Adevarata poveste a unei “dame de consum”

M-am nascut cu o soarta deja pecetluita. Stiam ca o sa fiu “de consum”, dar nu mai aveam cum sa mai dau inapoi, speram doar sa ajung bine. Si eu si surorile mele eram constiente de soarta noastra, de ce ne asteapta, poate chiard in primele momente ale vietii noastre, fara a exagera. Insa toate cinci speram sa ajungem bine…
Scurta noatra viata, pentru ca stiam ca va fi o viata scurta comparativ cu a altora, sa fie macar una frumoasa. Si cand va fi sa fie, pentru ca stiam ca sfarsitul asta poate aparea in orice moment, sa fie… brusc, fara sa ne chinuim, fara agonie… Erau niste sperante, niste visuri care pentru altii faceau parte din normal… insa noi ne nascusem cu un alt destin: undeva la marginea Bucurestiului, intr-un mediu ostil, curat, dar rece si in care nu exista prea mult sentiment.
Inca de la inceput am fost privite, toate cinci fete, ca fiind manevrabile si ca oricine da banu’ apoi poate sa faca ce vrea cu noi… «de consum» ce sa o mai lungim… Si culmea, pe cat de amarate eram se mai gaseau si unele care sa ne si urasca… sa ne critice. Mamele in general… cele care nu aveau copii, parca nu aveau nimic cu noi…dar pentru mame eram un pericol… prezenta noastra in jurul familiei parca le dadea foc.
La inceput, atat eu cat si surorile mele, ajunsesem bine, am avut noroc. Aratam bine: inalte, subtirele, bine imbracate…nu ca altele mici si bodoace si fara haine, mai stateau si cate 10 una peste alta intr-o incapere. Noi, stateam doar cinci, aveam lenjerie de corp frumoasa, argintie, niste rochitze albastre, de marca (cu eticheta pe ele ca sa ne vada clientul ca suntem OK), toate fetele la fel, rochite albastre ca si casuta in care stateam. Era bine. Am avut bafta. Si am mai avut bafta odata cand am ajuns toate cinci undeva in centru’, la Universitate.
Eram bucuroase…asa aveam si noi sansa sa dam de oameni mai stilati nu ca altele ca noi care ajunsesera pe la periferie sau in sate uitate de lume… noi eram bine din punctul asta de vedere… Patronul nostru avea grija de noi… ne pusese mai in fata, cred ca se si mandrea cu noi… eram si bune… si nici prea scumpe, parfumate, frumos imbracate, curatzele, maleabile… ce sa mai… eram perfecte.
Totul a inceput cand a intrat «EL» la patron… Asa la prima vedere parea OK. Un pusti la vreo 18-19 ani… asta era de bine ca astia sunt mai pasionali, mai curatzei. Acum ce sa zic si eu… unele zic ca te termina repede… dar pentru ca nu au bani te tzin si mult…eu parca mi-as fi dorit sa ma tzina mai mult… Sunt si avantaje si dezavantaje.
In fine… ziceam ca totul a inceput cand a intrat el pe usa… patronul meu a facut o afacere cu el… si pentru ca ii ramasese dator… ce a zis… «vrei pe asta mica ca nu am ce sa iti dau pentru cat iti datorez?» EL a acceptat… atunci m-am uitat mai bine la el…dragutzel, cu o barbitza rasfirata pe juma de fata…cred ca abia ii aparuse si lui parul pe fatza… si era neuniform… se vedea ca e pushti… si cu barbita aia mica era chiar dulce… mai ca ma indragostisem de el chiar daca nu aveam voie… toate fetele mi-au zis sa nu fac asta…ca noi suntem de consumatie… cand se plictisesc de noi… ne arunca la gunoi… stiam asta, dar am avut asa un sentiment cald, placut, cand ma uitam la el…avea niste blugi largi pe care si tzinea cu mana… am inteles ca astia cu turul pantalonilor la genunchi sunt rapperi.
Eu nu prea stiam asta, ca de acolo de unde veneam noi toata lumea se imbraca la fel… si patronul…pana nu a venit EL sa ma ia… nu ma lasase afara ca sa mai vad si eu lume…
Dupa ce m-a luat de la patronul meu primul lucru a fost sa imi dea jos rochitza mea albastra de marca, apoi lenjeria mea intima argintie… Nu ma rusinam, ma simteam chiar bine asa goala, parca eram facuta sa fiu asa… Vreau sa zic ca atunci cand a pus prima oara mana pe mine…am fost de a dreptul emotionata, eram moale toata…cand limba lui m-a atins, eram atat de maleabila… Pe scurt, a fost nemaipomenit… de nedescris in cuvinte. Dupa asta… am mers cu el pe scari la Teatrul National Bucuresti.
Nu stiu ce trebuia sa faca el pe acolo ca atunci cand s-a intalnit cu un prieten ia zis ca «o arde si el aiurea a plictiseala pe acolo». Tot atunci am aflat ceva ce m-a cam intristat… avea o prietena. Am fost trista la inceput…imi facusem vise ca o sa fiu numai eu cu el, dar incet incet imi trecuse ca mi-am dat seama ca in definitiv asta e viata si asta imi era destinul, sa fiu a celui care ma cumpara si acesta o sa faca ce vrea cu mine… asta e!

Destinu’!
La scurt timp am cunoscut-o si pe prietena lui… imi era bine cu el, era bland cu mine. Cand a venit ea s-au sarutat… bag seama ca pasional, ca el a fost asa de patruns de moment ca ametzit… bine, nici eu nu eram prea ok…si eu parca, prin simpatie, eram ametzita…si nu stiu cum necum… EL… cel care ma primise in schimbul unei datorii pe care o avea patronul meu la el…m-a dat fara comentarii prietenei lui…eram distrusa… si putin contrariata… intr-o singura ora destinul meu se schimbase capital… in urma cu o ora eram alaturi de surorile mele in «casutza» noastra albastra… apoi am fost data la schimb in loc de o datorie a patronului meu catre un pusti si acesta fara cuvinte m-a dat unei tipe…

Eram bulversata.

Tipa era de-a dreptu’ ciudata. Avea si o chestie metalica in gura… un piercing zice-se… care m-a cam jenat la primul contact cu ea… apoi m-am obisnuit… dar nu m-am putut obisnui cu faptul ca gura ei mirosea a tutun ieftin… dar nu aveam ce face trebuia sa imi fac meseria fara sa comentez. Nu mai zic ca era plina de carii…si atunci cand eu imi faceam meseria…ca asta stiam sa fac…cred ca am lovit-o la masea…ca s-a enervat teribil instantaneu si nu m-a mai vrut…pur si simplu m-a aruncat in strada. Asta ar fi trebuit sa ma bucure…eram libera. Dar noi am fost crescute intr-un anumit fel…eram crescute sa avem un stapan, nu puteam altfel…
Acum, in strada… eram a nimanui, toata lumea ma calca in picioare… simteam cum mi se apropia sfarsitul. Era implacabil si inevitabil. Am sfarsit pe marginea unui gard… Un batranel ma luase… si pentru ca am impresia ca prezenta mea il jena totusi… a scapat de mine lasandu-ma pe un gard, unde stau si acum. Asta mi-a fost soarta!

Sursa Jean Bica. Jurnalul unui oarecare!