drag cand vad in jurul meu oameni pasionati de ceea ce discuta, fac, traiesc.

Mi-e drag sa invat din fiecare zi ceva, din fiecare discutie, de aceea (desi clar nu e acesta unicul motiv) prefer discutiile reale, adevarate care nu incep cu un teatral: “fac bine”. Cred ca suntem ceea ce traim. Suntem ceea ce impartim cu cei din preajma noastra.

Deci, ce faci, cum te simti?