Adrian Paunescu

Despre Adrian Paunescu

Cata dreptate are poetul! O poezie de actualitate:

MARŞ DE ADIO de Adrian Păunescu (valabilă pentru politicienii care ne conduc astăzi)

La muncă, derbedei, că trece anul
şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.
Făceaţi pe democraţii cei cucernici,
Cristosul mamii voastre de nemernici.
Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine
şi-apoi convingeţi-vă că e bine.
C-aţi luat o ţară de... mai mare dragul
şi i-aţi distrus averile şi steagul.
S-ajungem colonia de ocară
care-şi va cere scuze în maghiară.
Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi,
aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici.
Şi, prin vânzări de ţară infernale,
aţi omorât cu voia animale.
La greul greu care mereu ne-ncearcă,
răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.
Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu
întoarceţi România - n Evul Mediu.
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
v-aş desena cu acul, să vă sperii.
Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
ci credite din călimări străine.
Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.
Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul
s-au compromis negustorind Ardealul.
De unde sunteţi, mă, din ce găoace ,
cum v-au putut părinţii voştri face ?
Ce condimente le-au picat în spermă
de e trădarea voastră-atât de fermă ?
Aţi pus nenorocita voastră labă
pe-această tristă ţară Basarabă.
Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul
s-o faceţi curva voastră de serviciu.
Mimaţi respectul pentru cele sfinte,
dar vindeţi şi pământuri şi morminte.

Clasa politica si o parte din cei ce ar trebui sa aplice legile, Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine.

De ce mă ameninţă că intră România în colaps.

În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut.

Comuniştii, ne luau la contract vitele si chiar porcul din coteţ. Erau stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe orătăniile din bătătură.

Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească.

Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI, şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi bunilor noştri.

Şi-acum aud că România se duce fix în faliment.

Iar Traian Băsescu mă solicită să fiu solidar nu ştiu cu cine, să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.

Mă uit la Băsescu şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul sau Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate.

Dar, defectul meu, am avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

- Da. Aparatul de stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş.Voi, clasa politică,

l-aţi transformat în monstru.

- Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi, PDL, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab! Cu contribuţia anterioară, în ordine procentelor de reprezentare în structurile politice, a PSD (30%), a PNL(15%), a UDMR (6%) etc...

Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub asuprire. Nici nu mai poate respira, de câtă clientelă i-aţi vârât pe gât.

- Aţi spart instituţiile statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid.

- Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o instituţie.

Şi nu v-a ajuns: an de an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.

- Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu cercurile voastre de interese cu tot.

- Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat... instituţia preşedintelui României.

- Nu mama - mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit pământurile. Ministere conduse de voi, clasa politică, au făcut-o. Prefecturile voastre, consiliile judeţene ale voastre, primăriile voastre.

- Nu populaţia a prăpădit banii statului - sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani- pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştri voştri, ai clasei politice.

- Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui?!! Pe ăştia pe care-i tăiaţi azi de la pensionari!

- V-aţi construit un aparat uriaş de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră politică. Prin ei, controlaţi tot, terorizaţi înstituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.

- Nu populaţia se află în AGA şi CA din companiile şi băncile de stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.

- Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică. Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.

Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri !!! ... !

Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă.

Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere.

Ce ce curaj? Cu ce moralitate?

Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, restructuraţi- vă întâi pe voi!

Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi.

După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.

După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui... gras, de 500 sau 600 de lei.

1.Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.

2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu banul public. Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame!

3. Luaţi-vă clientela politică din toate AGA şi CA-urile companiilor de stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.

4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul?

5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din companiile de stat, din parcurile industriale.

6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele (primăriile, consiliile judeţene) cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.

7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru. Oamenii voştri, ai partidelor, îi protejează. Îi apără de funcţionari, să nu-i descopere. Îi apără de lege.

8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări.

Asta este România, dle Băsescu.

O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri.

Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni.

Sunt inofensivi, ascultători, mult prea blajini, tăcuţi. Loviţi-i cu nădejde! Nu ţipă.

…................................

Câteva poezii dedicate evenimentului:

LUI EMINESCU

Drag Poet, iubit Părinte!

Parcă nici n-ai fi plecat…

Am rămas cum ne-ai lăsat

Cu speranţe ne-mplinite।

Părinte drag, Poet iubit,

Lângă Dumnezeu să-mi stai

În poarta sfântă de la Rai,

Căci ai muncit şi ai tot trudit,

Mărire versului sfânt ai dat,

Şi-n aur fin cuvântu-ai dăltuit –

Când chipul mamei ai cioplit

Nemuritor prin veac de veac.

Şi-n ritmul muzicii cereşti,

Prin armonii nepieritoare,

I-ai pus arome pământeşti

Şi murmur dulce de izvoare.

Cadenţă timpului ai dat

În simfonii tremurătoare,

Spre glorie nepieritoare

Mândria noastră ai purtat.

Luceafărul şi-o Luna plină,

Ni le-ai cântat cu-atâta dor

Cu murmur dulce de izvor –

În Doina dulce şi sublimă...

Poet iubit, părinte drag!

Atâtea doine-ai scris

Când plaiul sfânt ai apărat

Cu toţi românii-ai plâns.

Cu blânda Mioriţa ai şoptit,

Ai plâns, ai râs şi ai doinit...

Ca Luceafărul ai strălucit –

Pe ceru-nalt, spre infinit.

Ales-ai cuvinte pe înţeles

Şi-n în rime-mperecheate,

Simplu, le-ai spus pe toate –

Înobilate-n dulce vers.

Balada dulce ne-ai cântat,

Din frunză, fluier, nai, caval

Şi-o dulce limbă ne-ai lăsat –

Ca o mireasă-n strai regal.

Şi ai zburat spre infinit

Ca o Pasăre Măiastră

Ai trecut marea albastră,

Cu dor nespus ai pătimit.

Poet iubit, părinte drag!

Oriunde-n univers vei fi

Când stăm pe-al casei prag

Al tău ochi ne va privi.

Purtaţi de gânduri, noi zărim

Luceafărul ce scânteiază...

Asupra noastră luminează –

Întreaga viaţă, cât trăim.

El străjuieşte al ţării hotar –

Alături de fiinţa Ta ce ne ştie

Şi dor ne e de Marea Românie

Credem în ochiul tău vizionar!

***

Voievod al limbii româneşti

Dacă-i veni să ne vorbeşti,

Cu smerenie aş îngenunchea,

Din inimă, cu drag ţi-aş ura:

Să ne trăieşti Măria Ta!

Zi fatidică!

(dedicată Maestrului Adrian PĂUNESCU)

A-nceput Noiembrie trist, eu eram la fel de tristă,

Când... o prietenă, în zori, mă sună... şi... tot insistă.

Inima îmi bătea tare. Să răspund eu m-am grăbit,

Ca să aflu cu stupoare, că... de azi, ne-ai părăsit!

Ai lăsat în urma ta, multe cărţi nepublicate

Şi foarte multe probleme, au rămas nerezolvate.

Soţia ta, către Domnul, rugăciuni astăzi trimite.

Pentru tot ce-ai scris, Maestre, noi toţi te vom ţine minte!

Romane neterminate ai lăsat pe masa ta,

Pentru noi sunt nestemate, dar ne plânge inima.

Iau câte-o carte în mână, cu ochii-necaţi în plâns;

Mi-e dor de tine Maestre, de când moartea te-a învins!

Vor trece în amintire - cărţi, cuvinte, întâmplări,

Chipul tău trist şi tăcut ce-l vedeam adeseori...

De-ai fi mers din timp la medic, cu un simplu tratament,

Puteai scăpa foarte sigur de fatidicul moment.

Domnul, să te aibă-n pază! Veşnic te vom pomeni!

Şi, te-asigurăm, Maestre că mereu ne-om aminti

Cum te măcinai în noapte pentru-al ţării viitor,

Pentru bătrâni, pentru tineri... că n-au nici un ajutor.

Georgeta NEDELCU - Craiova 5 Noiembrie 2010

NU MOR CAII, CÂND VOR CÂINII!

Când ţi-o fi mai greu pe lume, când ai tăi te-or părăsi, când furtuna te va prinde şi de munţi te va izbii...

Când duşmanul urmări-va umbra ta la orice pas iar din viaţa ta bogată, chiar nimic n-a mai rămas...

Să păşeşti semeţ şi vesel când treci printre muritori. Să rămâi cu frunte-naltă, să zâmbeşti la trecători.

Să fii mândru în privire, salutând pe toţi hainii. Să priceapă că nicicând NU MOR CAII, CÂND VOR CÂINII!

….......................

Adrian Păunescu - Dreptul la întrebare

Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.

ADRIAN PĂUNESCU – Femeia

Noi între noi nu ne vom pierde
Cât suferim şi ne iubim
Cât fosta noastră foaie verde
E lemnul patului intim.

De unde-atâta foaie verde
În toată viaţa noastră gri,
Când se usucă şi se pierde
Iubirea nopţii, peste zi?

Femeie, tragica mea ţintă,
Femeie, singurul meu dor,
Apari, în noaptea suferindă,
Dispari, în ziua tuturor.

Asupra ta le-arunc pe toate
Când nu mai pot să le suport,
Între curaj şi laşitate
Ajung la tine ca-ntr-un port.

Şi-ţi dau ce-i rău în ziua mare
Ca să înveţi să-ţi ieşi din minţi,
Să uiţi de noaptea fără zare
Când te-am luat de la părinţi.

În ticăloasele oferte
Din toată viaţa de bărbat,
Eu cum să-ncep cu foaie verde
Când tot copacul s-a uscat?

Ca pe o marfă oarecare
Te manevrez şi plâng, apoi,
Şi, uite, singura salvare
E că murim încet, în doi.

Îmi eşti obsesia şi teama
Şi soarta care mi s-a dat,
Dar, vai, eternă e problema
Dintre femeie şi bărbat.

Tu eşti trufia mea umilă
Când noaptea vin spre-a te iubi,
Dar te omoară, fără milă,
Iubirea mea de peste zi.

Şi un blestem străvechi te leagă
De mine, să nu poţi scăpa
Şi, vai, fiinţa ta întreagă
Se află în puterea mea.

Te chem când stelele sunt coapte
Şi parcă se vor desfrunzi,
Femeia mea de peste noapte,
Femeia mea de peste zi.

(Din volumul „Meserie mizerabilă, sufletul”- 2000)

ADRIAN PĂUNESCU – Femei nefericite ale lumii

În ce măcelărie fără milă,
În ce prăpăd fără identitate
Ajungeţi, după noaptea nunţii voastre,
Ca nişte îngere sacrificate?

Aţi fost şi voi copiii de lumină
Ai unor bieţi părinţi fără putere,
Şi s-au topit muncind ca să vă crească
Şi-au şi murit, la vămile severe.

Vă mângâiau pe frunte şi pe plete
Şi calciu v-aduceau, s-aveţi în oase,
Ca norocoşi părinţi ai unor fete
Cuminţi şi credincioase, şi frumoase.

N-aţi fost născute pentru umilinţă
Şi, totuşi, câte aţi trăit în viaţă,
Acum, şi în bordeluri, şi-n familii,
Bărbaţi străini bătaia vă învaţă.

Şi vi se face dor de-un strop de milă,
Din lacrimile tatii şi-ale mamii,
Pe mâna cui aţi încăput, cu timpul,
Femei nefericite ale lumii?

În zilnicul turnir al unei bestii
Se cheltuie şi moare fiecare,
Ca într-o zi să înţelegeţi, toate,
Că naşteţi victime şi naşteţi fiare.

Un surd miros de sânge pretutindeni,
Între chilii, căscioare şi haremuri
Şi-n somn voi auziţi, în nopţi de veghe,
Cum plâng părinţii, de dincolo de vremuri.

Un circuit de-a pururea jertfelnic,
Din mame sunteţi mame pentru mame,
Ca să aflaţi că astăzi şi în codri
Cerboaicelor li-i dor, mai mult ca foame.

În paradoxuri fără de ruşine,
Iubirea v-a-nrobit pe fiecare,
Că vi s-a dat pedeapsa de a naşte
Bărbaţii care cresc să vă omoare.

Şi v-am iubit şi v-am cerut iubirea,
Şi v-am răpit şi tatălui şi mumii,
Şi-acum vă condamnăm la moarte lentă
Femei nefericite ale lumii.

(Din volumul „Nemuritor la zidul morţii” – 2001)

Suntem seci...

Suntem umanitatea sub escortă,
Mărşăluim îngenunchiaţi sub cer
Şi, vai, pământul nu ne mai suportă
Şi ne înghite, ospitalier.

Se crapă-n două piatra canibală,
Ca să mănânce oameni vii, la prânz,
Şi, sub cumplita cerului rafală,
Oceanele au izbucnit în plâns.

Şi între timp ne-ntemeiem pe ură,
Ne urmărim, ca să ne facem rău,
Venin universal în stare pură
Şi fiecare cu aportul său.

Clădim civilizaţii arogante,
Ca semn că nu ne pasă de nimic,
Şi brusc vulcanii o pornesc pe pante
Şi orice lider redevine mic.

Ceva se-ntâmplă şi-n afara noastră
Cum se întâmplă şi în noi, curent,
Şi sar civilizaţii pe fereastră,
Pe când se sparge Ţara-Continent.

Nimic din tot ce e n-o să rămână,
Computere, maşini şi sateliţi,
Într-o secundă totul e ţărână
Care-şi resoarbe îngerii striviţi.

Aceasta e o lume nebunească,
Pe care noi n-o mai putem salva,
Menită şi să scadă şi să crească,
Purtând principiul răstignirii-n ea.

Pe-aici, prin valea noastră fără milă,
Progresul se plăteşte prin regres
Şi vanitatea se transformă-n milă,
Ne naştem des ca să murim mai des.

Şi ca într-o demonică risipă,
Cu bine şi cu rău, în terci egal,
Pământul ne înghite într-o clipă
Şi, iată, ce e mal devine val.

Se anulează ură şi iubire,
Culorile se prăbuşesc în iad,
Şi, brusc, maternităţi şi cimitire
În gropniţe necunoscute cad.

Suntem umanitatea condamnată
Să-ndure cald şi rece, fel de fel,
Vin cu dobândă notele de plată
Şi nu mai sunt instanţe de apel.

Ce lume, ca o tragică amantă,
Asasinată de instanţe reci,
Şi amintirea ei halucinantă
Din creier ni se stinge pentru veci.

Cândva, vreun greier dacă o să poată,
Va mai cânta peste pustiu, cri-cri,
Despre o lume care-a fost odată,
O, biata noastră lume scufundată,
O lume care nu mai poate fi.

ADRIAN PĂUNESCU – Pacient la final de veac

Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

1983

Târziu de Adrian PAUNESCU

Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi voi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

Publicat de Ana Maria la

ADRIAN PĂUNESCU – Blues de dragoste

Te mai cuprind la radacina,
Te-mbratisez pe sub pamant.
Nu-s vinovat, n-ai nicio vina
Ca ramurile ni s-au frant.
Urechea mea nu mai aude
Ce mai intrebi, ce mai suspini.
Fusesem neamuri si-am fost rude,
Si am ramas doar doi straini.
Cum pomii sparg pe strazi asfaltul,
Sa caute femeia pom,
Adancul poate tot ce-naltul
Nu ingaduie nici unui om.
Te-imbratisez prin radacina,
Te regasesc la infinit,
Dar vai, te simt asa straina,
Ce pom uscat ai devenit !
Si fiecare in alta parte
Inalta ramuri, crengi de flori.
Si-i intre noi atata moarte,
Ca nici nu poti real sa mori !
Ma mai saluti cu cate-o frunza,
Te mai salut cu niste spini,
Dar viata noastra e ascunsa
In disperate radacini.
Vor trece ere curioase
Si ne-or gasi cum am fost buni,
Cu nervi, si radacini si oase,
In niste mine de carbuni.
Eu port armura si tu haina,
Si crengile intre noi s-au frant,
Si atat ne mai iubim in taina,
Pe patul nostru sub pamant.
Acum poti fi a orisicarui,
Dar eu, cand toamnei te inclini,
Nu un buchet de flori iti darui,
Ci un buchet de radacini.
http://www.daplay.ro/muzica-download/romaneasc...

ADRIAN PĂUNESCU – Sara pe deal

Iese amurg dintr-o bătaie de clopot
caii culeg iarba din ultimul tropot,
păsări adorm dacă amurgul le-atinge,
sus la izvor, sus la obirsie, ninge.

Case cuprind sufletul zilnicei frângeri,
oamenii sunt umbre tăcute de îngeri,
nimeni aici legea cerească n-o calcă,
sufletu-n plop, trupul se-apleacă în salcă.

S-a auzit de peste uliţi o veste,
un nou născut viu într-o iesle mai este,
lemne de foc, oarbe caruţe mai cară,
ultim sărut, ca o pecete de ceară.

Misticul sat luneca în rugăciune,
nimeni nimic, înspre pământ nu mai spune,
toate se-ntorc ireductibil spre ceruri,
florile ţin sipete de adevăruri.

Iarăşi amurg, dangatul parcă revarsă,
cucii dispar lângă clopotniţa arsă,
cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,
în amintiri satul miroase a pâine.

În cimitir, oile nu mai pasc iarbă,
mieii o pasc, pofta din ei este oarbă,
nevinovaţi, anii se-ncarcă de vină
cum ne-ating, fiinţele cum le declină.

Sara pe deal seamănă cel mai ades cu
sara pe deal cum o scria Eminescu
sara pe deal e şi-aici cum şi-ntr-însul,
sara pe deal, fetişizându-ne plânsul.

Sara pe deal, parte din noaptea eternă,
sara pe deal, capul se-apleacă pe pernă,
sara pe deal, totul deodata învie,
sara pe deal, muzică din poezie.

Caii în apus pasc magnetismul chindiei,
omului bun, casa puternică fie-i,
noi între noi să mai gustăm cât se poate
sara pe deal, cea mai de preţ dintre toate.

Şi să privim cerul cu tragice stele,
care mai ia forma poruncilor grele,
oamenii trec, nici nu vom şti unde pleacă,
iar după ei se mai aude o toacă.

Urmele lor sunt sau copiii sau munca,
într-un temei lasă întreaga porunca,
sara pe deal nu e decât un amestic
de fabulos, de nebunesc şi domestic.

Ziua s-a stins, zeamă de zarzară crudă,
ţipă guzgani, cine-are timp să-i audă,
carii bătrâni de-o veşnicie lucrează,
printre copii zgomotul lor isca groază.

Dacă întinzi mâna cu-o mică lumină
ai să şi simţi vrejuri crescând în grădină,
nişte pândari, haulituri îşi aruncă,
fetele mari grup se întorc de la luncă.

Poartă în sâni dorul de-o mână bărbată,
cei cautaţi mult mai târziu se arată,
podul pe râu scârţâie şi se îndoaie,
muştele bat, semn de-nnorare şi ploaie.

Lâna-n fuior în turbioane se leagă,
creşte-n dovleci dor de sămânţa întreagă,
parcă de ieri luna răsare-nspre mâine,
plânge-un copil, sau parcă latră un câine.

Plaurii morţi, cresc dintr-o apă uitată,
sfinţi înţelepţi celor cuminţi li se-arată,
sara pe deal, uite un mânz care moare,
suflet din el, ca şi o seară apare.

Dulce-albăstrui caută suflet de iapă,
ea nu mai e, alta va şti să-l înceapă,
ultimi copii strigă pe uliţa noastră,
blânde bunici îi însoţesc din fereastră.

Sara pe deal, cumpănă sinea nu-şi strică,
sara pe deal e ca un duh de bunică,
fruct zemuit împrăştiat pe tot locul,
coacem porumb, unde ai noştri fac focul.

Sara pe deal, dulce vânare de vară,
azi nici un om nu are dreptul să moară,
sara pe deal, fum doborât dintr-un sfeşnic,
cade pe om, parcă-ntrupându-şi-l veşnic.

Sara pe deal, cânepa fumegă bice,
cei pedepsiţi, nu au curajul s-o strice,
toate rămân, precum au fost în natură,
starea de om trece spre starea cea pură.

Sara pe deal, spune că asta ni-i rostul,
să o numim suflet din sufletul nostru,
sara pe deal, sufletul mare al lumii,
sara pe deal, ochii în lacrimi ai mumii.

Iar când noi toţi vom murmura ce ne doare,
tu să ne dai o creştinească iertare,
sara pe deal, nu a murit idealul,
suntem aici: Oamenii..Sara..Şi Dealul.

ADRIAN PĂUNESCU – Pacient la final de veac

Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful

Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

ADRIAN PĂUNESCU – A mea

Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.
Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.
Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei ramane – dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.

Scrisoare către guvernul României

Ce sorcovă şi târguri ai în steag
Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge,
Guvern al inaniţiei, beteag,
De nu auzi Ardealul care plânge?

Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor
Că sunt abuzuri cu nemiluita
Şi că n-au cui să-i ceară ajutor
Românii din Covasna şi Harghita?

De propria ta ţară te fereşti
Şi imposibil s-o conduci îţi este,
Că ai ajuns să fii, la Bucureşti,
Guvernul unei alte Budapeste.

La noi acasă, alţii sunt stăpâni,
Baţi temenele la Înalta Poartă,
... Persecutaţi, doar fiindcă sunt români,
Românii din Ardeal nu te mai iartă.

Guvern de indigo şi din mancurţi,
Te blestemă, descoperindu-ţi vina,
Ceilalţi români, vânduţi la alte Curţi,
În Basarabia şi Bucovina.

Guvern al României, surdomut,
Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri,
Dar clopote de moarte au bătut
Pentru acest popor ajuns pe drumuri.

Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig,
Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană,
Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig,
Însângerând condiţia umană.

Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi
La cea dintâi Comună Primitivă,
Să fim un neam de criminali şi hoţi,
Ce-şi jefuieşte propria colivă.

Guvern fără de ţară, pune punct
Acestei fraze care te cuprinde
Şi-ngroapă idealul tău defunct
În groapa României suferinde.

Şi lasă-ne! Dispari în mod brutal,
Eliberează, cu grăbire mare,
De boala ta, românii din Ardeal,
Guvern murdar de propria trădare!

…...............................

Pacient Adrian Paunescu

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Mereu voi suferi de-o boală grea,

Simţindu-mi conştiinţa vinovată,

Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?

În treburile mari de ce te bagi?

Am să răspund milos şi pe-ndelete

Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi timp şi nervi şi viaţă,

În drumul care m-a ademenit

Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă

Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,

Puteam să fiu un bun european,

Puteam să mă înscriu la mamifere,

Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,

Să-l rod meschin şi fără de idei,

Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii

Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,

Nu e-năuntru hiba, ci afară,

Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?

Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?

Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă

Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,

Acestui trup nelegiuit, al meu,

Să-nveţe nebunia blestemată

De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,

Când vine peste toţi o clipă grea,

Sunt un atlant murind cu Atlantida,

Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,

Medicamente, boala să-mi luaţi,

Un singur leac îmi trebuieşte mie:

Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,

Această boală e o boală grea,

Această boală se numeşte

Ţară Şi leacul este ea şi numai ea.

…................................

Eu sunt eu - Adrian Păunescu

Trenuri somnoroase pleacă intreband
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gand,
Plec si eu din gară si tristetea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt tristi,
Toti privesc la mine ca la teroristi.
Unde-as pune pasul liber si corect,
Fără indoială, as părea suspect.

Si pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Cand nu vreau nimica, crede că as vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă as da foc.

Incordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Si cu cat iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atat toti ceilalti straniu mă privesc.

Am cocoasă-n spate si am maini prea mari,
Stergători de lacrimi am la ochelari,
Cum in lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform in altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă si cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic si sentimental,
Fug razand din gară la aeroport,
Un pistol cu apă intr-o mană port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu cracni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu insumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pămant
Să mă luati cu totii drept ceea ce sunt,
Acum observ cat e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

…......................

Cu tine

Cu tine viata mea se lumineaza,
Cu tine hotarasc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiaza
Si ma sfarsesc in fiecare zi.

Cu tine e-mpacare si e lupta,
Cu tine este tot si e nimic,
Cu tine-mi infloreste lancea rupta,
Cu tine sunt si mare, sunt si mic.

Cu tine totu-i parca unt pe paine,
Cu tine bradu-i brad, si nu sicriu,
Cu tine astazi mi se face maine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea exista,
Cu tine chem zapezi si-alung zapezi,
Cu tine nici tristetea nu e trista,
Cu tine eu te vad cand nu ma vezi.

Cu tine sunt nedrept si sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos si sunt ghetar,
Cu tine-ncep si se termina toate,
Cu tine intr-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumina si-ntuneric,
Cu tine zac sa ma-nsanatosesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i dracesc e ingeresc.

Cu tine e mai rau si e mai bine,
Cu tine reincepe viata mea,
Cu tine e mai greu ca fara tine,
Dar fara tine nu s-ar mai putea.

Adrian Paunescu

.....................

Pacient la final de veac - Adrian Păunescu

Si află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colt de tară,
Acolo unde plinge fiecare
Ca natiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fisă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu singe,
Incepătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe singe.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului in carne
Si am in splină tărăneasca jale.

Tăiati-mă de-a lungul si de-a latul
Si dumneata si ceilalti doctori, incă,
Apoi să-mi iscăliti certificatul
Că nu stiti boala care mă mănincă.

O, doamne, cum vă inselati cu totii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Si nici un minister al sănătătii
De folosintă, astăzi, nu-mi mai este.

Sint numai un creion care isi scrie
Problema tării lui, incă o dată,
Si-si copiază pe curat, tirzie,
Această dulce tară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se intimplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage milul veacului de timplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am in mine bucurie multă,
Mai am in mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci altii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveti voi rezervă pentru mine
Eu sint bolnav de soarta Europei
Si Pacea doarme-n inimă la mine.

Incolo, cite-o tuse, cite-o gripă,
Dureri de sale, soc de sapte arte,
Artrită la picior si la aripă
Si, mai ales, in tot, un pic de moarte.

1983

REPETABILA BOALA

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

..............

Adrian Paunescu - Moartea batranilor

Mai muncim o vreme, tata-mare,

Ca sa strîngem bani de-nmormîntare,

Mai muncim o vreme, mama buna,

Si-or sa ne îngroape împreuna.

Leu cu leu ati adunat o viata,

Ati facut economii de piata

Si acum asa a fost sa fie,

Sa n-aveti bani pentru sicrie.

Vremuri mari, puternice reforme,

Toate cheltuielile-s enorme,

Pune, tata, capul pe o perna,

Viata ta a devenit eterna.

Nu mai ai nici dreptul la o moarte,

Trage-te, batrîne, într-o parte

Si ramîi, pîn-la sfîrsit, de paza,

Ca altfel te devalorizeaza.

Mai muncim un an, în saracie,

Poate, pîn-la urma, cine stie,

N-avem dreptul de a fi statuie,

Dar macar un lemn si niste cuie.

Pune, mama, masa mai saraca,

Sa le dam si alor care pleaca,

Sa la stam cu mila împotriva,

Printr-un biet colac si o coliva.

Lasa-ti, mama, ochii peste tara,

Sa o faci din moarte sa tresara,

Ca pe noi din nou sa nu ne nasca,

Fara-o-nmormîntare crestineasca.

Groapa ne-a urcat pîn-la calcîie,

Dar n-avem nici bani pentru tamîie,

Si lumînararii ne despoaie,

Si ce scump si drumul pîn-la rai e!

Tine, mama, tine, tata, usa,

Sa nu intre peste noi cenusa,

Hornurile gri sa nu-si reverse,

Peste noi cenusile perverse.

Ce impozit fiecare boala,

Ce exploatare ireala!

Scîndura sicriului ne costa

Mult mai mult ca viata noastra, fosta.

Pune, tata, mîna pe-o secure,

Sa luam sicrie din padure,

Pune, mama, mîna pe o pîine

Si împarte-o, ca murim chiar mîine.

Vremuri de inflatie si sila,

Moartea însasi a ajuns umila

Si, în fond, pe noi ce ne asteapta?

Doar o sinucidere-nteleapta.

Noi, batrînii, am ramas pe drumuri,

Într-un crematoriu numai fumuri,

Si murim, ajunsi pe înnoptate,

Marfa cea mai ieftina din toate.

RUGĂ PENTRU PĂRINŢI.

Enigmatici si cuminti,
Terminându-si rostul lor,
Lângă noi se sting si mor,
Dragii nostri, dragi părinti.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că si-asa au dus-o prost,
Si fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poti întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viata lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,
Ia priviti-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, si parcă ning.

Plini de boli si suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiati-i pe părinti.

E pământul tot mai greu,
Despărtirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviti asa,
Fata mea si fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc si eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetita mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetita mea.

Fosta iubire

Nici amintirea nu te mai păstrează
De-aş vrea să-ţi cânt m-aş poticni afon
Ai fost o nebunie şi o rază
Rămâi un numar vechi de telefon.

Aş vrea să te mai văd, dar nu se poate
Am auzit că te-am văzut cândva
Dar ca prin geam cu marginile mate
Priveam prin fosta dragă fiinţa ta.

Mai vine cineva şi mai îmi spune
Câte ceva de bine sau de rău,
Dar noi n-avem nici amintiri comune
Te-ai dus luând tot ce era al tău.

Cândva te presimţeam pe-o fâlfâire
Ştiam apropierea să ţi-o gust.
Acum chiar să mă tai tot nu am ştire
Că-mi e aproape pasul tău îngust.

A fost iubire? Sau minciună lungă?
Te rog dă voie gândului curat
Din depărtarea mea să te ajungă
La orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat şi o adresă...
Aud că suferi şi trăieşti urât
Şi-ţi cureţi zilnic cuvenita lesă
Şi tu, cu mâna ta, ţi-o pui la gât.

E greu să-ţi spun, dar viaţa împreună
Oricât de scurtă, m-a trimis să-ţi spun
Un adevăr mai grav ca o minciună,
Mai trist, mai inflamabil, mai nebun.

Nu mai exişti, eşti trăsnetul de vară
Ce mi-a lăsat în creier cer topit
Dar când te-am aruncat pe uşă-afară.
Eu cel mai mult atuncea te-am iubit.

Să-ţi spun să te întorci? Astepţi zadarnic,
Rămâi şi-mbracă-ţi viaţa în vopsea,
Mărită-te mai bine c-un paharnic,
Să aibă dromaderii ce să bea.

Analfabeţilor

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Durerea femeiască

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Si, sa mai amanam, nu-i intelept,
Ar fi, sa recunoastem, in sfarsit,
Femeia, n-are, totusi, nici un drept.

Muncim, ca niste sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintai traseu,
Si condamnarea de-a ne urati,
Chiar voi, ce ne iubiti, ne-o dati, mereu.

Stam in picioare, inca de cu zori,
si va mirati ca nu mai sunt subtiri,
Dar voi, care va credeti tot feciori,
De ce nu aratati ca niste miri?

Pe unde ne dati dreptul de-a munci,
Lucram istovitor, cu voi in rand,
Din cand in cand, in burti ne dati copii,
Iar voi plecati la altele, razand,

Cand suferiti, ne cereti langa voi,
Ori va-mbatati, ori ati trudit prea mult,
Va plangem, cand va duceti la razboi,
Sau cand va speriati, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Si legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateti, ne-nselati si noi o stim,
Ba, alteori, intram in circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Va fura amintirile de ieri,
Isi vor plati placerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiasi placeri.

Si, uneori, pacatuim curat,
Crezand, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Ca insusi Dumnezeu este barbat
Si nu le intelege pe femei.

Dar, vai, a fost odata prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Si-acum, ne omoram sarguincios
Si zilnic ne distrugem fara rost.

Ne-nvinge viata fara orizont
Si voi ne-nvingeti, intr-un mod cainesc,
Traim ca niste vaduve de front
Si mainile mereu ni se aspresc.

Acum, cand auziti acest repros,
Priviti, fara privire, inapoi,
Incuvintati din cap, marinimosi,
Si credeti ca nu-i vorba despre voi.

Si, totusi, e vorba despre toti
Sunteti la fel de rai si de flamanzi,
Durerea femeiasca pentru soti,
E-un credit fara giruri si dobanzi.

Va e urat cu noi, va e urat,
Si ne-ati ucide, dragilor barbati,
Asa ca va rugam numai atat:
Puteti sa ne jigniti, sa ne-njurati,
Dar faceti-o cu tonul coborat
Si pan-adorm copiii, asteptati.

22 iunie 2008

MORTUL ÎNVINGĂTOR

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Un fapt de viaţă mai grozav ca toate,
Un mort este votat majoritar
Şi-n clasament pe toţi cei vii îi bate.

Aşa a fost şi este şi va fi
Conflictul de-ntuneric şi de groază,
Un mort învinge pe cei vii la vot
Şi ei aproape cred că îi trişează.

Şi, vai, absurde autorităţi
Se strâng buluc şi judecă drăceşte
Şi îl declară pe învinsul lui
Învingător, doar pentru că trăieşte.

Şi mortului ce i-a învins pe vii
Nici nu au apucat să-i facă groapă
Şi-n primăria lui de-nvingător
E ordin ca petrecerea să-nceapă.

Şi proştii râd, în nebunia lor,
Întărâtaţi de liniştea nocturnă
Şi unul zice: hai să-l îngropăm,
La locul care-i place lui, în urnă.

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Politică de-a pururi surdo-mută,
Învingătorul se întoarce-n sat,
Dar voturile lor nu-i mai ajută.

Probabil, e-o parabolă, aici,
Chiar dacă nu o pomeneşte cartea,
Trăim învinşi în fiecare zi,
Iar, ca să biruim, plătim cu moartea.

17 iunie 2008

Publicat de Adrian Păunescu la

22 mai 2008

UMANITATE SUB ESCORTĂ

Suntem umanitatea sub escortă,
Mărşăluim îngenunchiaţi sub cer
Şi, vai, pământul nu ne mai suportă
Şi ne înghite, ospitalier.

Se crapă-n două piatra canibală,
Ca să mănânce oameni vii, la prânz,
Şi, sub cumplita cerului rafală,
Oceanele au izbucnit în plâns.

Şi între timp ne-ntemeiem pe ură,
Ne urmărim, ca să ne facem rău,
Venin universal în stare pură
Şi fiecare cu aportul său.

Clădim civilizaţii arogante,
Ca semn că nu ne pasă de nimic,
Şi brusc vulcanii o pornesc pe pante
Şi orice lider redevine mic.

Ceva se-ntâmplă şi-n afara noastră
Cum se întâmplă şi în noi, curent,
Şi sar civilizaţii pe fereastră,
Pe când se sparge Ţara-Continent.

Nimic din tot ce e n-o să rămână,
Computere, maşini şi sateliţi,
Într-o secundă totul e ţărână
Care-şi resoarbe îngerii striviţi.

Se prăbuşeşte ultimul orgoliu,
Averea nu mai are nici un rost,
Când milioane de chinezi în doliu
Se reculeg, plângând, pentru ce-a fost.

Aceasta e o lume nebunească,
Pe care noi n-o mai putem salva,
Menită şi să scadă şi să crească,
Purtând principiul răstignirii-n ea.

Pe-aici, prin valea noastră fără milă,
Progresul se plăteşte prin regres
Şi vanitatea se transformă-n milă,
Ne naştem des ca să murim mai des.

Şi ca într-o demonică risipă,
Cu bine şi cu rău, în terci egal,
Pământul ne înghite într-o clipă
Şi, iată, ce e mal devine val.

Se anulează ură şi iubire,
Culorile se prăbuşesc în iad,
Şi, brusc, maternităţi şi cimitire
În gropniţe necunoscute cad.

Suntem umanitatea condamnată
Să-ndure cald şi rece, fel de fel,
Vin cu dobândă notele de plată
Şi nu mai sunt instanţe de apel.

Ce lume, ca o tragică amantă,
Asasinată de instanţe reci,
Şi amintirea ei halucinantă
Din creier ni se stinge pentru veci.

Cândva, vreun greier dacă o să poată,
Va mai cânta peste pustiu, cri-cri,
Despre o lume care-a fost odată,
O, biata noastră lume scufundată,
O lume care nu mai poate fi.

Adrian Păunescu 19 mai 2008

ROMÂNI PRIN EUROPA

Pe această uşă,
Astfel scriu stăpânii:
,,Interzis să intre
Câinii şi românii”!

Umblăm prin Europa ca bezmetici,
N-avem de lucru, n-avem bani de pâine,
În vremurile când nu mai contează
Deosebirea dintre om şi câine.

Acesta e şi continentul nostru,
Plutim incestuos din ţară-n ţară,
Copiii-nvaţă multilingv, cerşitul,
Cum pot şi omorî şi să şi moară.

Şi nimeni nu ne mai întinde mâna,
Decât cu viclenia jucăuşă,
De-a ne o prinde şi de-a o închide,
Cu minimum de riscuri, în cătuşă.

Noi suntem infractorii de serviciu
Ai Europei, care stă la pândă,
Aşa cum e cu alţii iertătoare
Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.

Părinţii şi copiii mor, prin ţară,
Şi noi de noi ne-străinăm cu toţii,
Purtând pe umerii trudiţi şi gârbovi
Cămaşa rece a străinătăţii.

În plină degradare, zi şi noapte,
Invidia şi dorul ne apasă,
Ne lenevim, ne pervertim, ne ducem,
Că n-avem loc şi rost la noi acasă.

Umblăm prin Europa fără ţintă,
Ca nişte zilieri, de azi pe mâine,
Furăm şi siluim, mai şi ucidem,
Români la rangul dintre romi şi câine.

15 mai 2008 Adrian Păunescu

Boli scumpe

„Să fii ţăran şi să nu-ţi fie bine,
Ceva inexplicabil când te doare,
Să n-ai atâţia bani în buzunare,
Cu-o boală mult mai scumpă decât tine,

Şi din întreaga lume cu ruşine,
Să afli că ţărâna e uşoară,
Că după o istorie amară,
Nimeni, bolnav, pe gratis nu te ţine.

Să fii ţăran, să vii în capitală,
Să-ţi mai alini a morţii tale teamă,
Să nu te bage nici portaru-n seamă,
Să taci văzând cum doctorul înşală
La licitaţii pentru câte-o boală
Mai scumpă ca o clasă socială.

28 martie 2008

LA MOARTEA LUI GEORGE PRUTEANU

A
murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămâne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămâne
Decât gramatica de care ne-am lepădat?

Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gândi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?

Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atât de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.

A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorâm sârguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.

Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Când el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pân-la spital.

Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.

Căci el se pregătea liniştit de o bătrâneţe frumoasă,
Şi încă era atât de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi râs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.

Nu, hotărât lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atâţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gândea departe,
Era un cordial radical de stânga: ori-ori!

Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.

Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Când e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?

Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Când profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.

A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngâne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.

A venit moartea, cu năravurile ei păgâne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mâine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.

Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pâine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!

27 martie 2008

21 martie 2008

NE MOR PRIETENII

Ne mor prietenii, ne mor,
Murim şi noi în moartea lor,
Că-ntârzie îngrozitor,
Într-una, primul ajutor,
Chemat la patul tuturor,
Mereu, e de ales: or-or!
Se rupe aţa pe mosor,
Tuşesc segmentele-n motor,
Ne mor prietenii, ne mor
Murim şi noi în moartea lor,
Şi amintirile ne dor,
Ne mor prietenii, ne mor.

20 martie 2008 Adrian Păunescu

22 februarie 2008

IMPOZITE, BIRURI ŞI TAXE

De ce nu puneţi şi pe râs impozit
Şi birul progresiv pe sărăcie?
De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?
Impozitaţi şi vântul ce adie!

Ar fi păcat să ezitaţi în crima
De-a confisca şi sângele din vine,
Continuaţi prăpădul cu ardoare
Şi răul ce vă face-atât de bine!

Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,
Penumbra, deznădejdea şi oftatul
Şi unghiile care cresc într-una,
Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.

Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,
Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,
Lucraţi neiertător şi echitabil,
Impozitaţi şi laptele de mamă.

Dar ce fiscalitate este aia
Din care nu se fură-ntreaga pâine
Acestui neam ce şi-a luat maidanul
De-a nu trăi în lesă ca un câine?

Taxaţi sever şi strângerea de mână!
Impozitaţi total telepatia!
Luaţi atâtea piei câte vă place
Şi desfiinţaţi prin taxe România!

Ce e complicitatea asta bleagă
Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?
Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,
Treziţi-le revolte şi ambiţii!

Voi nu vedeţi că omul mai respiră?
Cât amânaţi sentinţa capitală?
Loviţi la oase naţia întreagă,
Înduioşarea e un fel de boală.

Adăugaţi impozite şi taxe
Pe taxe şi impozite, cuminte,
Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!
Taxaţi adânc şi morţii din morminte!

Impozite pe floarea dăruită,
Impozite pe cald, ca şi pe rece,
Impozite pe rouă şi pe lună,
Impozite pe notele de 10.

Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,
Fereastra, uşa, merită accize
Când, cu o poftă tragică, Guvernul
Îi dă un nou impuls acestei crize.

Impozite şi taxe pe cuvinte,
Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,
A jupui poporul este nobil,
Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.

Hei, Românie, parcă răstignită,
Degeaba vrem să te-ntrebăm „Quo vadis?”,
Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă
Nici să murim acum nu mai e gratis.

La luptă împotriva tuturora,
Într-un neomenesc război promiscuu,
Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!
Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!

20 februarie 2008 Adrian Păunescu

01 februarie 2008

Poetul, rezemându-se în stent

În timpul ticălos şi indecent,
Când reapar în top analfabeţii,
Poetul, suferind ca toţi poeţii,
În zorii zilei va primi un stent.

I se va pune-n inimă metal,
Să-i prelungească viaţa pâlpâindă,
Să nu-i îngheţe ochii în oglindă,
Vânaţi de vechiul frig imperial.

La noapte, nimeni nu va adormi,
Din toţi acei ce ştiu Vieru cine-i,
Nevinovatul purtător al vinei
Că lacrima îi este punct pe i.

L-au tras pe roata fiecărui ceas,
L-au atacat ca pe-un duşman de clasă,
Cu-ntreaga lor otravă ticăloasă
Şi-un înger pal dintr-ânsul a rămas.

Şi a venit la Bucureşti la noi,
Să-şi vindece istorica lui rană,
Dar, cu încrâncere inumană,
Mancurţii vlahi i-au declarat război.

Lovit de-atâtea pietre duşmăneşti,
La Chişinău, unde domneşte gerul,
Ce şoc de gheaţă a trăit Vieru,
Mâhnit şi izolat la Bucureşti.

Şi inima, cu două răni în ea,
A pâlpâit din nou, simţind că moare,
Şi doctorii spuneau cu-ngrijorare:
„Situaţia poetului e grea!”

...Am adormit, învins de-un fel de plâns,
Ca să visez cutremure majore,
Îl căutam cu visul pe Grigore
Şi m-am trezit, mai obosit, la prânz.

Sunt eu, mi-a spus apoi poetul bun,
Să ştii că stentul e un fel de schijă,
Îţi mulţumesc de tot, de stent şi grijă,
M-apuc să scriu ceva. Am să te sun.

Şi chiar aşa a fost, precum a zis,
Cu stentu-n piept, a început să scrie,
Poetul, rana noastră cea mai vie,
Mi-a dat licenţă, să mă-ntorc în vis.

În timpul nesimţit şi turbulent,
Se mai întâmplă câte-o bucurie,
Poetul este, reînvie, scrie
Şi inima şi-o reazimă de-un stent.

28-29-30 ianuarie 2008, Adrian Păunescu

NEBUN DE ALB

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aş spune cum te cheamă,
Pătrate negre şi pătrate albe
Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi, uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-şi mai ţine lumea ale sale
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.

Prin gări descreierate - accidente,
Mărfare triste vin, în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

Jur-împrejur, privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţii-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Şi albatroşi venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei, dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon şi nume de regină.

Fiorul rece prin spinare-mi trece,
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci, să scapi de toate.

Dar tu-nţelegi, de fapt, că nu se cade
Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.

Neputincioasă, tristă şi frigidă,
Aşa ai fost şi apăreai senină,
Dar cel care-a ştiut să te deschidă
Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o.

Lăsând ambiţiile de o parte,
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem, din sudoare, sfântă casă.

Pe urmă, vin ceilalţi să ne-o distrugă
Şi ochii tăi mă caută întruna
Şi eu înalţ nefericită rugă,
Purtând pe tâmple soarele şi luna.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră, pentru veşnicie.

Publicat de Adrian Păunescu

Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.

Publicat de Adrian Păunescu

Spune-mi ceva!
(Sotiei lui)

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

Lied vechi de dragoste
(Sotiei lui)

Un stingher,
Alt stingher
Nu pot face doi.
Geru-i ger,
Leru-i ler,
Fără noi.

Ninge să despartă cifrele şi mirii,
unu şi cu unu nu se mai fac doi,
tabla adunării, tabla înmulţirii
ne trimit acasă, singuri amîndoi.

Şi vor fi consilii de juris-prudenţă
şi vom duce-n braţe cositor topit.
şi voi scrie-o carte numai decadenţă
ale cărei titluri au şi-ncărunţit.

Trec pe lîngă tine ţipătoare trenuri
botezate-n templul prăfuitei gări
şi de fiecare te-ndoieşti şi tremuri
şi la geamul negru speriată sări.

Cîte brazde tulburi pasul meu răstoarnă
în împotrivire veşnic să mă scald
dar acum, că totul a intrat în iarnă,
vreau să-ţi fie bine, vreau să-ţi fie cald.

M-ai uitat cu totul, nu te mai ţin minte,
n-am avut răbdare, n-ai avut noroc,
între noi, femeie, nu au loc cuvinte,
felinarul nostru a fost pus pe foc.

Tu, îmblînzitoarea stărilor de lună,
tu, zămislitoarea stărilor de gri,
cum suporţi întreaga linişte comună,
cînd erai născută spre a mă iubi.

Unul şi cu unu nu mai vor să facă,
nu mai vor să facă niciodată doi,
tabla adunării tremură săracă,
s-a mutat întreaga lume între noi...

Umbre fără forme s-au urcat pe ringuri,
vînturile iernii caută răspuns,
unu minus unu fac doi oameni singuri,
unu minus unu, asta am ajuns.

Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul sterp şi gol.

Noi sântem fiii veacului bolnav,
Noi sântem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sânt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

Precuvantare

Simt inima dictandu-mi ritmul ei
Si-ncep sa scriu asa cum ea imi bate
O carte pura, fara de idei,
O carte de pasteluri vinovate
Ca-n fiecare vers sinucigas
Mereu e o intamplare care plange,
Mereu e condamnat un peisaj,
Mereu natura e un desant de sange
Si inima imi spune sa pun munti
Si vai sa pun in vers, paduri si nume.
Sa uit ca noi ca oameni stam infranti
Spre-a fi invingatori tot noi ca lume.
Natura e satula de idei,
Si a gasit vindecatoarea cale,
Noi suntem numai copiile ei,
Ea-i seiful actelor originale.
Acuma cand murim ne-ntoarcem bland
Cu totii spre editia cea pura
Si ploile ne-aseaza murmurand
In matricea primara din natura.
Am fost risipitori si guralivi,
Am urmarit halucinante teluri,
Murim, redevenind definitivi,
Spre-a reintra in temple si-n pasteluri.
Iata de ce simt inima in piept
Dictandu-mi ea pasteluri pentru-o carte
Si-un trasnet din natura mai astept
Ce scriu aici sa arda mai देपरते

.

Iesirea din Bucovina

Cu ochii impaienjeniti,
de parca-mi palpaie retina,
am inteles, mai e putin,
si voi iesi din Bucovina.

De unde, ma intreb, mai am
in minte-atata dor de duca,
de nu raman aici sa simt
pe gard cum fanul se usuca.

Un relief nelamurit
in toamna ca niciunde alta,
si eu ce sculptor idiot
in iarba ei lucrand cu dalta.

Pritr-un intreg monumental,
un tot netot isi taie cale,
si in afara de noi doi,
sunt toate-aici monumentale.

Chiar florile aicea au
o componenta ne-ntalnita,
iar caii-nfierbintati mai stau
cu foc de iarba sub copita.

Am lacrimi pana la pamant
si port corona lor pe frunte,
ca nu as vrea sa ma despart
de acest om vazut ca munte.

E-a lui, sau e-a lui Dumnezeu
in felul ei ceresc gradina,
sa nu mai vad, sa nu mai stiu
eu ies plangand din Bucovina.

Nici o carte

De cand ai plecat departe,
Ma gandesc sa scriu o carte,
Dar de-aici si pan` la tine
Nu se merge, nu se vine.

Pot sa iti fiu supus paharnic,
Tot ce-ti scriu, iti scriu zadarnic,
Si de-ar fi sa-ti mai ajunga
Cartea mea de cale lunga.

Mila ta eventuala
M-ar atinge ca o boala,
Niste lacrimi de la tine
Nu mi-ar face nici un bine.

Poate-ar fi o terapie,
Daca te-as putea descrie,
Dar ma tine, ma retine
Dorul propriu-zis de tine.

Orice litera-i o rana
Si-o-ncercare inumana
Si nu poate nici o carte
Sa te-ajunga pana la moarte.

CHEIA de Adrian Paunescu

Mari poeti, de-a lungul vremii, au asemanat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeita, cu-o scanteie,
Cu o apa, c-o papusa...
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamana c-o usa .

Usa catre fericire, usa catre mangaiere
Usa ce spre taine duce galopand..... luna de miere.
Usa catre inrobire, usa jugului etern
Usa care iti deschide perspectiva spre infern..

Deh, dar ca s-ajungi sa intri, e-o problema delicata
Fiindca mai intai de toate, usa trebuie descuiata.
Si treaba se face bine si devine fericita
Nu cu cheia la-ntimplare, ci cu cheia potrivita.

Cheia ei originala, orice usa-n lumea asta
Dupa nunta si traditie are cheia ei, si... basta!
Dar de iei un gen de usa , simpla, dubla sau de tei
Si-ai sa vezi ca merg la dinsa doua sau mai multe chei

Stai, n-o sparge cu toporul, nu tipa, nu fa scandal,
Ia-ti mai bine portofelul si te du la tribunal.
Ca sa-ti iei o alta usa , liber trebuie sa fii
Si-asta costa, dupa leafa, de la 3 la 7 mii!

Cand alegi o usa noua, trebuie s-o faci cu arta
Sa n-aiba, Doamne fereste, broasca defecta sau sparta ...
Ca broasca atat e buna, pana n-a scapat la chei,
Ca pe urma n-o mai fereci, nici cu doua nici cu trei.

E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa

Te trezesti ca-i sare smaltul, ori se sparge, ori se crapa..

Usa este ca gaina, ca abia cand e batrana
Mai matura si mai coapta, face supa cea mai buna.
Da, dar care om in viata nu si-a spus in gandul lui:
"Da-o dracului de supa, vreau un piciorus de pui"?

Usa este ca un loto, zice pustiului un tata
Nu e nici o diferenta - dai un ban, mai tragi odata
Insa, dragul tatii, afla, nu tine cat vesnicia,
Ca exagerand cu joaca, ti se strica jucaria.

Am vazut o usa care a trait in viata toata
Ca o sfanta cuvioasa, si-a murit nedescuiata.
A urlat la dansa cerul, cu o voce ca de crai:
"Hei, stafie ingalbenita, poate vrei sa intri-n rai?
Mars la iad, acolo-i locul pentru-o scandura uscata
Ai trait degeaba-n lume si-ai ramas tot incuiata."

Ce te temi mereu de usa ? o sa-mi spuneti cu temei,
Habar n-am. Aveti dreptate, sa vorbim atunci de chei.
Fiindca principalu-n lume, nu e gandul, nici ideea
Nu e focul si nici roata, principalul este cheia..

Si exista chei... o groaza, cati barbati, atatea chei,
Ca de cind e lumea lume, cheile le tin la ei..
Unele sint lungi si groase, sau subtiri ca un siret
Altele mici, delicate, ce deschid si un fiset.

Principalul nu-i marimea, important - la orice usa -
E sa se loveasca cheia si sa fie.... jucausa.
Sa nu se indoaie-n broasca si sa tina la-nvartit.
Chei de lacate, valize, de casete, frigidere,
De camari, de manastire, pivnite sau sifoniere,

Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,
Cheia de la Turnul Londrei sau facuta de tigani,
Dara, ce te faci amice, ca din sute de modele
Tu te chinui toata viata cu o cheie de... sardele?

Merge ea cat merge bine, dar apoi prinde rugina
Si-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumina!
Poti sa-i dai cu glaspapirul, smirghel, pile, ciocolata,
Tot ce-ncerci este zadarnic, ti-a iesit din uz si gata!

'Geaba-ncerci, 'geaba te zbuciumi si degeaba-ti iesi din fire.
Nu te mai vaita la lume, nu e vina nimanui,
Leaga-o cu-n siret sau funda, fa-i un nod si pune-o-n cui!
Sunt atitea chei pe lume, cheia "sol" si cheia "fa",
Dar asta nu te-ncalzeste daca n-ai tu cheia ta.

Si... zicind cum zic batranii... la o tinerete noua,
Zici... privindu-şi amintirea... "AH, DE-AS FI AVUT EU DOUA!"

Mor actorii

Mor actorii părăsiţi de public,

Teatrul însuşi este o fantomă

Şi la catafalc le stau de gardă

Rolurile care intră-n comă.

Ne-au făcut să plângem şi să râdem,

În momente bune sau mizere,

Astăzi, cu privirea zăvorâtă,

Ei îşi joacă ultima tăcere.

Ce ciudat, acum, când mor actorii,

Tragedia ce-au jucat-o moare,

Pentru a afla că fără dânşii

Tragedia noastră e mai mare.

Câinii morţii reîncep să latre,

Cinici, pofticioşi, nerăbdători,

Se tot sting luminile în teatre,

Noapte bună, domnilor actori!

LA MULTI ANI, ROMANE!

Rugaciune pentru 1 Decembrie

Autor : Adrian Păunescu

Ne iartă, Doamne, ura şi gîlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpaţi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.